Datasets:

readerbench

/

ro-stories

like 1

Follow

ReaderBench 27

Ion Creangă

Ursul păcălit de vulpe

Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu. Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada! În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr’ de coadă! Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr’ de coadă, începu a striga: – Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?

Ion Creangă

Ursul păcălit de vulpe

Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială… Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac…" Iar când anina cârligul de copac, ea striga: "Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!" În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului. Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

Erau odată într-un sat doi fraţi, şi amândoi erau însuraţi. Cel mai mare era harnic, grijuliu şi chiabur, pentru că unde punea el mâna punea şi Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc şi norocul de dânsul, căci era leneş, nechitit la minte şi nechibzuit la trebi; ş-apoi mai avea şi o mulţime de copii! Poveşti de Ion Creangă - Dănilă Prepeleac Nevasta acestui sărac era muncitoare şi bună la inimă, iar a celui bogat era pestriţă la maţe şi foarte zgârcită. Vorba veche: "Tot un bou ş-o belea". Fratele cel sărac, sărac să fie de păcate!, tot avea şi el o pereche de boi, dar cole: porumbi la păr, tineri, nalţi de trup, ţepoşi la coarne, amândoi cudalbi, ţintaţi în frunte, ciolănoşi şi groşi, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieşit cu dânşii în lume şi de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, cârceie, coasă, hreapcă, ţăpoi, greblă şi câte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Şi când avea trebuinţă de asemene lucruri, totdeauna supăra pe alţii, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate.

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său. Ea zicea adeseori: – Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate. – Apoi, dă, măi nevastă, sângele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute? Nevasta, nemaiavând încotro, tăcea şi înghiţea noduri. Toate ca toate, dar carul său era de haimana. Nu treceau douătrei zile la mijloc, şi se trezea la uşa ei cu Dănilă, cumnatusău, cerând să-i împrumute carul: ba să-şi aducă lemne din pădure, ba făină de la moară, ba căpiţi din ţarină, ba multe de toate. – Măi frate, zise într-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de frăţia noastră! Tu ai boi, de ce nu-ţi închipuieşti ş-un car? Al meu l-ai hârbuit de tot. Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo, carul se strică. Ş-apoi, ştii vorba ceea: "Dă-ţi, popă, pintenii şi bate iapa cu călcâiele". – Apoi, dă, frate, zise istalalt, scărpinându-se în cap, ce să fac? – Ce să faci? Să te-nvăţ eu: boii tăi sunt mari şi frumoşi; ia-i şi-i du la iarmaroc, vinde-i şi cumpără alţii mai mici şi mai ieftini, iar cu banii rămaşi cumpără-ţi şi un car, şi iaca te-ai făcut gospodar.

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

– Ia, ştii că nu m-ai învăţat rău? Aşa am să fac. Zicând aceste, se duce la dânsul acasă, îşi ia boii de-o funie şi porneşte cu ei spre târg. Dar, cum am spus, omul nostru era un om de aceia căruia-i mânca câinii din traistă, şi toate trebile, câte le făcea, le făcea pe dos. Târgul era cam departe, şi iarmarocul pe sfârşite. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? (că aşa îi era porecla, pentru că atâta odor avea şi el pe lângă casă făcut de mâna lui). El tufleşte cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi şi habar n-are: "Nici nu-i pasă de Năstasă; de Nichita, nici atâta". Mergând el cu Duman şi Tălăşman ai săi, tot înainte spre iarmaroc, tocmai pe când suia un deal lung şi trăgănat, alt om venea dinspre târg cu un car nou, ce şi-l cumpărase chiar atunci şi pe care îl trăgea cu mâinile singur, la vale cu proptele şi la deal cu opintele. – Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smunceau din funie, văzând troscotul cel fraged şi mândru de pe lângă drum. Stai puţin cu carul, c-am să-ţi spun ceva. – Eu aş sta, dar nu prea vrea el să steie.

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

Dar ce ai să-mi spui? – Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi… mai singur, nu-l vezi? – Prietene, ştii una? – Ştiu dacă mi-i spune. – Hai să facem treampa; dă-mi carul, şi na-ţi boii. Nu vreau să le mai port grija în spate: ba fân, ba ocol, ba să nu-i mănânce lupii, ba de multe de toate… Oi fi eu vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur. – Şuguieşti, măi omule, ori ţi-e într-adins? – Ba nu şuguiesc, zise Dănilă. – Apoi dar, te văd că eşti bun mehenghiu, zise cel cu carul; m-ai găsit într-un chef bun; hai, noroc să dea Dumnezeu! Să-ţi aibi parte de car, şi eu de boi! Apoi dă carul, îşi ia boii, pleacă pe costişă într-o parte spre pădure şi se cam mai duce. Istalalt, adică Dănilă, zice în gândul său: "Taci, că-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu cumva s-ar răzgândi; dar parcă nu era ţigan, să întoarcă." Apoi îşi ia şi el carul şi porneşte tot la vale înapoi spre casă. – Aho! car nebun, aho! Când te-oi încărca zdravăn cu saci de la moară, ori cu fân din ţarină, atunci să mergi aşa! Şi cât pe ce, cât pe ce să nu-l ia carul înainte.

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

Dar de la o vreme valea s-a sfârşit şi s-a început un deal; când să-l suie la deal, suie-l dacă poţi! Hârţi! încolo, scârţi! încolo, carul se da înapoi. – Na! car mi-a trebuit, car am găsit! Apoi cu mare greu hartoieşte carul într-o parte, îl opreşte în loc, se pune pe proţap şi se aşterne pe gânduri. – Mă! asta încă-i una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am găsit o căruţă… Ba e Prepeleac, ba nu-i el… Când iaca un om trecea iute spre târg c-o capră de vânzare. – Prietene, zise Dănilă, nu mi-i da capra ceea, să-ţi dau carul ista? – Apoi… dă… capra mea nu-i de cele săritoare, şi-i bună de lapte. – Ce mai la deal, la vale! bună, ne-bună, na-ţi carul şi dă-mi-o! Cela nu se pune de pricină, dă capra şi ia carul. Apoi aşteaptă până vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, şi se duce în treaba lui spre casă, lăsând pe Dănilă gură cască tot pe loc. – Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra ştiu încaltea că bine l-am boit! Ia apoi şi el capra şi porneşte iar spre târg.

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

Dar capra tot capră; se smuncea în toate părţile, încât îi era acum lehamete de dânsa. – De-aş ajunge mai degrabă în târg, zise Prepeleac, ca să scap de râia asta. Şi, mergând el mai departe, iaca se întâlneşte c-un om ce venea de la târg c-o gâscă în braţe. – Bun întâlnişul, om bun! zise Dănilă. – Cu bine să dea Dumnezeu! – Nu vrei să facem schimb? să-ţi dau capra asta şi să-mi dai gâsca. – N-ai nimerit-o, că nu-i gâscă, ci-i gânsac; l-am cumpărat de sămânţă. – Da, dă-mi-l, dă-mi-l! că-ţi dau şi eu o sămânţă bună. – De mi-i da ceva adaos, poate să ţi-l dau; iară de nu, norocul gâştelor de-acasă; că are să facă un otrocol prin ele, de s-a duce vestea! În sfârşit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, şi Prepeleac mărită capra! Apoi înşfacă gânsacul şi pleacă tot înainte spre târg. Când ajunse în târg, gânsacul, dorit de gâşte, ţipa cât îl lua gura: "ga, ga, ga, ga!" "Na! c-am scăpat de dracul şi am dat peste tată-său: acesta mă asurzeşte! Las’ că te însor eu şi pe tine acuşi, măi buclucaşule!" Şi, trecând pe lângă un negustor cu pungi de vânzare, dă gânsacul pe-o pungă de cele pe talger şi cu băierile lungi, de pus în gât.

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

Ia el punga, o suceşte, o învârteşte ş-apoi zice: "Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Dintr-o pereche de boi de-a mai mare dragul să te uiţi la ei am rămas c-o pungă goală. Măi! măi! măi! măi! Doar ştiu că nu mi-i acum întâiaşi dată să merg la drum; dar parcă dracul mi-a luat minţile!" Mai şede el cât şede de cască gura prin târg, ş-apoi îşi ia tălpăşiţa spre casă. Şi, ajungând în sat, se duce drept la fratesău, ca să-i ducă bucurie. – Bine v-am găsit, bădiţă! – Bine-ai venit, frate Dănilă! Da’ mult ai zăbovit la târg! – Apoi dă, bădiţă; m-am pornit cu graba şi m-am întâlnit cu zăbava. – Ei, ce veste ne mai aduci de pe la târg? – Ia, nu prea bună! Bieţii boişorii mei s-au dus ca pe gura lupului. – Vro dihanie a dat peste dânşii, ori ţi i-a furat cineva? – Ba! I-am dat eu singur cu mâna mea, bădiţă. Apoi spuse din capăt toată întâmplarea, pe unde-a fost şi ce-a păţit; iar la urma urmelor zise: – Ş-apoi, ce mai atâta vorbă lungă, dintr-o pereche de boi m-am ales c-o pungă; ş-apoi şi asta pute a pustiu, bădiţă dragă. – Mă!

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

da, drept să-ţi spun, că mare nătărău mai eşti! – Apoi dă! bădiţă! pân-aici, toate-au fost cum au fost, da’ de-acum am prins eu minte… Numai ce folos? Când e minte, nu-i ce vinde; când e brânză, nu-i bărbânţă. Iaca îţi dau dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dânsa. Şi te mai rog de toţi dumnezeii să-mi împrumuţi macar o dată carul cu boii, s-aduc nişte lemne din pădure la nevastă şi la copii, că n-au scânteie de foc în vatră, sărmanii! ş-apoi, ce-a da Dumnezeu! cred că nu te-oi mai supăra. – Ptiu! mă! zise frate-său, după ce l-a lăsat să sfârşască. Se vede că Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut. Iaca-ţi mai dau o dată carul, dar asta ţi-a fi cea de pe urmă. Lui Dănilă atâta i-a trebuit. Ia acum carul cu boii frăţinesău şi porneşte. Cum ajunge în pădure, chiteşte un copac care era mai mare şi trage carul lângă el; fără să dejuge boii, începe a tăia copacul, ca să cadă în car deodată. Trebi de ale lui Dănilă Prepeleac! Bocăneşte el cât bocăneşte, când pârrr! cade copacul peste car de-l sfarmă şi peste boi de-i ucide! "Na! că făcui pacostea şi fraţine-meu!

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

Ei, ei, acum ce-i de făcut? Eu cred că ce-i bine, nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute şi iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii şi nevasta să-i las în ştirea Celui-de-sus." Aşa zicând, porneşte şi, mergând prin pădure, s-a rătăcit. După multă trudă şi buimăceală, în loc să iasă la drum, dă de-un heleşteu şi, văzând nişte lişiţe pe apă, zvârrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una s-o ducă peşchin frăţinesău… Dar lişiţele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat; toporul s-a cufundat, şi Prepeleac a rămas bătând în buze. "Mă! că rău mi-a mai mers astăzi! Ce zi pocită! Se vede că m-a luat cineva din urmă!" Apoi dă din umeri şi porneşte; mai merge el cât merge, până ce, cu mare greu, găseşte drumul. Apoi o ia la papuc şi hai, hai! hai, hai! ajunge în sat, la frate-său, şi pe loc cârpeşte o minciună, care se potrivea ca nuca în perete. – Frate, mai fă-mi un bine şi cu iapa, ca să mân boii de călare: în pădure a plouat grozav, şi s-a făcut o mâzgă ş-un gheţuş, de nu te mai poţi de fel ţinea pe picioare.

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

– Mă! zise frate-său, se vede că tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjeşti oamenii şi să chinuieşti nevasta şi copiii! Haiti! lipseşti dinaintea mea şi du-te unde-a dus surdul roata şi mutul iapa, ca să nu mai aud de numele tău! Iapa! Las’ pe Dănilă, că ştie el unde-a duce-o: să-şi ia iertăciune de la boi şi ziua bună de la car. Apoi iese pe uşă, pune mâna pe iapă şi pe-o secure, şi tunde-o! Când se trezeşte frate-său, ia iapa dacă ai de unde! Prepeleac era tocmai la heleşteul din pădure, să caute toporul. Aici îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăţine-său. – Am să durez o mănăstire pe pajiştea asta, de are să se ducă vestea în lume, zise el. Şi deodată se şi apucă. Face mai întâi o cruce ş-o înfige în pământ, de înseamnă locul. Apoi se duce prin pădure şi începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amânare, cela de tălpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toacă; şi tot aşa dondănind el din gură, iaca se trezeşte dinaintea lui c-un drac ce ieşise din iaz.

