Datasets:

OpenLLM-Ro
/

ro_wiki

Dataset card Viewer Files Files and versions Community

Split (3)

train · 123k rows

page stringlengths 33 136k
O mașină de asediu este un dispozitiv auxiliar, construcție cu un anumit mecanism, folosită la distrugerea ori slăbirea apărării fortificate în timpul unui asediu. Gama mașinilor de asediu se întinde de la vehicule extrem de complexe aduse de atacatori la structuri primitive construite chiar pe loc. Operatorii mașinilor de asediu erau numiți ingineri. Cele mai cunoscute mașini de asediu sunt:
În Marea Britanie, Irlanda și Italia, populația a scăzut drastic în ultimii ani. Această scădere este asociată cu introducerea de către om a veveriței gri estice (Sciurus carolinensis) din America de Nord. Cu toate acestea, populația din Scoția este din ce în ce mai stabilă datorită eforturilor de conservare, gradului de conștientizare și răspândirii prădătorului natural al veveriței gri, jderul de pădure. Veverița roșie are lungimea cap-corp de 19-23 cm, o coadă de 15-20 cm și o masă de 250-340 g. Masculii și femelele sunt de aceeași dimensiune. Veverița roșie este oarecum mai mică decât cea gri, care are lungimea cap-corp de 25-30 cm și cântărește între 400 și 800 de grame. Coada lungă ajută veverița pentru a se echilibra și vira atunci când sare din copac în copac și fuge de-a lungul ramurilor și îi poate ține de cald în timpul somnului. Veverița roșie, la fel ca majoritatea veverițelor de copac, are ghearele ascuțite, curbate, care îi permit să urce și să coboare pe trunchiuri de copaci, ramuri subțiri și chiar pereții caselor. Picioarele puternice din spate îi permit să sară între arbori. Veverița roșie poate să și înoate. Blana veveriței roșii variază în culoare în funcție de perioada anului și locul în care trăiește. Există mai multe culori ale blănii, variind de la negru la roșu. Blana roșie este cea mai frecventă în Marea Britanie. În alte părți din Europa și Asia, veverițe de diferite culori co-există în cadrul populațiilor, similar culorii părului în unele populații umane. Partea ventrală a veveriței este întotdeauna de culoare albă-crem. Veverița roșie își schimbă blana de două ori pe an, trecând de la un strat subțire de vară la unul mai gros, mai închis iarna, cu smocuri la urechi considerabil mai mari (o caracteristică distinctivă a acestei specii) între august și noiembrie. O blană de culoare roșie în general, împreună cu smocuri la urechi (la adulți) și dimensiunea mai mică sunt caracteristile care disting veverița roșie de veverița gri americană. Veverițele roșii ocupă păduri de conifere boreale în Europa de Nord și Siberia, preferând păduri de pin, molid și pin siberian. În Europa de Vest și Europa de Sud se găsesc în păduri de foioase, dacă amestecul de specii de arbori și arbuști oferă o mai bună sursă de alimentare pe tot parcursul anului. În cele mai multe din Insulele Britanice și în Italia, pădurile de foioase sunt acum mai puțin potrivite datorită strategiei competitive de hrănire introdusă de veverița gri. În perioada de împerechere, masculii detectează femelele care sunt la estru după un miros pe care acestea îl produc, și, deși nu există curtare, masculii urmăresc femelele până la o oră înainte de împerechere. De obicei, mai mulți masculi urmăresc o singură femelă până când masculul dominant, de obicei cel mai mare din grup, se împerechează cu femela. Masculii și femelele se împerechează de mai multe ori, cu mai mulți parteneri. Femelele trebuie să ajungă la un minim de masă corporală înainte de a ajunge la estru. Femele cu masa mai mare produc, în medie, mai mulți pui. Dacă hrana este limitată, reproducerea poate fi amânată. De obicei o femelă va avea primii pui în al doilea an de viață. Veverițele roșii care supraviețuiesc prima lor iarnă au o speranță de viață de 3 ani. Indivizii pot ajunge până la 7 ani, chiar și 10 ani în captivitate. Supraviețuirea este pozitiv corelată cu disponibilitatea semințelor de arbori în perioada toamnă-iarnă. În medie, 75-85% din pui mor în prima lor iarnă, iar mortalitatea este de aproximativ 50% pentru iernile de după. în cea mai mare parte semințe de copaci, separând conurile coniferelor pentru a ajunge la semințe. Mai rar, veverițele roșii pot mânca ouă sau pui de păsări. Un studiu suedez arată că din cele 600 de stomacuri de veverițe roșii examinate, numai 4 conțineau resturi de păsări sau ouă. Astfel, veverițele roșii pot demonstra ocazional comportament omnivor oportunistic, similar cu alte rozătoare. Excesul de alimente este ascuns, fie îngropat, fie în colțuri sau găuri în copaci, și mâncat atunci când hrana este insuficientă. Deși veverița roșie își amintește ascunzătorile cu o mai mare șansă decât aleatoriu, memoria spațială este în mod substanțial mai puțin precisă și durabilă decât la veverița gri. Prin urmare, de multe ori este necesar ca veverița să caute hrana atunci când are nevoie, iar multe ascunzători nu sunt găsite din nou. Între 60% și 80% din perioada activă este petrecută căutând hrană. Perioada de activitate a veveriței roșii este dimineața, după-amiaza târziu și seara. De multe ori se odihnește în cuibul său în mijlocul zilei, evitând căldura și riscul de a deveni vizibile pentru păsările de pradă, care sunt periculoase în timpul acestor ore. În timpul iernii, acest odihna din timpul amiezii este de multe ori mult mai scurtă, sau chiar absentă, deși condițiile meteorologice dure pot face ca animalul să rămână în cuib pentru câteva zile. Nu există teritorii asumate de veverițele roșii, iar zonele de hrănire ale indivizilor se suprapun considerabil. Prădătorii includ mamifere mici, cum ar fi jderul de copac, pisicile sălbatice și hermelinele, care vânează pui. Păsări, printre care bufnițe și răpitoare precum uliul, pot ataca veverița roșie. Vulpea roșie, pisicile și câinii pot prăda veverița roșie atunci când aceasta este pe pământ. Oamenii influențează mărimea populației și mortalitatea veveriței roșii prin distrugerea sau modificarea habitatelor, prin provocarea accidentelor rutiere, precum și prin introducerea veverițelor gri ne-native din America de Nord. Veverița gri și veverița roșie nu sunt direct antagonice, iar conflicte violente între aceste specii nu reprezintă un factor pentru scăderea populației de veverițe roșii. Cu toate acestea, veverița gri poate să reducă populația de veverițe roșii populației ca urmare a mai multe motive: Veverița gri este purtător al parapoxvirusului veverițelor, care nu pare a le afecta pe acestea, dar de multe ori cauzează decesul veverițelor roșii. În anul 2008 a fost descoperitcă populația de veverițe roșii din Formby, Anglia, a scăzut cu 80%, ca urmare a acestei boli, deși populația este acum în recuperare. Veverița gri poate digera mai bine ghindele, în timp ce veverița roșie nu poate accesa proteine și grăsimi din ghinde la fel de ușor. Când veverița roșie este supusă la stres, nu se va reproduce la fel de des. În Regatul Unit, din cauza circumstanțelor de mai sus, populația a scăzut astăzi la mai puțin de 160.000 de veverițe roșii (120.000 din acestea sunt în Scoția). În afara Regatului Unit și a Irlandei, impactul concurenței din partea veveriței gri a fost observat în Piemont, Italia, unde două perechi au scăpat din captivitate în 1948. O scădere semnificativă a populației de veverițe roșii în zonă a fost observată începând din 1970 și există temeri că veverița gri s-ar putea extinde în restul Europei. Veverița roșie este o specie protejată în cele mai multe țări din Europa, așa cum este prevăzut în Apendicele III al Convenției de la Berna. Aceasta este menționată ca fiind neamenințată cu dispariția pe Lista roșie a IUCN. Cu toate acestea, în unele zone este prezentă din abundență și este vânată pentru blana sa. Deși nu este considerată a fi sub orice fel de amenințare la nivel mondial, prezența veveriței roșii a scăzut drastic în Marea Britanie, mai ales după ce veverițele gri au fost introduse din America de Nord în anii 1870. Se crede că mai puțin de 140.000 de exemplare mai existau în 2013, din care aproximativ 85% în Scoția. Insula Wight este cel mai mare sanctuar pentru aceste animale în Anglia. O organizație caritabilă locală, Wight Squirrel Proiect, susține conservarea veveriței roșii pe insulă, iar oamenilor le este recomandat activ să raporteze orice veveriță gri invazivă. Populația în scădere din Marea Britanie este adesea atribuită introducerii veveriței gri din America de Nord, dar pierderea și fragmentarea habitatului său a jucat de asemenea un rol. Prin contrast, veverița roșie poate reprezenta o amenințare dacă este introdusă în regiuni din afara zonei native. Aceasta este clasificată ca fiind un „organism interzis” în Noua Zeelandă, prin Legea Substanțelor Periculoase și Organismelor 1996, împiedicând astfel importul în țară. În ianuarie 1998, eradicarea veveriței gri nord-americane a început în nordul Țării Galilor, în insula Anglesey. Acest lucru a facilitat recuperarea naturală a micii populații rămase de veverițe roșii. Ulterior au fost reintroduse cu succes veverițe roșii în arboretele de pin din Pădurea Newborough. Au urmat apoi reintegrări în păduri de foioase, iar astăzi insula are cea mai mare populație de veverițe roșii din Țara Galilor. Insula Brownsea din Poole Harbour este, de asemenea, populată exclusiv de veverița roșie, cu aproximativ 200 de indivizi. Inițiative similare în sudul Scoției și nordul Angliei se bazează pe controlul veveriței gri ca fundament al strategiei de conservare a veveriței roșii. În 1996 a fost înființat un program local cunoscut sub numele de „North-East Scotland Biodiversity Partenership”, element al Planului de Acțiune privind Biodiversitatea la nivel național. Acest program este administrat de către Grampian Squirrel Society cu scopul de a proteja veverița roșie. Programul se concentrează pe zonele Banchory și Cults. În 2008, Scottish Wildlife Trust a anunțat un proiect de patru ani care a început în primăvara anului 2009, numit „Saving Scotland's Red Squirrels”. Alte proiecte importante sunt cele din Pădurea Greenfield, inclusiv zonele-tampon Mallerstang, Garsdale și Widdale, Pădurea Kielder din Northumberland și Formby. Aceste proiecte au fost inițial parte din campania „Save Our Squirrels” care urmărește să protejeze veverițele roșii în partea de nord a Angliei, dar acum fac parte dintr-un parteneriat de conservare de cinci ani, condus de guvern, numit „Red Squirrels Northern England”. Cercetări întreprinse în 2007 în Marea Britanie consideră jderul de pin ca responsabil de reducerea populației de veverițe gri invazive. Un aria de răspândire are populației de jderul se suprapune cu cel al veveriței gri, populația acestor veverițe scade. Se crede că, deoarece veverița gri petrece mai mult timp pe pământ decât cele roșii, ele sunt mult mai expuse contactului cu acest prădător. În octombrie 2012, patru masculi și o femelă de veveriță roșie, luați de la British Wildlife Centre, au fost transportate la Tresco în Insulele Scilly cu elicopterul, și lăsate în Abbey Wood, în apropiere de Abbey Gardens. Doar doi indivizi au supraviețuit, iar alți douăzeci au fost transportați și lăsați acolo în octombrie 2013. Deși veverița roșie nu este indigenă în Insulele Scilly, cei care au sprijinit acest efort intenționează să utilizeze Tresco ca pe un „paradis” pentru mamiferul pe cale de dispariție , deoarece insulele sunt lipsite de prădători, precum vulpi, și de variola veveriței purtat de veverița gri. Veverița Nutkin este un personaj, mereu ilustrat ca veveriță roșie, în cărțile pentru copii în limba engleză scrise de Beatrix Potter. În mitologia nordică, Ratatoskr este o veveriță roșie care aleargă în sus și în jos cu mesaje în arborele lumii, Yggdrasil, și răspândește bârfele. În special, el transmite mesajele dintre vulturul anonim din vârful Yggdrasill și dragonul Nidhogg de sub rădăcinile sale. Veverița roșie era vânată pentru blană. În Finlanda, blănurile de veveriță au fost folosite ca monedă de schimb în antichitate, înainte de introducerea monedelor. Expresia „blană de veveriță” încă este folosită ca referință la bani. S-a sugerat că tocmai comerțul cu blană de veveriță roșie, extrem de apreciată în perioada medievală și intens tranzacționată, poate fi responsabil pentru epidemiile de lepră în Europa medievală. În Marea Britanie, lepra s-a răspândit la început în Anglia de Est, unde blănurile de veveriță erau tranzacționate, iar tulpina bacteriei este aceeași cu cea găsită în veverițele roșii de astăzi pe Insula Brownsea. Cu toate acestea, nu există cazuri de lepră transmise de la veveriță la un om de sute de ani. Au fost descrise peste 40 de subspecii de veveriță, dar statutului taxonomic al unora dintre acestea este incert. Un studiu publicat în 1971 recunoaște 16 subspecii și a servit ca bază pentru studii taxonomice ulterioare. Deși validitatea unor subspecii este incertă din cauza variației mari între veverițele roșii chiar și într-o singură regiune, unele subspecii sunt relativ distincte și una dintre acestea, S. v. meridionalis din Italia de sud, a fost ridicată la rangul de specie de stare sub numele de veverița neagră calabreză în 2017. În prezent, există 23 de subspecii recunoscute de veveriță roșie. Studiile genetice arată că o altă subspecie, S. v. hoffmanni din Sierra Espuña în sud-estul Spaniei (mai jos inclusă în S. v. alpinus), merită recunoașterea ca specie distinctă.
Acest cântec este utilizat adesea înainte de citirea Evangheliei. Cuvântul ebraic Halleluya prin care se aduce laudă lui Dumnezeu a fost păstrat, netradus, de primii creștini ca o expresie superlativă de mulțumire, de bucurie și de izbândă. Astfel, apare în Liturghia Sfântului Iacov, care este încă oficiată în greaca veche de patriarhul Ierusalimului și versiunea ei siriacă folosită de maroniți. În Liturghia Sfântului Marcu, aparent cea mai veche dintre toate, este prezentă această rubrică: „Apoi urmează Să luăm aminte, Apostolul și prologul cântării Aliluia.”-„Apostolul” este titlul vechi uzual vechi al citirii epistolei, iar „prologul cântării Aliluia” pare să fie o rugăciune sau verset înainte ca Aliluia să fie cântată de cor. În ritul roman cuvântul „Aliluia” este asociat cu bucuria și este deosebit de favorizate în timpul pascal, perioada dintre Paști și Rusalii, probabil din cauza asocierii rugăciunii Hallel (psalmii Aliluia) cântate la Paște. În acest timp, cuvântul este adăugat pe scară largă la versete și la răspunsurile asociate rugăciunilor, la antifoanele psalmilor și, în Octava Paștelui și în Duminica Rusaliilor, la sfârșitul liturghiei („Ite missa est”).Pe de altă parte, cuvântul „Aliluia” este exclus din liturghia romană în timpul Postului Mare, fiind numit de multe ori în acest timp „cuvântul cu A”. În formele de dinainte de 1970 ale ritului liturgic roman este exclus, de asemenea, în perioada dintre Septuagesima și Postul Mare și în rugăciunile pentru adormiți. Același cuvânt, care în mod normal urmează după Gloria Patri la începutul fiecărei ore a Liturghiei Orelor și care în forma actuală a ritului roman este omis în timpul Postului Mare, este înlocuit în formele de dinainte de 1970 ale ritului liturgic roman cu fraza Laus tibi, Domine, rex aeternae gloriae (Laudă ție, Dumnezeule, rege al gloriei eterne) în perioada Septuagesimei și a Postului Mare. În bisericile ortodoxe și greco-catolice, după ce se citește Apostolul (Epistola) în cadrul liturghiei, citețul anunță pe care din cele opt tonuri urmează a fi cântată Aliluia. Răspunsul corului este întotdeauna același: „Aliluia, aliluia, aliluia”. Ceea ce diferă este tonul pe care este cântat și stihira (versetele psalmului) care sunt intonate de citeț. Aliluia este asociat cu prochimenul care precedă citirea Apostolului. Pot exista una sau două Aliluia, în funcție de numărul prochimenelor (pot fi maxim trei citiri din Apostol, dar niciodată mai mult de două prochimene și două Aliluia). În ordinea liturgică rusă/slavă, Aliluia este intonată în unul din următoarele două moduri, în funcție de numărul prochimenelor (practica antiohiană/bizantină este puțin diferită): Citețul cântă apoi prima stihiră a cântării Aliluia. Aliluia este cântat, de asemenea, pe o melodie specială la înmormântări, parastase (în greacă: parastas, în slavonă: panihida) și în Sâmbăta Morților. El este cântat din nou în loc de „Dumnezeu este Domnul...”, dar de data aceasta este urmată de Troparul celor adormiți. Aliluia este intonat de către diacon (sau de preot dacă niciun diacon nu este disponibil): În Sâmbăta Morților, care este celebrată de mai multe ori pe parcursul anului, prochimenul de la Vecernie este înlocuit, de asemenea, cu Aliluia, care este cântat în felul următor:
Adulții eclozează la mijlocul lunii iulie. Larvele se hrănesc cu specii de Quercus (printre care Q. dentata, Q. serrata, Q. mongolica, Q. acutissima, Q. alinea și Q. variabilis), precum și Cyclobalanospsis glauca. La primul stadiu de dezvoltare, larvele intră în muguri. Mai târziu se hrănesc cu flori și frunze proaspete. Stadiul de pupă este petrecut în interiorul unui adăpost pe care larva l-a creat prin consumarea scoarței.
Grupul a fost fondat de artiști care au împărtășit o dorință comună de a combina ideile și preocupările intelectuale cu crearea de artă. Prima ediție a revistei "Art-Language" a grupului a fost publicată în noiembrie 1969 în Chipping Norton din Anglia și a avut o influență importantă atât asupra artei conceptuale, cât și asupra artei contemporane din Statele Unite, Marea Britanie și Australia. Între anii 1968 și 1982, grupul a crescut la aproape cincizeci de persoane. Printre primii care s-au alăturat au fost criticul și istoricul de artă, Charles Harrison, și artistul Mel Ramsden. La începutul anilor '70, s-au alăturat grupului Ian Burn, Michael Corris, Preston Heller, Graham Howard, Joseph Kosuth, Andrew Menard și Terry Smith. Au urmat doi colaboratori din Coventry, Philip Pilkington și David Rushton. Gradul relativ de anonimitate deținut în cadrul grupului continuă să aibă o semnificație istorică în comunitatea de artă. Din cauza unei incertitudini a listelor de membri exacte, este greu să știm fără echivoc nu numai cine au contribuit toți contribuabili, ci și contribuțiile lor exacte. Prima emisiune de Art-Language Jurnalul de artă conceptuală (volumul 1, numărul 1, mai 1969) este subtitrat Jurnalul de artă conceptuală. Prin cea de-a doua ediție (volumul 1, numărul 2, februarie 1970), a devenit clar că au existat piese de artă conceptuală și artiști conceptuali pentru care și cărora jurnalul nu a vorbit. Pentru a cuprinde mai bine scopul revistei, titlul a fost abandonat. Cu toate acestea, Art-Language a scos la iveală începutul unei noi mișcări de artă. A fost prima amprentă pentru a identifica o entitate publică numită artă conceptuală. Jurnalul a fost primul de acest fel care a servit intereselor teoretice și conversaționale ale unei comunități de artiști și critici, care au fost, de asemenea, producătorii și utilizatorii săi. În timp ce această comunitate era departe de a fi un acord unanim cu privire la modul de definire a naturii artei conceptuale, editorii și majoritatea contribuabililor săi istorici au împărtășit opinii similare cu privire la alte mișcări de artă. Arta conceptuală era critică față de modernism pentru birocrația și istoricismul său, și pentru minimalism pentru conservatorismul său filosofic. Practica artei conceptuale, în special în primii ei ani de origine, sa bazat în primul rând pe teorie, iar forma sa, predominant textuală. Numele Art & Language a rămas precar datorită diferitelor interpretări atât a multor lucrări de artă, cât și a scopului grupului. Semnificația sau instrumentalitatea lui a variat de la o persoană la alta, alianță la alianță, discurs la discurs și de la cei din New York care au produs The Fox (1974-1976), de exemplu, celor implicați în proiecte muzicale și cei care au continuat Ediția ediției. Au existat divergențe între membri, iar până în 1976 a existat un sentiment din ce în ce mai mare de divizare care a condus, în cele din urmă, la individualități concurente și preocupări variate. De-a lungul anilor '70, Art & Language sa ocupat de întrebări referitoare la producția de artă și a încercat o trecere de la formele convenționale de tip "nonlinguistic" de artă, cum ar fi pictura și sculptura, la mai multe lucrări teoretice bazate pe text. Grupul a luat adesea poziții argumentative împotriva unor astfel de opinii dominante ale unor critici precum Clement Greenberg și Michael Fried. Grupul Art & Language expus în expozițiile internaționale Documenta 5 din 1972 a inclus Atkinson, Bainbridge, Baldwin, Hurrell, Pilkington, Rushton și Joseph Kosuth, editorul american al Art-Language. Lucrarea a constat într-un sistem de evidență a materialelor publicate și difuzate de membrii Art & Language. Până la sfârșitul anilor '70, Art & Language a fost redus în esență la Baldwin, Harrison și Ramsden, cu ocazia participării ocazionale a lui Mayo Thompson și a grupului său, Red Crayola. Analiza și dezvoltarea politică din cadrul grupului au avut ca rezultat faptul că mai mulți membri au părăsit grupul pentru a lucra în mai multe ocupații politice orientate spre activiști. Ian Burn sa întors în Australia, alăturându-se lui Ian Milliss, un artist conceptual care a început să lucreze cu sindicatele la începutul anilor 1970, devenind activ în Union Media Services, un studio de design pentru inițiative sociale și comunitare și dezvoltarea sindicatelor. Alți membri din Regatul Unit s-au strecurat într-o varietate de activități creative, academice și uneori "politizate". La începutul anilor 1970, erau circa treizeci de membri. Art & Language a subliniat utilizarea limbii pe teoria că limbajul este baza de la care se construiesc idei și concepte. Filozofia lor a fost că limba permite cuvinte indice care apar, dispar, iar pentru unii chiar persistă, permițând spectatorilor și artiștilor să analizeze evoluția unui cuvânt prin propunerea unor definiții diferite. În 1986, Art & Language a fost nominalizat la premiul Turner. În 1999, Art & Language a expus la PS1 MoMA din New York, cu o instalare majoră intitulată Artist Out of Work. Aceasta a fost o amintire a practicilor dialogice și a altor practici ale Artei și Limbilor, conduse de Michael Corris și Neil Powell. Această expoziție a urmat îndeaproape expoziția revizionistă a Conceptualismului Global: Puncte de Origine la Muzeul de Artă Queens, de asemenea, în New York. Spectacolul de Artă și Limbă de la PS1 a oferit o descriere alternativă a antecedentelor și a moștenirii artei conceptuale "clasice" și a întărit o versiune transatlantică, mai degrabă decât naționalistă, a evenimentelor între 1968 și 1972. Într-o apreciere negativă a expoziției, criticul de artă Jerry Saltz a scris: "Acum un sfert de secol,"Art & Language "a creat o legătură importantă în genealogia artei conceptuale, dar eforturile viitoare au fost atât de autosuficiente și obscure încât munca lor este acum practic irelevantă".
Noaptea americană (titlul original: în ) este un film de comedie dramatică francez, Titlul filmului reprezintă un procedeu cinematografic care permite să se filmeze ziua scene de noapte, subexpunând pelicula și concentrând asupra actorilor o lumină a reflectoarelor, deosebit de puternică. Se folosesc de asemenea și filtre albastre pe obiectivul aparatului de filmat. În Studioul Victorine din Nisa se toarnă un film. Șase săptămâni vor dura filmările pentru filmul Je vous présente Pamela și este vorba despre munca colectivă în procesul de realizare al acestuia. Cu așteptări diferite, caractere deosebite și proiecte de viață optimiste, actorii și participanții echipei de filmare sunt supuși la provocări constituite din certuri, oboseală și diferențe de păreri artistice. Dar pe toți îi unește aceeași patimă pentru film, așa că orice efort, merită toate sacrificiile.
Petru Vintilă () a fost un poet, prozator și dramaturg român. A debutat ca poet în 1939 în revista Fruncea din Timișoara cu o poezie compusă la Crușovăț și dedicată tatălui său. Debutul publicistic a avut loc în 1945 cu placheta Cinci dioptrii. Primele poezii sunt marcate de intimism adolescentin și de sentimentul istoriei. Nuvela „Mărirea și decăderea Păunei Varlam” (1961), redenumită ulterior „Hiena”, ce prezintă căderea unei femei sub patima banilor în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, în contextul instaurării regimului comunist în România, a fost ecranizată de regizorul George Cornea în filmul Patima (1975), în care rolurile principale au fost interpretate de Draga Olteanu-Matei, Gheorghe Cozorici și Emanoil Petruț. Personajul principal a fost asemănat deseori cu Mara lui Ioan Slavici. Hans Leberecht, Lumină la Coordi, în colaborare cu Gh. Nicolau, București, 1950. Romanul descrie organizarea primelor ferme colective din Estonia postbelică (colectivizarea) și despre lupta de clasă din mediul rural.