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

– Ce vrei să faci aici, măi omule? – Da’ nu vezi? – Stai, mă! nu te-apuca de năzbutii. Iazul, locul şi pădurea de pe-aici sunt ale noastre. – Poate-i zice că şi raţele de pe apă sunt ale voastre, şi toporul meu din fundul iazului. V-oi învăţa eu pe voi să puneţi stăpânire pe lucrurile din lume, cornoraţilor! Dracul, neavând ce-i face, huştiuliuc! în iaz şi dă de ştire lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu năravul dracului. Ce să facă dracii? Se sfătuiesc între dânşii, şi Scaraoschi, căpetenia dracilor, găseşte cu cale să trimită pe unul din ei c-un burduf de bivol plin cu bani, să-i dea pusnicului Dănilă, ca să-l poată mătura de-acolo. – Na-ţi, mă, bani! zise dracul trimis; şi să te cărăbăneşti de aici; că, de nu, e rău de tine! Prepeleac se uită la cruce, se uită la drac şi la bani… dă din umeri ş-apoi zice: – Aveţi noroc, spurcaţilor, că-mi sunt mai dragi banii decât pusnicia, că v-aş arăta eu vouă! Dracul răspunde: – Nu te pune în poară, măi omule, cu împăratul iadului; ci mai bine ia-ţi bănişorii şi caută-ţi de nevoi. Apoi lasă banii şi se întoarnă în heleşteu, unde găseşte pe Scaraoschi tare mâhnit pentru pierderea unei comori aşa de mari, cu care ar fi putut dobândi o mulţime de suflete.

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

Prepeleac, în acest timp, se chitea cum ar face să vadă banii acasă la dânsul. – Bun! zise Dănilă. Nici asta nu se ia din drum. Tot mănăstiri să croieşti, dacă vrei să te bage dracii în seamă, să-ţi vie cu banii de-a gata la picioare şi să te facă putred de bogat! Pe când se îngrijea el cum să ducă banii acasă, iaca un alt drac din iaz i se înfăţişază înainte, zicându-i: – Măi omule! Stăpânu-meu s-a răzgândit; el vrea mai întâi să ne cercăm puterile ş-apoi să iei banii. "Ia, acu-i acu!" zise Prepeleac în gândul său, oftând. Dar este o vorbă: tot bogatul mintios şi tânărul frumos. Dănilă mai prinsese acum la minte. – Puterile? Ei, cum şi în ce fel? – Iaca cum: dintru-ntâi şi dintru-ntâi, care dintre noi amândoi a lua iapa ta în spate şi va înconjura iazul de trei ori, fără s-o pună jos şi să se răsufle, ai aceluia să fie banii. Şi cum zice, umflă dracul iapa în cârcă şi într-o clipă înconjură iazul de trei ori. Prepeleac, văzând atâta putere din partea dracului, nu-i prea veni la socoteală, dar tot îşi ţinu firea şi zise: – Măi Michiduţă! doar eu te credeam mai tare decât eşti!

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

Aşa-i că tu ai luat iapa în spate? Însă eu ţi-oi lua-o numai între picioare; şi îndată se şi azvârle pe iapă şi înconjură iazul de trei ori, fără să se răsufle. Dracul atunci se miră mult de asta şi, neavând ce mai zice, iscodi alta. – Acum să ne întrecem din fugă, zise el. – Măi Michiduţă! da’ cu mine ţi-ai găsit că poţi tu să te întreci din fugă? – D-apoi cu cine? – Vină încoace, să-ţi arăt eu cu cine! Apoi merge împreună cu dracul în nişte porumbrei, unde vede un iepure dormind, şi i-l arată. – Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos şi mititel? – Văd. – Acela-i copilul meu cel mai mic. Aţine-te! Şi când l-oi trezi din somn, să te iei după el. Şi-odată şi strigă: u! ta! na! na! na! Atunci iepurele sare, şi dracul după el. Fug ei cât fug, şi de la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Până acum toţi râdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să râdă şi el de dracul. Pe când Dănilă se ţinea cu mâna de inimă, râzând de prostia dracului, iaca şi acesta se înturna gâfuind. – Mă! da’ sprinten şi sprinţăroi copil mai ai, drept să-ţi spun!

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

Când aproape-aproape să pun mâna pe dânsul, i-am pierdut urma, şi să te duci, duluţă! – Seamănă tătâne-său, sireicanul! zise Dănilă. Ei? mai ai poftă să te întreci şi cu mine? – Ba mai pune-ţi pofta-n cui! Mai bine să ne întrecem din trântă. – Din trântă? Doar de ţi-e greu de viaţă. Mă! tot am auzit din bătrâni că dracii nu-s proşti; d-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi, de prost ce eşti. Ascultă! Eu am un unchi bătrân de 999 de ani şi 52 de săptămâni; şi de-l vei putea trânti pe dânsul, atunci să te încerci şi cu mine, dar cred că ţi-a da pe nas. Zicând aceste, porneşte înainte şi face semn dracului cu mâna, să vină după el. În fundul pădurii, sub nişte stânci, se afla o bizunie de urşi, peste care dăduse Prepeleac, umblând câteodată, ca pusnic ce se găsea, după vlăstari sălbatici şi după zmeură. Ajungând ei aproape, Dănilă zise: – Iaca locaşul unchiului meu. Intră înlăuntru; ai să-l găseşti dormind în cenuşă, cu nasul în tăciuni. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele şi dinţii i-au căzut mai bine de o mie de ani. Dracul, când n-are ce face, ştiţi ce face… Intră înlăuntru şi începe a-şi purta codiţa cea bârligată pe la nasul uncheşului.

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

Atâta i-a trebuit lui moş Ursilă, ş-apoi las’ pe dânsul! Deodată sare mânios din bârlog, haţ! dracul subsuoară şi-l strânge cu atâta putere, de era să-şi dea sufletul, şi ochii i-au ieşit afară din cap cât cepele de mari. – Na! nu cauţi, ş-o găseşti, zise Dănilă, care privea de departe vălmăşagul acesta şi se strica de râs. Dar nu ştiu ce face dracul, că face el ce face, şi cu mare greu scapă din labele lui moş Ursilă. Dănilă, cum vede pe drac scăpat, bun teafăr… se face că-l scoate. – Ia las’, măi omule, las’! nu-ţi mai face obraz. Dacă ai ştiut că ai un moş aşa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el? – Da’ ce? Nu ţi-a plăcut? Hai şi cu mine! – Cu tine, şi numai cu tine, m-oi întrece din chiuit; şi care-a chiui mai tare, acela să ia banii. – Bun! zise Dănilă în gând; las’ că te-oi chiui eu! Măi Michiduţă! Ia chiuie tu întâi, ca să aud cum chiui. Atunci dracul se crăceşte c-un picior la asfinţit şi cu unul la răsărit, s-apucă zdravăn cu mâinile de torţire cerului, cască o gură cât o şură, şi, când chiuie o dată, se cutremură pământul, văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se sperie; dracii ies afară din iaz câtă frunză şi iarbă!

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

Şi oleacă numai de nu s-a risipit bolta cerului. Dănilă însă şedea călare pe burduful cu bani şi, ţinându-şi firea, zise: – Mă! da’ numai aşa de tare poţi chiui? Eu mai nu te-am auzit. Mai chiuie o dată! Dracul chiuie şi mai grozav. – Tot nu te-am auzit. Încă o dată! Dracul chiuie ş-a treia oară, aşa de tare, de credeai că s-a rupt ceva într-însul. – Acum nu te-am auzit nici atâta… Aşa-i c-a venit şi rândul meu? – Mai aşa! – Măi Michiduţă! când oi chiui eu, ai să asurzeşti ş-au să-ţi sară creierii din cap. Înţeles-ai tu? Însă eu îţi priesc bine, dacă-i vrea să mă asculţi. – În ce fel? – Ia să-ţi leg ochii şi urechile c-un ştergar, dacă vrei să mai trăieşti. – Leagă-mi ce ştii şi cu ce ştii, numai să nu mor! Atunci Dănilă leagă strâns c-un ştergar gros de câlţi ochii şi urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi ia o drughineaţă groasă de stejar în mână, căci, cât era de pusnic Dănilă, tot mai mult se bizuia pe drughineaţă decât în sfânta cruce, şi pâc! la tâmpla dracului cea dreaptă, una! – A… leu! destul! Nu mai chiui! – Ba nu!

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

stai, Sarsailă! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! şi la stânga una! – Va… leu! destul! – Ba nu-i destul! şi-i mai trage şi-n numele tatălui una! – A…uleo! strigă dracul îngrozitor, şi cu ochii legaţi, cum era, văicărându-se grozav şi zvârcolindu-se ca şarpele, se aruncă în iaz, spunând lui Scaraoschi cele întâmplate şi că nu-i de şuguit cu vrăjitorul acesta. Dănilă însă ofta din greu lângă burduful cu bani şi se tot frământa cu gândul ce-i de făcut. Când, iaca al treilea drac i se înfăţişază înainte, c-un buzdugan straşnic de mare în mână, pe care îl trânteşte la pământ şi zice: – Măi omule! ia, acum să te văd! Cine-a azvârli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii. "Na! Dănilă, zice el în gândul său, aşă-i c-ai sfeclit-o?" Dar vorba ceea: "Nevoia învaţă pe cărăuş". – Ia zvârle-l tu întâi, măi dracule! Atunci dracul ia buzduganul de coadă, şi când îl zvârle, se suie aşa de tare, de nu se mai vede; şi abia după trei zile şi trei nopţi, căzând jos, cu mare străşnicie s-a cufundat în fundul pământului, de s-au zguduit temeliile lumii! – Ia azvârle-l şi tu acum, zise dracul îngâmfat.

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

– L-oi zvârli eu, nu te îngriji, dar scoate-l mai întâi în faţa pământului, cum a fost şi la tine. Dracul ascultă şi-l scoate. – Haiti! mai repede, mai repede, că n-am timp de aşteptat… – Mai îngăduieşte puţin, tartarule, că nu te trag copiii de poale! Dracul îngăduie, căci n-are încotro. Nu trecu mult şi ziua se călători. Cerul era limpede, şi luceferii sclipitori râdeau la stele, iară luna, scoţând capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminând pământul. – Da’ nu-l mai zvârli, omule? – Ba am să-l zvârl de-acum; dar îţi spun dinainte, să te ştergi pe bot despre dânsul. – De ce? – Iaca de ce: vezi tu colo în lună nişte pete? – Le văd. – Acolo-s fraţii mei din ceea lume. Şi, Doamne, mare nevoie mai au de fier, ca să-şi potcovească caii. Uite bine şi vezi cum îmi fac semn cu mâna, să le dau buzduganul ista; ş-odată şi pune mâna pe dânsul. – Stăi, nepriceputule, că buzduganul ista îl avem lăsat moştenire de la strămoşul nostru; şi nu-l putem da nici pentru toată lumea; ş-odată-i şi smunceşte buzduganul din mână, şi fuga cu el în iaz, spunând lui Scaraoschi ce era să păţească cu buzduganul.

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

Atunci Scaraoschi, îngrijit şi mânios grozav, chemă înaintea sa pe toată drăcimea şi bătu din picior, strigând: – Acum, în clipă, să se aleagă unul dintre voi care să meargă şi să afurisească pe acest proclet şi vrăjmaş cumplit. Pe loc şi vine unul înantea sa, tremurând. – Să trăiţi, mârşăvia-voastră! Eu mă duc să îndeplinesc nelegiuita voastră poruncă. – Mergi! şi dacă-i fi meşter şi-i izbuti, să ştii c-am să te fac mai mare. Atunci dracul porneşte c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ, şi într-o clipă şi ajunge la pusnicul Dănilă. – Măi omule, zise dracul. Tu, cu şmecheriile tale, ai tulburat toată drăcimea; da’ acuşi am să te vâr şi eu în toate grozile morţii! Hai să ne blestemăm, şi care dintre noi amândoi a fi mai meşter, acela să ia banii! Ş-odată şi-ncepe dracul a boscorodi din gură şi a descânta, că nu ştiu ce face, de-i pocneşte lui Dănilă un ochi din cap. Săracul Prepeleac! se vede că i-a fost scris tot el să răsplătească şi păcatele iepei frăţine-său, ale caprei, ale gânsacului logodit şi ale boilor ucişi în pădure. Pesemne blestemul gâştelor văduvite l-a ajuns, sărmanul! Doamne! Multe mai are de pătimit un pusnic adevărat când se depărtează de poftele lumeşti şi se gândeşte la fapte bune!

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

Ş-apoi ce este mai gingaş decât ochiul? Dănilă crăpa de durere! dar, oricât îl durea de tare, el tot îşi ţinu inima cu dinţii şi zise: – Nu mă sperii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce eşti! Am să te fac să-ţi muşti mâinile şi să mă pomeneşti în toată viaţa ta! – Dă, dă, nu mai dondăi atâta din gură şi blestemă şi tu acum, să te văd cât eşti de meşter. – Ai să iei burduful cu bani în spate şi ai să mergi la casa mea, căci blestemurile părinteşti nu-s la mine. Înţeles-ai? Şi, cum zice, încalecă şi Dănilă pe burduf; iară dracu-i umflă în spate şi zboară iute ca gândul taman la casa lui Dănilă Prepeleac. Copiii şi nevasta lui, când au văzut un bivol zburând pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimântaţi. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume; şi ei, cunoscând glasul lui, s-au oprit. – Dragii tatei, băieţi! Ia veniţi încoace şi aduceţi cu voi şi blestemurile părinteşti! ragila şi pieptenii de pieptănat câlţi! Băieţii încep a curge toţi, care dincotro, cu blestemurile părinteşti în mână. Îi venise acum şi lui Dănilă apa la moară. – Puneţi mâna, copii, pe jupânul ista, şi începeţi a-l blestema cum îţi şti voi mai bine, ca să-i placă şi dumisale.

Ion Creangă

Dănilă Prepeleac

Atunci lasă pe copii, că şi dracul fuge de dânşii. Au tăbărât cu toţii pe dânsul şi l-au schingiuit după placul lui Dănilă. Ş-a început dracul a ţipa cât îi lua gura; şi scăpând cu mare greu de mâinile lor, hârşcâit şi stâlcit cum era, a lăsat şi bani şi tot şi s-a dus pe urlaţi după ceilalţi. Iară Dănilă Prepeleac, nemaifiind supărat de nimene şi scăpând deasupra nevoii, a mâncat şi a băut şi s-a desfătat până la adânci bătrâneţe, văzându-şi pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale.

Ion Creangă

Povestea porcului

Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toare aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii! Poveşti de Ion Creangă - Povestea porcului În una din zile, baba oftă din greu şi zise moşneagului: – Doamne, moşnege, Doamne! De când suntem noi, încă nu ne-a zis nime tată şi mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută! – Apoi dă, măi babă, ce putem noi face înaintea lui Dumnezeu? – Aşa este, moşnege, văd bine; dar, până la una, la alta, ştii ce-am gândit eu astă-noapte?

Ion Creangă

Povestea porcului

– Ştiu, măi babă, dacă mi-i spune. – Ia, mâine dimineaţă, cum s-a miji de ziuă, să te scoli şi să apuci încotro-i vedea cu ochii; şi ce ţi-a ieşi înainte întâi şi-ntâi, dar a fi om, da’ şarpe, da’, în sfârşit, orice altă jivină a fi, pune-o în traistă şi o adă acasă; vom creşte-o şi noi cum vom putea, şi acela să fie copilul nostru. Moşneagul, sătul şi el de-atâta singurătate şi dorit să aibă copii, se scoală a doua zi dis-dimineaţă, îşi ia traista în băţ şi face cum i-a zis baba… Porneşte el şi se duce tot înainte pe nişte ponoare, până ce dă peste un bulhac. Şi numai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care şedeau tologiţi în glod şi se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moşneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de fugă, şi purceii după dânsa. Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos şi mai răpciugos, neputând ieşi din glod, rămase pe loc. Moşneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, aşa plin de glod şi de alte podoabe cum era, şi porneşte cu dânsul spre casă. – Slavă ţie, Doamne! zise moşneagul, că pot să duc babei mele o mângâiere!

Ion Creangă

Povestea porcului

Mai ştiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat în gând ieri noapte de una ca asta. Şi cum ajunge-acasă, zice: – Iaca, măi băbuşcă, ce odor ţi-am adus eu! Numai să-ţi trăiască! Un băiat ochios, sprâncenat şi frumuşel de nu se mai poate. Îţi seamănă ţie, ruptă bucăţică! Acum pune de lăutoare şi grijeşte-l cum ştii tu că se grijesc băieţii: că, după cum vezi, îi cam colbăit, mititelul! – Moşnege, moşnege! zise baba, nu râde, că şi aceasta-i făptura lui Dumnezeu; ca şi noi… Ba poate… şi mai nevinovat, sărmanul! Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leşie, pregăteşte de scăldătoare şi, fiindcă ştia bine treaba moşitului, lă purcelul, îl scaldă, îi trage frumuşel cu untură din opaiţ pe la toate încheieturile, îl strânge de nas şi-l sumuţă, ca să nu se deoache odorul. Apoi îl piaptănă şi-l grijeşte aşa de bine, că peste câteva zile îl scoate din boală; şi cu tărâţe, cu cojiţe, purcelul începe a se înfiripa şi a creşte văzând cu ochii, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el. Iară baba nu ştia ce să mai facă de bucurie că are un băiat aşa de chipos, de hazliu, de gras şi învelit ca un pepene.

Ion Creangă

Povestea porcului

Să-i fi zis toată lumea că-i urât şi obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiat ca băiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată şi mamă. Într-una din zile, moşneagul voieşte a merge la târg să mai cumpere câte ceva. – Moşnege, zise baba, nu uita să aduci şi nişte roşcove pentru ist băiat, că tare-a fi dorit, mititelul! – Bine, măi babă. Dar în gândul său: "Da’ mânca-l-ar brânca să-l mănânce, surlă, că mult mă mai înăduşi cu dânsul. De-am avea pâine şi sare pentru noi, da’ nu să-l mai îndop şi pe dânsul cu bunătăţi… Când m-aş potrivi eu babei la toate cele, apoi aş lua câmpii!" În sfârşit, moşneagul se duce la târg, târguieşte el ce are de târguit şi, când vine acasă, baba îl întreabă, ca totdeauna: – Ei, moşnege, ce mai ştii de pe la târg? – Ce să ştiu, măi babă? Ia, nu prea bune veşti: împăratul vrea să-şi mărite fata. – Şi asta-i veste rea, moşnege?, D-apoi îngăduieşte puţin, măi babă, că nu-i numai atâta, că, de ce-am auzit eu, mi s-a suit părul în vârful capului. Şi când ţi-oi spune până la sfârşit, cred că ţi s-a încrâncena şi ţie carnea pe tine.

Ion Creangă

Povestea porcului

– Da’ de ce, moşnege? Vai de mine! – D-apoi, iaca de ce, măi babă, ascultă: Împăratul a dat de ştire, prin crainicii săi, în toată lumea, că oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia şi până la curţile împărăteşti, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de-o parte şi de alta, şi în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata; ba cică-i mai dă şi jumătate din împărăţia lui. Iară cine s-a bizui să vină ca s-o ceară de nevastă şi n-a izbuti să facă podul, aşa cum ţi-am spus, aceluia pe loc îi şi taie capul. Şi cică până acum o mulţime de feciori de crai şi de împăraţi, cine mai ştie de pe unde au venit, şi nici unul din ei n-a făcut nici o ispravă; şi împăratul, după cum s-a hotărât, pe toţi i-a tăiat, fără cruţare, de le plânge lumea de milă. Apoi, măi babă, ce zici? bune veşti sunt aceste? Ba şi împăratul cică s-a bolnăvit de supărare! – Of! moşnege, of! boala împăraţilor e ca sănătatea noastră! Numai despre feţii de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, că mare jale şi alean or fi mai ducând mamele lor pentru dânşii!

Ion Creangă

Povestea porcului

Mai bine că al nostru nu poate vorbi şi nu-l duce capul, ca pe alţii… la atâtea iznoave. – Bune-s şi acestea, măi babă; da’ bună ar fi şi aceea când ar avea cineva un fecior care să facă podul şi să ia pe fata împăratului, că ştiu c-ar încăleca pe nevoie şi, Doamne! mare slavă ar mai dobândi în lume! Când vorbeau bătrânii, purcelul şedea în culcuş, într-un cotlon sub vatră, cu râtul în sus şi, uitându-se ţintă în ochii lor, asculta ce spun ei şi numai pufnea din când în când. Şi cum sfătuiau bătrânii, ei înde ei, despre acestea, numai iaca se aude sub vatră: "Tată şi mamă! eu îl fac". Baba atunci a ameţit de bucurie, moşneagul însă, gândind că-i Ucigă-l crucea, s-a speriat şi, uimit, se uita prin bordei în toate părţile, să vadă de unde a ieşit acel glas; dar, nevăzând pe nime, şi-a mai venit în sine. Însă godacul iar a strigat: – Tată, nu te înfricoşa, că eu sunt! Ci trezeşte pe mama şi du-te la împăratul de-i spune că eu îi fac podul. Moşneagul atunci zise îngăimat: – D’apoi ai să-l poţi face, dragul tatei? – Despre asta n-aibi grijă, tată, că eşti cu mine.

Ion Creangă

Povestea porcului

Numai du-te şi vesteşte împăratului ce-am spus eu! Baba, atunci, venindu-şi în sine, sărută băiatul şi-i zise: – Dragul mamei, drag! Nu-ţi pune viaţa în primejdie, şi pe noi să ne laşi, tocmai acum, străini, cu inima arsă şi fără nici un sprijin! – Nu te îngriji, mămucă, defel; că trăind şi nemurind ai să vezi cine sunt eu. Atunci moşneagul, nemaiavând ce zice, îşi piaptănă barba frumos, ia toiagul bătrâneţilor în mână, apoi iese din casă şi porneşte spre împărăţie şi, cum ajunge în târg, se duce cu pieptul deschis drept la palatul împăratului. Un străjer, cum vede pe moşneag că stă pe-acolo, îl întreabă: – Da’ ce vrei, moşule! – Ia, am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. Străjerul, ştiind porunca, nu mai lungeşte vorba, ci ia moşneagul şi-l duce înaintea împăratului. Împăratul, văzând pe moşneag, îl întreabă: – Ce voieşti de la mine, moşule? – Să trăiţi mulţi ani cu bine, luminate şi preaputernice împărate! Fecioru-meu, auzind că aveţi fată de măritat, m-a trimis, din partea lui, ca să aduc la cunoştinţa măriei-voastre că el, cică, poate să vă facă podul. – Dacă poate să-l facă, facă-l, moşnege; şi atunci fata şi jumătate din împărăţia mea ale lui să fie.

Ion Creangă

Povestea porcului

Iară de nu, atunci… poate-i fi auzit ce-au păţit alţii, mai de viţă decât dânsul?! Dacă te prinzi aşa, apoi mergi de-ţi adă feciorul încoace. Iară de nu, caută-ţi de drum şi nu umbla cu gărgăunii în cap. Moşneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă până la pământ; apoi iese şi porneşte spre casă, ca să-şi aducă feciorul. Şi, cum ajunge acasă, spune fecioru-său ce a zis împăratul. Purcelul atunci, plin de bucurie, începe a zburda prin bordei, dă un ropot pe sub laiţe, mai răstoarnă câteva oale cu râtul şi zice: – Haidem, tătucă, să mă vadă împăratul! Baba, atunci, începe a se boci şi a zice: – Se vede că eu nu mai am parte în lumea asta de nimica! Până acum m-am chinuit de l-am crescut şi l-am scos din toată nevoia, şi acum… parcă văd c-am să rămân fără dânsul! Şi, tot bocind ea, o apucă leşin de supărare. Iar moşneagul, de cuvânt; pune cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi, îşi ia toiagul în mână, iese din casă şi zice: – Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mâne-ta. Purcelul, atunci, de bucurie, mai dă un ropot pe sub laiţe, apoi se ia după moşneag şi, cât cole, mergea în urma lui, grohăind şi muşluind pe jos, cum e treaba porcului.

Ion Creangă

Povestea porcului

Abia ajung ei la porţile palatului împărătesc, şi străjerii, cum îi văd, încep a se uita unul la altul şi a bufni de râs. – Da’ ce-i acesta, moşule? zise unul din ei. – D’apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul împăratului. – Doamne, moşule, Doamne! multă minte îţi mai trebuie! zise un străjer bătrân; se vede că ţi-ai urât zilele! – Apoi dă, ce-i scris omului în frunte-i este pus, şi tot de-o moarte are să moară cineva. – D-ta, moşule, cum vedem noi, cauţi pricina ziua-miazamare, cu lumânare, ziseră străjerii. – D-apoi asta nu vă priveşte pe d-voastre; ia, mai bine păziţi-vă gura şi daţi de ştire împăratului c-am venit noi, răspunse moşneagul. Străjerii, atunci, se uită lung unul la altul şi strâng şi ei din umeri, apoi unul din ei vesteşte împăratului despre venirea noilor peţitori, moşneagul cu purcelul său! Atunci împăratul îl cheamă înaintea sa. Moşneagul, cum intră, se pleacă până la pământ şi stă la uşă, smerit. Iară purcelul calcă înainte pe covoare, grohăind, şi începe a muşlui prin casă. Atunci împăratul, văzând aşa mare obrăznicie, pe de-o parte i-a venit a râde, iară pe de alta se tulbură grozav şi zise: – Da’ bine, moşnege, când ai venit în cela rând, parcă erai în toată mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci după tine?