Xerostomia, cunoscută și sub numele de gură uscată, este senzația de uscăciune în gură, care poate fi asociată cu o schimbare în compoziția salivei, reducerea fluxului salivar, sau fără cauză identificabilă. Acest simptom este foarte comun și este adesea observat ca efect secundar al multor tipuri de medicamente. Apare mai frecvent la persoanele în vârstă (mai ales pentru că acest grup are tendința de a lua mai multe medicamente) și la persoanele care respira pe gură. Deshidratarea, radioterapia care implică glandele salivare, chimioterapia și mai multe boli pot provoca hiposalivare sau o schimbare în consistența salivei și, prin urmare, senzația de gură uscată. Uneori nu există nici o cauză identificabilă, dor pot exista și motive psihogene motiv pentru senzație. Xerostomia este senzația subiectivă de gură uscată, care este adesea (dar nu întotdeauna) asociată cu hipofuncția glandelor salivare. Termenul este derivat din cuvintele grecești ξηρός (xeros), care înseamnă „uscat”, și στόμα (stoma) cu sensul de „gură”. Un medicament sau o substanță care crește rata fluxului salivar este numit un sialogog. Hiposalivația adevărată pot avea următoarele semne și simptome:Carii dentare (xerostomie legate de carii) - Fără acțiunea anticariogenică a salivei, cariile dentare reprezintă o trăsătură comună și acestea pot progresa mult mai agresiv decât în alte situații („carii agresive”). Cariile pot afecta suprafețele dinților care în mod normal sunt protejate. Acest lucru este adesea observat la pacienții care au făcut radioterapie care implică glandele salivare majore, denumite carii induse de radiații. Prin urmare, este important ca orice produse utilizate în gestionarea uscăciunii gurii să fie fără zahăr, deoarece prezența de zahăr în gură duce la creșterea bacteriilor orale, care rezultă în producția de acid și dezvoltarea cariilor dentare. Eroziunea acidă. Saliva acționează ca un tampon și ajută la prevenirea demineralizării dinților. Sialadenită supurativă-o infecție a glandelor salivare majore (de obicei glandei parotide), care poate fi recurentă. Aceasta este asociată cu hiposalivarea, deoarece bacteriile sunt capabile să intre în canalele salivare contra fluxului de salivă diminuat. Glandele salivare pot fi umflate chiar și fără infecție acută, cauzată probabil de implicare autoimună. Disgeuzie - alterarea senzației gustative (de exemplu, un gust metalic) și disosmie, simț al mirosului modificat. Halenă - probabil din cauza activității crescute a biofilmului halitogenic de pe partea posterioară-dorsală a limbii (deși disgeuzia poate duce la o acuzare de halitoză neadevărată în absența hiposalivației). Disestezie orală - o senzație de arsură sau de furnicături în gură. Saliva care este groasă sau filamentoasă. O lipsa a salivă acumulate în gură în timpul examinării. Disfagie - dificultate la înghițire și mestecat, mai ales atunci când se consumă alimente uscate. Mâncarea se poate lipi de țesuturi în timpul consumului. Limba se poate lipi de cerul gurii, provocând un zgomot de clic în timpul discursului, iar buzele se pot lipi una de alta. Mănușile sau o oglinda dentară se pot lipi de țesuturi. Limba fisurată cu atrofie a papilelor filiforme și un aspect lobulat, eritematos al limbii. Saliva nu poate fi „mulse” (extrasă) din canalul parotid. Dificultatea de a purta proteze dentare, de exemplu, la înghițire sau vorbire. Pot apărea inflamații și ulcerații ale zonelor acoperite de proteză. Durere în gură și mucozită orală. Rujul sau alimentele se pot lipi de dinți. Nevoia de a consuma băuturi frecvent în timpul vorbitului sau mâncatului. Buzele și colțurile gurii uscate, inflamate și buzele crăpate. Cu toate acestea, uneori, rezultatele clinice nu se corelează cu simptomele simțite. De exemplu, o persoană cu semne de hiposalivație poate nu se plânge de xerostomie. Invers, o persoană care raportează că suferă de xerostomie poate să nu aibă semne de secreții salivare reduse (xerostomie subiectivă). În acest din urmă scenariu, există multe alte simptome orale sugestive de disestezie orală („sindromul gurii care arde”). Unele simptome din exteriorul gurii pot apărea împreună cu xerostomia. Fotofobie (intoleranță la lumină). Uscarea altor mucoase, de exemplu, nazale, laringiene și/sau genitale. Disfonie (modificări ale vocii). De asemenea, pot exista alte semne și simptome sistemice dacă există o cauză de bază, precum sindromul Sjögren, de exemplu, dureri articulare din cauza artritei reumatoide. Tratarea cu succes a xerostomiei este dificil de realizat și de multe ori nesatisfăcătoare. Acest lucru implică identificarea oricăror cauze corectabile și eliminarea acestora, dacă este posibil, dar în multe cazuri nu se poate corecta xerostomia în sine, iar tratamentul este simptomatic și, de asemenea, se concentrează pe prevenirea cariilor dentare prin îmbunătățirea igienei orale. În cazul în care simptomul este cauzat de hiposalivație secundară altor boli cronice, xerostomia poate fi considerată permanente sau chiar progresivă. Disfuncția glandei salivare poate fi ameliorată prin utilizarea de înlocuitori de salivă și/sau stimulenți salivari. Un studiu de recenzie din 2013 a analizat intervențiile non-farmacologice și a raportat o lipsă de dovezi care să susțină efectele electrostimulării și acupuncturii asupra simptomelor de gură uscată. Xerostomia este un simptom foarte frecvent. O estimare conservatoare a prevalenței este de aproximativ 20% în populația generală, cu prevalențe crescute la femei (până la 30%) și persoanele în vârstă (până la 50%). Estimările prevalenței xerostomiei persistente variază între 10 și 50%. Xerostomia a fost folosită drept test pentru a detecta minciuni, care se baza pe inhibiția emoțională a secrețiilor salivare pentru a indica posibila incriminare.
Maurice Hugh Frederick Wilkins () a fost un biofizician britanic. A făcut descoperiri privind structura moleculară a acizilor nucleici și importanța lor pentru transmiterea informației în substanța vie. A determinat structura moleculară completă dublu-elicoidală a ADN-ului folosind difracția cu raze X. A primit Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină (1962), împreună cu Francis Crick și James D. Watson.
Este așezată pe stânci din Đerdap , deasupra Dunării , în situl arheologic Karataš din apropierea orașului Cladova. Clădirile principale au fost construite într-o locație strategică, cu vedere la granița cu Dunărea, cu piatră în anul 100 d.Hr. în timpul domniei împăratului roman Traian care avea o tabără militară situată în vecinătate. Alte modificări au fost făcute la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, când au fost adăugate turnuri suplimentare spre râu pentru apărare suplimentară spre țărmurile Dunării. La mijlocul secolului al patrulea, fortul a fost distrus de hunii invadatori și în 530 AD reconstruit de împăratul Iustinian . Pe lângă clădirile militare, în interiorul zidurilor se află o necropolă sacrificială și o așezare civilă. Au fost găsite elemente cum ar fi diverse scule de zi cu zi, sculpturi din marmură și bronz. În 1983, Cetatea Diana a fost adăugată la lista siturilor arheologice de importanță excepțională , protejată de Republica Serbia . Situri arheologice de importanță excepțională
Filmările au început la 20 februarie 2018 în diverse locuri ca Dubrovnik, Croația sau Le Raincy, Franța. Filmările s-au terminat la 19 mai. Cheltuielile de producție s-au ridicat la 100 de milioane $. A avut încasări de 84,8 milioane $.
Pieris brassicae, numit popular fluturele mare al verzei, fluturele alb al verzei, molia verzei (în mod eronat), sau în India fluturele mare alb al varzei, este un fluture din familia Pieridae. Este o rudă apropiată a fluturelui mic al verzei, Pieris rapae. Fluturele este comun în toată Europa, nordul Africii și Asia până la Himalaya, de multe ori în zone agricole, pajiști și parcuri. Acesta a reușit să stabilească o populație în Africa de Sud și în 1995 a fost prezis că se va răspândi în Australia și Noua Zeelandă. În 2010, fluturele a fost observat în Nelson, Noua Zeelandă, unde este cunoscut ca fluturele mare alb. Este clasificat ca un dăunător datorită potențialului efect negativ asupra culturilor agricole. Pentru o perioadă limitată de timp, în octombrie 2013, Departamentul de Conservare a oferit o recompensă în bani pentru capturarea fluturilor. După două săptămâni, publicul a capturat 134 fluturi, câștigând $10 pentru fiecare. Ca urmare a acestei măsuri și a altor mecanisme de izolare, precum 263.000 de căutări în Insula de Sud și eliberarea de viespi prădătoare, fluturele a fost declarat oficial eradicat din Noua Zeelandă în decembrie 2014. Ouăle sunt de culoare galben pal. Se transformă într-o nuanță mai închisă de galben în termen de 24 de ore de la depunere. Cu câteva ore înainte de eclozare, ele devin negre, iar coaja devine mai transparentă și larvele sunt vizibile. Larvele acestui fluture trec prin patru năpârliri și cinci stadii. Primul stadiu larvar urmează după eclozarea ouălor. Larvele sunt de culoare galben deschis cu capete maro distinctive și au corpul moale. Larvele par ca și cum sunt foarte păroase. După o năpârlire, larvele intră în stadiul al doilea, când au tuberculi acoperiți cu păr negru. În al treilea stadiu de dezvoltare, larvele sunt mult mai active, mănâncă cu lăcomie și cauzează degradarea semnificativă a plantei gazdă. În acest moment, larvele sunt mai galbene la culoare, cu puncte negre pe alocuri. După al treilea stadiu de dezvoltare, larvele trec prin cel de-al patrulea stadiu, similar ca aspect cu al treilea, dar de dimensiuni mai mari și hrănire mai vorace. Larvele sunt cilindrice, robuste și alungite până la al cincilea stadiu de dezvoltare, de culoare galbenă și colorate viu pe abdomen și torace. Ele au capul gri și negru. Acest stadiu necesită cât mai multă mâncare de calitate pentru a le ajuta să se dezvolte complet. În caz contrar, larva moare înainte de a deveni un fluture adult. Partea dorsală a masculilor este alb-crem. Aripa anterioară este stropită cu solzi negri la bază și de-a lungul costa pentru o distanță scurtă. Vârful și zona de mai sus vena 2 sunt mai mult sau mai puțin negre, având o curbă regulată la granița interioară. La unul sau două specimene, un punct mic longitudinal îngust negru a fost găsit în interspațiul 3. Aripa posterioară este uniformă, stropită cu solzi negri la bază, un punct negru mare subcostal înainte de vârf, iar la câteva exemplare s-au găsit solzi care par să se înnegrească spre vârf. Partea ventrală a aripii anterioară este de culoare albă, ușor stropită cu solzi negri la bază. Vârful este lumina maroniu cu o pată mare neagră în exteriorul interspațiului 1 și o alta la baza interspațiului 3. Aripa posterioară este maronie, stropită cu solzi negri mici. Pata subcostală de dinainte de vârf se vede de pe partea dorsală. Antenele sunt negre și albe la vârf. Capul, toracele și abdomenul sunt de culoare neagră, cu câteva fire de păr alb, acolo unde dedesubtul este de culoare albicioasă. Partea dorsală a femelelor este similară cu cea a masculilor, dar solzii negri de la bazele aripilor sunt mult mai extinși. Zona neagră de pe vârf și termen este mai lată, cu marginea interioară mai puțin uniform curbată. Un punct mare negru, evident, există în interspațiul 1 în apropierea interspațiului 3. Pe aripa posterioară, pata subcostală neagră de dinainte de vârf este mult mai mare și mai proeminentă. Partea ventrală este similară cu cea a masculilor, dar vârful aripii anterioare și întreaga suprafață a aripii posterioare este gălbuie, nu maronie. Petele negre de pe aripa anterioară sunt mult mai mari. Antenele, capul, toracele și abdomenul sunt asemănătoare masculilor. Fluturele mare al verzei trăiește în spații mari, deschise, precum ferme și grădini de legume, datorită existenței surselor de hrană. Unele locuri preferate includ pereți, garduri, trunchiuri de copaci și, de multe ori, plantele alimentare, care sunt importante pentru supraviețuirea sa, deoarece acesta trebuie să aibă acces la sursa sa de hrană pentru supraviețuire. De obicei zboară în jurul acestor locuri, care trebuie să conțină crucifere atât sălbatice, cât și cultivate, precum rapiță, varză sau varză de Bruxelles. Acești fluturi pot fi poliandri, dar acesta nu este sistemul de împerechere predominant. Acest lucru înseamnă că, deși unele femele pot avea mai mult un partener, cele mai multe au doar un partener de sex masculin la un moment dat într-un sistem de împerechere monogam. Două generații de fluturi sunt produse în fiecare an. Primul puiet este format din adulți care eclozează în aprilie. Cel de-al doilea puiet este format din adulți eclozați în iulie. Uneori, un al treilea puiet poate apărea târziu în vară, dacă vremea este destul de caldă. Femele depun ouă în grupuri pe partea inferioară a frunzelor, deoarece larvele preferă această morfologie a frunzei față de cea superioară. Pentru depunere, femele utilizează vârful abdomenului pentru aranja ouăle în grupuri. Periaoda de dinaintea depunerii ouălor, care dureaz de la trei la opt zile, oferă suficient timp pentru ca acești fluturi să se împerecheze. Femeile tind să își folosească membrele anterioare pentru a bate pe suprafețele frunzelor pentru a testa dacă planta este adecvată pentru reproducere. Când găsesc o suprafață adecvată, femelele depun ouăle la două la trei zile după copulație. Depun ouă de șase până la șapte ori în opt zile. Femelele se pot împerechea din nou la aproximativ cinci sau mai multe zile după împerecherea anterioară. Femelele se bazează pe indicii vizuale, precum culorile plantelor, pentru a decide unde să-și depună ouăle. Sunt favorizate suprafețe verzi pentru depunerea ouălor. Această preferință de culoare ar putea fi din cauza faptului că sursa de hrană acționează și ca plantă gazdă pentru depunerea ouălelor. Cele mai multe femele aleg plante precum buddleia sau mărăcini, care sunt de culoare verde și ideale pentru larve. Aceste plante, folosite pentru depunerea ouălor conțin uleiuri glicozide de muștar, ale căror funcție principală este de a fi hrana necesară supraviețurii larvelor. De exemplu, studii anterioare au arătat că larvele nu supraviețuiesc dacă fluturii adulți depun ouă pe diferite plante gazdă precum fasolea (Vicia faba), deoarece această plantă nu conține substanțe nutritive necesare pentru a ajuta la dezvoltarea larvară. Ouăle eclozează la aproximativ o săptămână după ce au fost depuse, iar larvele trăiesc ca un grup un timp. Perioada de eclozare durează de la două până la șapte ore. După eclozare, larvele provoca daune mari plantei gazdă prin hrănire. Fluturii sunt găsiți în cea mai mare parte din Eurasia, deși există unele fluctuații sezoniere ca urmare a migrației. Populațiile nordice tind să fie crească în timpul sezonului de migrație de vară datorită fluturilor din zonele sudice. Fluturii zboară începând cu primăvara devreme și continuă să migreze până toamna, când vremea devine rece. Acest lucru înseamnă fluturii zboară pe dinstanțe lungi de două-trei ori pe sezon de reproducere. Nu s-a observat că acești fluturi ar trăi peste iarnă sau hiberna cu succes în zonele nordice. În schimb, în zonele sudice ei hibernează în perioada rece. Masculii nu se afișează un comportament teritorial evidențiat. S-a sugerat că acest fapt ar putea fi un motiv pentru care nu există dimorfism sexual observat între masculi și femele. Sursele alimentare ale larvei sunt varză, ridichi și partea inferioară a frunzelor. Adulții se hrănesc cu nectar de flori. Fluturii nu au un grup specific de prădători. În schimb, ei sunt vânați de o gamă largă de animale, ocazional chiar și de plante. Principalii prădători sunt păsările. De asemenea, pot fi prădați de specii din ordine precum
Antoine Doinel este un personnaj de film fictiv care face obiectul a cinci filme scrise și realizatze de François Truffaut, fiind interpretat de fiecare dată de actorul Jean-Pierre Léaud. Personajul Antoine Doinel apare ca adolescent, apoi crește, descoperă dragostea, se căsătorește și divorțează. Acestea sunt aparițiile pe ecran:
André-Louis Debierne () a fost un chimist francez și este considerat a fi descoperitorul elementului actiniu. Debierne a studiat la Școala municipală de fizică și de chimie industrială a orașului Paris (ESPCI ParisTech). A fost student al lui Charles Friedel și un prieten apropiat al lui Pierre și Marie Curie, fiind asociat cu munca acestora. În 1899 a descoperit elementul radioactiv actiniu, ca urmare a continuării studiului asupra pehblendei, studiu inițiat de către soții Curie. După moartea lui Pierre Curie (survenită în 1906), Debierne a ajutat-o pe Marie Curie să-și continue munca, lucrând alături de ea în activitățile de predare și cercetare. În 1910, Debierne și Marie Curie au preparat o cantitate macroscopică de radiu în formă metalică, pe care au reconvertit-o ulterior în compuși cu care au putut să-și continue cercetările. Descoperitori de elemente chimice
Crucea Domnitorului este un monument situat în satul Melicești, la 5 km distanță față de centrul comunei Telega din județul Prahova. Crucea a fost ridicată în onoarea domnitorului Carol I de Hohenzollern, care a vizitat Telega și Melicești la mijlocul anului 1866, în timpul primei sale călătorii prin România. Crucea este amplasată în poiana Prunii Mitrului de pe dealul Măceșu, una din cele mai înalte culmi pe care este așezat satul Melicești. Conform paginii web a comunei Telega, culmea ar avea altitudinea de 800 de metri, însă o măsurătoare folosind aplicația Google Earth Pro a dovedit că altitudinea reală este de aproximativ 697 m.d.m.. Pe Planurile Directoare de Tragere, publicate în prima jumătate a secolului al XX-lea, altitudinea calculată este de 718 m.d.m. În spatele crucii se întinde o vale adâncă, iar în apropiere se află izlazul satului. De pe culmea pe care este ridicată crucea vederea este panoramică și se pot observa în plan îndepărtat Munții Bucegi, Baiului, Grohotiș, iar în plan mai apropiat depresiunea Brebului. Aflat la începutul domniei sale în România, tânărul prinț Carol I a decis că trebuie să-și cunoască țara și a efectuat călătorii prin mai multe regiuni. La începutul lunii august 1866, prințul a pornit într-o călătorie spre Sinaia, iar de la Ploiești a fost însoțit de prefectul Theodor Constantin Văcărescu și de președintele Consiliului General de Prahova, boierul Gheorghe Grigore Cantacuzino. A vizitat ocnele de sare de la Doftana, iar apoi a urcat călare până în satul Melicești. Acolo, Carol I a fost întâmpinat de mai mulți țărani conduși de fruntașul satului, Tănase Cosmineanu, iar aceștia, încântați de vizita domnitorului, au întins o masă sărbătorească pe înălțimea numită Prunii Mitrului, Carol I făcându-le cinstea de a mânca împreună cu ei. Nu există date istorice care să confirme acest lucru, dar o legendă foarte răspândită la nivel local spune că domnitorul a fost încântat de peisajul împădurit al zonei și s-a gândit să cumpere terenuri pentru a ridica un mic castel de vânătoare, însă moșnenii din Melicești, care dețineau urice din vechime întărindu-le drepturile de țărani liberi, ar fi refuzat să-i vândă pământ. Legenda mai afirmă că la plecare calul domnitorului a pierdut o potcoavă și a început să șchiopăteze, fapt considerat un semn rău de Carol I, care a ales astfel să-și construiască la Sinaia castelul dorit. Profesorii de istorie Mihai și Florin Cosmineanu, originari din Melicești, consideră totuși că ideea lui Carol I de a construi un castel de vânătoare a fost una reală și nu o legendă, și au adus ca argument prezența în apropiere a urmelor unor foraje pentru a se descoperi apă, care ar fi fost necesară funcționării clădirii. Cei doi susțin că tocmai lipsa apei a dus la abandonarea ideii construirii castelului în localitate. Crucea propriu-zisă este amplasată pe un postament realizat din lespezi din piatră cioplită așezate una peste alta, astfel încât să alcătuiască o piramidă cu trei trepte. Ultimul nivel este continuat printr-un trunchi de piramidă a cărui bază mică are dimensiunile următorului element care este așezat peste el, un soclu de formă paralelipipedică. Pe acest soclu este fixată crucea, pe care sunt montate ornamente între brațe și un capitel impozant la partea superioară. Întregul ansamblu este orientat pe direcția vest-est și are dimensiunile de 4 m înălțime, 2 x 2 m lățime. Ansamblul este delimitat printr-un pătrat cu latura de aproximativ 10 metri, colțurile acestuia fiind realizate prin plasarea în unghi de 90° a câte două lespezi din piatră cioplită, având dimensiuni asemănătoare cu cele care formează postamentul. Profesorul ploieștean Gheorghe Bîlgă, originar din Telega, sugerează două ipoteze: împrejmuirea în formă de pătrat realizată cu lespezi de piatră a fost gândită astfel încă de la început, sau: lespezile ar fi trebuit adăugate la postament, dar acesta ar fi devenit prea înalt, astfel că li s-a dat în schimb această destinație. Pe partea frontală, la intersecția brațelor crucii este montat un medalion cu efigia Casei de Hohenzollern, un scut patru careuri deasupra căruia este plasată o coroană regală. Medalionul nu a fost sculptat în corpul crucii, ci separat, și a fost montat ulterior într-un orificiu de formă circulară decupat în cruce. Un orificiu similar, decupat pe partea posterioară a crucii, în aceeași poziție cu cea a medalionului de pe partea frontală, sugerează că a existat și un al doilea medalion, care acum lipsește. Conform profesorului Bîlgă, medalionul care s-a păstrat pare a fi din marmură, ca și cele patru ornamente dintre brațe, spre deosebire de restul monumentului, care este din piatră. Pe cruce sunt cioplite trei inscripții. Prima, scrisă cu caractere chirilice și poziționată pe fața și pe spatele brațului orizontal al crucii este mesajul IIs.HR.NI.KA (Iisus Hristos biruiește prin cruce). Celelalte două inscripții, realizate tot cu caractere chirilice, sunt foarte greu de descifrat din cauza trecerii timpului, a prăbușirii crucii în timpul cutremurul din 1977 și a modului cum a fost reparată în anul 2000. Textul de pe fața crucii are 21 de rânduri, dar unele din ele nu mai sunt vizibile. Crucea a căzut și s-a rupt în bucăți la cutremur, iar la reparații a fost tencuită în acel loc cu mortar. Textul de pe spatele crucii, vizibil doar parțial din același motiv, avea probabil 15 rânduri. O transcriere parțială se datorează eforturilor de studiere și descifrare a celor două texte depuse de profesorii Gheorghe Bîlgă și Gheorghe Stanciu din Breaza: Și soclul este inscripționat, de data aceasta cu caractere latine, însă textul a fost marcat pe soclu după amplasarea monumentului și nu îi aparține lui Paul Focșeneanu. Din cauza trecerii timpului, nici aceste inscripții nu se mai pot distinge clar. În lucrarea „Prima vizită a Domnitorului Carol I în țară - august 1866”, istoricul Alin Daniel Ciupală din Câmpina citează o transcriere a textului realizată de profesorul originar din Melicești Mihai Cosmineanu, nepot al fruntașului Tănase Cosmineanu care l-a întâmpinat pe Carol I în 1866. Transcrierea profesorului Cosmineanu a fost realizată în timp ce crucea se afla prăbușită pe pământ, după cutremurul din 1977. Conform lui Ciupală și Cosmineanu, inscripția de pe partea frontală a soclului ar fi fost următoarea:„Aceasta sfântu Cruce s-a ridicat spre pomenirea fericitei călătorii a Măriei Sale Domnului Românilor Carol I Principe de Hohenzollern, prin acestu județu Prahova și a trecerii în călătorie a înălțimei sale peste acestu piscu de la Melicești în ziua de 11 august 1866 mergându de la Telega la...” [Restul cuvintelor nu mai sunt vizibile]Însă după fotografieri și încercări numeroase de mărire a luminozității și contrastului, profesorul Gheorghe Bîlgă susține că în fața cifrelor de pe cruce care menționează anul 1866 se pot distinge cu greu trei litere, „LIE”, de la luna iulie. Consultând alte documente și lucrări privind vizita domnitorului Carol I și calculând timpii normali de călătorie călare din acea perioadă, profesorul Bîlgă conchide că data la care domnitorul a vizitat Meliceștiul și care ar fi inscripționată pe cruce este 25 iulie (după calendarul iulian) / 6 august (după calendarul gregorian). Inscripția de pe partea posterioară a soclului nominalizează instituția care a aprobat și finanțat lucrarea, precum și arhitectul care a executat-o: Data exactă a realizării monumentului și mai ales cea a amplasării lui la Melicești sunt și ele subiect de dezbatere. Conform inscripției de pe spatele crucii, aprobarea „în unanimitate” a ridicării acestui monument a avut loc în ședința Consiliului General al județului Prahova din 12 noiembrie 1866, iar sarcina realizării lui i-a fost încredințată tânărului arhitect Paul Focșeneanu. Nu este deci posibil ca ansamblul crucii să fi fost realizat deja în 1866, așa cum susțin unele surse. Arhitectul Paul Focșeneanu s-a stins din viață pe 30 septembrie 1867, iar necrologul publicat de ziarul Românul, în numărul din 6 octombrie 1867, spune următoarele: Din necrolog rezultă că lucrarea a fost terminată spre sfârșitul lunii septembrie 1867, eventual chiar pe 30 septembrie. Profesorul Gheorghe Bîlgă, născut în zonă și cunoscând împrejurimile, consideră că „e puțin probabil ca ansamblul monumental Crucea Domnitorului să fi fost ridicat tot în același an. Dacă începeau ploile de toamnă, drumul devenea impracticabil, iar crucea nu se mai putea transporta. Cel mai probabil, în anul sau anii următori a fost ridicat monumentul.” Nu se cunoaște cu exactitate dacă a existat și o inaugurare oficială a crucii. Cu timpul, monumentul a început să se degradeze, iar situația a fost discutată inclusiv la nivelul Comisiunii Monumentelor Istorice. În anuarul acesteia pentru anul 1914 se menționează, la pagina 57: Cu privire la adresa Primăriei com. Telega, județul Prahova (No. 869/914), prin care se arată că locuitorii nu sunt stare să contribue cu suma ce li s'a cerut la restaurarea crucei din localitate, zisă a Regelui Carol, - să se trimită această adresă în copie Eforiei Spitalelor Civile, rugându-se Eforia a face numai dânsa această lucrare. Însă în ședința din 19 februarie 1915 a Comisiunii Monumentelor Istorice, înregistrată în anuarul acesteia pentru anul 1915, la pagina 20, este citit răspunsul Eforiei Spitalelor Civile: Cu privire la adresa Eforiei Spitalelor Civile (înreg. la no. 79), prin care arată că, neputând, în împrejurările de azi, a face cheltueli de natură specială, nu se poate angaja cu restaurarea crucei a Regelui Carol dela Telega, - să se ia act. Crucea a fost deteriorată grav la cutremurul din 1940, dar a fost apoi destul de repede restaurată. Monumentul a fost însă neglijat complet în perioada comunistă, pentru că amintea de două subiecte pe care comuniștii le combăteau: regalitatea României și religia creștină. Crucea s-a prăbușit și s-a spart în bucăți în timpul cutremurul din 1977, iar Nicolae Nedelcu, un sătean care locuia în apropiere, îndemnat de profesorul Mihai Cosmineanu, a salvat ornamentele ascunzându-le în curtea lui. Crucea a fost reparată și ridicată din nou abia în anul 2000, dar reparațiile s-au făcut de către personal local, fără participarea unor restauratori de specialitate, iar lucrările s-au executat în mod rudimentar: pământul a fost curățat mecanizat, cu o perie rotativă, au fost șterse slove, îmbinările au fost realizate cu beton care a acoperit și părți din inscripții, crucea a fost perforată pentru a fi sprijinită de un stâlp metalic, iar pe laterale a fost fixată în plăci dintr-un metal simplu, care ruginește. „CRUCEA REGELUI este o cruce de piétră, frumos lucrată, înălțată pe vîrful muntelui Miliceșcii, între Slănic și Telega, în semn că M. S. Carol I, Domnul Românilor, a făcut aci o mică stațiune cu ocasiunea visitărei Ocnelor în anul 1866.”Crucea mai apare într-un articol scris de Alin Ciupală în publicația câmpineană online „Oglinda”, în lucrarea „Monumente prahovene” a lui Mihai Apostol, din 1997, sau în „Telega în felurite ipostaze”, carte din 2013 a lui Cristian Ilie. În ciuda istoriei, vechimii și calității monumentului, Crucea Domnitorului nu este încadrată ca monument de patrimoniu și nu a fost inclusă pe ultima ediție a Listei Monumentelor Istorice, publicată în 2015 de Ministerul Culturii.