Ion Creangă

Povestea porcului

Şi cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe mine în bătaie de joc? – Ferească Dumnezeu, înălţate împărate, să cuget eu, om bătrân, la una ca asta! D-apoi, să avem iertare, luminareavoastră, că acesta mi-i flăcăul, despre care v-am spus mai deunăzi că m-a trimis la măria-voastră, dacă vă mai aduceţi aminte. – Şi el are să-mi facă podul? – D-apoi aşa nădăjduim în Dumnezeu, că chiar el, măria-ta! – Hai! ia-ţi porcul de-aici şi ieşi afară! Şi dacă până mâine dimineaţă n-a fi podul gata, moşnege, are să-ţi stea capul unde-ţi stau tălpile. Înţelesu-m-ai? – Milostiv este Cel-de-sus, măria-voastră! Iară dacă s-a întâmpla,, să nu bănuiţi, puternice împărate!, după dorinţa luminării-voastre, apoi atunci să ne trimiteţi copila acasă. Şi zicând aceste, se pleacă după obicei, îşi ia purcelul, iese şi porneşte spre casă, urmat de câţiva ostaşi, în paza cărora l-a dat împăratul până a doua zi; ca să vadă ce poate fi una ca asta. Căci multă vorbă, mult râs şi mare nedumerire se mai făcuse la palat şi în toate părţile despre o astfel de batjocură nemaipomenită. Şi, către seară, ajungând moşneagul şi cu purcelul acasă, pe babă o apucă un tremur, de spaimă, şi începe a se văicăra şi a zice: – Vai de mine, moşnege!

Ion Creangă

Povestea porcului

da’ ce foc mi-ai adus la casă? Mie ostaşi îmi trebuiesc? – Încă mai ai gură să întrebi?! acestea-s faptele tale; m-am luat după capul tău cel sec şi m-am dus pe coclauri să-ţi aduc copii de suflet. Şi acum, iaca în ce chichion am intrat! Că n-am adus eu ostaşii, ci ei m-au adus pe mine. Şi capului meu se vede că până mâine dimineaţă i-a fost scris să mai steie unde stă! Purcelul însă umbla muşluind prin casă după mâncare şi nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moşnegii s-au ciondănit cât s-au mai ciondănit şi, cât erau ei de îngrijiţi, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binişor pe laiţă, a spart o fereastră de bărdăhan şi, suflând o dată din nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bordeiul moşneagului, care acum nu mai era bordei, şi până la palatul împăratului. Şi podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decât al împăratului! Şi, deodată, baba şi moşneagul se trezesc îmbrăcaţi în porfiră împărătească, şi toate bunătăţile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda şi se tologea numai pe covoare, în toate părţile.

Ion Creangă

Povestea porcului

Tot în acea vreme, şi la împărăţie straşnică zvoană s-a făcut, şi însuşi împăratul cu sfetnicii săi, văzând această mare minune, grozav s-au speriat, şi temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva de rău, a făcut sfat şi a găsit cu cale să dea fata după feciorul moşneagului şi de îndată a şi trimis-o. Căci şi împăratul, cât era de împărat, le dăduse acum toate pe una, şi nici măcar aceea nu era bună: frica! Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie". Şi s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul.

Ion Creangă

Povestea porcului

Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia. Atunci împăratul a început s-o sfătuiască, zicând: – Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire! Căci, după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Şi trebuie să fie ceva neînţeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească! După aceasta au ieşit amândouă împărătesele în grădină ca să se plimbe. Şi aici, mama sfătui pe fată cu totul de alt fel: – Draga mamei, ce fel de viaţă ai să mai duci tu dacă nu poţi ieşi în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc aşa: să potriveşti totdeauna să fie foc zdravăn în sobă şi, când a adormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc şi s-o dai în foc, ca să ardă, şi atunci ai să te mântui de dânsa! – Că bine zici, mamă! iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. Şi cum s-a întors împărăteasa cea tânără seara acasă, a şi poruncit să-i facă un foc bun în sobă. Şi când dormea bărbatusău mai bine, ea a luat pielea cea de porc, de unde o punea el, şi a dat-o pe foc!

Ion Creangă

Povestea porcului

Atunci perii de pe dânsa au început a pârâi şi pielea a sfârâi, prefăcându-se în cioric ars şi apoi în scrum; şi a făcut în casă o duhoare aşa de grozavă, încât bărbatul pe loc s-a trezit înspăimântat, a sărit drept în picioare şi s-a uitat cu jale în sobă. Şi când a văzut această mare nenorocire, a lăcrimat, zicând: – Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învăţat cineva, rău ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! Atunci ea deodată s-a văzut încinsă peste mijloc cu un cerc zdravăn de fier. Iară bărbatu-său i-a zis: – Când voi pune eu mâna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta, şi numai atunci să se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit şi căzăturile ieste de bătrâni, m-ai nenorocit şi pe mine şi pe tine deodată! Şi dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă cauţi la Mănăstirea-de-Tămâie. Cum a sfârşit de zis aceste, deodată s-a stârnit un vânt năprasnic, şi, venind un vârtej înfricoşat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus şi s-a făcut nevăzut. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat şi s-a mistuit, de nu se ştie ce s-a făcut.

Ion Creangă

Povestea porcului

Iară palatul în care şedeau moşnegii şi cu nora, cu toate bogăţiile şi podoabele din el, s-a schimbat iarăşi în sărăcăciosul bordei al moşneagului, de mai înainte. Atunci bătrânii, văzând astă mare nenorocire şi pe nora lor în aşa hal, au început a o mustra, cu lacrimi în ochi, şi a-i zice cu asprime să se ducă unde ştie, că ei n-au cu ce s-o ţină. Ea, văzându-se acum aşa de nenorocită şi oropsită, ce să facă şi încotro s-apuce? Să se ducă la părinţi? Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor! Să rămână pe loc? Nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamete de mustrările socrilor. În sfârşit, s-a hotărât a se duce în toată lumea, să-şi caute bărbatul. Şi hotărându-se astfel, a zis Doamne-ajută! şi a pornit încotro a văzut cu ochii. Şi a mers ea, a mers tot înainte, prin pustiuri, un an de zile, până a ajuns într-un loc sălbatic şi cu totul necunoscut. Şi aici, văzând o căsuţă tupilată şi acoperită cu muşchi, care mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un glas de femeie bătrână, zicând: – Cine-i acolo? – Eu sunt, un drumeţ rătăcit. – De eşti om bun, dă-te aproape de chilioara mea; iară de eşti om rău, du-te departe de pe locurile aceste, că am o căţea cu dinţii de oţel şi, de i-oi da drumul, te face mii de fărâme!

Ion Creangă

Povestea porcului

– Om bun, măicuţă! Atunci i se deschide poarta şi drumeaţa intră înlăuntru. – Da’ ce vânt te-a adus şi cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie, hăi? Că pasăre măiastră nu vine pe aici, necum om pământean. Atunci drumeaţa a oftat din greu şi a zis: – Ia, păcatele mele m-au adus, măicuţă. Caut Mănăstirea-de-Tămâie şi nu ştiu în care parte a lumii se află! – Se vede că tot mai ai oleacă de noroc de ai nimerit tocmai la mine. Eu sunt sfânta Miercuri, de-i fi auzit de numele meu. – De nume am auzit, măicuţă, dar că te afli în lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodată. – Vezi? Tot de noroc să se plângă omul! Apoi sfânta Miercuri a strigat o dată cu glas puternic, şi pe loc s-au adunat toate jivinele din împărăţia ei; şi, întrebându-le despre Mănăstirea-de-Tămâie, au răspuns toate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de numele ei. Sfânta Miercuri, auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău, dar, neavând nici o putere, a dat drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană la drum; şi i-a mai dat încă o furcă de aur, care torcea singură, şi i-a zis cu binişorul: "Păstreaz-o, că ţi-a prinde bine la nevoie".

Ion Creangă

Povestea porcului

Apoi a îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la sfânta Vineri. Şi drumeaţa, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice şi necunoscute, până ce cu mare greu ajunse la sfânta Vineri. Şi aici i s-a întâmplat ca şi la sfânta Miercuri: numai că sfânta Vineri i-a mai dat şi ea un corn de prescură, un păhăruţ de vin şi o vârtelniţă de aur care depăna singură; şi a îndreptat-o şi ea cu multă bunătate şi blândeţe la soră-sa cea mai mare, la sfânta Duminică. Şi de aici drumeaţa, pornind chiar în acea zi, a mers iarăşi un an de zile prin nişte pustietăţi şi mai grozave decât cele de până aici. Şi fiind însărcinată pe al treilea an, cu mare greutate a putut să ajungă şi până la sfânta Duminică. Şi sfânta Duminică a primit-o cu aceeaşi rânduială şi tot aşa de bine ca şi surorile sale. Şi făcându-i-se milă de această nenorocită şi zdruncinată fiinţă, a strigat şi sfânta Duminică o dată, cât a putut, şi îndată s-au adunat toate vietăţile: cele din ape, cele de pe uscat şi cele zburătoare. Şi atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul dacă ştie vreuna din ele în care parte a lumii se află Mănăstirea-de-Tămâie.

Ion Creangă

Povestea porcului

Şi toate au răspuns, ca dintr-o singură gură, că nu li s-a întâmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată depre aceasta. Atunci sfânta Duminică a oftat din adâncul inimii, s-a uitat galeş la nenorocita drumeaţă şi i-a zis: – Se vede că vrun blestem al lui Dumnezeu, sau altăceva, aşa trebuie să fie, de nu ai parte de ceea ce cauţi, fiica mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute încă şi de mine, şi oricât ai voi tu şi oricare altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputinţă. Şi atunci, numai iaca un ciocârlan şchiop se vede venind, cât ce putea; şi, şovâlc, şovâlc, şovâlc! se înfăţişază înaintea sfintei Duminici. Atunci ea îl întreabă şi pe acesta: – Tu, ciocârlane, nu cumva ştii unde se află Mănăstirea-de-Tămâie? – Da’ cum să nu ştiu, stăpână? Că doar pe-acolo m-a purtat dorul, de mi-am frânt piciorul. – Dacă-i aşa, apoi acum îndată ia pe această femeie, du-o numaidecât acolo, cum îi şti tu, şi povăţuieşte-o cum a fi mai bine. Atunci ciocârlanul, oftând, a răspuns cu smerenie: – Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpână, deşi este foarte cu anevoie de mers până acolo. Apoi sfânta Duminică a dat şi ea drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană până la Mănăstirea-de-Tămâie; şi i-a mai dat o tipsie mare de aur şi o cloşcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe, şi cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; şi apoi a dat-o pe seama ciocârlanului, care îndată a şi pornit, şovâlcâind.

Ion Creangă

Povestea porcului

Şi când ciocârlanul pe jos, când drumeaţa pe sus, când ea pe jos, când el pe sus. Şi când biata drumeaţă nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe aripioarele sale şi o ducea. Şi tot aşa mergând ei încă un an de zile, cu mare greutate şi zdruncen, au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători, vidre câte cu douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a cărora lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească. Şi, în sfârşit, după atâta amar de trudă şi primejdii, cu mare ce au izbutit să ajungă la gura unei peşteri. Aici călătoarea s-a suit iarăşi pe aripile ciocârlanului, din care abia mai putea fâlfâi, şi el şi-a dat drumul cu dânsa pe o altă lume, unde era un rai, şi nu altăceva! – Iaca Mănăstirea-de-Tămâie! zise ciocârlanul. Aici se află Făt-Frumos, pe care îl cauţi tu de-atât amar de vreme. Nu cumva ţi-i cunoscut ceva pe aici?