Ferdinand Reich () a fost un chimist german, care - alături de Hieronymus Theodor Richter - a descoperit în 1863 indiul. Reich a fost daltonist, motiv pentru care l-a cooptat pe Theodor Richter pentru a examina culorile produse în urma reacțiilor pe care le-au studiat. În timp ce lucrau la Universitatea din Freiberg, Reich și Richter au reușit izolarea chimică a elementului indiu, înainte ca acesta să fie găsit în stare liberă în natură. Descoperitori de elemente chimice
A fost profesor de fizică la UCLA, unde, împreună cu Reg Richardson, a construit primul ciclotron la UCLA și mai târziu un bevatron. Pentru a suprima pierderile de electroni în plasmă, MacKenzie a creat surse de plasmă prin căptușirea pereților camerei de vid ce conțin magneți permanenți de polaritate alternantă; aceste sisteme sunt utilizate pe scară largă și în prezent. El a călătorit mai târziu în întreaga lume, ajutând la depanarea problemelor ciclotroanelor din diferite țări. Ulterior s-a dedicat studiului fizicii plasmei și a materiei întunecate. Descoperitori de elemente chimice
Sir Roger Moore (1927-2017) a fost un actor englez de film, scenă, televiziune și voce, cel mai cunoscut pentru rolurile sale întruchipând personajele ficționale James Bond și Sfântul. Numele de Roger Moore se mai poate referi și la următorii,
Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: .Biserica cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul“ a fost ridicată în anul 1820. Pictura murală a fost restaurată în anul 1993. Biserica a fost resfințită în anul 1997.
În 1889, micologul elvețian Victor Fayod (1860-1900) a determinat noul gen Agrocybe pentru anumite specii saprofite ce descompun resturi vegetale, adică pentru cele care nu cresc pe lemn proaspăt, ci pe sol sau lemn în putrefacție, publicat în jurnalul Annales des Sciences Naturelles Botanique et Biologie Végétale, iar după ce micologul german Rolf Singer a descoperit aceste calități la ciuperca aici descrisă, a mutat-o la acest gen, de verificat în Beiheft des Botanischen Centralblattes din 1936. Celelalte încercări de redenumire nu au fost folosite niciodată și pot fi neglijate. Caracteristici microscopice: Sporii bruni ca tutunul, sunt netezi și elipsoidali, poartă un por de germen și au o dimensiune cuprinsă între 8-14 x 5-7,5 microni. Culoarea lor este brună ca scorțișoara. Basidiile în formă de măciucă sau alungite au o dimensiune de 25-30 x 8-10 microni și poartă 2-4 sterigme fiecare. Cistidele în formă de măciucă bulboasă măsoară 35-50 x 12-18 microni. Reacții chimice: Buretele se colorează cu anilină de fenol repede liliaceu-roz, cu încet violet închis, apoi violet-negricios și cu tinctură de Guaiacum după câteva minute albastru. Ciupercile de lan sunt comestibile, dar nu de valoare culinară ridicată. Se indică adăugarea la alte feluri sau sosuri de ciuperci. Mai departe, pălăriile bureților pot fi conservați în ulei, oțet sau sare.
Dread Central este un website american fondat în 2006 specializat în știri, interviuri și recenzii din domeniul [Prezintă filme, benzi desenate, romane și jucării cu tematică horror. Dread Central a câștigat premiul Rondo Hatton Classic Horror pentru cel mai bun website și a fost ales ca site-ul săptămânii AMC în 2008. A fost fondat la 4 iulie 2006. În 2017, Dread Central Media a fost cumpărat de Epic Pictures Group. Studioul independent a anunțat că va lansa o nouă etichetă de distribuție specializată în filmele de groază lansate în cinematografe și la cerere. La 29 ianuarie 2019, a fost redenumit DREAD. Primul lor film produs de studioul propriu, The Golem, va fi primul film sub sigla DREAD Originals.
San Miguel Corporation este o companie de holding conglomerat filipinez Este cea mai mare corporatie din Filipine in ceea ce priveste veniturile, cu peste 24.000 de angajati in peste 100 de facilitati majore din intreaga regiune Asia-Pacific. Produsul său emblematic, San Miguel Beer, este una dintre cele mai mari variante de vânzare de bere. Operațiunile de fabricație ale lui San Miguel se extind dincolo de piața internă spre Hong Kong, China, Indonezia, Vietnam, Thailanda, Malaezia și Australia; iar produsele sale sunt exportate pe 60 de piețe din întreaga lume. Din 2008, SMC sa aventurat dincolo de afacerile sale principale, implicându-se în combustibil și petrol (Petron Corporation), producția de energie electrică și infrastructură. A fost implicată pe scurt în compania Philippine Airlines din aprilie 2012 până în septembrie 2014.
Agaricus albolutescens (Sanford Myron Zeller, 1938) din încrengătura Basidiomycota, în familia Agaricaceae și de genul Agaricus este o specie saprofită de ciuperci comestibile care, după ce poartă numele popular șampinion alb-gălbui, s-a împrăștiat poate până în România. Se dezvoltă în păduri de conifere luminoase precum în cele de foioase și mixte prin iarbă, solitară sau în grupuri mici. Apare, de la deal la munte, dar mai rar în câmpie, din aprilie până în octombrie. Specia a fost descrisă pentru prima dată de micologul american Sanford Myron Zeller în anul 1938. Acest nume binomial este valabil până în prezent (2019). Alte încercări de redenumire nu sunt cunoscute. Caracteristici microscopice: Sporii sunt netezi și slab elipsoidali, cu pereți destul de groși, având o dimensiune cuprinsă între 6.0-7.5 x 4.0-5.0 microni. Culoarea lor este brun-purpurie. Nu prezintă un por de germen. Reacții chimice: nu sunt descrise. Cu toate că această specie nu-și pierde mirosul de anason în timpul preparării complet, șampinionul alb-gălbui este un burete gustos și de calitate bună. El poate fi pregătit ca Agaricus silvicola. Specia este greu de deosebit cu otrăvitorul Agaricus xanthodermus, dacă nu ținem seama de locurile preferate de creștere precum mirosul diferit, un element distinctiv între cele doua soiuri.
Fiara de la Johns Hopkins (în ) a fost un automat mobil, un precursor timpuriu al roboților, construit în anii 1960 la al Universității Johns Hopkins. Mașina avea o inteligență rudimentară și capacitatea de a supraviețui pe cont propriu. În timp ce rătăcea prin sălile albe ale laboratorului, căuta prize negre de perete. Când găsea una, se conecta și își reîncărca bateria. Robotul era cibernetic. Nu folosea un calculator. Circuitele sale de control constau din zeci de tranzistoare care controlau tensiunile analogice. Folosea optica și sonarul pentru a naviga. Tranzistoarele 2N404 au fost utilizate pentru a crea porți logice NOR care implementau care îi spunea ce să facă atunci când se activa un senzor specific. Tranzistoarele 2N404 au fost folosite și pentru a crea porți de temporizare, care să-i cât timp să facă ceva. S-au folosit și 2N1040 pentru a controla puterea de mișcare a șenilelor, a brațului și a mecanismului de încărcare. Senzorii originari din Mod I erau doar senzori tactili fizici. Priza din perete era detectată de comutatoarele fizice de pe brațul care urma peretele. Odată detectate, două vârfuri electrice se întindeau până când intrau în priza de perete și făceau conexiunea electrică pentru încărcarea vehiculului. Casele scărilor, ușile și țevile de pe peretele sălii erau și ele detectate de comutatoarele fizice și identificate de logica corespunzătoare. Sistemul de ghidaj prin sonar a fost dezvoltat pentru Mod I și îmbunătățit pentru Mod II. El folosea două pentru a determina distanța, locația în hale și obstacolele din calea sa. Aceasta a furnizat „Fiarei” un ghidaj asemănător liliecilor. În acest moment, ea putea detecta obstacolele pe hol, cum ar fi oamenii. Odată ce se detecta o obstrucție, Fiara încetinea și apoi decidea dacă să oprească sau să devieze în jurul obstacolului. De asemenea, putea recunoaște cu ultrasunete scările și ușile pentru a lua măsurile corespunzătoare. La Mod II s-a adăugat și un sistem optic de ghidaj. Aceasta oferea, printre alte capacități, aptitudinea de a identifica optic prizele negre din perete, care contrastau cu peretele alb.
În inteligența artificială și , termenul situat se referă la un care este încorporat într-un mediu. Termenul situat este folosit în mod obișnuit pentru roboți, dar unii cercetători susțin că și agenții software pot fi situați când: există într-un mediu dinamic (în rapidă schimbare), pe care îl pot manipula sau schimba prin acțiunile lor, și pe care Printre exemple s-ar putea număra agenți bazați pe web, care pot modifica date sau declanșa procese (cum ar fi achiziții) pe Internet sau roboții de realitate virtuală care locuiesc în lumi virtuale pe care le pot modifica, așa cum ar fi Second Life. A fi „situat” este considerat a fi în general o parte din a fi , dar este util să se ia în considerare fiecare perspectivă în mod individual. Perspectiva situată subliniază că comportamentul inteligent derivă din mediul înconjurător și din agentului cu acesta. Natura acestor interacțiuni este definită de întruparea unui agent.
Romanul este o relatare a aventurilor lui Holmes care se confruntă cu Dracula lui Bram Stoker și este prezentat ca o revizuire a romanului lui Stocker, deși cu Sherlock Holmes prezent în narațiune. Cartea a fost republicată de către I-Books și Titan Books, cea din urmă sub sigla lor "Aventurile ulterioare ale lui Sherlock Holmes. British Fantasy Society a numit cartea "unul dintre cele mai bune" crossover-uri Dracula/Holmes. Kirkus Reviews a numit cartea "un exemplu mai prudent și mai studiat de pseudo-Sherlock. Nu doar abordarea puristă face narațiunea academică, povestirea scurtă a lui Estleman [ascunde] o preocupare mai profundă." Romanul lui Estleman a fost adaptat pentru BBC Radio în 1981. De atunci a fost redifuzat de mai multe ori.
Filmările au început la 16 februarie 2016. Cheltuielile de producție s-au ridicat la 4,5 milioane $. A avut încasări de 255,4 milioane $.
Sfântul Ioan Rusul s-a născut în jurul anului 1690 în Ucraina. Trecând de vârsta adolescenței, el a fost recrutat în armata țarului Petru cel Mare și a luat parte la Războiul Ruso-Turc (1710-1711). În timpul războiului el a fost luat prizonier și vândut ca sclav comandantului cavaleriei otomane. Ioan Rusul a refuzat să adopte religia islamică și a fost umilit și chinuit din acest motiv de către turci, care l-au numit kafir, ceea ce înseamnă „necredincios”. Odată cu trecerea timpului, turcii au încetat să-și mai bată joc de el văzându-i statornicia în credință, smerenia și sârguința, iar sclavul Ioan a început să fie respectat de servitorii casei și chiar de stăpânul său. El a lucrat ca slujitor și a trăit în grajduri. Ceilalți sclavi l-au batjocorit pentru zelul cu care lucra în folosul stăpânului său, dar piosul slujitor nu s-a supărat pe ei, a încercat să-i ajute în treburile pe care le făceau și i-a sprijinit atunci când aveau nevoie. Datorită bunătății sale, sfântul a fost îndrăgit de agă care a dobândit încredere în el și i-a propus să trăiască ca om liber într-o casă separată. El a refuzat, spunând: „Stăpânul meu este Domnul și nimeni nu este mai presus de El.El mi-a sortit să trăiesc ca sclav într-o țară străină; aceasta trebuie să fie, se pare, pentru mântuirea mea”. În timpul zilei Ioan lucra și se ruga, efectuându-și sarcinile cu sârguință, iar atunci când se înnopta el mergea în secret la peștera-biserica a Sf. Gheorghe, unde rostea rugăciunile de la Privegherea de toată noaptea. În fiecare sâmbătă obișnuia să ia Sfânta Împărtășanie. În curând aga s-a îmbogățit și a devenit unul dintre cei mai influenți oameni din Ürgüp. El a considerat că ascensiunea sa se datora omului sfânt, care locuia în casa lui. După ce s-a îmbogățit, aga a decis să facă un pelerinaj la Mecca. În timpul acestei călătorii, soția lui a organizat o cină în cinstea rudelor și prietenilor. Când a fost servit pilaful, mâncarea preferată a stăpânului, ea i-a spus lui Ioan, care slujea la masă: „Cât de bucuros ar fi stăpânul tău, dacă ar putea mânca acest pilaf împreună cu noi”. Ioan i-a cerut platoul cu pilaf, promițând că-l va trimite la Mecca. Toată lumea râdea, crezând că Ioan voia să mănânce pilaful sau să-l dăruiască săracilor. Când s-a întors din pelerinaj, aga a povestit un miracol care i s-a întâmplat: în timp ce se afla în Mecca, a găsit o farfurie aburindă cu pilaf în camera unde locuia, deși ușa camerei era încuiată. Pe farfurie era gravat numele lui - la fel ca pe fiecare farfurie din casa lui. Vestea acestui miracol s-a răspândit rapid și toată lumea, inclusiv musulmanii, au început să-l considere pe Ioan un „wali”, adică un om sfânt. Cu toate acestea, el nu și-a schimbat modul de viață și și-a petrecut timpul muncind din greu și rugându-se. La un moment dat s-a îmbolnăvit grav și, nemaiputând să stea în picioare, a cerut să-i fie adus un preot care să-l împărtășească. Preotului i-a fost frică să intre într-o casă musulmană și a ascuns Sfânta Împărtășanie în interiorul unui măr. Ioan Rusul a murit pe 9 iunie 1730, la puțin timp după ce a primit Sfânta Împărtășanie.
Este acordat în locul Premiului Nebula pentru cel mai bun scenariu, care a fost acordat între 1974 - 1978 și între 2000 și 2009.Un premiu anterior denumit "Premiul Ray Bradbury", ales de președintele SFWA, și nu prin vot, a fost acordat de patru ori între 1992 și 2009. Numit în onoarea lui Ray Bradbury, premiul fizic a fost proiectat de Vincent Villafranca. Statueta din bronz se referă la Cronicile marțiene ale lui Bradbury, în timp ce bilele de tip IBM Selectric utilizate pentru capul figurii indică preferința declarată a lui Bradbury pentru utilizarea unei mașini de scris IBM Selectric . Acest premiu Ray Bradbury nu este actualul premiu Ray Bradbury pentru o prezentare dramatică remarcabilă. Înainte de 2009, câștigătorul a fost ales de președintele SFWA, nu prin votul membrilor organizației. Începând cu premiul 2009, Premiul Nebula pentru cel mai bun scenariu a fost eliminat, iar premiul Ray Bradbury a fost acordat în locul său. Deși nu mai este un premiu Nebula, premiul va fi prezentat la ceremonia de decernare a Premiilor Nebula și va urma regulile și procedurile Nebula.
Zeaxantina este unul dintre cei mai comuni alcooli carotenoizi găsiți în natură. Este important în ciclul xantofilei. Sintetizat de plante și unele micro-organisme, acesta este pigmentul care oferă culoarea caracteristică boielei, porumbului, șofranului, fructelor goji și multor altor plante și microbi. Numele este derivat de la Zea mays (porumbul galben comun, în care zeaxantina oferă pigmentul primar galben) și xanthos, cuvântul grecesc pentru „galben” (vezi și xantofilă). Xantofile precum zeaxantina se găsesc în cantitățile cele mai mari în frunzele celor mai multe plante verzi, unde acestea acționează pentru a modula energia luminoasă și posibil servesc ca agent non-fotochimic disipant prin reducerea clorofilei triple (o formă excitată de clorofilă), care este produsă în exces la intensități luminoase mari în timpul fotosintezei. Animalele absorb zeaxantina din dieta vegetală. Zeaxantina este unul dintre cele doi carotenoizi xantofili primari conținuți de retina oculară. Suplimentele de zeaxantină sunt de obicei luate cu presupunerea că aceasta menține sănătatea ochilor. Deși nu s-au raportat efecte secundare de la consumul suplimentelor de zeaxantină, efectele actuale ale zeaxantinei și luteinei asupra stării de sănătate nu sunt dovedite și, începând cu 2018, nu există nici o aprobare reglementată în Uniunea Europeană sau Statele Unite ale Americii pentru oricemențiune de sănătate pentru produse care conțin zeaxantină. Ca aditiv alimentar, zeaxantina este folosit drept colorant alimentar, cu număr E E161h. Luteina și zeaxantina au formule chimice identice și sunt izomeri, dar nu sunt stereoizomeri. Singura diferență dintre ele este în amplasamentul legăturii duble în unul dintre inelele terminale. Această diferență oferă luteinei trei centri chirali, în timp ce zeaxantina are doar doi. Datorită simetriei, stereoizomerii (3R,3'S) și (3S,3'R) ai zeaxantinei sunt identici. Prin urmare, zeaxantina are doar trei forme stereoizomerice. Stereoizomerul (3R,3'S) este numit mezo-zeaxantină. Principala formă naturală a zeaxantinei este (3R,3'R)-zeaxantină. Macula conține în principal formele (3R,3'R)- și mezo-zeaxantină, dar și cantități mult mai mici din forma (3S,3'S). Există dovezi că o anumită proteină care se leagă de zeaxantină atrage zeaxantina și luteina din circulația sistemică pentru asimilarea în maculă. Datorită naturii zeaxantinei, astaxantina (un carotenoid cu valoare comercială semnificativă) a fost studiată intens în comparație cu proteinele beta-caroten hidroxilază. Mai multe studii observaționale au furnizat dovezi preliminare pentru mărirea aportului de alimente care includ luteină și zeaxantină pentru a reduce incidența degenerescenței maculare legată de vârstă. Pentru că alimentele bogate în unul dintre acești carotenoizi tind să fie bogate și în celălalt, efectele nu au fost analizate separat unul de celălalt. Trei meta-analize ulterioare ale luteinei și zeaxantinei alimentare au ajuns la concluzia că acești carotenoizi reduc riscul de progresie în stadiul incipient al degenerării maculare. Un studiu Cochrane din 2017 care analizează concluziile a 19 alte studii din mai multe țări a concluzionat că suplimentele alimentare care conțin zeaxantină și luteină au prea puțină influență asupra evoluției degenerării maculare. În general, nu există încă dovezi suficiente pentru a evalua eficacitatea zeaxantinei sau luteinei alimentare sau suplimentare în tratamentul sau prevenirea timpurie a degenerării maculare. Pentru cataractă, două meta-analize confirmă o corelație între concentrațiile serice de luteină și zeaxantină și o scădere a riscului de cataractă nucleară, dar nu corticală sau subcapsulară. Rapoartele nu au separat efectele zeaxantinei de ale luteinei. În studiul AREDS2, pacienții au fost persoane cu risc de progresie spre degenerare maculară avansată legată de vârstă. În general, consumul de luteină (10 mg) și zeaxantină (2 mg) nu a redus nevoia de operație de cataractă. Orice beneficiu este mult mai probabil să fie evident în subpopulații de persoane expuse la stres oxidativ puternic, precum fumători, alcoolici sau cei cu aport alimentar scăzut de alimente bogate în carotenoizi. În 2005, Food and Drug Administration (FDA) din SUA a respins o aplicație de menționare a efectelor pozitive propusă de Xangold, invocând insuficiența dovezilor care susțin utilizarea suplimentelor de luteină și zeaxantină în prevenirea degenerării maculare. Companiile care produc suplimente alimentare din SUA au voie să vândă produse cu luteină și luteină plus zeaxantină folosind un limbaj pre-stabilit, precum „Ajută la menținerea sănătății ochilor”, atât timp cât pe etichetă este inclusă și declarația FDA că „Aceste declarații nu au fost evaluate...”. Recent, în Europa, în 2014, Autoritatea Europeană pentru Siguranță Alimentară a examinat și a respins afirmațiile cum că luteina sau luteina plus zeaxantină îmbunătățesc vederea. Zeaxantina este pigmentul care oferă culoarea specifică boielei de ardei, porumbului, șofranului, fructelor goji și multor altor plante. Spirulina este, de asemenea, o sursă bogată de această substanță și poate servi ca supliment alimentar. Zeaxantina se descompune pentru a forma picrocrocin și safranal, substanțe care sunt responsabile pentru gustul și aroma șofranului. Alimentele care conțin cele mai mari cantități de luteină și zeaxantină sunt frunzele de legume de culoare verde închis, precum varza, spanacul, frunzele de nap, salata verde, măcrișul, mangoldul și muștarul.