Ion Creangă

Povestea porcului

Atunci ea, deşi îi fugeau ochii de atâtea străluciri, se uită mai cu băgare de seamă şi îndată cunoaşte podul cel minunat din ceea lume şi palatul în care trăise ea cu Făt-Frumos aşa de puţin, şi îndată i se umplură ochii de lacrimi de bucurie. – Mai stai! şi nu te bucura aşa degrabă, că încă eşti nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii, zise ciocârlanul. Îi arată apoi o fântână, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rândul; îi spune cu cine are să se întâlnească şi ce să vorbească; o povăţuieşte ce să facă, rând pe rând, cu furca, cu vârtelniţa, cu tipsia şi cu cloşca cu puii de aur dăruite ei de cele trei surori: sfânta Miercuri, sfânta Vineri şi sfânta Duminică. Apoi, luându-şi ziua bună de la călătoarea încredinţată lui, iute se întoarnă înapoi, zburând neîncetat de frică să nu-i mai rupă cineva şi celălalt picior. Iară nemernica drumeaţă, lăcrimând, îl petrecea cu ochii în zbor, mergând spre fântâna ce-i arătase el. Şi cum ajunge la fântână, scoate mai întâi furca, de unde o avea strânsă, şi apoi se pune jos să se odihnească. Nu trece mult şi, venind o slujnică să ia apă, cum vede o femeie necunoscută şi furca cea minunată torcând singură fire de aur, de mii de ori mai subţiri decât părul din cap, fuga la stăpână-sa şi-i dă de veste!

Ion Creangă

Povestea porcului

Stăpâna acestei slujnice era viespea care înălbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare straşnică, care închega apa şi care ştia toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu ştia hârca: gândul omului. Talpaiadului, cum aude despre această minunăţie, trimite slujnica degrabă, să-i cheme femeia cea străină la palat şi, cum vine, o întreabă: – Am auzit că ai o furcă de aur care toarce singură. Nu ţi-e de vânzare, şi cât mi-i cere pe dânsa, femeie, hăi? – Ia, să mă laşi să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul. – De ce nu? Dă furca încoace şi rămâi aici până la noapte, când s-a înturna împăratul de la vânătoare. Atunci drumeaţa dă furca şi rămâne. Ştirba-baba-cloanţa, ştiind că împăratul are obicei a bea în toată seara o cupă de lapte dulce, i-a pregătit acum una ca să doarmă dus până a doua zi dimineaţă. Şi cum a venit împăratul de la vânătoare şi s-a pus în aşternut, hârca i-a şi trimis laptele; şi cum l-a băut împăratul, pe loc a adormit ca mort. Atunci Talpa-iadului a chemat pe necunoscuta drumeaţă în odaia împăratului, după cum avusese tocmeală, şi a lăsat-o acolo, zicându-i încetişor: – Şezi aici până despre ziuă, ca am să vin atunci tot eu să te iau.

Ion Creangă

Povestea porcului

Hârca, nu doar că şoptea şi umbla cătinel ca să n-o audă împăratul, ci avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios al împăratului, care în toate zilele umbla cu dânsul la vânat. Şi cum s-a depărtat băboiul de acolo, nenorocita drumeaţă a îngenuncheat lângă patul soţului ei şi a început a plânge cu amar şi a zice: – Făt-Frumos! Făt-Frumos! Întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, ca să plesnească cercul ist afurisit şi să nasc pruncul tău! Şi, sărmana, s-a chinuit aşa până despre ziuă, dar înzadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! Despre ziuă, Tălpoiul a venit posomorâtă, a scos pe necunoscuta de acolo şi i-a zis cu ciudă să iasă din ogradă şi să meargă unde ştie. Şi nenorocita, ieşind cu nepus în masă şi necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăşi la fântână şi a scos acum vârtelniţa. Şi venind iarăşi slujnica la apă şi văzând şi această mare minune, fuga la stăpână-sa şi-i spune că femeia ceea de ieri are acum o vârtelniţă de aur, care deapănă singură şi care-i mult mai minunată decât furca ce i-a dat. Atunci pohoaţa de babă o cheamă iarăşi la dânsa prin slujnică, pune mâna şi pe vârtelniţă, tot cu acelaşi vicleşug, şi a doua zi dis-dimineaţă o scoate iarăşi din odaia împăratului şi din ogradă.

Ion Creangă

Povestea porcului

Însă în această noapte credinciosul împăratului, simţind ce s-a petrecut şi făcându-i-se milă de nenorocita de străină, ş-a pus în gând să descopere vicleşugul babei. Şi cum s-a sculat împăratul şi s-a pornit la vânătoare, credinciosul i-a spus cu de-amănuntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopţi din urmă. Şi împăratul, cum a auzit aceste, pe loc a tresărit, de parcă i-a dat inima dintr-însul. Apoi a plecat ochii în jos şi a început a lăcrima. Şi pe când din ochii lui Făt-Frumos se scurgeau şiroaie de lacrimi, la fântâna ştiută, urgisita şi zbuciumata lui soţie scosese acum pe tipsie şi cloşca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde! Şi cum sta ea în preajma fântânii, numai ce iaca pe slujnica ştiută iarăşi o aduce Dumnezeu la fântână, şi când mai vede şi această mare minunăţie, nici mai aşteaptă să ia apă, ci fuga la stăpână-sa şi-i spune. – Doamne, stăpână, Doamne! Ce-am văzut eu! Femeia ceea are acum o tipsie de aur şi o cloşcă de aur, cu puii tot de aur, aşa de frumoşi, de-ţi fug ochii pe dânşii! Băborniţa, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicând în gândul său: "După ce umblă ea nu se mănâncă".

Ion Creangă

Povestea porcului

Şi cum vine străina, hoanghina pune mâna şi pe tablaua cea de aur şi pe cloşca de aur cu puii de aur, tot cu acelaşi vicleşug. Dar împăratul, când a venit în astă-sară de la vânat şi când i s-a adus laptele, a zis în gândul său: – Acest lapte nu se mai bea şi, cum a zis, l-a şi aruncat pe furiş, undeva, şi pe loc s-a făcut că doarme dus. După ce hârca s-a încredinţat că împăratul doarme, bizuindu-se ea şi acum în puterea băuturii sale, a adus iarăşi pe străină în odaia lui, tot cu aceeaşi rânduială ca şi în nopţile trecute; şi lăsând-o acolo, s-a depărtat! Atunci zbuciumata drumeaţă, căzând iarăşi în genunchi lângă patul soţului ei, se îneca în lacrimi, spunând iarăşi cuvintele aceste: – Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osânda cea mai cumplită! Şi întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nefericită sarcină! Şi când a sfârşit de zis aceste, Făt-Frumos a întins mâna, ca prin somn, şi când s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, şi ea îndată a născut pruncul, fără a simţi câtuşi de puţin durerile facerii.

Ion Creangă

Povestea porcului

După aceasta împărăteasa povesteşte soţului său câte a pătimit ea de când s-a făcut el nevăzut. Atunci împăratul, chiar în puterea nopţii, se scoală, ridică toată curtea în picioare şi porunceşte să-i aducă pe hârca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleşug de la împărăteasa lui. Apoi mai porunceşte să-i aducă o iapă stearpă şi un sac plin cu nuci, şi să lege şi sacul cu nucile şi pe hârcă de coada iepei, şi să-i dea drumul. Şi aşa s-a făcut. Şi când a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica şi din Talpa-iadului bucăţica; şi când a picat sacul, i-a picat şi hârcei capul. Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moşneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos şi răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea şi care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o aşa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul şi împărăteasa, şi pe lângă dânşii l-au ţinut până la sfârşitul vieţii lui.

Ion Creangă

Povestea porcului

Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Şi numai cât a gândit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfârşit.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Şi rusul acela din copilărie se trezise în oaste. Şi slujind el câteva soroace de-a rândul, acuma era bătrân. Şi mai-marii lui, văzându-l că şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i şi două carboave de cheltuială. Poveşti de Ion Creangă - Ivan Turbincă Ivan atunci mulţumi mai-marilor săi şi apoi, luându-şi rămas bun de la tovarăşii lui de oaste, cu care mai trase câte-o duşcă, două de rachiu, porneşte la drum cântând. Şi cum mergea Ivan, şovăind când la o margine de drum, când la alta, fără să ştie unde se duce, puţin mai înaintea lui mergeau din întâmplare, pe-o cărare lăuntrică, Dumnezeu şi cu Sfântul Petre, vorbind ei ştiu ce. Sfântul Petre, auzind pe cineva cântând din urmă, se uită înapoi şi, când colo, vede un ostaş mătăhăind pe drum în toate părţile. – Doamne, zise atunci Sfântul Petre, speriat: ori hai să ne grăbim, ori să ne dăm într-o parte, nu cumva ostaşul cela să aibă harţag, şi să ne găsim beleaua cu dânsul. Ştii c-am mai mâncat eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

– N-ai grijă, Petre, zise Dumnezeu. De drumeţul care cântă să nu te temi. Ostaşul acesta e un om bun la inimă şi milostiv. Vezi-l? Are numai două carboave la sufletul său; şi, drept cercare, hai, fă-te tu cerşetor la capătul ist de pod, şi eu la celălalt. Şi să vezi cum are să ne dea amândouă carboavele de pomană, bietul om! Adu-ţi aminte, Petre, de câte ori ţi-am spus, că unii ca aceştia au să moştenească împărăţia cerurilor. Atunci Sfântul Petre se pune jos la un capăt de pod, iară Dumnezeu la celălalt şi încep a cere de pomană. Ivan, cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două carboave de unde le avea strânse şi dă una lui Sfântul Petre şi una lui Dumnezeu, zicând: – Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau, şi Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde. Şi apoi Ivan începe iar a cânta şi se tot duce înainte. Atunci Sfântul Petre zice cu mirare: – Doamne, cu adevărat bun suflet de om e acesta, şi n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la faţa ta! – Dar, Petre, las’ că am eu purtare de grijă pentru dânsul. Apoi Dumnezeu porneşte cu Sfântul Petre şi, cât ici, cât cole, ajung pe Ivan, care-o ducea tot într-un cântec, de parcă era toată lumea a lui.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

– Bună calea, Ivane, zise Dumnezeu. Dar cânţi, cânţi, nu te-ncurci! – Mulţumesc d-voastră, zise Ivan, tresărind. Dar de unde ştii aşa de bine că mă cheamă Ivan? – D-apoi, dacă n-oi şti eu, cine altul are să ştie? răspunse Dumnezeu. – Dar cine eşti tu, zise Ivan cam zborşit, de te lauzi că ştii toate? – Eu sunt cerşetorul pe care l-ai miluit colo la pod, Ivane. Şi cine dă săracilor împrumută pe Dumnezeu, zice scriptura. Na-ţi împrumutul înapoi, căci noi nu avem trebuinţă de bani. Ia, numai am vrut să dovedesc lui Petre cât eşti tu de milostiv. Află acum, Ivane, că eu sunt Dumnezeu şi pot să-ţi dau orice-i cere de la mine; pentru că şi tu eşti om cu dreptate şi darnic. Ivan atunci, cuprins de fiori, pe loc s-a dezmeţit, a căzut în genunchi dinaintea lui Dumnezeu şi a zis: – Doamne, dacă eşti tu cu adevărat Dumnezeu, cum zici, rogu-te blagosloveşte-mi turbinca asta, ca ori pe cine-oi vrea eu, să-l vâr într-însa; şi apoi să nu poată ieşi de aici fără învoirea mea. Dumnezeu atunci, zâmbind, blagoslovi turbinca, după dorinţa lui Ivan, şi apoi zise: – Ivane, când te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujeşti şi la poarta mea, căci nu ţi-a fi rău.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

– Cu toată bucuria, Doamne; am să vin numaidecât, zise Ivan. Dar acum, deodată, mă duc să văd, nu mi-a pica ceva la turbincă? Şi zicând aceste, apucă peste câmpii de-a dreptul, spre nişte curţi mari, care de-abia se zăreau înaintea lui, pe culmea unui deal. Şi merge Ivan, şi merge, şi merge, până când, pe înserate, ajunge la curţile cele. Şi cum ajunge, intră în ogradă, se înfăţişază înaintea boierului şi cere găzduire. Boierul acela cică era cam zgârcit, dar, văzând că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. Şi vrând-nevrând, porunceşte unei slugi să dea lui Ivan ceva de mâncare şi apoi să-l culce în nişte case nelocuite, unde culca pe toţi musafirii care veneau aşa, nitamnisam. Sluga, ascultând porunca stăpânului, ia pe Ivan, îi dă ceva de mâncare şi apoi îl duce la locul hotărât, să se culce. "Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gândul său, după ce orândui cele de cuviinţă. Ştiu că are să aibă de lucru la noapte. Acum să vedem care pe care! Ori el pe draci, ori dracii pe dânsul!" Căci trebuie să vă spun că boierul acela avea o pereche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Şi tocmai acolo porunci să culce şi pe Ivan! Ivan însă habar n-avea de asta. El, cum a intrat în odaia unde l-a dus omul boierului, şi-a pus armele în rânduială, s-a închinat după obicei şi apoi s-a tologit aşa, îmbrăcat cum era, pe un divan moale ca bumbacul, punându-şi turbinca cu cele două carboave sub căpătâi şi aşternându-se pe somn; căci de-abia îl ţineau picioarele de trudit ce era. Dar poate, bietul, să se odihnească? Căci cum a stins lumânarea, odată se trezeşte că-i smunceşte cineva perna de sub cap şi i-o aruncă cât colo! Ivan atunci, punând mâna pe sabie, se scoală repede, aprinde lumânarea şi începe a căuta prin casă, în toate părţile, dar nu găseşte pe nimene. – Măi! Dar acest păcat! Ori casa asta nu-i curată, ori s-a cutremurat pământul, de mi-a sărit perna de sub cap, şi eu umblu bădădăind ca un nebun! Ce-or mai fi şi cutremurele ieste?! zise Ivan, mai făcând câteva cruci până la pământ, şi apoi iară se culcă. Dar, când să aţipească, deodată se aud prin casă o mulţime de glasuri, care de care mai urâcioase: unele miorlăiau ca mâţa, altele coviţau ca porcul, unele orăcăiau ca broasca, altele mornăiau ca ursul, mă rog, fel de fel de glasuri schimonosite se auzeau, de nu se mai ştia ce mama dracului să fie acolo!