Școala Ostășească din București a fost prima instituție de învățământ militar din țările române. A fost fondată prin Porunca Domnească nr. 36 din 13 iunie 1847 a lui Gheorghe Bibescu. În baza Ordinului 2006/1847 al Dejurtfei (Ministerului de Război), la 9 septembrie 1847 încep cursurile în cazarma cavaleriei (Sfântul Gheorghe, „Malmaison”) de pe Calea Podului de pământ (Calea Plevnei de astăzi). Școala avea ca scop să formeze ofițeri în cele trei arme ale timpului: infanteria, cavaleria și artileria. Primul director al școlii a fost locotenentul Ioan Greceanu. Efectivul școlii era format din 22 elevi. Instituții de învățământ militar
Microsoft este o corporație multinațională publică americană cu sediul în Redmond , Washington, Statele Unite ale Americii; ea dezvoltă, produce, licențează și sprijină o gamă largă de produse și servicii predominant legate de computing prin diferitele sale divizii. Oferta publică inițială a companiei a avut loc pe 14 martie 1986. Acțiunile, care în cele din urmă s-au închis la 27,75 dolari pe acțiune, au atins un maxim de 29,25 dolari pe acțiune la scurt timp după deschiderea pieței pentru tranzacționare. După ofertă, Microsoft a avut o capitalizare de piață de 519.777 milioane dolari. Microsoft a achiziționat ulterior 217 companii, a cumpărat participații în 64 de companii și a făcut 25 de cesiuni. Dintre companiile pe care Microsoft le-a achiziționat, 107 au avut sediul în Statele Unite. Microsoft nu a oferit detalii financiare pentru majoritatea acestor fuziuni și achiziții. De asemenea, Microsoft a achiziționat mai multe participații evaluate la peste un miliard de dolari. A obținut o participație de 11,5% în Comcast pentru 1 miliard de dolari, o participație de 22,98% în Telewest pentru 2.263 miliarde de dolari și o cotă de 3% în AT & T pentru 5 miliarde de dolari. Dintre diviziile Microsoft, în care anumite părți ale companiei sunt vândute unei alte companii, doar Grupul Expedia a fost vândut pentru mai mult de un miliard de dolari; au achiziționat compania în data de 5 februarie 2002 pentru 1.372 miliarde de dolari. Prima achiziție a Microsoft a fost luată în considerare la 30 iulie 1987. Anterior fusese fondat în 1983 și dezvoltat un program de prezentare care mai târziu a fost cunoscut sub numele de Microsoft PowerPoint. Microsoft a achiziționat Visio Corporation din Seattle pe data de 7 ianuarie 2000 pentru 1.375 miliarde de dolari. Visio, o companie de software, a fost înființată în 1990 ca Axon Corporation și a avut oferta publică inițială în noiembrie 1995. Compania a dezvoltat software-ul pentru aplicații de diagramă, Visio, care a fost integrat în linia de produse Microsoft ca Microsoft Visio. Pe 12 iulie 2002, Microsoft a achiziționat Navision pentru 1,33 miliarde de dolari. Compania, care a dezvoltat tehnologia pentru software-ul de planificare a resurselor întreprinderii, Microsoft Dynamics NAV, a fost integrată în Microsoft ca o nouă divizie numită Microsoft Business Solutions, redenumită ulterior la Microsoft Dynamics. Microsoft a achiziționat compania aQuantive, o companie de publicitate, în data de 13 august 2007, pentru 6,333 miliarde de dolari. Înainte de achiziție, aQuantive a fost clasat pe locul 14 în ceea ce privește veniturile agențiilor de publicitate din întreaga lume. aQuantive a avut trei filiale la momentul achiziției: Avenue A / Razorfish, una dintre cele mai mari agenții digitale din lume, Atlas Solutions și DRIVE Performance Solutions. Microsoft a achiziționat compania norvegiană de căutare pentru companii Fast Search & Transfer pe 25 aprilie 2008 pentru 1.191 miliarde de dolari pentru a-și intensifica tehnologia de căutare. Pe 10 mai 2011, Microsoft a anunțat achiziționarea Skype Technologies, creatorul serviciului VoIP Skype, pentru 8,5 miliarde de dolari. Cu o valoare de 32 de ori mai mare decât profiturile operaționale ale Skype, acordul a fost cea mai mare achiziție a Microsoft la vremea respectivă. Skype ar deveni o divizie în cadrul Microsoft, cu fostul CEO Tony Bates, pe atunci primul președinte al diviziei, trecut ca un CEO al Microsoft. La 2 septembrie 2013, Microsoft și-a anunțat intenția de a achiziționa divizia de mobile hardware al Nokia (care a stabilit un parteneriat pe termen lung cu Microsoft pentru a produce smartphone-uri construite de platforma Windows Phone)într-o tranzacție în valoare de 3,79 miliarde de euro, alături de alte 1,65 miliarde de euro pentru licențierea portofoliului de brevete al Nokia. Steve Ballmer a considerat achiziția ca fiind un "pas îndrăzneț în viitor" pentru ambele companii, în primul rând ca rezultat al colaborărilor recente. Achiziționarea, programată să se încheie la începutul anului 2014 până la aprobarea autorității de reglementare, nu a inclus serviciul de cartografiere Here sau divizia de infrastructură Nokia Solutions and Networks, care a fost reținută de Nokia. La data de 13 iunie 2016, Microsoft a anunțat că intenționează să achiziționeze site-ul LinkedIn pentru suma de 26,2 miliarde de dolari, care a fost finalizată până la sfârșitul anului 2016. Achiziția a păstrat LinkedIn ca marcă distinctă și pe actualul CEO, Jeff Weiner. Achiziția a fost finalizată la 8 decembrie 2016. Pe 4 iunie 2018, Microsoft a achiziționat site-ul popular de coduri de stocare GitHub pentru 7,5 miliarde de dolari în stoc Microsoft. Tabloul de bord și analiza tuturor achizițiilor Microsoft
George Saunders () este un scriitor american de povestiri, eseuri, nuvele, cărți pentru copii și romane. Opera sa a apărut în New Yorker, Harper's, McSweeney's și GQ. A contribuit, de asemenea, la o coloană săptămânală, American Psyche, în revista de weekend The Guardian între 2006 și 2008. Saunders s-a născut în Amarillo, Texas. A crescut și copilărit în apropierea orașului Chicago și a absolvit liceul Oak Forest din Oak Forest, Illinois . În 1981, a primit diploma de licență în ingineria geofizică din Colorado School of Mines din Golden, Colorado. Ceea ce ține de educația lui în domeniul științific, Saunders a afirmat: "... orice pretenție pe care aș putea să o fac originalității în ficțiunea mea este într-adevăr rezultatul acestei formări ciudate: practic, doar eu lucrez ineficient, cu instrumente știrbite, într-un așa mod în care eu nu dețin suficiente cunoștințe pentru a înțelege cu adevărat esența fenomenelor geofizice. Ca și cum ați pune un sudor la schițarea rochiilor." În 1988, a fost premiat cu Diploma de Masterat în domeniul creației de la Universitatea din Syracuse; între timp, Saunders a întâlnit-o pe Paula Redick, care la rîndul ei era și ea o scriitoare, care ulterior va deveni soția lui. Saunders a reamintit că "ne-am logodit în trei săptămâni, fiind un record la Syracuse Creative Writing Program, care, cred eu, rămâne să fie în continuare". În ceea ce privește influențele sale, Saunders a scris: Din 1989 până în 1996, Saunders a lucrat ca traducător în domeniul tehnic (manuale de utilizare) și inginer geofizic pentru Radian International, o firmă de inginerie civilă din Rochester, New York. De asemenea, a lucrat pentru o perioadă de timp cu un echipaj de explorare a petrolului din Sumatra. Din 1997, Saunders activa la Facultatea din Syracuse University, predând scrierea creativă în programul Maestru al Artelor Plastice, continuând să publice ficțiune și nonficțiune. În 2006, a fost distins cu Ordinul Guggenheim și o bursa MacArthur de $500,000 . A fost un "Visiting Writer" (semestru lung curs în care elevii au posibilitatea specială de a se cufunda într-un studiu al operelor unui scriitor. Elevii citesc o masă critică de texte de către acel scriitor înainte de curs, după care acel scriitor culminează cu o vizită la școală.) la Universitatea Wesleyan și a participat la seria Writers Wesleyan's Distinguished Writers Series, Hope College în 2010. Colecția sa nonfiction, The Braindead Megaphone, a fost publicată în 2007. Ficțiunea scrisă de Saunders se concentrează deseori pe absurditatea consumismului, a culturii corporative și a rolului mass-media. În timp ce mulți comentatori menționează tonul satiric al scrisului, munca lui ridică și întrebări morale și filosofice. Elementul tragicomic al scrisului său a câștigat comparații ale lui Saunders cu Kurt Vonnegut, a cărui lucrare l-a inspirat. Drepturile filmului Civil War Land in Bad Decline au fost achizitionate de Ben Stiller la sfarsitul anilor 1990; ceea ce ține de anul 2007 , proiectul a fost în curs de dezvoltare de către compania lui Stiller, Red Hour Productions . Saunders a scris, de asemenea, un scenariu de lung metraj bazat pe povestea sa "Sea Oak".Într-o conversație din noiembrie 2015 cu scriitorul american Jennifer Egan pentru New York Times , Saunders a spus că scrie un roman acțiunea căruia se desfășoară în secolul al XIX-lea, care în timp ce "aparent istoric" era și mai aproape de science fiction decât o mare parte din lucrarea sa anterioară. Saunders se considera un Obiectivist cînd avea 20 de ani, dar acum îl vede nefavorabil, asemănându-l cu neoconservatismul El este acum student al budismului Nyingma .În 2006, a câștigat premiul World Fantasy Award pentru cea mai bună poveste scurtă pentru povestea sa scurtă "CommComm", publicată pentru prima oară în ediția din 1 august 2005 a revistei The New Yorker . În 2013, Saunders a câștigat premiul PEN / Malamud pentru excelență în povestea scurtă. Colecția sa scurtă de povestiri A zecea parte a lunii decembrie a câștigat Premiul pentru povestiri din 2013. Colecția a câștigat, de asemenea, premiul Folio în 2014, "primul mare volum de carte în limba engleză, deschis pentru scriitori din întreaga lume". Colecția a fost, de asemenea, un finalist al Premiului Național de Carte și a fost numită una dintre cele "Cele mai bune 10 cărți al anului 2013" de către editorii revistei New York Times Review .Pe coperta revistei The New York Times Magazine din ianuarie 2013, numită "Tenth of December " cea mai bună carte pe care o veți citi în acest an".Una dintre poveștile din colecția "Acasă" a fost un finalist al premiului Bram Stoker 2011 .Premiul National Magazine Award pentru ficțiune, 1994 - "CEO-ul de 400 de lire", poveste scurtă, publicat în revista Harper's Premiul pentru poveste , 2013 - 10 decembrie: Povestiri Premiul pentru povestiri , 2006 - Finalist - În persuasiunea națiunii Premiul Național de carte pentru ficțiune , 2014 - Finalist - 10 decembrie:
Biserica reformată din Sălard a fost construită inițial ca biserica unei mănăstiri franciscane și este în regiune monumentul de arhitectură gotică cu cele mai multe elemente păstrate, dintre cele ce datează din secolul al XV-lea. Soarta lăcașului de cult în primul secol și jumătate de existență a fost strâns legată de istoria familiei nobiliare Csáki, ctitorii mănăstirii. Biserica mănăstirii servea în același timp și ca loc de înmormântare a membrilor familiei Csáki, astfel în 1468 au fost înhumați aici Francisc Csáki, comite al secuilor și fiul acestuia, Benedict. Ca un paradox al destinului, activitatea mănăstirii a fost pecetluită tot de un membru al familiei Csáki: adepții lui Farkas Csáki au trecut la protestantism, de atunci biserica funcționează că lăcaș de cult reformat. Edificiul a fost construit aproape exclusiv din cărămidă și doar ferestrele, portalurile și bolțile corului au fost realizate din piatră. Primul lăcaș de cult al mănăstirii a fost mai modest, deoarece biserica actuală are elemente ce pot fi datate mai târziu, spre cea de-a doua treime a secolului al XV-lea. Nava flancată de contraforți, corul cu terminație poligonală, spațiul adosat laturii nordice a corului precum și turnul au fost ridicate într-o singură etapă. Atât nava cât și corul au tavane drepte, nava nu a fost boltită nici în evul mediu. Dintre elementele mobilierului se remarcă stranele și băncile clasicizante ce au fost introduse în 1802, orga instalată în 1850 și strana în stil neoempire, ce datează din 1890.
Roy Kelton Orbison () a fost un cântăreț, compozitor și muzician american, cunoscut pentru vocea sa puternică, un mare registru vocal, respectiv cântece cu structuri complexe și balade întunecate, emoționale. Combinația neobișnuită a făcut ca multi critici să-i descrie muzica ca fiind operatică, poreclindu-l onorific ca The Big O și Caruso. În timp ce cei mai mulți interpreți de sex masculin din anii 1950 și 1960 au proiectat o masculinitate sfidătoare, multe dintre piesele lui Orbison au transmis vulnerabilitate și o sensibilitate tipică. În timpul spectacolelor sale, Orbison era cunoscut ca stând permanent în picioare și purtând haine negre ca să se potrivească cu parul său intens vopsit în negru și având ochelarii de soare întunecați; toate fiind caracteristice personajului de scenă pe care muzicianul l-a promovat de-a lungul întregii sale cariere. În anii 1980, popularitatea lui Orbison a revenit, datorită mai ales succesului unora din melodiile sale, care au fost cântate de alți muzicieni în mai multe versiuni de cover. În 1988, Orbison a co-fondat formația Traveling Wilburys, un supergrup rock, împreună cu George Harrison, Bob Dylan, Tom Petty și Jeff Lynne. În decembrie al aceluiași an, 1988, Orbison a decedat de un atac de cord la vârsta de doar 52 de ani. O lună mai târziu, cântecul "You Got It" (1989), pe care Orbison îl co-scrise cu Lynne și Petty, a fost lansat ca solo devenind primul său single care a ajuns din nou în U.S. Top 10 după 25 de ani de la ultima sa prezență în acel top. Cântăreți americani de muzică rock Chitariști de country americani
Clopotele serii (titlul original: în ) este un cântec popular rus compus în anul 1828 de Ivan Kozlov și Aleksandr Aliabev. Textul a fost adaptat după versuri pe o temă rusă de Thomas Moore. Moore a menționat faptul că versurile se bazează pe original rusesc, dar toate încercările de a găsi originalul au eșuat. Kozlov era un poet rus dar și un prolific traducător din poeții contemporani de limbă engleză (a tradus din Byron, Charles Wolfe și Thomas Moore). Textul lui în limba rusă , publicat în anul 1928 este mai mult decât o adaptare din originalul englez, Kozlov folosind strofe de șase versuri în loc de catrenele din original..
Epigram este un limbaj de programare funcțional cu tipuri dependente. Epigram se referă, de asemenea, la IDE, de obicei ambalate cu limba. Sistemul de tip Epigram este suficient de puternic pentru a exprima specificațiile programului. Scopul este de a sprijini o tranziție lină de la programele obișnuite la programele integrate și dovezile a căror corectitudine poate fi verificată și certificată de către compilator. Epigram exploatează propoziția ca principiu de tip și se bazează pe teoria tipului intuiționist. În prezent nu este disponibilă, iar versiunea 2, care a fost destinată implementării teoriei tipului observațional, nu a fost lansată oficial, totuși există o oglindă GitHub, actualizată ultima dată în 2012. Designul Epigram și Epigram 2 au inspirat dezvoltarea altor sisteme cum ar fi ca Agda, Idris și Coq. Epigram utilizează o sintaxă de stil deductibil în două dimensiuni, cu o versiune LaTeX și o versiune ASCII. Iată câteva exemple de la The Epigram Tutorial: Următoarea declarație definește numerele naturale:Notarea orizontală poate fi citită ca fiind "presupunând (ceea ce este pe partea de sus) este adevărat, putem deduce că (ceea ce este în partea de jos) este adevărat."De exemplu," presupunând că n este de tip Nat, atunci suc n este de tip Nat."Dacă nimic nu este pe partea de sus, atunci instrucțiunea de jos este întotdeauna adevărată:" zero este de tip Nat (în toate cazurile) ".
Idris este un limbaj de programare pur funcțional, cu scop general, cu tipuri dependente, evaluare lenească strictă sau opțională și caracteristici cum ar fi o verificare a totalității. Chiar înainte de utilizarea posibilă a teoriei interactive, Idris se concentrează pe programarea generală, cum ar fi Haskell pur funcțional și cu performanță suficientă. Sistemul de tip Idris este similar celui folosit de Agda și teorema-dovedind în el este similar cu Coq, inclusiv tactici. În comparație, Idris are o prioritate în gestionarea ușoară a efectelor secundare și a suportului pentru implementarea limbilor specifice domeniului încorporat. Numele Idris se întoarce la caracterul dragonului cântând în programul de televiziune pentru copii britanici Ivor the Engine din anii 1970. Idris combină o serie de caracteristici din limbile de programare funcționale relativ importante, cu caracteristici împrumutate de la asistenții de probă. Singurele diferențe dintre acest program și echivalentul lui Haskell sunt reprezentate de colonul unic (în loc de două) în semnarea principalei funcții și omiterea cuvântului "unde" în declarația modulului. La fel ca majoritatea limbajelor de programare funcționale moderne, Idris susține o noțiune de tip de date definit inductiv și polimorfism parametric. Astfel de tipuri pot fi definite atât în sintaxa tradițională "Haskell98" sau în sintaxa GADT mai generală: Cu tipuri dependente, este posibil ca valorile să apară în tipuri; în mod efectiv, orice calcul de nivel de valoare poate fi efectuat în timpul verificării tipului. Următoarele definesc un tip de liste de lungime cunoscută static, denumite în mod tradițional "vectori": Acest tip poate fi folosit după cum urmează: Funcțiile adună un vector de elemente m de tip a unui vector de n elemente de tip a. Deoarece tipurile precise de vectori de intrare depind de o valoare, este posibil să fie sigur la timpul de compilare că vectorul rezultat va avea elemente (n + m) de tip a.Cuvântul "total" invocă verificatorul totalității, care va raporta o eroare în cazul în care funcția nu acoperă toate cazurile posibile sau nu se poate dovedi (automat) că nu intră într-o buclă infinită. Un alt exemplu comun este adăugarea pe perechi a doi vectori parametrizați pe lungimea lor: Num a înseamnă că tipul a aparține clasei de tip Num. Rețineți că această funcție continuă să fie verificată cu succes în totalitate, chiar dacă nu există niciun caz care să se potrivească cu Nil într-un vector și un număr în celălalt. Deoarece ambii vectori sunt asigurați de sistemul de tip pentru a avea exact aceeași lungime, putem fi siguri la momentul compilării că acest caz nu va avea loc. Prin urmare, nu este necesar să se menționeze pentru ca funcția să fie totală. Tipurile dependente sunt suficient de puternice pentru a codifica cele mai multe proprietăți ale programelor, iar un program Idris se poate dovedi invarianți în timpul compilării. Asta face Idris să devină asistent de probă. Există două modalități standard de a interacționa cu asistenții dovezi: prin scrierea unei serii de invocări tactice (stil Coq) sau prin elaborarea interactivă a unui termen de probă (stil Epigram/Agda). Idris sprijină ambele moduri de interacțiune, deși setul de tactici disponibile nu este încă la fel de util ca cel al Coq. Deoarece Idris conține un asistent de probă, programele Idris pot fi scrise pentru a face dovada în jur. Dacă sunt tratați naiv, aceste dovezi rămân în jur la timpul de execuție. Idris urmărește să evite această capcană prin ștergerea agresivă a termenilor neutilizați, cu rezultate promițătoare.
Sălbăticie sau teren sălbatic este un mediu natural pe Pământ care nu a fost modificat semnificativ de activitatea umană. De asemenea, poate fi definit ca: „Zonele naturale sălbatice cele mai intacte, nedeteriorate, lăsate pe planeta noastră - acele locuri cu adevărat sălbatice pe care oamenii nu le controlează și nu s-au dezvoltat cu drumuri, conducte sau alte infrastructuri industriale.” Termenul se referă în mod tradițional la mediile terestre, deși o atenție sporită se acordă sălbăticiei marine. Hărți recente ale sălbăticiei sugerează că acoperă aproximativ un sfert din suprafața terestră a Pământului, dar este degradată rapid de activitatea umană. Chiar și mai puțină sălbăticie rămâne în ocean, cu doar 13,2% liberă de activitate umană intensă. Unele guverne le stabilesc prin lege sau acte administrative, de obicei în terenuri care nu au fost modificate în mare măsură de acțiunea umană. Caracteristica principală a acestora este că activitatea motorizată umană este semnificativ limitată. Aceste acțiuni încearcă nu numai să păstreze ceea ce există deja, ci și să promoveze și să promoveze o expresie și dezvoltare naturală. Zonele sălbatice pot fi găsite în rezervații, zone conservate, păduri naționale, parcuri naționale și chiar în zonele urbane de-a lungul râurilor, viroagelor sau a zonelor nedezvoltate în alt mod. Aceste zone sunt considerate importante pentru supraviețuirea anumitor specii, biodiversitate, studii ecologice, conservare, singurătate și recreere. Sălbăticia este foarte apreciată din motive culturale, spirituale, morale și estetice. Unii autori spun că zonele de sălbăticie sunt vitale pentru spiritul uman și creativitate. Ele pot, de asemenea, să păstreze trăsături genetice istorice și să ofere un habitat pentru flora și fauna sălbatică care ar putea fi dificil de reconstituit în grădini zoologice, arboretum sau laboratoare.
S-a născut pe 1 octombrie 1959 în localitatea Zăpodeni, județul Vaslui. A urmat cursurile Liceului pedagogic “Al. Vlahuță” din Bârlad, județul Vaslui (1974-1978), obținând diploma de învățător în 1978. S-a înscris apoi la cursurile Facultății de Filosofie și Istorie de la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași, specializarea filosofie-istorie, susținând licența în filosofie în 1983. Obține diploma de doctor în filosofie în 1998, cu o lucrare de factură interdisciplinară intitulată “Logica naturală și aplicațiile ei în câmpul educațional”. Preocupările științifice sunt centrate pe analiza câmpului educațional, dintr-o perspectivă interdisciplinară și prin raportare la perspective teoretice și contextualizări cât mai diverse. Astfel, în 1998, publică teza de doctorat la Editura Didactică și Pedagogică, cu titlul Logica naturală și aplicațiile ei în câmpul educațional. Teza se distinge în peisajul românesc prin abordarea interdisciplinară și instrumentală pe care o propune. Elementul de noutate și originalitate al lucrării se concretizează în investigarea modului în care o serie de sisteme de logică naturală (logica genetică, logica operatorie, logica reflexivă și logica discursivă), care, în mod tradițional, sunt analizate doar la nivelul limbajului obiect, prin simple descrieri de tip monografic, pot fi utilizate pentru eficientizarea actelor educaționale. Pe aceeași direcție a investigării educației cu instrumentul logicii și al retoricii, menționăm și studiile Aplicații ale logicii operatorii la sistemul relațiilor sociale, Izomorfismul structurilor genetic-operatorii cu structurile logico-matematice, Logicile naturale într-un model hexadic al situației de raționare. În 1999, publică prima Didactică a psihologiei din țară, lucrare care schimbă perspectiva asupra a ceea ce era, în mod tradițional, metodica predării unei discipline. Ceea ce propune Didactica psihologiei este o întemeiere logico-psihologică a studiului psihologiei, o investigare a însușirii limbajului psihologic prin depășirea obstacolelor epistemologice, dar și o adevărată teorie a comunicării performante, plecând de la trei tipuri de strategii discursive de prezentare a cunoștințelor - descrierea, explicația, argumentarea - având ca fundament modelul cunoașterii științifice. Profesorul Adrian Neculau sublinia, în cuvântul înainte al acestei cărți, că „poate fi citită în două registre. Un ghid în descifrarea și manualului de liceu, manual care - o spun elevii, o spun profesorii - este deosebit de dificil. A doua cheie ar fi: manual practic deghizat, chiar dacă se adresează profesorilor. Indiferent care punct de vedere îl va adopta, cititorul va găsi în această carte informații suplimentare, explicații și exemple, experiență personală, adică aproape tot ce-i este necesar profesorului pentru a face accesibil studiul psihologiei” (p. 11). În anul 2000, elaborează, în calitate de coautor, Manualul de Psihologie pentru clasa a-X-a, în coordonarea regretatului profesor Adrian Neculau. Propunerile lansate în Didactica psihologiei au fost valorificate în momentul în care Ministerul Educației a lansat competiția pentru manuale alternative și s-a elaborat Manualul de Psihologie pentru clasa a X-a de liceu. Manualul a câștigat competiția (în 2000 și în 2005) și este în oferta de manuale de psihologie (alături de alte câteva declarate câștigătoare). Contribuția din acest manual o reprezintă capitolele : Memoria, Motivația, Afectivitatea, Voința, Atenția, Perspective teoretice în abordarea psihologică a personalității, Temperamentul, Caracterul, Aptitudinile, Creativitatea. Meritul acestui manual constă, în primul rând, în preocuparea pentru accesibilizarea limbajului psihologic prin introducerea a numeroase aplicații, ilustrări și relaționări cu viața cotidiană, dar și introducerea abordărilor interdisciplinare psihologie - literatură; psihologie - filozofie, psihologie - istorie. În anul 2004 publică, la Editura Polirom, Psihologia educației, un manual universitar care este cel mai citat manual de psihologia educației din țară (conform Google Scholar). Manualul este destinat atât pregătirii de specialitate pentru studenții de la specializarea psihologie, cât și formării inițiale a cadrelor didactice în cadrul modulului psiho-pedagogic. Momentul apariției manualului a fost acela al modificării disciplinelor din modulul psihopedagogic și al înlocuirii disciplinei psihologia școlară cu disciplina psihologia educației. Lucrarea pleacă de la ideea că demersul pedagogic este unul eminamente complex și că este mult mai greu să fii profesor astăzi decât în trecut. De aceea, pentru eficientizarea actului educațional, teoriile clasice ale psihologiei trebuie contextualizate și reinterpretate în vederea adecvării la gândirea „generației digitale”. Încremenirea în rutine didactice este o carte necâștigătoare. Manualul s-a impus prin înnoirile tematice propuse, prin deplasarea accentului către aplicațiile teoriilor psihologice în actul educațional și, nu în ultimul rând, prin bogate ilustrări născute și din experiența actului predării în învățământul preuniversitar. Profesorul Constantin Cucoș, în Cuvântul înainte, face următoarele aprecieri:„Impresionează, în această lucrare, acuitatea analizei, coerența argumentativă, exemplaritatea materialului informativ etalat, ca și sistematizarea desfășurării ideatice, coerența creionării unui ansamblu discursiv marcat de raționalitate, integralitate, logicitate [….]. Adoptând un limbaj direct și incisiv, lucrarea induce și o bucurie a lecturii, captând publicul cititor, conduită atât de necesară și în cazul discursului științific. Se câștigă dublu: atât o cunoaștere specializată, cât și un mod de a o explicita și a o transmite mai departe” (p. 11). În același registru se înscrie și volumul publicat în anul 2009, la Editura Polirom, Psihologia învățării. Teorii și aplicații educaționale, lucrare care se adresează, în egală măsură, profesorilor și studenților de la facultățile de psihologie, cât și cursanților de la modulul psiho-pedagogic. Volumul analizează cele mai importante teorii elaborate de-a lungul timpului în legătură cu procesul de învățare. Ceea ce reține atenția în mod deosebit sunt aplicațiile pe marginea teoriilor enunțate: instruirea constructivistă, strategii și stiluri de învățare, metacogniția și autoreglarea învățării, formarea gândirii critice a elevilor. În condițiile exigențelor actuale ale desfășurării procesului didactic care impun deplasarea accentului către formarea competențelor de gândire critică ale elevilor, către dezvoltarea autonomiei în învățare prin formarea abilităților metacognitive și a strategiilor de învățare, această lucrare poate oferi sugestii utile atât profesorilor din învățământul preuniversitar cât și celor din învățământul universitar. Nu în ultimul rând, volumele coordonate,, precum și alte studii ale autoarei, vin să completeze imaginea unui profesionist care s-a concentrat exclusiv pe problematicile câmpului educațional, pe preocuparea de a oferi practicienilor educației instrumente prin care să dezvolte noi practici de predare-învățare bazate pe învățarea experiențială, învățarea autoreglată, reflecția critică, orientarea spre pedagogia problemei, a interogației și nu pe pedagogia răspunsului.
Percy Howard Newby CBE () a fost un scriitor și administrator de radiodifuziune. A fost primul câștigător al Premiului Booker, romanul său Something to Answer For fiind laureat la ediția inaugurală a premiului din 1969. Newby a fost lăsat la vatră în decembrie 1942, după care a predat literatura engleză la Universitatea Regele Fouad din Cairo până în 1946. Unul dintre studenții săi a fost editorul egiptean Mursi Saad El-Din. Din 1949 până în 1978 a fost angajat de BBC, debutând ca producător de radio și continuând mai apoi să fie controlor al Programului al Treilea și al Radio Three, director de programe (radio) și, în final, director general al BBC Radio. Primul său roman, A journey into the interior, a fost publicat în 1946. În 1945 a publicat primul său roman, "Călătorie spre interior", care în anul următor a primit un premiu Atlantic în literatură. În același an, s-a căsătorit cu Joan Thompson, fiica unui brutar din Wendover, Anglia. A scris despre părul lung pe care îl avea atunci când s-au întâlnit pentru prima oară în povestirea sa "Fiica brutarului". Apoi s-a întors în Anglia pentru a scrie. În același an a primit un Premiu Atlantic pentru literatură, iar doi ani mai târziu a primit premiul Somerset Maugham. În 1947, John Lehmann a publicat povestea de aventură pentru băieți „Spiritul lui Jem” scrisă de Newby cu 41 de desene și o folie de praf colorată de Keith Vaughan. Începând cu Dansurile Marinarului în anul 1948, anul în care a primit Premiul Somerset Maugham, Newby a publicat primul set de romane în mediul rural din Anglia sau Țara Galilor. Autorul, prietenul și colegul Anthony Thwaite afirma în necrolog său: „P.H. Newby a fost unul dintre cei mai buni romancieri de limba engleză din cea de-a doua jumătate a secolului”.
Zoran Drvenkar () un scriitor croato-german contemporan. A avut job-uri variate, spre exemplu a lucrat în grădiniță sau în magazine, iar pentru câteva luni a fost jurnalist la Tagesspiegel în Berlin. După 1989 a plecat în Bayern, iar între 1991 și 1994 a stat în Olanda, într-o rulotă. Ulterior, a ales să stea în apropiere de Berlin. Drvenkar activează ca scriitor după 1989, publicând romane, poezii, piese de teatru, proză scurtă. Este cunoscut pentru cărțile sale pentru adolescenți, dar și pentru romanele sale polițiste. A obținut mai multe burse literare, printre care și bursa Alfred Döblin din partea Academiei de Arte.
Aceasta instituție de învățământ superior este acreditată prin legea nr. 194 din 21 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României partea I, Anul 176 (XX) - Nr. 724, vineri, 24 octombrie 2008. Obiectivele programului de studii: În condițiile în care Institutul Teologic Penticostal din Mun. București este singura instituție oficială a Cultului Creștin Penticostal din România prin care acesta își pregătește personalul ecleziastic, rolul său este deosebit de important. Activitatea pastorală presupune în primul rând vocație, dar și o bună informare pe tărâm teologic. Or, încă de la începutul său s-a dorit ca Facultatea de Teologie Penticostală din cadrul I.T.P. să fie acel loc în care viitorii slujitori ai cultului să fie echipați din punct de vedere spiritual și teologic. Slujirea pastorală, în noul context, presupune o pregătire adecvată, fără de care nu se poate răspunde corect noilor provocări.
Otto Berg () a fost un om de știință german. El este unul dintre descoperitorii reniului, penultimul element prezent în natură (și ultimul element stabil) care nu fusese încă descoperit până la acea dată. În 1925, în Germania, Walter Noddack , Ida Tacke și Otto Berg au raportat că au detectat elementul în minereul de platină și în mineralul columbit. Ei au găsit, de asemenea, reniu în gadolinit și molibdenit. În 1928 au reușit să separe un gram din forma metalică a reniului prin procesarea a 660 kg de molibdenit. Aceeași echipă a fost - de asemenea - implicată în descoperirea technețiului, raportând descoperirea elementului cu numărul de ordine 43 tot în 1925. Elementul 43 a fost denumit masuriu (după Masuria, regiunea în care își avea originea familia lui Walter Noddack). Grupul a bombardat columbitul cu un fascicul de electroni și a dedus prezența elementului 43 prin examinarea spectrogramelor de difracție de raze X. Lungimea de undă a radiației X produse este corelată numărului atomic printr-o formulă derivată de către Henry Moseley în 1913. Echipa a susținut că detectează un semnal de raze X slab la o lungime de undă specifică elementului 43. Experimentul nu putut fi replicat de către alți cercetători ai epocii, motiv pentru care descoperirea lor a fost considerată eronată pentru mulți ani. Paternitatea descoperirii elementului cu numărul de ordine 43 îi este atribuită lui Carlo Perrier și Emilio Segrè (1937). Descoperitori de elemente chimice
Mezalianța (din mésalliance) este o căsătorie între două persoane inegale din punct de vedere social, adică provenind din clase sociale diferite, având un statut social diferit sau cu o diferență considerabilă de avere. În cele mai multe cazuri, ca urmare a unei mezalianțe, soțul cu o origine socială inferioară obținea aceeași poziție cu cea a soțului cu un rang social superior. De exemplu, în Rusia, o femeie care se căsătorea cu un nobil obținea statut nobiliar. Dacă acest lucru nu se întâmpla, atunci o astfel de căsătorie între două persoane cu un statut social inegal se numea căsătorie morganatică . În unele societăți din perioada antică sau medievală mezalianța era, de regulă, condamnată. Astfel, în India antică, în care societatea era împărțită în caste, persoanele din caste diferite care încheiau o căsătorie au fost pedepsite în unele cazuri cu moartea, iar copiii dintr-o astfel de căsătorie au fost considerați a fi în afara castelor, adică aveau un statut social inferior celui avut de ambii părinți. Un exemplu de mezalianță modernă este căsătoria prințului britanic Eduard cu o femeie divorțată pe nume Wallis Simpson, pentru care Eduard a trebuit să abdice de la tron. Un exemplu mai nou este căsătoria prințesei japoneze Sayako cu Yoshiki Kuroda din anul 2005. Ca urmare, Sayako a pierdut titlul de prințesă. Tema mezalianței a fost tratată deseori în operele literare din secolul al XVIII-lea și de la începutul secolului al XX-lea. Una dintre piesele lui George Bernard Shaw poartă titlul „Mezalianța”.
Campionatul European de Handbal Feminin U17 din 2019 a fost a XIV-a ediție a turneului organizat de Federația Europeană de Handbal (EHF) și s-a desfășurat în Slovenia, între 1 și 11 august 2019. Începând cu ediția din 2017 a fost introdus un nou sistem, care prevede trei turnee finale separate: turneul principal din Slovenia, la care au luat parte 16 echipe cel mai bine clasate din punct de vedere al coeficienților EHF, și alte două turnee grupate sub titulatura Campionatele EHF U17, organizate în Italia și Georgia, la care au luat parte 20 de echipe cel mai slab clasate din punct de vedere al coeficienților EHF, câte 10 în fiecare turneu. Două săli din orașul Celje au găzduit toate partidele care s-au disputat la turneul final: Pentru stabilirea echipelor calificate la turneul final au fost luați în calcul coeficienții EHF, calculați pe baza performanțelor selecționatelor naționale la toate întrecerile europene de junioare și tineret organizate începând cu Campionatul U17 din 2007 și terminând cu Campionatul U19 din 2015. Selecționatele naționale calificate la turneul final au fost distribuite în patru urne de câte patru echipe. Distribuția în urne a avut la bază coeficienții valorici ai EHF: urna 1 a fost alcătuită din cele mai bune echipe, în timp ce urna a 4-a a fost formată din echipele cu cei mai slabi coeficienți EHF. Din urne, echipele au fost plasate prin tragere la sorți în patru grupe preliminare de câte patru echipe, fiecare grupă cuprinzând câte o echipă din fiecare urnă. Distribuția în urnele valorice a fost următoarea: Calendarul de mai jos respectă ora de vară CET: Selecționatele naționale clasate pe ultimele două locuri în grupele preliminare au fost distribuite în două grupe intermediare: grupa a III-a, în care au jucat echipele din grupele preliminare A și B, respectiv grupa a IV-a, în care au jucat echipele din grupele C și D. Formațiile au intrat în grupele intermediare păstrându-și punctele și golaverajul rezultate în urma meciurilor directe din grupele principale. Cea mai bună marcatoare (golgheter):
Demența este o categorie largă de boli cerebrale care cauzează o scădere pe termen lung și adesea graduală a memoriei și a capacității de a gândi, afectând modul de desfășurare a activităților uzuale de zi cu zi. Problemele emoționale, dificultățile de comunicare și scăderea voinței sunt alte simptome comune ale bolii. Nivelul de luciditate al unei persoane nu este, de obicei, afectat. Diagnosticarea demenței impune schimbarea obiceiurilor mentale ale unei persoane și o reducere mai mare a acestora decât în cazul îmbătrânirii. Aceste boli au, de asemenea, un efect semnificativ asupra persoanelor care îi îngrijesc pe bolnavi. Forma cea mai comună a demenței este boala Alzheimer, care reprezintă între 50% și 70% din cazuri. Alte forme comune includ demența vasculară (25%), demența cu corpi Lewy (15%) și demență fronto-temporală. Printre cauzele mai puțin obișnuite ale demenței sunt hidrocefalia cu presiune normală, boala Parkinson, sifilisul și boala Creutzfeldt-Jakob. O persoană poate suferi de mai multe forme de demență. Un procent mic de cazuri au loc în cadrul aceleiași familii. Demența a fost clasificată în manualul DSM-5 ca o tulburare neurocognitivă, cu diferite grade de severitate. Diagnosticarea ține cont de istoricul bolii și se bazează de obicei pe testarea cognitivă cu imagistică medicală și pe analizele de sânge efectuate pentru a exclude alte cauze posibile. Examinarea statusului minimental este unul din cele mai folosite teste cognitive. Eforturile de a preveni demența urmăresc reducerea factorilor de risc, cum ar fi [arterială\|hipertensiunea arterială], fumatul, diabetul zaharat și obezitatea. Nu se recomandă efectuarea unui screening pentru depistarea existenței acestei boli. Nu există niciun remediu cunoscut pentru demență. Inhibitorii de colinesterază precum donepezilul sunt folosiți deseori și pot avea rezultate benefice în cazurile formelor ușoare și moderate ale bolii. Beneficiul global, cu toate acestea, poate fi minor. Pot fi luate mai multe măsuri pentru îmbunătățirea calității vieții persoanelor ce suferă de demență și a îngrijitorilor acestora. Intervențiile cognitive și comportamentale pot fi adecvate. Educarea și oferirea unui sprijin emoțional pentru însoțitori sunt, de asemenea, importante. Programele de exerciții fizice pot fi benefice în ceea ce privește activitățile de zi cu zi și ar putea îmbunătăți rezultatele. Tratamentul problemelor comportamentale cu antipsihotice este obișnuit, dar el nu este de obicei recomandat din cauza beneficiilor minore și a efectelor secundare, inclusiv a riscului crescut de deces. La nivel global, demența a afectat aproximativ 46 de milioane de persoane în 2015. Aproximativ 10% din oameni dezvoltă această boală la un moment dat în viața lor. Ea devine mai frecvent odată cu înaintarea în vârstă. Aproximativ 3% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 65 și 74 de ani suferă de demență, 19% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 75 și 84 de ani și aproape jumătate dintre cei cu vârsta mai mare de 85 de ani. În 2013 demența a cauzat aproximativ 1,7 milioane de decese, în creștere față de 0,8 milioane de decese în 1990. Pe măsură ce oamenii ating vârste din ce în ce mai înaintate, demența devine tot mai frecventă în rândul populației. Pentru persoanele de o anumită vârstă, cu toate acestea, ea poate deveni din ce în ce mai puțin frecventă, cel puțin în țările dezvoltate, din cauza reducerii factorilor de risc. Ea este una dintre cele mai comune cauze de invaliditate în rândul persoanelor vârstnice. Se consideră că determină costuri economice de 604 miliarde de dolari pe an. Mișcarea persoanelor ce suferă de demență este restricționată adesea prin folosirea medicamentației într-un grad mai mare decât este necesar, determinând încălcarea drepturilor omului. Marginalizarea socială a persoanelor afectate este un lucru obișnuit.
Al treisprezecelea trib: Khazarii este o carte scrisă în anul 1976 de Arthur Koestler, în care autorul a emis ipoteza că evreii așkenazi nu sunt descendenți ai israeliților (semiți) din Antichitate, ci fiind la origine khazari, un popor turcic. Koestler amintește de faptul că această populație s-a convertit la iudaism în secolul al VIII-lea, emigrând ulterior spre Europa de Est în secolele XII și XIII, moment în care Imperiul Khazar se prăbușește. Koestler a folosit ca surse lucrările anterioare ale lui Douglas Morton Dunlop, Raphael Patai și ale lui Abraham Poliak. Intenția sa declarată a fost aceea de a face ca antisemitismul să dispară prin dezmințirea bazei sale rasiale. Koestler avansează teza conform căreia evreii așkenazi nu provin din israeliții vechi, ci din cazari, un popor turcic care a fondat un imperiu între Marea Neagră și Marea Caspică și la nord de Munții Caucaz. Ipoteza lui Koestler este aceea că poporul de origine turcică - care s-au convertit la iudaism în secolul al VIII-lea - a migrat spre vest în Europa de Est (actualele state Ucraina, Polonia, Belarus, Lituania, Ungaria, Germania etc.) în secolele XII și XII, când Imperiul Khazar s-a prăbușit. La sfârșitul ultimului capitol al cărții, Koestler rezumă conținutul și intențiile sale după cum urmează: „În prima parte a acestei cărți am încercat să urmăresc istoria Imperiului Khazar pe baza surselor existente. În partea a doua, capitolele V-VII, am compilat dovezile istorice care indică faptul că cea mai mare parte a evreilor estici - și deci a evreilor din lume - este mai degrabă de origine khazar-turcică decât semită. În ultimul capitol am încercat să arăt că dovezile din antropologie concurează cu istoria pentru a respinge credința populară a descendenței evreilor din tribul biblic.”Mattias Gardell scrie că teza lui Koestler este „parțial bazată pe antropologie amatoricească”, iar argumentele sale științifice provin din cartea The Myth of a Jewish Race (1975) a lui Raphael Patai și a fiicei sale, Jennifer. Se bazează, de asemenea, pe lucrările istoricilor anteriori, în special din cartea evreiască a istoricului ruso-israelian Abraham Poliak Khazaria: Toledot mamlakhah yehudit (1951), Istoria evreilor Khazari (1954) de Douglas Morton Dunlop autor pe care Koestler însuși îl descrie drept o sursă principală. Neil McInnes scrie că Dunlop a fost, cu toate acestea, „mult mai tentativ” în concluziile sale, la fel ca și alți istorici ai khazarilor, inclusiv Peter Golden și Moses Shulvas. Golden a descris cartea ca fiind „controversată”, afirmând că ar conține „revendicări profunde ale moștenirii și influenței khazare”.Biograful lui Koestler, Michael Scammell, scrie că acesta într-o discuție cu biologul francez Pierre Debray-Ritzen i-a spus că „era convins că dacă ar fi putut dovedi că majoritatea evreilor din Europa de Est (strămoșii Ashkenazimului de astăzi) sunt descendenți din khazari, baza rasială a antisemitismului ar putea fi îndepărtată și antisemitismul însuși ar putea dispărea”. Potrivit lui George Urban, dorința lui Koestler de a asocia evreii așkenazi de khazari „a fost bazată pe o convingere tacită conform căreia strălucirea intelectuală și influența internațională a maghiarilor și a evreilor, în special a evreilor maghiari sau maghiar-evreilor, s-a datorat unor afinități inexplicabile, între cele două popoare”.În cartea The Invention of the Jewish People, Shlomo Sand, istoric al cinematografiei, naționalismului și intelectualității franceze la Universitatea din Tel Aviv, scrie „în timp ce khazarii au speriat istoricii israelieni, dintre care niciunul nu a publicat o singură lucrare pe această temă, «Al treisprezecelea trib» al lui Koestler a provocat furie și reacții negative. Cititorii evrei nu au avut acces la carte de-a lungul multor ani, aflând despre aceasta doar prin denunțurile veninoase.” Scriind în The Wall Street Journal, editorul secțiunii Chronicle of Higher Education, Evan Goldstein afirmă:„Sand sugerează că cei care au atacat cartea lui Koestler nu au făcut-o pentru că nu aveau meritul, ci pentru că acești criticii erau lași și ideologi.«Nimeni nu vrea să se uite sub pietre când scorpionii veninoși ar putea fi ascunși sub ele, așteptând să atace imaginea de sine a etniilor existente și ambițiile lor teritoriale».” Cartea lui Koestler a fost lăudată de revista neo-nazistă The Thunderbolt drept „bomba politică a secolului” și a fost susținută cu entuziasm de adepți ai mișcării Identitatea Creștină. Potrivit lui Jeffery Kaplan, cartea a fost „sursa principală a teoriei khazare”; confirmând propriile credințe ale lui Koestler în ceea ce privește evreii”.Goldstein a scris că „Koestler și teoria khazară pe care a avansat-o trăiește în mlaștinile febrile ale mișcării naționaliste albe”.Michael Barkun a scris că Koestler aparent „fie nu știa, fie a ignorat utilizarea în scop antisemit a teoriei khazare de la introducerea sa la începutul secolului”.Prima ediție în limba română a apărut în anul 1987 la editura Nagard cu sediul în Roma sub titlul „Al treisprezecelea trib - Imperiul khazarilor și moștenirea sa”, fiind o traducere realizată de Andrei Bantaș după originalul în limba engleză. Secțiunea de „Cuvînt înainte” este semnată de Iosif Constantin Drăgan.
Ioan Soter (în ; ) a fost un atlet român specializat în proba de săritură în înălțime și un antrenor de atletism. Din 1948 până în 1956 a fost de 8 ori campion național în proba de săritură în înălțime. Doar în 1955 a fost accidentat. A stabilit de 14 ori recordul național. În anul 1952 a devenit primul român care a reușit să obțină 2,00 m. Recordul său personal a fost 2,05 m, stabilit la Jocurile Balcanice din 1956 de la Istanbul. În anul 1952 a participat la Jocurile Olimpice de vară de la Helsinki unde s-a clasat pe locul 6 cu o săritură de 1,95 m. A fost primul atlet român într-o finală la Jocurile Olimpice. În anul 1960 a fost distins cu Ordinul Muncii, clasa III-a (1960), iar în 1968 cu Ordinul Meritul Sportiv, clasa II-a. În același an a fost primul tehnician din atletismul românesc care a primit titlul de antrenor emerit. Din 2019 sala de atletism din București poartă numele „Ioan Soter”.
Fraternity of Man a fost o trupa muzicală psihedelică de blues rock americană din perioada anilor 1960.Au devenit faimoși pentru melodia lor, compoziția proprie "Don't Bogart Me", care a fost una din melodiile devenite faimoase odată cu filmul de cult din 1969, Easy Rider. Toate melodiile sunt creații proprii ale trupei Fraternity of Man, exceptând unde sunt indicate altfel. diferită de alinierea (lineup) inițială Formații rock psihedelic americane
Dragoste, moarte & roboți (titlu original Love, Death & Robots, stilizat ca LOVE DEATH + ROBOTS) este o serie de televiziune americană antologică de animație pentru adulți produsă pentru Netflix. Primul sezon de 18 episoade a fost lansat la 15 martie 2019. Seria este produsă de Joshua Donen, David Fincher, Jennifer Miller și Tim Miller. Fiecare episod a fost animat de echipe diferite dintr-o serie de țări. Seria este o re-imaginare de lungă durată a fimului Heavy Metal de Fincher și Miller. Netflix a lansat primul trailer al seriei pe 14 februarie 2019. În iunie 2019, Netflix a reînnoit serialul cu un al doilea sezon. În martie 2008, a fost anunțat că David Fincher intenționează să colaboreze cu Tim Miller și Kevin Eastman pentru a produce opt sau nouă filme scurte de animație, inspirate de revista Heavy Metal. Revista Heavy Metal, bazată pe revista franceză de cărți de benzi desenate Métal Hurlant, publică benzi desenate și povestiri în genul science fiction și fantasy cu povestiri erotice și brutale, concepute pentru o audiență adultă. Pe baza acestor povestiri grafice din reviste au mai fost create și filmele Heavy Metal, Heavy Metal 2000 sau serialul TV Cronicile Heavy Metal. Pe site-ul Rotten Tomatoes, seria deține un rating de aprobare de 70% pe baza a 10 recenzii și un rating mediu de 6.66 /10.Abby Robinson de la Digital Spy a catalogat seria ca fiind problematică în ceea ce privește portretizarea femeilor ca fiind în primul rând obiecte sexuale și victime ale traumei, marcând-o ca fiind "înrădăcinată ferm în trecut".Scriind în The Daily Beast, Nick Schager a descris seria ca fiind un fel de "Black Mirror pentru mulțimea de referințe către jocuri video" și a lăudat emisiunea pentru "diversitatea sa, plină de violență, umor și o doză sănătoasă de senzualitate".Într-o revizuire mai negativă, Ben Travers de la IndieWire a descris episoadele ca fiind "prea des hiper-masculine și semi-coapte" și a dat seriei un grad C, deși revizuirea s-a bazat doar pe 6 din cele 18 episoade. Scriind pentru Wired, Peter Rubin a lăudat emisiunea și natura sa de împingere la limită a limitelor, spunând că "uneori, vrei doar să-l vezi pe Adolf Hitler sufocat de o grămadă de gelatină uriașă".Rubin și-a exprimat frustrarea față de aparenta "paradă nesfârșită a superoamenilor stoici și a femeilor care îi înșeală sau le scapă", observând că uneori se pare că Fincher și Miller au vizat seria ca un "subset deosebit de retrograd al fanilor genului". Seriale de televiziune științifico-fantastice Filme bazate pe benzi desenate Seriale de televiziune de groază
Sfântul Ipatie din Gangra (în ) a fost un episcop al cetății Gangra din Asia Mică, care a luat parte la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, unde l-a susținut pe Sfântul Atanasie cel Mare și a condamnat erezia lui Arie. A suferit o moarte martirică și este cinstit ca sfânt de Biserica Ortodoxă pe 31 martie și de Biserica Romano-Catolică pe 14 noiembrie. Nu există multe informații despre viața lui. A participat la Sinodul de la Niceea (325), iar numele său se află și pe lista participanților la Sinodul de la Gangra (340). A trăit până în vremea domniei împăratului Constanțiu al II-lea (337-361) când, aflat pe drumul de la Constantinopol la Gangra, a fost atacat într-un loc pustiu de un grup de eretici novațieni, iar trupul său a fost aruncat într-o mlaștină. O femeie care făcea parte din grupul de atacatori l-a lovit în cap cu o piatră, ucigându-l. Ulterior, femeia a înnebunit și a început să se lovească singură cu aceeași piatră. Ea s-a vindecat numai după ce a fost adusă la locul de înmormântare al episcopului Ipatie. Trupul său a fost găsit de câțiva creștini care l-au adus în cetatea Gangra și l-au îngropat acolo. După moartea episcopului Ipatie s-au consemnat numeroase vindecări miraculoase ale celor care s-au rugat la moaștele sale. Din acest motiv, Sfântul Ipatie este numit „făcător de minuni” în Viețile Sfinților.