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Ivan, atunci, se cam pricepe ce-ar fi asta. – Apoi, stai dar! că are Chira socoteală, cum văd eu. Şi odată începe a striga puternic: – Paşol na turbinca, ciorti! Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă, de parcă-i aducea vântul. Şi după ce intră ei cu toţii înlăuntru, Ivan începe a-i ghigosi muscăleşte. După aceea leagă turbinca strâns la gură, o pune sub cap, mai trântindu-le prin turbincă nişte ghionturi ruseşti, cole, cum ştia el, de da inima din draci. Apoi se culcă cu capul pe dânşii şi, nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popeşti… Dar, când aproape de cântători, Scaraoschi, căpetenia dracilor, văzând că parte din slugile lui se zăbovesc, porneşte cu grăbire la locul ştiut, să le caute. Şi, ajungând într-o clipă, se vâră, el ştie cum şi pe unde în odaie la Ivan şi-i şterge o palmă prin somn, cât ce poate. Ivan, atunci, sare ars şi odată strigă: – Paşol na turbinca! Scaraoschi, atunci, intră şi el fără vorbă şi se înghesuieşte peste ceilalţi dimoni, căci n-are încotro. – Ei, las’ că vă judec eu acuşi, necuraţilor; voi scoate incul din voi, zise Ivan tulburat. Cu mine v-aţi găsit de jucat?

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Am să vă muşurluiesc de au să râdă şi câinii de voi! Şi odată se îmbracă şi se înarmează Ivan cu toate ale lui şi, ieşind afară, începe a face un tărăboi de s-a sculat toată ograda în gura lui. – Dar ce-ai păţit, mă pohonţule, de te-ai sculat cu noaptea-n cap şi faci aşa larmă, ziseră oamenii boierului, care dau chiori unul peste altul, de parcă aveau orbul găinilor. – Ce să păţesc? zise Ivan dârz. Ia! am căptuşit nişte iepuroi şi am de gând să-i jumulesc. Boierul, în zgomotul ista, se scoală şi el şi întreabă:, Ce vuiet e acolo prin ogradă?, Ia, mai toată noaptea nu ne-am putut odihni din pricina rusului celuia. Dracul ştie ce are… Cică a prins nişte iepuroi şi vrea să-i jumulească, să iertaţi d-voastră! În vorbele aceste, numai iaca ce se înfăţişază şi Ivan înaintea boierului, cu turbinca plină de draci, care se zbăteau ca peştii în vârşă. – Iaca, gospodin, cu cine m-am vânjolit toată noaptea… dar încaltea ţi-am curăţit şi eu casa de draci şi vi-i aduc poclon dis-dimineaţă. Porunceşte să-mi aducă nişte palce, că am să-i bat la stroi, să pomenească ei cât or trăi că au dat peste Ivan, robul lui Dumnezeu.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Boierul, văzând aceasta, pe de-o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta nu mai ştia ce să facă de bucurie; căci multe sărindare mai dăduse el până atunci pe la popi, în toate părţile, ca să-i poată izgoni dracii de la casă, şi nici că fusese chip. Dar se vede că pân acum le-a fost şi lor veleatul. Cu Ivan şi-au găsit popa. – Bine, Ivane, zise boierul cu mulţumire. Să-ţi aducă palce câte vrei, şi fă-ţi datoria cum ştii; c-apoi om oi fi şi eu, helbet! În sfârşit, nu trece mult la mijloc, iaca se pomeneşte Ivan cu un car de palce cum îi plăcea lui. Le ia şi le leagă la un loc, tot câte două-trei, după cum îşi ştia meşteşugul. Dar, până la vremea asta, se adunase împrejurul lui Ivan tot satul, ca să vadă de patima dracilor. Căci lucru de mirare era acesta, nu şagă! Atunci Ivan dezleagă turbinca în faţa tuturor, numai cât poate să încapă mâna, şi luând câte pe un drăcuşor de corniţe, mi ţi-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. Şi după ce-l răfuia bine, îi da drumul, cu tocmeală, să nu mai vie pe acolo, altă dată. – N-oi mai veni, Ivane, câte zilişoare-oi avea eu, zicea Ucigă-l-crucea, cuprins de usturime, şi se tot ducea împuşcat.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Iară oamenii ce priveau şi mai ales băieţii leşinau de râs. Dar, mai la urma urmelor, Ivan scoate de barbă şi pe Scaraoschi şi-i trage un frecuş, de cele moschiceşti, de-i fuge sufletul. – Poftim! După bucluc umbli, peste bucluc ai dat, măi jupâne Scaraoschi! Să te înveţi tu de altădată a mai bântui oamenii. Sărsăilă spurcat ce eşti! Şi apoi, dându-i drumul, "na!" fuge şi Scaraoschi după ceilalţi, ca tăunul cu paiul… – Dumnezeu să te înzilească, zise atunci boierul, cuprinz ând pe Ivan în braţe şi sărutându-l. De-acum rămâi la mine, Ivane, şi, pentru că mi-ai curăţit casa de draci, am să te ţin ca pe palmă. – Ba nu, gospodin, zise Ivan. Mă duc să slujesc pe Dumnezeu, împăratul tuturor. Şi, zicând aceste, se încinge cu sabia, pune turbinca la şold, îşi ia raniţa în spate şi puşca de-a umăr şi, pornind, se tot duce înainte, la Dumnezeu. Iară privitorii, cu căciulile în mână, îi urau drum bun, oriîncotro s-a întoarce. – Călătorie sprâncenată! zise boierul; de rămâneai, îmi erai ca un frate; iară de nu, îmi eşti ca doi. Mi se pare mie că şi boierul, cât era de boier, luase frica turbincăi, de nu-i păru aşa de rău după Ivan, care-i făcuse atâta bine.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Ivan însă nici nu se gândea la asta; el îşi căuta acum de drum, întrebând din om în om unde şede Dumnezeu. Dar toţi pe câţi îi întreba dădeau din umere, neştiind ce să răspundă la aşa întrebare ciudată. – Numai Sfântul Nicolai trebuie să ştie asta, zise Ivan, scoţând o iconiţă din sân şi sărutând-o pe dos şi pe faţă. Şi atunci, ca prin minune, se şi trezeşte Ivan la poarta raiului! Şi, nici una, nici două, odată începe a bate în poartă cât putea. Atunci Sfântul Petre întreabă dinlăuntru: – Cine-i acolo? – Eu. – Cine eu? – Eu, Ivan. – Şi ce vrei? – Tabacioc este? – Nu-i. – Votchi este? – Nu-i. – Femei sunt? – Ba. – Lăutari sunt? – Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăieşti de cap?! – Dar unde se găsesc de aceste? – La iad, Ivane, nu aici. – Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la rai! zise Ivan. Şi, nemailungind vorba, îndată şi porneşte la iad. Şi el ştie pe unde cotigeşte, că nu umblă tocmai mult şi numai iaca ce dă şi de poarta iadului. Şi atunci, odată începe a bate în poartă, strigând: – Ei! Tabacioc este? – Este, răspunde cineva dinlăuntru.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

– Votchi este? – Este. – Femei sunt? – Dar cum să nu fie?! – Lăutari sunt? – Ho, ho! Câţi pofteşti. – A! haraşo, haraşo! Aici e de mine! Deschideţi iute, zise Ivan, tropăind şi frecându-şi mâinile. Dracul de la poartă, gândind că e vreun muşteriu vechi de-al lor, deschide; şi atunci, numai iaca ce se trezesc pe neaşteptate cu Ivan Turbinca! – Vai de noi şi de noi! ziseră atunci dracii, scărmănându-se de cap în toate părţile. Aşa-i c-am păţit-o? Ivan, însă, porunceşte să-i aducă mai degrabă votchi, tabacioc, lăutari şi femei frumoase, că are gust să facă un guleai. Se uită dracii unii la alţii şi, văzând că nu-i chip de stat împotriva lui Ivan, încep a-i aduce, care dincotro, rachiu, tutun, lăutari şi tot ce-i poftea lui Ivan sufletul. Umblau dracii în toate părţile, iute ca prâsnelul, şi-i intrau lui Ivan în voie cu toate cele, căci se temeau de turbincă ca de nu ştiu ce, poate mai rău decât de sfânta cruce. De la o vreme se chefăluieşte Ivan cum se cade, şi unde nu începe a chiui prin iad şi a juca Horodinca şi Cazacinca, luând şi pe draci şi pe drăcoaice la joc, cu nepus în masă; şi în vârtejul cela, răsturna tărăbi şi toate cele în toate părţile, de-ţi venea să te strici de râs de iznoavele lui Ivan.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Acum, ce să facă dracii, ca să-l urnească de-acolo? Gândesc ei, se sucesc ei, se frământă ei cu mintea fel şi chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. Talpa-iadului însă, mai ajunsă de cap decât toţi dracii, zise atunci lui Scaraoschi: – Haram de capul vostru! de n-aş fi eu aici, aţi păţi voi şi mai rău decât aşa. Aduceţi-mi degrabă o putină, o piele de câine şi două beţe, să fac o jucărie, cum ştiu eu, şi acuşi vi-l mătur de-aici. Şi atunci, îndată i se aduc cele cerute, şi Tălpoiul face iute o darabană; şi apoi, furişându-se de Ivan, iese cu dânsa afară şi începe a bate ca de război; brr… br… Ivan, atunci, îşi vine în simţire şi într-un buc iese afară cu puşca la umăr, să vadă ce este. Talpa-iadului, atunci, face ţuşti! înlăuntru, şi dracii, tronc! închid poarta după Ivan, şi, punănd zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. Bate el Ivan în poartă cât poate, se răcăduieşte el cu puşca, dar au prins ei acum dracii la minte. – Ei las’, cornoraţilor! De mi-ţi mai pica vrodată în mână, turbinca are să vă ştie de ştire. Văzând Ivan că porţile iadului sunt ferecate în toate părţile şi că dracii n-au gând să-i deschidă, se lehămeteşte el acum şi de lăutari, şi de tabacioc, şi de votchi, şi de tot, şi porneşte iar la rai să slujească pe Dumnezeu.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Şi cum ajunge la poarta raiului, din afară, se şi pune acolo de strajă şi stă neadormit zi şi noapte, tot întruna, fără să se clintească din loc. Şi nu mult după aceasta, numai iaca ce vine şi Moartea şi vrea numaidecât să intre la Dumnezeu, ca să pri measc ă porunci. Ivan atunci îi pune şpaga în piept şi zice: – Ştoti, Vidma! Unde vrei să te duci? – La Dumnezeu, Ivane, să vedem ce mi-a mai porunci. – Nu-i voie, zise Ivan; las’ că mă duc eu să-ţi aduc răspuns. – Ba nu, Ivane, trebuie să mă duc eu. Ivan atunci, văzând că Moartea dă chioară peste dânsul, se stropşeşte la ea zicând: – Paşol, Vidma, na turbinca! Moartea atunci, neavând încotro, se bagă în turbincă şi acuşi icneşte, acuşi suspină, de-ţi venea să-i plângi de milă. Iară Ivan leagă turbinca la gură cu nepăsare ş-o anină într-un copac. Apoi începe a bate în poartă. Sfântul Petre, atunci, deschide şi, când colo, se trezeşte cu Ivan. – Ei, Ivane, doar te-ai săturat acum de umblat prin lume după crancalâcuri? – M-am săturat, şi m-am prea săturat, Sfinte Petre. – Ei, şi ce vrei acum? – Ia, vreau să mă duc la Dumnezeu, să-i spun ceva.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

– Bine, Ivane, du-te; nu ţi-e oprită calea. De-a putere-a fi, acum eşti de casa noastră. Ivan atunci se duce de-a dreptul înaintea lui Dumnezeu şi zice: – Doamne, nu ştiu dacă ai la ştiinţă ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. Şi acum vine Moartea şi întreabă ce mai porunciţi. – Spune-i, Ivane, din partea mea, că poruncesc să moară trei ani de zile de-a rândul numai oameni bătrâni, aşa ca tine… zise Dumnezeu, zâmbind cu bunătate. – Bine, Doamne, zise Ivan, uitându-se cam lung la Dumnezeu. Mă duc să-i spun cum ai poruncit. Şi, ducându-se el, scoate Moartea de la închisoare şi-i zice: – Dumnezeu a poruncit ca să mănânci trei ani de zile de-a rândul numai pădure bătrână; de cea tânără să nu te-atingi! Înţeles-ai? Hai, porneşte şi-ţi fă datoria! Moartea, atunci, porneşte prin codri, supărată ca vai de ea, şi începe a roade la copaci bătrâni, de-i pocneau fălcile. Şi după ce se împlinesc trei ani în capăt, iar porneşte la Dumnezeu, să primească porunci. Dar când ştia că are să dea peste Ivan, i se tăiau picioarele ş-o strângea în spate de frică. – Turbinca! afurisita de turbincă mă vâră în toate boalele, zicea Moartea, suspinând.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Decât n-am încotro; trebuie să mă duc, zise ea oftând. În sfârşit merge ea, nu merge, şi de la o vreme ajunge la poarta raiului. Dar, când colo, dă iar cu ochii de Ivan. – Tot aici eşti, Ivane? tot?, Ba bine că nu! zise Ivan, făcând stânga-mprejur şi punându-se drept în calea Morţii. Dar unde gândeai să fiu, când asta mi-e slujba? – Gândeam că te-i fi dus prin lume, după berbantlâcuri de-ale tale. – Da că doar de lume am fugit; o ştiu eu cât e de dulce şi de amară, bat-o pustia s-o bată! I-s roase lui Ivan urechile de dânsa. Dar ce-ai slăbit aşa, Vidmă? – De bunătăţile tale, Ivane. Acum cred că nu ţi-i mai face blestem cu mine, mi-i da drumul să intru la Dumnezeu, că tare mare treabă mai am. – Da, cum nu?! ia mai pune-ţi pofta la o parte, că doar nu piere lumea… nu cumva ai pofti oare să te pui la taifasuri cu Dumnezeu? – Dar ştii că te prea întreci cu şaga, Ivane… – Aşa ţi-e treaba? Încă mă iei la trei parale? Paşol na turbinca, Vidma! Moartea, atunci, se vâră în turbincă şi Ivan o pune la pastramă, zicând: – Şopârcai cu cine şopârcai, dar cu Ivan nu şopârcai.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Dumnezeu, însă, ştia de toate acestea, dar voia să mai facă şi pe cheful lui Ivan, nu tot pe-a Morţii; căci multe bunătăţi mai făcuse şi ea în viaţa ei! – Ia deschide, Sfinte Petre, zise Ivan, bătând apoi la poartă. Sfântul Petre deschide, şi Ivan se duce iar de se înfăţişază înaintea lui Dumnezeu şi zice: – Doamne, Moartea întreabă ce mai porunciţi? Şi să nu vă supăraţi, dar tare-i neastâmpărată şi avană, drept să vă spun; şede ca pe spini şi vrea numaidecât să-i daţi răspuns. – Du-i răspuns, Ivane, că poruncesc să moară de acum înainte trei ani de zile de-a rândul numai oameni tineri, şi alţi trei ani de zile să moară numai copii obraznici. – Bine, Doamne, zise Ivan, închinându-se până la pământ. Mă duc să-i spun cum ai poruncit… şi cum ajunge Ivan din afară de poartă, scoate Moartea din turbincă şi-i zice: – Dumnezeu a poruncit ca de-acum înainte să mănânci trei ani de zile de-a rândul numai pădure tânără; şi alţi trei ani de zile, numai vlăstare fragede, răchiţică, smicele, nuiele şi altele de seama acestora; de pădurea cea bătrână să nu te-atingi, că-i poznă! Auzit-ai, Vidmă? Hai, porneşte până te văd, şi-ţi fă datoria cu sfinţenie.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Moartea atunci, înghiţind noduri, porneşte prin dumbrăvi, lunci şi huceaguri, supărată ca vai de capul ei. Şi, de voie, de nevoie, începe când a roade la copaci tineri, când a forfeca smicele şi nuiele de-i pârâiau măselele şi o dureau şelele şi grumajii întinzându-se pe sus, la plopii cei înalţi, şi plecându-se atâta pe la rădăcinile celor tufari, după mlădiţe fragede. Se zămorea şi ea, sărmana, cum putea. În sfârşit, s-a chinuit Moartea aşa trei ani de zile de-a rândul, şi încă alţi trei ani, şi după ce i se împlinesc cei şase ani de osândă, iar porneşte la Dumnezeu să vadă ce porunci i-a mai da. Nu-i vorbă, că ştia Vidma ce-o aştepta, dar ce era să facă? – Turbinca! Mânca-o-ar focul s-o mănânce! zicea Moartea, ducându-se la rai ca şi cum ar fi mers la spânzurătoare. Nu ştiu ce să mai zic şi despre Dumnezeu, ca să nu greşesc. Pesemne c-a ajuns şi el în mintea copiilor, Doamne iartă-mă, de i-a dat lui Ivan cel nebun atâta putere asupra mea. Bine mi-ar părea să-l văd şi pe Dumnezeu într-o zi, cât e de mare şi puternic, în turbinca lui Ivan; ori de nu, măcar pe Sfântul Petrea; numai atunci mi-ar crede ei mie.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Şi mergând ea tot bodrogănind vrute şi nevrute, ajunge la poarta raiului; şi când dă iar de Ivan, i se întunecă lumea înaintea ochilor şi zice oftând: – Dar bine, Ivane, iar ai de gând să mă chinuieşti cu turbinca ceea a ta? – Ba dac-aş avea mai multă putere, ţi-o spun drept că ţi-aş scoate ochii ca la dracul şi te-aş frige pe frigare, zise Ivan cu ciudă, că din pricina ta s-a prăpădit atâta amar de lume, de la Adam şi până astăzi. Paşol na turbinca, Vidma! Şi de-acum, nici mai spun lui Dumnezeu despre tine, hoanghină bătrână ce eşti! Tu şi cu Talpa-iadului sunteţi potrivită pereche. Îmi vine să vă rup cu dinţii de bunişoare ce sunteţi. Am să te ţin la pastramă, hăt şi bine! De-acum în turbincă au să-ţi putrezeasc ă ciolanele. Hă, hă! Suspină ea Moartea, dar pace bună; Ivan, parcă nici n-o vede, nici n-o aude. În sfârşit, trece ea aşa o bucată de vreme, cât ar fi trecut, şi într-una din zile vine Dumnezeu la poartă să vadă ce necazuri mai face Ivan cu turbinca ceea. – Ei, Ivane, ce mai direguieşti? Moartea n-a mai venit pe-aici? Ivan, atunci, lasă capul în jos şi, tăcând, începe a face feţe-feţe.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Iară Moartea răspunde înăduşit din turbincă: – Iată-mă-s, Doamne, pusă la opreală; m-ai lăsat de râsul unui şui ca Ivan, nenorocita de mine! Dumnezeu, atunci, dezleagă turbinca, dă drumul Morţii şi zice lui Ivan: – Ei, Ivane, destul de-acum; ţi-ai trăit traiul şi ţi-ai mâncat mălaiul! De milostiv, milostiv eşti; de bun la inimă, bun ai fost, nu-i vorbă. Dar, de la o vreme încoace, cam de pe când ţi-am blagoslovit turbinca aceasta, te-ai făcut prea nu ştiu cum. Cu dracii de la boierul cela ai făcut hara-para. La iad ai tras un guleai de ţi s-a dus vestea ca de popă tuns. Cu Moartea te-am lăsat până acum de ţi-ai făcut mendrele, cum ai vrut; n-ai ce zice. Dar toate-s până la o vreme, fătul meu. De-acum ţi-a venit şi ţie rândul să mori; n-am ce-ţi face. Trebuie să dăm fiecăruia ce este al său, căci şi Moartea are socoteala ei; nu-i lăsată numai aşa, degeaba, cum crezi tu. Ivan atunci, văzând că s-au trecut de şagă, se pune în genunchi dinaintea lui Dumnezeu şi-l roagă cu lacrimi, zicând: – Doamne! Rogu-te să fiu îngăduit macar trei zile, în care să-mi grijesc sufletul, să-mi lucrez racla cu mâna mea asta slăbănoagă şi să mă aşez singurel într-însa; şi după aceste facă Moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strâns funia la par; încep a slăbi văzând cu ochii.

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Dumnezeu îi învoieşte cererea aceasta şi apoi, luându-i turbinca din stăpânire, îl dă pe seama Vidmei, ca după trei zile să-i ia sufletul! Ivan acum, rămânând singur, supărat ca vai de el, pe de-o parte că i-a luat Dumnezeu turbinca, pe de alta că are să moară, s-a pus pe gânduri. "Mă rog, ia să stau şi să-mi fac socoteală cu ce m-am ales eu cât am trăit pe lumea asta, zise Ivan în gândul său. În oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, haram! De-atunci încoace am umblat ia aşa, teleleu Tanasă. M-am dus la rai, de la rai la iad, şi de la iad iar la rai. Şi tocmai acum, la adică, n-am nici o mângâiere! Rai mi-a trebuit mie la vremea asta? Ia, aşa păţeşti dacă te strici cu dracul; aici, la sărăcăciosul ist de rai, vorba ceea: "Fală goală, traistă uşoară"; şezi cu banii în pungă şi duci dorul la toate cele. Mai mare pedeapsă decât asta nici că se mai poate! Votchi nu-i, tabacioc nu-i, lăutari nu-s, guleai nu-i, nimica nu-i! Mai am numai trei zile de trăit, şi te… ai dus, Ivane, de pe faţa pământului! Oare nu-i de făcut vreo şmecherie până mai este încă vreme?"

Ion Creangă

Ivan Turbincă

În sfârşit, mai stă el Ivan oleacă aşa, cu fruntea rezemată pe mână, şi-i şi trăsneşte în gând una: "Taci! Că i-am dat de meşteşug. Încaltea, ce-a fi, a fi; dar degeaba n-are să fie… văd eu bine că tot de una mi-e acum." Şi odată se duce Ivan repede cu cele două carboave, el ştie unde, şi cumpără unelte de teslărie, două lătunoaie groase, patru balamale, câteva piroane, două belciuge şi un lăcătoi zdravăn, şi se aruncă de-şi face el singur o drăguţă de raclă, să poată şedea şi împăratul într-însa. – Iaca, Ivane, şi casa de veci, zise el. Trei coţi de pământ, atâta-i al tău! Vezi în ce se încheie toată scofala de pe lumea asta? Dar n-apucă Ivan a sfârşi bine vorba din urmă, şi numai iaca se şi trezeşte cu Moartea la spate: – Ei, Ivane, gata eşti?, Gata, răspunse el, zâmbind., Dacă eşti gata, hai! Aşază-te mai repede în raclă, că n-am vreme de pierdut. Poate mă mai aşteaptă şi alţii să le dau răvaş de drum. Ivan, atunci, se pune în raclă cu faţa în jos., Nu aşa, Ivane, zise Moartea., Dar cum?, Pune-te cum trebuie să şadă mortul. Ivan se pune într-o râlă şi lasă picioarele spânzurate afară., Dar bine, Ivane, una-i vorba, alta-i treaba; mult ai să mă ţii?