Atacul armat de la Utrecht din 2019 a avut loc în data de 18 martie într-un tramvai din zona centrală a orașului olandez Utrecht. Atacul s-a soldat cu moartea a trei persoane persoane și rănirea altor nouă. Poliția locală a descris incidentul ca fiind „un atac terorist islamist”. Inițial s-a raportat că una dintre femeile împușcate în timpul atacului ar fi putut fi țintă din motive familiale, iar alți pasageri care au intervenit în ajutorul ei au fost, de asemenea, împușcați. Cu toate acestea, mai târziu, autoritățile au anunțat că nu există nicio dovadă de legătură între criminal și victime. În schimb, o notă găsită în mașina de evadare a sugerat motivul atacului ca fiind de natură islamistă. Poliția din Utrecht a dat publicității poza atacatorului, identificat ca Gökmen Tanis, un bărbat de 37 de ani născut în Turcia, arestat după o urmărire generală opt ore mai târziu după atac. Cunoscuții îl descriu drept „un drogat”, „alcoolic” și „nebun de legat”. A fost descris drept musulman pios care predica morala în anumite zile și drept beat sau drogat în zilele următoare. Fusese arestat anterior, dar nu pentru infracțiuni politice sau terorism, ci pentru viol (verdictul definitiv nu a fost dat încă), furt din magazin, intrare prin efracție și deținere ilegală de arme. Un alt suspect de 40 de ani a fost arestat pe 19 martie 2019. O scrisoare găsită în automobilul folosit de suspectul principal pentru a fugi de la locul crimei sugerează motivații teroriste. Procurorii l-au acuzat pe suspect de omoruri multiple cu motive teroriste. Ipoteza unui omor de răzbunare pe o femeie care ar fi încheiat o relație amoroasă cu el nu a putut fi confirmată. Suspectul a recunoscut că a făptuit omorurile. Pe 20 martie 2020, Tanis a fost condamnat la închisoare pe viață.
Asia Express este varianta românească a reality show-ului Peking Express bazat pe emisiunea belgiană și flamandă cu același nume care a fost creată în 2004. Show-ul cuprinde un grup de vedete și persoane normale împărțite în cupluri de doi concurenți care se luptă pe un traseu lung de aproape 4.000 km pentru a ajunge la o anume destinație într-o călătorie împărțită pe mai multe etape. Fiecare concurent are la dispoziție bunurile personale într-un rucsac și un euro pe zi în valuta locală cu care trebuie să satisfacă nevoile sale primare. Cuplurile nu pot folosi banii lor pentru a plăti mijloacele de transport, însă pot convinge localnicii să le achiziționeze bilete pentru acestea. În primul sezon, semifinala s-a ținut între trei cupluri, primele două care au ajuns la Gina calificându-se în Marea Finala Asia Express. Începând din sezonul 2, semifinala se ține între 4 echipe, ultima ajunsă fiind eliminată, iar marea finală este compusă din două etape: prima etapă, în care a treia echipă ajunsă la obiectivul stabilit este eliminată; și a doua etapă, în care se dă bătălia pentru marele premiu între ultimele 2 echipe rămase. În Marea Finală cele două echipe se vor lupta ca să câștige marele premiu de 30.000 de euro și prima echipă sosită la obiectivul final devine câștigătoarea Asia Express. Cuplurile de concurenți vor fi nevoite pe parcursul competiției să ceară cazare localnicilor, fără bani, telefoane sau alte aparate electronice. În cea de-a doua etapă, Bianca Drăgușanu și sora ei, Oana, au decis să se retragă din competiție din motive personale. În cea de-a doua etapă, Bianca Drăgușanu și sora ei, Oana, au fost înlocuite de către fostele concurente, Iuliana Luciu și Margherita de la Clejani, eliminate cu o săptămână în urmă. În cea de-a treia etapă, Iuliana Luciu și Margherita de la Clejani au fost nevoite să părăsească competiția din cauza unor probleme medicale. În cea de-a șaptea etapă, Cătălina Grama (Jojo) și soțul ei, Paul Ipate, au fost nevoiți să părăsească competiția din cauza unor probleme medicale. În cea de-a șaptea etapă, Cătălina Grama (Jojo) și soțul ei, Paul Ipate, au fost înlocuiți de către foștii concurenți, Ana Morodan și Adrian Teleșpan, eliminați cu o săptămână în urmă. Retragerile din competiție nu se încadrează la „eliminări”, acestea fiind deciziile concurenților în legătură cu parcursul lor pe „Drumul Elefantului”.
În momentul in care aceștia au început să înregistreze albumul, Sly și Robbie au făcut tranziția de la cunoscutul și prolificul lor rol în genul reggae. Anii '80 au fost petrecuti experimentând cu sunete electronice și tehnologie de înregistrare contemporană pe experimentând cu multiple genuri de muzica, trecând frontiere de gen, reflectate de albumul Rhythm Killers. Pentru album, au apelat la producătorul de discuri Bill Laswell și un ansamblu de muzicieni pentru a înregistra la Quad Recording din New York City. Împreună cu instrumentele lor live, duo-ul folosea echipamente electronice de înregistrare precum sintetizatorul Fairlight CMI și tobe electronice.
Sunt semiarbuști sau arbuști, rareori arbori multiramificați. Au frunze foarte numeroase, de regulă verticilate, aciculare și persistente. Florile sunt solitare sau adunate în umbele, sau raceme terminale, tetramere, cu 2 sau mai multe bractei. Caliciul este persistent, cu 4 lacinii. Corolă campanulată, alungit ovoidală, urceolată, tubulos umflată sau cilindrică, de obicei mai lungă decât caliciul, cu 4 lacinii persistente, viu colorate, rar albe sau verzui. Stamine 8 (rar 6-7), libere. Antere cu sau fără pinteni. Fructul este o capsulă multispermă. Semințele sunt mici, elipsoidale, rareori obovoidale, cu tegument de regulă aspru. În România se cultivă iarba neagră (Erica carnea) care este un arbust ramificat, repent, cu frunze liniare, aciculare, subsesile, lucioase, lungi de cca. 7 mm, dispuse câte 3-4 în verticile. Flori de culoarea cărnii, adunate în raceme unilaterale. Caliciu mai scurt decât corola urceolată. Antere ieșite în timpul înfloririi din tubul corolei. Capsula glabră, 4-valvată. Bună meliferă, indicată ca subspontană din Moldova și din munții Făgăraș, răspândită mult în Alpi și în Balcanii de vest, prin locuri însorite, stâncoase. Se cultivă ca arbust ornamental.
Prima pomenire sub denumirea Agaricus candicans a făcut-o renumitul om de știință german Jacob Christian Schäffer în 1774. Schäffer a creat o pagină cu picturi foarte impunătoare, dar cu un comentariu insuficient. Apoi, în 1793, micologul francez Pierre Bulliard a descris ciuperca independent de Schäffer ca Agaricus togularis în volumul 13 al renumitei sale opere Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume. Mai mulți micologi au acceptat denumirea drept nume binomial, transferată de micologul german Paul Kummer sub denumirea Pholiota praecox. Ultimul a fost, în 1935, micologul Robert Kühner (1903-1996), un compatriot al lui Bulliard. Ea se mai găsește în diverse cărți micologice. Dar numele originar binomial acceptat în prezent (2019) de toți micologii este Agaricus praecox, descris de marele micolog Christian Hendrik Persoon pe baza ilustrațiilor lui Schäffer și transferat corect cu același epitet de micologul elvețian Victor Fayod (1860-1900) la genul Agrocybe (pe care l-a creat pentru anumite specii saprofite ce descompun resturi vegetale) în 1889. Au fost făcute foarte multe încercări de redenumire pentru această specie inclus variații (vezi o selecție în infocasetă) care însă nu au fost folosite niciodată și sunt astfel neglijabile. Caracteristici microscopice: Sporii brun-cenușii sunt netezi și elipsoidali până ovoizi, poartă un por de germen și au o dimensiune cuprinsă între 8-11 x 5-6 microni. Pulberea lor este brun-roșcată. Basidiile în formă de măciucă au o dimensiune de 25-35 x 7-8 microni și poartă 2-4 sterigme fiecare. Cistidele în formă de măciucă fusiform-bulboasă măsoară 50-55 x 18-21 microni. Reacții chimice: Buretele se colorează cu anilină de fenol după 2 minute liliaceu cu tindă de roz, cu încet violet închissia in sfârșit violet-negricios și cu tinctură de Guaiacum după câteva minute albastru. Bureciorii de pășune sunt comestibili, dar nu de valoare culinară ridicată. Unii o declară chiar delicioasă, pe când alții dezgustătoare. Se pare că intensitatea mirosului și gustului sunt dependente de localitățile unde sunt culese. Se indică adăugarea la alte feluri sau sosuri de ciuperci. Mai departe, pălăriile bureților pot fi conservați în ulei, oțet sau sare. Agrocybe. praecox, film în limba franceză, text englez
Când Dumnezeu îți scrie povestea ta de dragoste: Abordarea finală a relațiilor de tip Băiat / Fată (în ) este o carte din 1999 a lui Eric și Leslie Ludy, un cuplu american căsătorit. După ce a devenit un bestseller pe piața cărților creștine, cartea a fost republicată în 2004 și apoi revizuită și extinsă în 2009. Cartea spune povestea despre prima întâlnire a autorilor, despre a face curte și căsătorie. Autorii sfătuiesc persoanele singure să nu fie intime fizic sau emoțional unii cu alții, ci să aștepte sortitul/sortita pe care Dumnezeu l-a planificat pentru ei. Prima ediție a fost ambalată cu un CD single al soților Ludy: „Faithfully”, o melodie pe care au scris-o special pentru a însoți cartea.
Ca și în celelalte romane, personajele lui Fitzgerald din acest roman sunt complexe, mai ales în ceea ce privește respectul față de căsătorie și intimitate. Lucrarea este în general considerată a fi desprinsă și bazată pe relația și căsătoria lui Fitzgerald cu soția sa, Zelda Fitzgerald. Cărți după care s-au făcut filme
Eric Rosswood (născut Ross, ) este un scriitor american și activist LGBT, cel mai bine cunoscut pentru scrierea de cărți despre cum să fi părinte. El este autorul Nunta unchiului meu , Călătoria spre părinți de același sex , Ghidul final pentru tați homosexualii și O facem mai bine . Nunta unchiului meu este o carte ilustrată de copii despre egalitatea căsătoriei. Personajul principal este un băiat pe nume Andy, care află că unchiul său, Mike, se va căsători cu prietenul său pe termen lung, Steve. În carte, Andy vorbește despre nunta unchiului său, cum îl afectează și despre lucrurile pe care le face în pregătirea ceremoniei. Tracy K. Greene a creat ilustrații, iar autorul este creditat ca Eric Ross în locul lui Eric Rosswood pentru că a scris și a publicat cartea înainte de a se căsători și a-și schimba numele de familie. Scriitori de non-ficțiune americani
Elisabetta Dami () o scriitoare italiană, autoare a unor cărți pentru copii, cunoscută drept creatoare a personajului Geronimo Stilton. Fiica editorului Piero Dami (fondatorul editurii Dami în 1972), la vârsta de treisprezece ani, a început să facă primii pași în lumea ficțiunii ca corector pentru editura familiei. La nouăsprezece ani a creat primele sale povesti. O pasionata de aventură, la vârsta de 20 de ani a obtinut brevetul de pilotul de avion și licența de parașutist, la 23 ani a călătorit în jurul lumii care călătorind de una singura și a absolvit un curs faimos de supraviețuire în Maine, SUA, la școala de Supraviețuirea Outward Bound . Printre alte aventuri, ea a facut drumetii montane în Nepal, a urcat pe Kilimanjaro, a alergat la "Marathonul de 100 de km din Sahara" și de trei ori la maratonul din New York (în 2002,2003 și 2017) . Acesta a fost, de asemenea, adoptata de două triburi native americane, inclusiv Clanul Cherokee Wolf . Din experiența voluntariatului într-un spital pediatric s-a născut ideea de a scrie povesti de aventură avand protagonist un șoarece, pe nume Geronimo Stilton, care va deveni un fenomen editorial al scenei italiene și internaționale . Poveștile sale sunt aventuroase, pline de umor și propun valori universale, cum ar fi prietenia, pacea, respectul pentru natură. Într-un interviu acordat èentru ANSA pe 24 noiembrie 2010, aceasta a declarat că a asociat soricelul cu personaj principal - fiin un animal inteligent, foarte asemănător cu omul, deoarece învață din propriile experiențe - brânza de stilton engleză, 1700 . De atunci, poveștile lui Geronimo Stilton, sunt traduse în 48 de limbi fiind de asemenea fost vândute în peste 180 de milioane de exemplare în întreaga lume mai mult de 33 de milioane numai în Italia .
Membru al Societății române de studii de anglistică și americanistică. Membru al Asociației române de studii americane. Mihai Ghițulesu, Comunismul românesc: viața ca pedeapsă, în Mozaicul, serie nouă, anul XVI, nr.3 (173), 2013, p. 17.
Este unul din artiștii consacrați ai Vrancei, autoare a mai multor volume de poezie și proză scurtă precum și a zeci de expoziții de pictură în țară și în străinătate. Pentru scrierile sale a primit, în 1977, titlul de cetățean de onoare al orașului Panciu. Din 1990 este președintă a Asociației Artiștilor Plastici Neprofesioniști Vrancea și Membră a Ligii scriitorilor din Vrancea. Rodica Soreanu s-a născut la 16 februarie 1954, în orașul Panciu, județul Vrancea. Prima sa pasiune a fost pianul, pe care a început să-l studieze încă din copilărie. Nu a urmat o carieră de pianistă oprindu-și studiile la acest instrument în clasa a șasea. După terminarea școlii generale a urmat cursurile de la Liceul Unirea din Focșani, actualmente Colegiul Național Unirea, unde a fost chitaristă și solistă, membră a formației de estradă a liceului. Tot aici a dat curs și celorlalte mari pasiuni ale vieții sale: scrisul și pictura. În liceu vernisează prima mare expoziție personală de pictură (72 lucrări). A făcut parte din colectivul de redacție al publicației ”Revista Noastră”, coordonată de prof. Petrache Dima. Pentru această publicație Rodica Soreanu a desenat prima sa copertă, s-a ocupat de grafica revistei dar a și contribuit cu poezii și lucrări în proză. După terminarea liceului a urmat cursurile de la Școala Postliceală de Geologie, secția Cartografie, învățând prelucrarea ceramicii în timpul său liber. A fost și membru al Ansamblului CC al UTC, secția cor, avându-l ca dirijor pe Voicu Enăchescu. Expoziții de pictură, grafică și coperți, caricatură, icoane pe lemn
Omul de pe Pământ (titlu original: The Man from Earth) este un film american din 2007 regizat de Richard Schenkman. Este creat în genurile SF, dramatic. Rolurile principale au fost interpretate de actorii David Lee Smith ca protagonistul filmului, John Billingsley ca Harry și Tony Todd ca Dan. Scenariul a fost conceput de Jerome Bixby în 1946 și terminat pe patul de moarte în aprilie 1998. Filmul și-a câștigat recunoașterea în parte pentru faptul că a fost distribuit pe scară largă prin intermediul rețelelor de tip peer-to-peer din Internet. Omul de pe Pământ a fost mai târziu adaptat de Schenkman ca o piesă de teatru cu același nume. Filmul a avut un sequel, Holocene în 2017. Profesorul John Oldman își strânge lucrurile în camionul său, pregătindu-se să se mute într-o casă nouă. Colegii săi apar ca să organizeze o petrecere improvizată: Harry, un biolog; Edith, profesor de istorie de artă și creștin credincios; Dan (Tony Todd), un antropolog; Sandy, un istoric care este îndrăgostit de John; Art, arheolog; și studenta acestuia, Linda. În timp ce colegii lui John îi cer să explice motivul plecării sale, el preia o referire la culturile Magdaleniene a lui Dan și ușor-ușor le dezvăluie că el este un om preistoric al peșterilor, chiar din acea perioadă precisă. El afirmă că a trăit mai mult de 14.000 de ani și că se mută la fiecare zece ani pentru a-i împiedica pe ceilalți să-și dea seama că nu îmbătrânește. El își începe povestea sub masca unei eventuale povestiri științifico-fantastice, dar în cele din urmă se oprește din a discuta ipotetic și începe să răspundă la întrebări din perspectiva unei persoane care a trăit toată această perioadă. Colegii săi refuză să-i creadă povestea, dar o acceptă ca pe o ipoteză de lucru pentru a-i descoperi adevăratele intenții din spatele dezvăluirilor sale. John relatează că el a fost un sumerian timp de 2000 de ani, mai târziu un babilonian, și în cele din urmă, a mers spre est pentru a deveni discipol al lui Buddha. El pretinde că a avut o șansă să navigheze cu Cristofor Columb (admițând că în acel moment și el credea uneori că pământul era plat) și că ar fi fost prieten cu Van Gogh (una dintre picturile originale pe care le are reprezintă, în mod evident, un dar personal de la artist). În cursul conversației, fiecare oaspete pune întrebări despre povestea lui John pe baza cunoștințelor din propria specialitate academică. Harry se luptă cu modul în care biologia ar permite unei ființe umane să trăiască atât de mult timp. Art, probabil scepticul grupului, îl întreabă pe John despre evenimentele din preistorie. El exclamă că răspunsurile lui John, deși corecte, ar fi putut fi inspirate din orice carte; John îi atrage atenția că, asemenea oricărui om, memoria lui este imperfectă și a observat doar evenimente din propria sa perspectivă îngustă, deci nu este omniscient. Dr. Will Gruber, profesor de psihiatrie care sosește, după ce este sunat de Art, în cursul după-amiezii, îl întreabă pe John dacă simte vinovăția că a trăit atât de mult și că toată lumea pe care a cunoscut-o sau a iubit-o vreodată nu mai este. Apoi îl amenință pe John cu o armă (se dezvăluie mai târziu că era descărcată) înainte de a părăsi temporar grupul. John află apoi de la Harry că soția lui Will a murit în ziua precedentă după o lungă boală și de aceea comportamentul său era ciudat. Discuția se îndreaptă spre religie, iar John menționează că nu este adeptul niciuneia. Chiar dacă el nu crede neapărat într-un Dumnezeu atotputernic, el nu renunță la posibilitatea existenței unui asemenea ființe. Presat de grup, John le dezvăluie că, încercând să răspândească învățăturile lui Buddha spre vest, în răsăritul Imperiului Roman, a devenit inspirația pentru povestea lui Iisus Hristos. După această revelație, emoțiile din cameră cresc foarte mult. Edith începe să plângă. Will îi cere lui John să-și sfârșească povestea și să recunoască în fața grupului că totul a fost o farsă și amenință că-l va închide pe John pentru o evaluare psihiatrică dacă refuză să facă acest lucru. John se gândește bine la răspunsul său înainte să "mărturisească" tuturor că toată povestea sa a fost o glumă. Prietenii lui John pleacă acasă, fiecare manifestând diverse reacții: Edith s-a liniștit; Harry și Dan prezintă o minte deschisă la orice; Art nu vrea să-l mai vadă vreodată pe John; Will încă crede că John are nevoie de ajutor profesional; Sandy și Linda cred în mod clar ceea ce a spus John. După ce toți ceilalți au plecat, în afară de Will și Sandy, Will aude o conversație dintre John și Sandy care sugerează că povestea ar putea fi adevărată. John menționează câteva dintre pseudonimele sale pe care le-a folosit de-a lungul anilor și Will își dă seama că unul dintre acestea este numele tatălui său de mult plecat de acasă. El îl întreabă pe John ceva care știa doar tatăl său. Când John îi răspunde corect, bătrânul Will își dă seama ca John este tatăl său, el are o cădere emoțională, suferă un atac de cord și moare în brațele lor. După ce corpul său este luat de autorități, Sandy își dă seama că (dacă povestea este adevărată) aceasta este prima dată când John a văzut mort unul dintre copiii săi. John intră fără niciun chef în camion și începe să conducă spre o destinație necunoscută. Apoi se oprește și o așteaptă pe Sandy, care se îndreaptă spre camion. Oameni preistorici în cultura populară
Scenariul se concentrează asupra profesorului universitar John Oldman, care acum se numește John Young, care este în secret un om de Cro-Magnon (sau un om al peșterilor Magdalenian) care a supraviețuit mai mult de 14.000 de ani. Cu toate acestea, în ciuda tuturor acestor ani de nemurire, John a descoperit că și el a început să îmbătrânească și nu se mai vindecă la fel de repede ca el. Între timp, patru dintre elevii săi au început să suspecteze adevărul despre el și să îl contacteze pe Art Jenkins, a cărui carieră a avut de suferit după publicarea unei cărți despre viața lui John. Oameni preistorici în cultura populară
Turneul de calificare la UEFA Euro 2020 este o competiție de fotbal care se desfășoară între lunile martie 2019 și martie 2020, pentru a determina cele 24 de echipe naționale ale federațiilor membre UEFA care se vor califica la turneul final al CE 2020. Competiția va fi legată de ediția 2018-1919 a Ligii Națiunilor UEFA, oferind țărilor un drum secundar de calificare pentru turneul final. Pentru prima dată din 1976, nicio echipă nu se califică automat la Campionatul European UEFA drept țară gazdă. Nu există niciun loc de calificare automat și toate cele 55 de echipe naționale afiliate la UEFA, inclusiv cele 12 echipe naționale ale căror țări vor găzdui meciuri, trebuie să concureze în calificările pentru cele 24 de locuri de la turneul final. Deoarece orașele gazdă au fost numite de UEFA în septembrie 2014, înainte de calificările UEFA Euro 2020, este posibil ca echipele naționale din orașele gazdă să nu se califice la turneul final. Odată cu crearea Ligii Națiunilor UEFA începând cu anul 2018, Liga Națiunilor UEFA 2018-19 va fi legată de calificările pentru Euro, oferind echipelor o altă șansă de a se califica pentru UEFA Euro 2020. Procesul de calificare garantează că cel puțin o echipă din fiecare divizie a sezonului anterior al Ligii Națiunilor se va califica la turneul final (fie direct, fie prin play-off-uri). Principalul proces de calificare va începe în martie 2019, și nu la sfârșitul lui 2018 imediat după Cupa Mondială FIFA 2018, și se va încheia în noiembrie 2019. Preliminariile se joacă în etape duble în martie, iunie, septembrie, octombrie și noiembrie 2019. Formatul rămâne în mare parte același, 20 dintre cele 24 de echipe calificate la turneul final fiind decise de faza grupelor. După aderarea Republicii Kosovo la UEFA în mai 2016, s-a anunțat că cele 55 de echipe vor fi distribuite în 10 grupe după terminarea primei faze a Ligii Națiunilor UEFA 2018-19, iar tragerea la sorți se va baza pe ansamblul clasamentului Ligii Națiunilor UEFA 2018-19. Cinci grupe au cinci echipe și cinci grupe au șase echipe, cele patru participante la finalele Ligii Națiunilor UEFA fiind garantate a fi incluse în grupe de câte cinci (astfel încât să poată finaliza Liga Națiunilor în iunie 2019). Primele două echipe din fiecare din cele 10 grupe se califică pentru Euro 2020. Dacă două sau mai multe echipe au număr egal de puncte după finalizarea meciurilor din grupe, se aplică următoarele criterii de departajare: După faza grupelor, urmează un în martie 2020 pentru a determina celelalte patru echipe care participă la turneul final. Spre deosebire de edițiile anterioare, participantele la play-off nu sunt determinate pe baza rezultatelor din faza grupelor de calificări. În schimb, 16 echipe vor fi selectate în funcție de prestația lor în Liga Națiunilor UEFA 2018-19. Aceste echipe vor fi împărțite în patru căi, fiecare conținând patru echipe, câte o echipă de pe fiecare cale calificându-se pentru turneul final. Fiecare divizie va avea propria cale în play-off dacă există cel puțin patru echipe din acea divizie care nu s-au calificat deja în faza grupelor prin calificările convenționale. Câștigătoarele grupelor Ligii Națiunilor se vor califica automat în turneul de play-off al ligii. În cazul în care o câștigătoare de grupă de Liga Națiunilor s-a calificat deja și prin grupele preliminarii, acesta va fi înlocuită de următoarea echipă mai bine clasată din aceeași divizie. Cu toate acestea, dacă nu există suficiente echipe necalificate în aceeași divizie de Liga Națiunilor, atunci locul ei va fi luat de cea mai bună echipă din clasamentul general. Câștigătoarele grupelor nu se pot însă confrunta cu echipe dintr-o divizie superioară. Fiecare cale de play-off va avea două semifinale cu o singură manșă și o finală cu o singură manșă. Echipa cea mai bine clasată va juca pe teren propriu cu a patra clasată, iar a doua echipă va juca pe teren propriu cu a treia. Gazda finalei va fi decisă prin tragere la sorți, între câștigătoarele celor două semifinale. Cele patru câștigătoare ale play-offurilor se vor alătura celorlalte 20 de echipe care s-au calificat deja pentru UEFA Euro 2020. Pentru a determina clasamentul general al calificărilor europene, rezultatele împotriva echipelor de pe locul șase sunt eliminate și se aplică următoarele criterii: Mai jos este programul campaniei de calificare pentru UEFA Euro 2020. Tragerea la sorți a grupelor preliminarii a avut loc la , ora 12:00 CET (ora 11:00 ora locală) la din Dublin, Irlanda. Cele 55 de echipe au fost împărțite în 10 grupe: cinci grupe de câte cinci echipe (grupele A-E) și cinci grupe de șase echipe (grupele F-J). Echipele au fost întâi împărțite în urne valorice pe baza clasamentului de ansamblu al Ligii Națiunilor UEFA 2018-19. Cele patru participante la (câștigătoarele grupelor diviziei A) din iunie 2019 au fost plasate într-o urnă separată pentru a fi distribuite în grupele A-D care au doar cinci echipe, pentru ca acestea să aibă doar opt meciuri preliminarii și să poată juca finalele Ligii Națiunilor. Următoarele restricții au fost aplicate asistat de calculator: Echipe gazdă: Pentru a permite tuturor celor 12 echipe din țările gazdă să aibă șansa de a se califica drept câștigătoare ale grupelor lor, în fiecare grupă au fost plasate maxim două din următoarele naționale: Azerbaidjan, Danemarca, Anglia, Germania, Ungaria, Italia, Olanda, Irlanda, România, Rusia, Scoția, Spania. Deplasări la distanțe excesive: În fiecare grupă au fost plasate maxim o pereche de echipe identificate ca producând distanțe excesive de deplasare în raport cu alte țări: Echipele au fost împărțite în urne valorice pe baza clasamentului general al Ligii Națiunilor UEFA din noiembrie 2018. Echipele cu caractere cursive sunt gazde ale turneului final. Meciurile au avut loc între 21 martie și . Play-off-urile implică 16 echipe care concurează pe patru rute diferite pentru ultimele patru locuri la Campionatul European de Fotbal 2020. Tragerea la sorți a play-off-ului UEFA EURO 2020 are loc vineri 22 noiembrie 2019, începând cu ora 12:00 CET (13:00, ora României).
Pinacolul este un compus organic din categoria diolilor vicinali. Este un compus solid de culoare albă. Pinacolul se poate obține în urma reacției de condensare pinacolică, plecând de la acetonă: Fiind un diol vicinal, pinacolul suferă o reacție de transpoziție pinacolică la pinacolonă. Reacția se realizează în prezență de acid sulfuric și la încălzire:
Tularemia este o boală infecțioasă rară cauzată de către bacteria Francisella tularensis. Simptomele și semnele acestei boli sunt: febră, ulcerații cutanate și creșterea în volum a ganglionilor limfatici (limfadenopatie). Câteodată, tularemia poate evolua cu o formă de pneumonie. Boala este o zoonoză și poate fi transmisă de căpușe sau prin contact cu animale infectate (în special, iepurele sălbatic). Nu se transmite direct între oameni. Diagnosticul se face pe baza testelor de sânge și prin realizarea unei culturi din locul infecției. Tratamentul se face cu antibiotice precum streptomicină, gentamicină, doxiciclină sau ciprofloxacină.
Multe limbaje de programare care utilizează sintaxa limbajului C folosesc un operator ternar, ?:, care definește o afirmație condiționată. Deoarece acest operator este adesea singurul operator ternar în limbajul de programare, uneori se face referire pur și simplu la "operatorul ternar". Majoritatea limbajelor de programare care sunt subliniate în programarea funcțională nu au nevoie de un astfel de operator, deoarece expresia lor regulată condiționată este o expresie în primul rând, de exemplu, sistemul de expresie (dacă ( b) ab) este echivalent în semantica expresiei C ( b)? a: b. Sintaxa operatorului ternar (?:) este folosită după cum urmează: Condiția este evaluată adevărată sau falsă ca expresie booleană. Pe baza evaluării stării booleene, întreaga expresie returnează valoarea dacă este adevărată dacă condiția este adevărată, dar valoarea dacă este altfel falsă. În general, cele două subexemplează valoarea dacă este adevărată și valoarea dacă false trebuie să aibă același tip, care determină tipul întregii expresii. Importanța acestui tip de control se găsește în cea mai uzuală utilizare a operatorului - în declarațiile de atribuire condiționată. În această utilizare apare ca o expresie în partea dreaptă a unei instrucțiuni de atribuire, după cum urmează: Operatorul ?: Este similar cu modul în care expresiile condiționale (if-then-else) lucrează în limbaj de programare funcțională, cum ar fi Scheme, ML și Haskell, deoarece if-then-else formează o expresie în loc de o declarație în acele limbi. Cea mai obișnuită utilizare a acestui operator ternar este de a face o scurtă propoziție condiționată. De exemplu, dacă vrem să dezvoltăm codul în C pentru a schimba ora de deschidere a unui magazin la ora 12:00 în weekenduri și ora 9 în zilele lucrătoare, putem folosi: Cele două forme sunt aproape echivalente. Rețineți că ?: este o expresie și if-then-else o declarație. De asemenea, trebuie să se țină cont de faptul că nici valoarea dacă este adevărată, nici valoarea dacă este falsă poate fi omisă din operatorul ternar, ceea ce ar duce la o eroare a compilatorului. În C++, există situații în care utilizarea alocării condiționate a if-else nu este posibilă, deoarece acest limbaj distinge în mod explicit între inițializare și alocare. Într-un astfel de caz, este întotdeauna posibil să utilizați un apel la funcție, dar acest lucru poate fi inconfortabil. De exemplu, dacă doriți să transmiteți valori cu condiții diferite ca argument pentru un constructor al unui câmp sau al unei clase de bază, nu este posibil să folosiți un simplu if-else, în acest caz putem folosi o expresie de atribuire condiționată sau un apel către funcție. Acesta din urmă este valabil pentru tipurile de referință, de exemplu: În acest caz, nu există nici o posibilitate de înlocuire a utilizării operatorului: cu un altul. (Deși aveți posibilitatea să înlocuiți utilizarea ?: Cu un apel la funcție, în cadrul căruia poate fi uun if-else.) În plus, operatorul ternar poate da un Ivalue, adică o valoare la care se poate da o altă valoare. Luați în considerare următorul exemplu: Acesta va înlocui următorul cod detaliat: Un constructor if-else din Perl sau PHP va fi scris astfel: Rescris cu operatorul ternar, ar arăta astfel: De la versiunea 5.3, PHP suportă o sintaxă a operatorului ternar. În această formă, condiția este returnată dacă condiția nu este evaluată ca fiind falsă: Un operator ternar pentru Python a fost aprobat ca propunere de îmbunătățire Python 308 și a fost adăugat la versiunea 2.5 în septembrie 2006. Operatorul ternar Python diferă de comună ?: în ordinea operanzilor săi. Forma generală este: Chiar dacă .NET nu utilizează operanzi ?: Puteți utiliza o implementare foarte asemănătoare cu instrucțiunea if ... else. În exemplul anterior, IIF este o funcție și nu un operator ternar real. Ca o funcție, valorile celor trei părți sunt evaluate înainte ca apelul funcției să apară. Această limitare a impus și în Visual Basic. NET 9.0, lansat ca Visual Studio 2008, la care a fost introdus un operator ternar real utilizând cheia IF în loc de IIF. Aceasta permite funcționarea următorului cod:
Prin articolul 50 din Legea nr. 218 din 23.04.2002 data de 25 martie a fost desemnată Ziua Poliției Române. Această dată a fost aleasă drept simbolul creștin al Bunei Vestiri aflat pe primul steag al Marii Agii, simbol ce a fost preluat și pe actualul drapel al Poliției Române. În anul 1822 domnitorul Grigore Dimitrie Ghica i-a înmânat Marelui Agă Mihăiță Filipescu (șeful poliției din acele timpuri) drapelul pe care este cusută sigla Steagului Agiei. Alături de siglă se află o ghirlandă din aur în interiorul căreia este prezentată Maica Domnului, înaintea îngerului ce-i aduce vestea cea bună (Buna Vestire).
Diferența față de sistemele de operare clasice v. sistem de operare este că în timp ce sistemul de operare clasic este o colecție de interfețe software pentru echipamente hardware distincte, sistemul dot net framework este doar colecția software. În cadrul platformei de utilizator dot net, nu se folosesc parametrii care țin de platforma hardware. Astfel un program care era destinat pentru platforma Windows de exemplu, de varianta sa pentru sistemul de operare android, presupunea două programe diferite. În schimb programul destinat platformei dot net, rulează atât in primul sistem de operare cât și în al doilea, fără recompilare. Adaosul în denumire a sintagmei net duce la ideea de internet. Se presupune că acesta este urmașul tehnologiei ActiveX (tehnologie care permite lucrul cu fișiere, spre deosebire de lucrul cu programe) care în plus se va partaja (și distribui) mai mult pe internet. Platforma dot net, care este o platformă software pentru a rula programe are nevoie de sistem de operare pe care să ruleze. Studiind cotele de piată a sistemelor de operare vedem: Utilizatorul platformei de internet dot net poate avea nevoie de a lucra cu fișiere. Tehnologia ActiveX permite deschiderea și folosirea unui fișier în cadrul altor programe, dacă acestea au implementată interfața corespunzătoare. Fiindcă tendința cloud este de a avea fișiere disponibile pe internet atunci apare oportunitatea lucrului cu fișiere pe internet. Pentru a lucra cu fișiere avem nevoie de anumite programe, iar pentru a le manipula pe internet avem nevoie de încă altele. Platforma sau tehnologia ActiveX mută fișierul într-unul pe internet. Pentru platforma sistemului de operare Windows și cu mediul de programare Visual Studio se pot scrie deja aplicații dot net. În funcție de ediția mediului de programe și a platformei de destinație pe care programatorul o alege pentru aplicația sa, utilizatorii aplicației pot beneficia de ea pe toate sistemele de operare, sau pe toate IoT care oferă platforma software dot net Framework. Platforma dot net oferă două lucruri: poate oferi și opera cu fișiere stocate pe internet posibilitate de a lucra pe toate echipamentele hardware.
Juvetele (valet), în tradiția englezească, purta denumirea de knave. Cartea de joc a fost marcată cu Kn. În anul 1864, producătorul de cărți de joc Samuel Hard, pentru prima dată, a decis să pună litera J pentru valet, ceea ce a schimbat denumirea juvetelui și oficial acesta a devenit Jack. Această idee i-a venit de la un joc vechi, numit high-low-jack. În acest joc valetul a fost denumit Jack. Numele de Jack a fost folosit pentru a descrie o persoana de clasa medie. În timp, denumirea de Jack s-a impus deoarece jucătorii se încurcau când vedeau pe cărțile de joc K pentru king (popă) și Kn pentru knave. Pentru prima dată cuvântul jackpot a fost folosit la sfârșitul secolului al XIX-lea la un joc de cărți. Scopul acestui joc a fost să se obțină o mână care să fie mai puternică decât două cărți de 10, adică doi valeți sau mai mulți. Pariuri se făceau la fiecare rundă și dacă nimeni nu câștiga, banii rămâneau pe masa, în oala. Cuvântul oala în limba engleză este Pot. La final, câștiga cel care reușea să facă o mână de 3 valeți. Numai acest jucător câștiga toată suma, adunată în oala. De aici provine și cuvântul Jackpot - oala valeților. Această denumire a devenit foarte populară cu apariția aparatelor de tip slot, la începutul anilor 40. Jackpot este potul cel mare la jocuri mecanice. Reprezintă un profit mare, obținut foarte ușor și în timp scurt. Jackpotul fix este o sumă de bani pusă la bătaie din partea cazinoului. Acesta poate fi câștigat în cazul în care jucătorul reușește să obțină o anumită combinație pe rolele aparatelor de tip slot. Câștigarea acestuia nu este condiționată de valoarea pariului sau de numărul de jucători. Jackpotul progresiv este o sumă de bani care este în continuă creștere, deoarece se formează de la depunerile jucătorilor. De la fiecare pariu realizat, cazinoul preia un procent mic și îl adaugă la acest jackpot. Valoarea acestora poate ajunge la milioane. Sloturi cu cele mai mari câștiguri Mega Moolah - cu 4 jackpoturi diferite - mini, major, minor, mega. Primele 2 jackpoturi nu sunt foarte mari dar se câștiga extrem de des, de câteva ori pe zi. Jackpotul mega este foarte mare, se câștiga extrem de rar și valoarea acestuia depășește 1 000 000 $. Mega Moolah deține recordul mondial pentru cel mai mare jackpot câștigat vreodată la un slot, în valoare de 18 000 000 euro. Monty Pythons' Spalamot - 2 jackpoturi mari, ce pot fi câștigate prin obținerea a 3 simboluri bonus. Mega Fortune - 3 jackpoturi, se găsește la cazinourile online - mega, major, rapid. La sfârșitul anului 2015 un jucător foarte norocos a câștigat 8.5 milioane de euro. Pirates Millions - un jackpot progresiv în valoare peste 1 000 000 euro.
Grupa C din preliminariile UEFA Euro 2020 este una din cele zece grupe care decid ce echipe se califică la turneul final al UEFA Euro 2020. Grupa C constă din cinci echipe: Belarus, Estonia, Germania, Olanda și Irlanda de Nord, unde vor juca fiecare cu fiecare tur-retur. Primele două clasate se vor califica direct la turneul final. Spre deosebire de edițiile anterioare, nu vor exista baraje, ci doar un play-off în care accesul se face conform rezultatelor din Liga Națiunilor UEFA 2018-2019. Programarea meciurilor a fost publicată de UEFA în aceeași zi cu tragerea la sorți, la la Dublin. Orele sunt date în CET/CEST, după cum au fost publicate de UEFA (orele locale, dacă diferă, sunt în paranteză). Un jucător este automat suspendat pentru următorul meci în cazul următoarelor infracțiuni:
Primele două clasate se vor califica direct la turneul final. Spre deosebire de edițiile anterioare, nu vor exista baraje, ci doar un play-off în care accesul se face conform rezultatelor din Liga Națiunilor UEFA 2018-2019. Programarea meciurilor a fost publicată de UEFA în aceeași zi cu tragerea la sorți, la la Dublin. Orele sunt date în CET/CEST, după cum au fost publicate de UEFA (orele locale, dacă diferă, sunt în paranteză). Un jucător este automat suspendat pentru următorul meci în cazul următoarelor infracțiuni:
Primele două clasate se vor califica direct la turneul final. Spre deosebire de edițiile anterioare, nu vor exista baraje, ci doar un play-off în care accesul se face conform rezultatelor din Liga Națiunilor UEFA 2018-2019. Programarea meciurilor a fost publicată de UEFA în aceeași zi cu tragerea la sorți, la la Dublin. Orele sunt date în CET/CEST, după cum au fost publicate de UEFA (orele locale, dacă diferă, sunt în paranteză). Un jucător este automat suspendat pentru următorul meci în cazul următoarelor infracțiuni:
Primele două clasate se vor califica direct la turneul final. Spre deosebire de edițiile anterioare, nu vor exista baraje, ci doar un play-off în care accesul se face conform rezultatelor din Liga Națiunilor UEFA 2018-2019. Programarea meciurilor a fost publicată de UEFA în aceeași zi cu tragerea la sorți, la la Dublin. Orele sunt date în CET/CEST, după cum au fost publicate de UEFA (orele locale, dacă diferă, sunt în paranteză). Un jucător este automat suspendat pentru următorul meci în cazul următoarelor infracțiuni:
În criptografie, textul clar este informație necriptată, spre deosebire de informațiile criptate pentru stocare sau transmisie. Denumirea se referă de obicei la informații necriptate în așteptarea introducerii în algoritmi criptografici, de obicei algoritmi de criptare, dar poate însemna și date care sunt transmise sau stocate necriptate („în clar”). Odată cu apariția calculatoarelor, termenul text clar se extinde dincolo de documentele care pot fi citite de oameni, și înseamnă orice date, inclusiv fișiere binare, într-o formă care poate fi vizualizată sau utilizată fără a necesita o cheie sau alt dispozitiv de decriptare. Textul clar este folosit ca intrare pentru un algoritm de criptare; ieșirea este de obicei denumită text criptat, aplicându-i-se și denumirea de „text cifrat” când algoritmul este un cifru. Mai rar se spune text codat, denumire valabilă când algoritmul implicat este de fapt un cod. Unele sisteme utilizează mai multe straturi de criptare, iar rezultatul unui algoritm de criptare devine „textul clar” al următorului.
Bibi devine artist independent odată cu lansarea cântecului "Radio Song" în anul 2014, prin intermediul echipei de la casa de discuri Tommo Production care a descoperit-o ca artist al noului val, ulterior aceasta lansând o serie de piese pe placul publicului român, printre care "My Life", iar în anul 2016 hitul de mare succes "Ciocolata" care s-a menținut în topul celor mai vizionate piese de pe Youtube timp de 1 săptămână, clipul fiind vizionat de 44 de milioane de persoane, de asemenea plasându-se și în Romanian Top 100.În anul 2019, compania Walt Disney o alege pe cântăreață pentru a interpreta vocea personajului principal feminin, Șefa, din continuarea de succes a box-office-ului Ralph Strică-Tot, filmul Ralph Rupe Netu'..Bibi și-a făcut debutul la televiziunea națională, în cadrul emisiunii "H...ora prichindeilor" produsă de Titus Munteanu, pe care a moderat-o și care s-a difuzat pe canalul TVR2, între anii 2008-2011. Ulterior prezintă la postul de televiziune TVR Moldova emisiunea pentru copii "Basemele copiilor" . Din 2009-2011 prezintă de asemenea emisiunea "Ghiozdanul cu suprize", de asemenea un format dedicat copiilor. După ce a finalizat cariera sa scurtă în televiziune, Marius Țeicu, un cunoscut cântăreț și compozitor al generației de aur din România, a remarcat-o și a intervenit pentru ca aceasta să fie cooptată în cadrul unor proiecte muzicale de amploare care o puteau lansa de piața de profil. Astfel, a semnat un contract cu casa de discuri Tommo Production și a lansat primul său single "Radio Song" în anul 2014 , artista totodată lansând piesa în premieră în cadrul emisiunii matinale "Neatza cu Răzvan și Dani" difuzată de Antena 1..La finalul lunii aprilie 2015, în 17 aprilie, a fost lansat primul single al artistei, acum parte a unei noi case de discuri, numit "My Life".Bibi a înregistrat cântecul " Coji de Portocale", produs în colaborare cu Pink Elephant, care este un cântec cu influențe pop și soul. În vara anului 2016, interpreta Bibi lansează una dintre cele mai emoționante și de succes piese din cariera sa artistă, "Ciocolata", poziționându-se pe locul 1 în topul celor mai populare cântece. Bibi descrie cântecul: "Versurile sunt foarte frumoase și cu toțiii ne regăsim în ele, pentru că noi toți trăim la un moment da primii fiori ai dragostei".Artista a cântat piesa și în cadrul mai multor posturi de televiziune din România, printre care Antena 1 în cadrul emisiunii "Prietenii de la 11" sau ProTV. Artista și-a promovat cântecele, prin intermediul unor concerte pe care le-au susținut pe teritoriul țării, alături de alte pop staruri din România, printre care Nicole Cherry, Andra Gogan sau Iuliana Beregoi, promoteri a noii generații. Mass-media română o numește pe Bianca Mihaela Lixandru, cunoscută sub numele de scenă Bibi, a doua Nicole Cherry, de asemenea una dintre cele mai influente și de succes artiste ale generației 2010, în aceeași măsură descoperită de producătorii casei de discuri Tommo Production. În anul 2017 artista cochetează cu un nou domeniu inovator, astfel devine vlog în mediul online . Activitatea sa ca vlogger tratează sketch-uri muzicale sau domenii adiționale precum muzica, viața adolescenților, provocările de la școală, jocuri și modul în care aceștia își petrec timpul liber cât și expectațiile noii generații. Cu mai mult de 60 milioane vizualizări pe canalul său de Youtube, 465.000 abonați, 350.000 de urmăritori pe Instagram, Bibi este una dintre celebritățile generației Z, fapt care îl confirmă în cadrul mai multor interviuri în presa scrisă, online sau în cadrul unor emisiuni televizate. Astfel este considerată una dintre cele mai succes vloggerițe ale momentului, alături de Selly sau Tequila. Genurile muzicale pe care Bibi le adoptă sunt: pop, dance, influențele genului de muzică pe care îl adoptă sunt împrumutate din muzica americană .She incorporated elements of reggaeton, hip hop and dance in her first single. Bibi s-a inspirat din munca unora dintre cele mai ilustre dive ale muzicii pop, precum Beyonce sau Madonna. De asemenea în interviurile sale, le amintește ca surse de inspirație pe Taylor Swift, Rihanna și Ariana Grande, ca artiste ale generației actuale, cu milioane de discuri vândute în întreaga lume.
PlânSuRâsul este al cincilea album de studio lansat de cantautorul român Florin Chilian. Albumul va fi lansat oficial în 2019. Este disponibil deja în format electronic.