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Pune-te, măi frate, bine, cum se pune! Ivan, atunci, se întoarce iar cu faţa-n jos, cu capul bălălău într-o parte şi iar cu picioarele afară. – Ă… ra… ca’ de mine şi de mine! Dar nici atâta lucru nu ştii? Se vede că numai de blestemăţii ai fost bun în lumea asta. Ia fugi de-acolo, să-ţi arăt eu, nebunule ce eşti! Ivan atunci iese din raclă şi stă în picioare umilit. Iară Moartea, având bunătate a dăscăli pe Ivan, se pune în raclă cu faţa-n sus, cu picioarele întinse, cu mâinile pe piept şi cu ochii închişi, zicând: – Iaca aşa, Ivane, să te aşezi. Ivan, atunci, nu pierde vremea şi face tranc! capacul deasupra, încuie lăcata, şi, cu toată rugămintea Morţii, umflă racla în spate şi se duce de-i dă drumul pe-o apă mare, curgătoare, zicând: – Na! că ţi-am făcut coneţul. De-acum du-te pe apa sâmbetei! Şi să ieşi din raclă când te-a scoate bunica din groapă. Mi-a luat el Dumnezeu turbinca din pricina ta, dar încaltea ţi-am făcut-o bună şi eu! – Ei, ei! Doamne, zise apostolul Petru râzând, vezi de ce s-a mai apucat acum Ivan al sfinţiei tale? Bine-a mai zis cine-a zis: "Dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan".

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Dumnezeu atunci, văzând până unde merge îndrăzneala lui Ivan, a început a se cam lua şi el pe gânduri de năzdrăv ăniile lui! Şi aşa, a zis Dumnezeu să se desfacă sicriul acolo unde era şi să iasă Moartea la liman ca să-şi răzbune şi ea acum pe Ivan. Şi îndată s-a făcut aşa, şi când nici nu visa Ivan că are să mai dea vrodată ochii cu Moartea, numai iaca ce se trezeşte cu dânsa faţă-n faţă, zicându-i: – Dar bine, Ivane, aşa ne-a fost vorba? Ivan, atunci, a rămas încremenit, fără să mai poată zice un cuvânt măcar. – Încă te faci niznai? Ei, Ivane, Ivane! Numai răbdarea şi bunătatea lui Dumnezeu cea fără de margini poate să precov ârşască fărădelegile şi îndărătnicia ta. De demult erai tu mătrăşit din lumea asta şi ajuns de batjocura dracilor, dacă nu-ţi intra Dumnezeu în voie mai mult decât însuşi fiului său. Să ştii, Ivane, că de-acum înainte ai să fii bucuros să mori; şi ai să te târâi în brânci după mine, rugăndu-mă să-ţi iau sufletul, da eu am să mă fac că te-am uitat şi am să te las să trăieşti cât zidul Goliei şi Cetatea Neamţului, ca să vezi tu cât e de nesuferită viaţa la aşa de adânci bătrâneţe!

Ion Creangă

Ivan Turbincă

Şi l-a lăsat Moartea de izbelişte să trăiască: Cât e lumea şi pământul, Pe cuptor nu bate vântul. Şi aşa, văzând Ivan că nu mai moare, zise în sine: "Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? Ba, zău, nici nu gândesc. Deie-şi ea, dacă vrea!" Şi cică atunci unde nu s-a apucat şi el, în ciuda Morţii, de tras la mahorcă şi de chilit la ţuică şi holercă, de parc-o mistuia focul. – Guleai peste guleai, Ivane; căci altfel înnebuneşti de urât, zicea el. Dă, ce era să facă bietul om, când Moartea-i chioară şi nu-l vede? Şi aşa a trăit Ivan cel fără de moarte veacuri nenumărate, şi poate că şi acum a mai fi trăind, dacă n-a fi murit.

Ion Creangă

Păcală

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Păcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă: Poveşti de Ion Creangă - Păcală – De unde eşti, măi creştine? – Ia din sat de la noi, răspunse Păcală. – Din care sat de la voi? – Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal. – Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu. – Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin. – Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat? – Doamne! da’ nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi. Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă! aista-i chiar Păcală. – Dar cum te cheamă pe tine? – Iaca! ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

Ion Creangă

Păcală

Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă: – Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă? – Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Păcală. Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă: – Dar ce bucate se fac acolo la voi? – Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Păcală. – Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte. – D-apoi de care bucate mă-ntrebi? – Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele. – Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Păcală. – Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului. – Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Păcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf. – Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu. – De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva. – Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă? – Bre! Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.

Ion Creangă

Păcală

– Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti! – Dar ce fel mă-ntrebi? zise Păcală. – Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei? – Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei. Negustorul, supărat, îl mai întrebă: – Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat? – U! hu! este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii. – Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat? – Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său. – Bre! proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa. – Dar cum? zise Păcală. – Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat? – I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el. – Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb. – Ei, cum? – Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult. – Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.

Ion Creangă

Păcală

– Mă! da’! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei? – Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi. – Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi? – Avem. – Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc. Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

Ion Creangă

Acul şi barosul

Acul: Moşule, de ce eşti zurbagiu? Te sfădeşti necontenit cu soră-ta nicovala, ţipaţi şi faceţi larmă, de-mi ţiuie urechile. Eu lucrez toată ziua, şi nime nu-mi aude gura. Poveşti de Ion Creangă - Acul şi barosul – Iaca, mă! da de unde-ai ieşit, Pâcală? – De unde-am ieşit, de unde n-am ieşit, eu îţi spun că nu faci bine ceea ce faci. – Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decât găina. Măi băiete, trebuie să ştii că din sfădălia noastră ai ieşit; ş-apoi tu ni cauţi pricină? – Mă rog, iertaţi-mă! că dacă n-ar fi fost focul, foile, pleafura şi omul care să vă facă să vă deie nume, aţi fi rămas mult şi bine în fundul pământului, ruginite ca vai de voi. – Măsură-ţi vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne râde acuşorul? – Aud, dar n-am gură să-i răspund; şi văd, dar trebuie să rabd. – Vorba ceea, soro: "Şede hârbu-n cale şi râde de oale". Măi puşchiule! Ia să vedem, ce ai făcut tu mai mult decât noi? – Ce am făcut şi ce fac, îndată ţ-oiu spune. Ca să nu lungesc vorba, hainele bărbăteşti şi femeieşti, din creştet până în tălpi, şi alte nenumărate lucruri frumoase şi scumpe, fără de mine nu se pot face.

Ion Creangă

Acul şi barosul

Mergi la croitor, intră în bordeiu, suie-te în palat, ai să mă găseşti. Fetele mă pun în cutiuţe aurite, mă înfing în perinuţe de mătasă şi îngrijesc de mine ca de un mare lucru. – Da’ în stogul de fân nu vrei să te puie, mititelule? – Nici în stogul de fân, dar nici trântit într-un ungher al ferăriei, ca tine. Ia spune-mi: te mai ie cineva în mână decât ferarul? – Ia ascultă, te prea întreci cu şaga, piciule! Dacă şezi la cinste, şi toţi îngrijesc de tine, cum zici, de ce li împungi degetele? – Da împung pe cască gură cel somnoros, pentru că voiesc să iasă din mâna lui, prin ajutorul meu, multe lucruri folositoare şi frumoase. Tu, pentru ce baţi ferul cel culcat pe nicovală şi ruginit ca şi tine? Nu ca să faci din el lucruri mai bune şi mai frumoase? – Măi… da’ bun eşti de gură! – Şi de gură, dar şi de lucru. – Ei bine, tu mi-ai înşirat verzi şi uscate; ia stăi să-ţi spun şi eu pe ale mele: toporul, barda, ciocanul, cleştele, vătraiul şi nenumărate unelte şi maşini de fer, unele de-o mărime urieşă, iar altele mici şi bicisnice ca tine, pututu-s-au face până n-au trecut pintre nicovală şi ilău?

Ion Creangă

Acul şi barosul

Casa, bisericile, corabia, puştile, tunurile şi alte lucruri nenumărate, aşa-i că n-ar fi, de nu eram eu? Tu îmi spui de haine frumoase; eu ţ-oiu spune de casă, de sapă, de secere, de coasă şi de plug. Tu îmi spui mai mult de frumos, eu ţ-oiu spune de cele neapărat trebuincioase. – Mă faci să te-apuc iar la scărmănat, moşule baros. Haine i-au trebuit omului întâi, căci nu era să umble cu pielea goală şi desculţ ca gâştele. – Te-ai încurcat cu socotelile, măi băiete. Ba de mâncare şi casă i-a trebuit omului întâi ş-apoi haine frumoase, cum zici tu; cu rufe de ale tale îţi ghiorăiesc maţele de foame. Ai auzit vorba ceea, că "Golătatea încunjură, iar foamea dă de-a dreptul". – Măi! da’ ruginit mai eşti! – Ruginit cum sunt, eu v-am făcut şi trebuie să ascultaţi de sfaturile mele. – Aşa este, dar te prea lauzi; las’ mai bine să te laude alţii. Şi tu faci trebi bune, şi eu; numai atâta, că tu faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu şezi totdeauna cu ferarul cel uns de cărbuni, iar eu şed cu croitorul şi cu tot felul de persoane. – Iar ai început, ghibirdic fudul şi guraliu?

Ion Creangă

Acul şi barosul

Croitorul tău trebuie să împungă mai mult de zece ori, până când ferarul meu mă rădică o dată; croitorul tău rupe altă dată pe zi câte zece ace; ferarul însă mă are pe viaţă, ba mă poate lăsa şi de zestre la copiii de copiii săi. Ş-apoi încă una: cine dintre aceşti doi meşteri e mai grebănos şi mai gubav? Ferariul meu, ori croitoriul tău? – Moşule! eşti bătrân şi multe mai ştii; fie pe-a dumitale. – Bine mititelule! Ia acum ai mai venit de-acasă. Zi mai bine că industria sau meşteşugurile, noi le-am adus în lume; că bogăţiile cele mari, nouă se datoresc. Mi-ai zis ruginit şi ţ-ai zis cioplit; mie-mi pare bine ca strănepoţii mei să fie mai ciopliţi decât mine; cu timpul se cioplesc toate… Numai nu vă fuduliţi şi nu uitaţi obârşia voastră, ca nu cumva să vă ciopliţi prea tare şi să rămâneţi care fără urechi, care fără dinţi, care fără gură, care fără zimţi, adecă nişte cioarse de nici o treabă. C-apoi atunci iarăşi mi-ţi ajunge drăguş la căuş, şi soră-mea nicovala vă va ţine în spate, iar eu vă voi bate pe rudă pe sămânţă, ca să prindeţi la minte.

Ion Creangă

Cinci pâini

Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, şi celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea şi se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare. Poveşti de Ion Creangă - Cinci pâini Tocmai când scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeţ, necunoscut, îi ajunge din urmă şi se opreşte lângă dânşii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie şi lui ceva de mâncare, căci e tare flămând şi n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra. – Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi călătorului străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca şi al treilea. Călătorul străin, flămând cum era, nemaiaşteptând multă poftire, se aşază jos lângă cei doi, şi încep a mânca cu toţii pâne goală şi a be apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Şi mănâncă ei la un loc tustrei, şi mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parcă n-au mai fost. După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă şi-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâni, zicând: – Primiţi, vă rog, oameni buni, această mică mulţămire de la mine, pentru că mi-aţi dat demâncare la nevoie; veţi cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veţi face cu banii ce veţi pofti.

Ion Creangă

Cinci pâini

Nu sunt vrednic să vă mulţămesc de binele ce mi-aţi făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram. Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruinţă din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin şi-a luat ziua bună de la cei doi şi apoi şi-a căutat de drum. Ceilalţi mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând: – Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii. – Cum aşa?! zise celălalt cu dispreţ! pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămânea? – Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, şi pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, şi banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut.

Ion Creangă

Cinci pâini

Mai dreaptă împărţeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul… – Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămâie. – Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţămeşti. Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am târât prin judecăţi de când sunt. Şi aşa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Şi cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfăţoşează înaintea judecătorului şi încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum a mâncat drumeţul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânşii, cum le-a dat cinci lei drept mulţămită şi cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă. Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni: – Şi nu eşti mulţămit cu împărţeala ce s-a făcut, omule? – Nu, domnule judecător, zise nemulţămitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la drumeţul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-aşa, apoi trebuie să împărţim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru.

Ion Creangă

Cinci pâini

Aşa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate. – Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoieşte un leu istuialalt, care spui c-a avut trei pâni. – De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulţămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăţei să capăt dreptate, şi văd că dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume! – Aşa ţi se pare dumitale, zise judecătorul liniştit, dar ia să vezi că nu-i aşa. Ai avut dumneata două pâni? – Da, domnule judecător, două am avut. – Tovarăşul dumitale, avut-a trei pâni? – Da, domnule judecător, trei a avut. – Udătură ceva avut-aţi vreunul? – Nimic, domnule judecător, numai pâne goală şi apă răce din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor. – Adineauri, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că aţi mâncat toţi tot ca unul de mult; aşa este? – Aşa este, domnule judecător. – Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată şti hotărât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăţi deopotrivă de mari; câte bucăţi