Pe 15 octombrie 1999, rețeaua britanică Cartoon Network s-a separat oficial de cea europeană, după ce rețeaua analogică de pe Astra 1C a fost codată prin VideoCrypt și versiunea britanică a TNT a fost lansată, iar cea europeană s-a mutat pe Sirius II. TNT UK era foarte diferit de TNT Classic Movies Europa, din cauza ca nu mai transmitea filme (filmele au fost transferate pe TCM), dar începuse sa fie un canal de divertisment. TNT UK n-a rezistat prea mult și a fost înlocuit de o versiune analogică a TCM pe 1 iulie 2000, ca în alte țări europene cum ar fi România sau Polonia. Pe 30 iunie 2001, rețeaua analogica a Cartoon Network/TCM de pe Astra 1C a fost închisă. Începând din 2002, este adăugată limba română pe Cartoon Network. Incepand in anul 2008 Cartoon Network si TCM,postul de televiziune care difuzeaza filmele clasic,sunt transmise 24/24 de ore pe platforma digitala UPC,Telekom(Romtelecom Dolce în trecut) si Digi Tv (din noiembrie 2017,fiind ultimul operator din Romania care a trecut la emisie 24/24 pe cablu/satelit),pauzele publicitatare sunt in Romania in limba romana iar in Ungaria si Polonia pauzele publicitare sunt in limba poloneza În 2000, o versiune nordică a fost lansată, emitând în engleză, suedeză, norvegiană și daneză, și putea fi valabil și în Finlanda și Islanda. În 2001, Cartoon Network Olanda s-a închis, și a fost înlocuit versiunea europeană în același an, cu dublaj în limba olandeză. Pe 30 septembrie 2002, s-au adăugat rețelei Europei Centrale și de Est pe lângă limba engleză și poloneză, limba română și maghiară. Subtitrările în limba greacă și dublajul în limba rusă a fost adăugate în 2005. Versiunea germană s-a lansat pe 5 septembrie 2006, iar cea turcească pe 28 ianuarie 2008. De pe 1 septembrie 2017, la aniversarea de 19 ani a versiunii CEE îi se va adăuga și limba cehă, dar va fi transmis și în 9 (valabil doar pentru Republica Ceha si Slovacia). Versiunea HD a fost lansata în Februarie 2018. In 2014 au fost eliminate o parte din serialele vechi care s-au mai difuzat la blocul CN Toon Toon. Încă din 2015, fostul feed pan-european mai emite doar în partea grecească a Ciprului, în limba engleză cu subtitrări în limba greacă și este unul din cele patru feed-uri din Orientul Mijlociu și Africa (celelalte fiind cel arabic, cel francez și cel portughez), restul țărilor europene având propriile lor rețele. Începând cu data de 15 Octombrie 2018 este finalizată trecerea la formatul 9 pentru toți operatorii din România, Ungaria și Republica Moldova. Începand cu 2018 restul serialelor vechi care mai erau au fost eliminate de pe canal, momentan, datorita noului manager , Vishnu Athreya. La ora actual nu mai este transmis niciun serial vechi. Daca managerul Vishnu Athreya va pleca din funț'ie, serialele vechi vor fi introduse înapoi pe canal. Colegul meu de sală e o maimuță Dastardly și Muttley în aparatele lor de zbor He-Man și maeștrii universului Serviciile secrete de la liceu
Ciclul spune povestea unui băiat amoral (Vic) și a câinelui său telepatic (Blood), care lucrează împreună ca o echipă pentru a supraviețui în lumea post-apocaliptică după un război nuclear. Premiul Nebula pentru cea mai bună nuvelă
Locul întâlnirii nu poate fi schimbat (în transliterat Mesto vstrechi izmenit nelzya) este un film TV sovietic în cinci părți din 1979 regizat de Stanislav Govorukhin. Este creat în genurile dramatic, polițist, acțiune, de aventură. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Vladimir Vysotsky, Vladimir Konkin, Zinovy Gerdt și Armen Dzhigarkhanyan. Scenariul este scris de frații Vayner pe baza unui roman al acestora din 1975, Эра милосердия - Era miloserdiya. Cu timpul această miniserie TV a devenit un film idol în URSS și împreună cu Șaptesprezece momente de primăvară (Semnadtsat mgnoveniy vesny) a devenit o parte a culturii populare de-a lungul a mai multor generații de telespectatori vorbitori de limbă rusă. Filmul are loc în Moscova de după al doilea război mondial. Locotenentul Vladimir Șarapov (Vladimir Konkin) este un tânăr ofițer cercetaș și un veteran de război decorat, care tocmai s-a întors din război și este desemnat pe timp de pace la Departamentul de Investigații Penale din Moscova (Московский уголовный розыск, МУР, transliterat MUR). Acolo devine parte a unei echipe de detectivi de elită condusă de căpitanul Gleb Zheglov (Vladimir Vysotsky), un om strălucit și amabil. Cei doi sunt implicați în două investigații aparent independente: cea a uciderii tinerei actrițe aspirante Larisa Gruzdeva și a vânătorii unei bande ciudate, vicioase de tâlhari înarmați, care se numește „Pisica neagră” și care reușește în mod constant să scape din mâinile milițienilor. În timp ce principalul suspect al uciderii Larisei Gruzdeva este, inițial, soțul ei înstrăinat Dr. Gruzdev (Yursky), devine evident treptat-treptat că cele două cazuri sunt legate între ele. Asta deoarece un mafiot din banda „Pisica neagră” cunoscut sub numele de Vulpea (Aleksandr Belyavsky) este implicat în crimă. Ca urmare a operațiunii de mare succes a lui Zheglov pentru capturarea Vulpii, Șarapov ajunge în mod neașteptat sub acoperire în ascunzătoarea celor din banda „Pisica neagră”, unde se va lupta cu liderul amenințător al grupului, Cocoșatul (Armen Dzhigarkhanyan). Este, fără îndoială, una dintre scenele TV de final cele mai memorabile și pline de suspans din istoria televiziuni sovietice. Cea mai mare parte a filmului prezintă relația dintre Zheglov și Șarapov. În timp ce aceștia devin prieteni apropiați și colegi de cameră, ei sunt, în esență, opuși și adesea au confruntări pe tot parcursul filmului. La rădăcina conflictului se află dezacordul idealist al lui Șarapov față de abordarea lui Zheglov de a aplica legea „[...] prin orice mijloacele”.Zheglov, cinic și întărit de anii de război cu crima organizată crede că „locul unui hoț este în închisoare, iar oamenilor nu trebuie să le pase de modul în care i-am pus acolo”. În acest scop, Zheglov folosește orice fel de tactică dubioasă este necesară, cum ar fi plantarea unor dovezi pentru a justifica arestarea unui pungaș notoriu. Șarapov, pe de altă parte, consideră că legea nu poate fi folosită doar ca un instrument. Un conflict tensionat apare și atunci când, pentru a induce în eroare Vulpea, Zheglov alege să-l țină în continuare pe Gruzdev în arest chiar și după ce devine clar că omul este nevinovat. Titlul filmului este o referință la finalul acestuia, când încercarea lui Șarapov de a se retrage după ce a intrat în contact cu forțele bandei îl forțează pe Gleb Zheglov să urmeze un plan abandonat anterior pentru o operațiune riscantă sub acoperire. Sperând că Șarapov va atrage bandiții în locul unui jaf anterior asa cum a făcut-o înainte, Zheglov spune: Locul și timpul operațiunii nu pot fi schimbate. Premiera a fost programată pentru Ziua Miliției și a avut loc în perioada 11 - 15 noiembrie 1979 la Televiziunea Centrală (Центральное телевидение Гостелерадио СССР).
Asistența medicală este menținerea sau îmbunătățirea sănătății prin prevenirea, diagnosticarea și tratarea bolilor, a rănilor și a altor deficiențe fizice și mintale la oameni. Asistența medicală este furnizată de profesioniștii din domeniul sănătății (furnizori sau practicieni) în domenii similare sănătății. Din acești profesioniști fac parte medicii și asistenții medicali. Din asistența medicală fac parte stomatologia, obstetrica, infirmeria, medicina, optometria, audiologia, farmacia, psihologia, terapia ocupațională, fizioterapia și alte profesii în domeniul sănătății. Aceasta include munca efectuată în furnizarea îngrijirii primare, îngrijirii secundare și îngrijirii terțiare, precum și a sănătății publice. Accesul la serviciile de sănătate poate varia în funcție de țări, comunități și persoane și este influențat în mare măsură de condițiile sociale și economice, precum și de politicile de sănătate. Sistemele de îngrijire a sănătății sunt organizații create pentru a satisface nevoile de sănătate ale populațiilor vizate. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), un sistem de sănătate care funcționează bine necesită un mecanism de finanțare, o forță de muncă bine instruită și remunerată în mod corespunzător, informații fiabile pe care să se bazeze deciziile și politicile și o infrastructură bine întreținută pentru a furniza medicamente de calitate și tehnologii. Un sistem eficient de îngrijire a sănătății poate contribui la o parte semnificativă a economiei, dezvoltării și industrializării unei țări. Asistența medicală este considerată în mod convențional drept un factor determinant în promovarea sănătății fizice și mintale generale și a bunăstării oamenilor din întreaga lume. Un exemplu în acest sens a fost eradicarea la nivel mondial a variolei în 1980, declarată de OMS ca fiind prima boală din istoria umană care a fost complet eliminată prin intervenții deliberate de asistență medicală.
Primele noțiuni de educație muzicală le primește la Societatea Filarmonică Lyra din Brăila, unde începe studiile de vioară la vârsta de zece ani cu profesorul Petrică Jean, directorul de muzică al societății. Între anii 1941 și 1943 colaborează cu orchestra simfonică a Radiodifuziunii Române, unde își începuse cariera de violonist. Tot atunci, sub bagheta maestrului Traian Mihăilescu și alături de Orchestra de Cameră a Asociației Creștine a Tinerilor din România, își face debutul pe scena Ateneului Român, la vârsta de 18 ani (1941), viitorul violonist de faimă, Ion Voicu În 1954, după opt ani de activitate inovatoare bogată, se reîntoarce în București ca dirijor la Teatrul de Stat de Operetă din București. Aici devine parte integrală dintr-un colectiv artistic care consecutiv va fi recunoscut drept „Generația de aur a lui Ion Dacian”, împreună cu alți dirijori de renume precum Gherase Dendrino și Liviu Cavassi. La Teatrul de Operetă, Traian Mihăilescu rămâne până în anul 1962, când, în urma unui dezacord cu directorul atotputernic al zilei (
Theresienfeld a fost fondată în 1763 de către împărăteasa Maria Terezia, pentru dezvoltarea agriculturii din zonă. Conform datelor din 2001,61,4% din populație sunt romano-catolici, 6,2% evanghelici, 4,9% sunt musulmani, 4,7% aparțin Bisericii Ortodoxe, iar 0,1% practică religia mozaică. 18,2% din populație nu are afiliere religioasă. În 2011, în municipalitate existau 169 de locuri de muncă neagricole și 14 companii agricole și forestiere. 109 de persoane erau șomere. Theresienfeld are două grădinițe, o școală primară și o școală profesională.
Walter Noddack () a fost un chimist german. Împreună cu Ida Tacke (care s-a căsătorit mai târziu cu Noddack) și Otto Berg, a raportat descoperirea elementului 43 și a elementului 75 în 1925. Grupului i-a fost recunoscută doar descoperirea elementului reniu. În 1925, Walter Noddack, Ida Tacke și Otto Berg au anunțat descoperirea unui nou element chimic în minereul de platină și în mineralul columbit, ulterior și în gadolinit și molibdenit. Ei au numit elementul reniu (Rhenus reprezintă denmirea în latină pentru „Rin”). Existența unui element încă nedescoperit pentru această poziție (numărul de ordine 75) în tabelul periodic fusese prezisă de Henry Moseley încă din 1914. În 1928, echipa a reușit să separe un gram din forma metalică a reniului prin procesarea a 660 kg de molibdenit. Aceeași echipă a fost - de asemenea - implicată în descoperirea technețiului, raportând descoperirea elementului cu numărul de ordine 43 tot în 1925. Elementul 43 a fost denumit masuriu (după Masuria, regiunea în care își avea originea familia lui Walter Noddack). Grupul a bombardat columbitul cu un fascicul de electroni și a dedus prezența elementului 43 prin examinarea spectrogramelor de difracție de raze X. Lungimea de undă a radiației X produse este corelată numărului atomic printr-o formulă derivată de către Henry Moseley în 1913. Echipa a susținut că detectează un semnal de raze X slab la o lungime de undă specifică elementului 43. Experimentul nu putut fi replicat de către alți cercetători ai epocii, motiv pentru care descoperirea lor a fost considerată eronată pentru mulți ani. Paternitatea descoperirii elementului cu numărul de ordine 43 îi este atribuită lui Carlo Perrier și Emilio Segrè (1937). Descoperitori de elemente chimice
Biosinteza reunește totalitatea proceselor anabolice și este un proces chimic care se desfășoară în mai multe etape, catalizat de enzime, în urma căruia are loc transformarea unuia sau mai multor substraturi într-un anumit produs de biosinteză. Procesele biosintetice au loc în organismele vii și sunt adesea alcătuite din mai multe căi metabolice. În majoritate, procesele anabolice, de biosinteză, se realizează cu consum de energie (prin intermediul moleculei macroergice de ATP), iar enzimele implicate în cataliza acestora necesită prezența unor coenzime sau cofactori (de exemplu, NADH, NADPH). Biosintezele au loc în urma desfășurării unor serii de reacții chimice. Pentru ca aceste reacții să aibă loc, sunt necesare următoarele elemente: Energia chimică: aceasta este stocată în molecule bogate în energie, acestea fiind necesare pentru reacțiile care nu sunt favorabile din punct de vedere energetic. Un exemplu este ATP-ul, care cedează de obicei o grupă fosfat unei alte molecule. Enzimele catalitice: aceste molecule sunt proteine care au scopul de a cataliza o reacție biochimică prin creșterea vitezei de reacție și prin descreșterea energiei de activare necesare desfășurării reacției. Coenzimele sau cofactorii: acestea sunt molecule care ajută la desfășurarea reacțiilor. Pot fi ioni metalici (precum Mg2+), derivați vitaminici (precum NADH, NADPH sau acetil-CoA) sau alți compuși (precum este ATP-ul). În sensul cel mai simplu, reacțiile care au loc în procesele biosintetice pot fi generalizate astfel: Câteva variații ale acestei ecuații generale pot fi detaliate după cum urmează: Compuși simpli care sunt transformați în alți compuși, de obicei ca etapă a unei căi metabolice. Două exemple de astfel de reacții sunt cele din timpul formării acizilor nucleici și respectiv încărcarea ARNt înaintea translației. Aceste etape necesită o sursă energetică: Compuși simpli care sunt transformați în alți compuși cu ajutorul cofactorilor. De exemplu, sinteza fosfolipidelor membranare necesită acetil-CoA, în timp ce sinteza altor componente membranare, sfingolipidele, necesită prezența NADH și FADH ca cofactori. Ecuația generală este: Compuși simpli care se leagă pentru a forma o macromoleculă. De exemplu, acizii grași se leagă pentru a forma fosfolipide. Reacția poate fi generalizată:
Nonviolența este practica personală de a fi inofensivă pentru sine și pentru ceilalți, în orice condiție. Aceasta vine din credința că rănirea oamenilor, a animalelor sau a mediului nu este necesară pentru a obține un rezultat și se referă la o filozofie generală de abținere de la violență. Aceasta se poate baza pe principii morale, religioase sau spirituale sau poate fi din motive pur strategice sau pragmatice. Nonviolența are și elemente „active” sau „activiste”, în sensul că credincioșii acceptă în general nevoia de nonviolență ca mijloc de a realiza schimbări politice și sociale. Astfel, de exemplu, non-violența din Tolstoi și Gandhi este o filozofie și o strategie pentru schimbarea socială care respinge folosirea violenței, dar în același timp consideră că acțiunea nonviolentă (denumită și rezistență civilă) ca alternativă la acceptarea pasivă a opresiunii sau a armatei lupta împotriva ei. În general, susținătorii unei filosofii activiste a nonviolenței folosesc diverse metode în campaniile lor de schimbare socială, inclusiv forme critice de educație și persuasiune, necooperare în masă, neascultare civilă, acțiune directă nonviolentă și forme sociale de intervenție sociale, politice, culturale și economice. În timpurile moderne, metodele nonviolente de acțiune au fost un instrument puternic pentru protestul social și schimbările sociale și politice revoluționare. Există multe exemple de utilizare a acestora. Anchetele mai cuprinzătoare pot fi găsite în rubricile privind rezistența civilă, rezistența nonviolenței și revoluția nonviolentă. Aici sunt menționate anumite mișcări influențate în special de o filosofie a nonviolenței, inclusiv Mahatma Gandhi, care a condus o luptă neviolentă de zeci de ani împotriva guvernării britanice în India, adoptarea de către Martin Luther King și James Bevel a metodelor nonviolente ale lui Gandhi în campaniile lor de a câștiga drepturi civile pentru afro-americani, și campaniile César Chávez de nonviolență în anii 1960 pentru a protesta față de tratamentul lucrătorilor agricoli din California. Revoluția de catifea din 1989 din Cehoslovacia, care a văzut răsturnarea guvernului comunist, este considerată una dintre cele mai importante revoluții în mare parte nonviolente din 1989. Cel mai recent, campaniile nonviolente ale lui Leymah Gbowee și ale femeilor din Liberia au reușit să obțină pace după un război civil de 14 ani. Această poveste este redată într-un film documentar din 2008 Pray the Devil Back to Hell. Termenul „nonviolență” este adesea legat sau folosit ca sinonim pentru pace și, în ciuda faptului că este frecvent asociat cu pasivitatea și pacifismul, acesta este respins de către avocații și activiștii nonviolenți. Nonviolența se referă în mod specific la absența violenței și este întotdeauna alegerea de a nu face nici un rău sau cel mai puțin rău, iar pasivitatea este alegerea de a nu face nimic. Uneori, nonviolența este pasivă, iar alteori nu este. De exemplu, dacă o casă arde cu șoareci sau insecte în ea, cea mai inofensivă acțiune adecvată este de a pune focul, să nu stea lângă el și să lăsăm . Există uneori confuzii și contradicții despre neviolență, inofensivitate și pasivitate. O persoană confuză poate susține nonviolența într-un anumit context în timp ce pledează pentru violență în alte contexte. De exemplu, cineva care se opune cu pasiune avortului sau a consumului de carne poate susține în același timp violența pentru a ucide un sau pentru a ataca un abator, ceea ce îl face o persoană violentă.
Acidobacteria este o încrengătură de bacterii acidofile. Speciile sunt extrem de diverse din punct de vedere fiziologic și sunt răspândite în toate mediile, în special în sol, însă sunt puțin reprezentate în culturi. Speciile din această încrengătură sunt diverse din punct de vedere fiziologic, și sunt răspândite în multe medii, inclusiv în sol, izvoare termale, oceane, peșteri și soluri contaminate cu metale. Multe acidobacterii sunt specii acidofile, inclusiv prima specie descrisă din acest filum, Acidobacterium capsulatum.
Yor vânătorul (în ) este un personaj de benzi desenate argentinian creat în 1974 de Ray Collins (pseudonimul scriitorului Eugenio Zappietro) și de artistul Juan Zanotto. A apărut pentru prima dată în revista de benzi desenate argentiniene Skorpio. Saga este stabilită la începutul erei neolitice și se învârte în jurul Atlantidei mitologice și a originilor misterioase ale personajului principal, un vânător tânăr și blond. Lumea în care trăiește Yor este un amestec de triburi preistorice și animale (inclusiv dinozauri și alți monștri) și de teme science fiction, în special despre ultimii supraviețuitori ai unei civilizații foarte avansate, care este acum pe punctul de a dispărea. De-a lungul seriei, Hor, fiul lui Yor și, de asemenea, un războinic tânăr, este introdus. A apărut în revista italiană Lanciostory începând cu primul număr (# 0) în 1975. Filmul italian Yor, Hunter from the Future (1983) este inspirat din banda desenată. Oameni preistorici în cultura populară
După izbucnirea primului război mondial, a fost chemat pe front. După Revoluția din Februarie, ca soldat al garnizoanei Ekaterinburg a fost ales ca delegat al celui de-al doilea Congres al Muncitorilor, țăranilor și soldaților din Ural. În primii ani după Revoluția din Octombrie, Abdulkadir Inan a fost un participant activ la mișcarea de eliberare națională a bașchirilor. Anii 1913-1916 s-au dovedit a fi cei mai creativi din biografia scriitorului. A publicat sub pseudonimul „Inan” (care înseamnă „cred” în limba turcă), numele ales l-a explicat astfel: În 1919-1920, în calitate de membru al guvernului bașchir, a participat activ la structura guvernului Republicii Bașkir, a lucrat în Sterlitamak, Ufa și Moscova. Scriitori cunoscuți sub pseudonimele folosite
Acesta este o listă de bașchiri: Abdulkadir Inan (29 octombrie 1889 - 26 iulie 1976), istoric, scriitor, turcolog și folclorist Ural Rahimov, om de afaceri rus de origine bașchiră Bașir Rameev (1 mai 1918 - 16 mai 1994), inventator și om de știință sovietic, unul dintre fondatorii informaticii sovietice, autor al 23 de brevete
Pe Donul liniștit sau Donul liniștit (titlul original: în ) este un film sovietic în trei părți din 1958 regizat de Serghei Gherasimov despre soarta cazacilor de pe Don la începutul secolului al XX-lea: în timpul Primului Război Mondial, Revoluția din 1917 și Războiul Civil Rus (1917-1922). Este creat în genurile dramatic, epic, de război. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Peotr Glebov, Ellina Bîstrițkaia, Zinaida Kirienko, Danilo Ilcinco. Este o ecranizare a romanului omonim în patru părți Donul liniștit de Mihail Șolohov. Romanul a mai fost ecranizat prima dată în 1930, apoi (ca seriale de televiziune) în 2006 și 2015. Familia Melehov, a cazacilor de pe Don, locuiește într-un sat din sudul Rusiei. Grigori Melehov este un om robust, sfâșiat de pasiunea pentru prima sa iubire, Aksinia, și pentru soția sa, Natalia. Viața lui este ca o călătorie dureroasă de-a lungul Primului Război Mondial, Revoluției Ruse din februarie 1917 și consecințele acesteia și a Războiului Civil (1917-1923). Cazaci, agricultori și războinici tradiționali, suferă datorită celor mai dramatice evenimente din istoria Rusiei. Filmările principale au avut loc la Dychenski (Диченский) - o localitate mică din districtul Kamensk din regiunea Rostov. Unele scene ale filmului au fost filmate în orașul Kamensk-Șahtinski. A primit premiul pentru cel mai bun film la Festivalul Unional de Film (în , prescurtat ВКФ) - cel mai important festival de film al Uniunii Sovietice. Filme despre primul război mondial Filme bazate pe romane rusești
Grupa A din preliminariile UEFA Euro 2020 este una din cele zece grupe care decid ce echipe se califică la turneul final al UEFA Euro 2020. Grupa A constă din cinci echipe: Anglia, Bulgaria, Cehia, Kosovo și Muntenegru, unde vor juca fiecare cu fiecare tur-retur. Primele două clasate se vor califica direct la turneul final. Spre deosebire de edițiile anterioare, nu vor exista baraje, ci doar un play-off în care accesul se face conform rezultatelor din Liga Națiunilor UEFA 2018-2019. Programarea meciurilor a fost publicată de UEFA în aceeași zi cu tragerea la sorți, la la Dublin. Orele sunt date în CET/CEST, după cum au fost publicate de UEFA (orele locale, dacă diferă, sunt în paranteză). Un jucător este automat suspendat pentru următorul meci în cazul următoarelor infracțiuni:
În 1923-1925 a studiat la Școala de Artă din Leningrad. În 1928 (în conformitate cu alte surse, în 1930) a absolvit Colegiul de Arte Plastice. A debutat ca actor în filmul Мишки против Юденича (Mishki versus Yudenich, 1925), în care a jucat rolul шпик (Shpik). În ultimul său film, regizat în 1984, a jucat rolul titular, al scriitorului Lev Tolstoi.
Grupa B din preliminariile UEFA Euro 2020 este una din cele zece grupe care decid ce echipe se califică la turneul final al UEFA Euro 2020. Grupa B constă din cinci echipe: Lituania, Luxemburg, Portugalia, Serbia și Ucraina, unde vor juca fiecare cu fiecare tur-retur. Primele două clasate se vor califica direct la turneul final. Spre deosebire de edițiile anterioare, nu vor exista baraje, ci doar un play-off în care accesul se face conform rezultatelor din Liga Națiunilor UEFA 2018-2019. Programarea meciurilor a fost publicată de UEFA în aceeași zi cu tragerea la sorți, la la Dublin. Orele sunt date în CET/CEST, după cum au fost publicate de UEFA (orele locale, dacă diferă, sunt în paranteză). Un jucător este automat suspendat pentru următorul meci în cazul următoarelor infracțiuni:
Primele două clasate se vor califica direct la turneul final. Spre deosebire de edițiile anterioare, nu vor exista baraje, ci doar un play-off în care accesul se face conform rezultatelor din Liga Națiunilor UEFA 2018-2019. Programarea meciurilor a fost publicată de UEFA în aceeași zi cu tragerea la sorți, la la Dublin. Orele sunt date în CET/CEST, după cum au fost publicate de UEFA (orele locale, dacă diferă, sunt în paranteză). Un jucător este automat suspendat pentru următorul meci în cazul următoarelor infracțiuni:
Grupa D din preliminariile UEFA Euro 2020 este una din cele zece grupe care decid ce echipe se califică la turneul final al UEFA Euro 2020. Grupa D constă din cinci echipe: Danemarca, Elveția, Georgia, Gibraltar și Irlanda, unde vor juca fiecare cu fiecare tur-retur. Primele două clasate se vor califica direct la turneul final. Spre deosebire de edițiile anterioare, nu vor exista baraje, ci doar un play-off în care accesul se face conform rezultatelor din Liga Națiunilor UEFA 2018-2019. Programarea meciurilor a fost publicată de UEFA în aceeași zi cu tragerea la sorți, la la Dublin. Orele sunt date în CET/CEST, după cum au fost publicate de UEFA (orele locale, dacă diferă, sunt în paranteză). Un jucător este automat suspendat pentru următorul meci în cazul următoarelor infracțiuni:
Primele două clasate se vor califica direct la turneul final. Spre deosebire de edițiile anterioare, nu vor exista baraje, ci doar un play-off în care accesul se face conform rezultatelor din Liga Națiunilor UEFA 2018-2019. Programarea meciurilor a fost publicată de UEFA în aceeași zi cu tragerea la sorți, la la Dublin. Orele sunt date în CET/CEST, după cum au fost publicate de UEFA (orele locale, dacă diferă, sunt în paranteză). Un jucător este automat suspendat pentru următorul meci în cazul următoarelor infracțiuni:
Primele două clasate se vor califica direct la turneul final. Spre deosebire de edițiile anterioare, nu vor exista baraje, ci doar un play-off în care accesul se face conform rezultatelor din Liga Națiunilor UEFA 2018-2019. Programarea meciurilor a fost publicată de UEFA în aceeași zi cu tragerea la sorți, la la Dublin. Orele sunt date în CET/CEST, după cum au fost publicate de UEFA (orele locale, dacă diferă, sunt în paranteză). Un jucător este automat suspendat pentru următorul meci în cazul următoarelor infracțiuni: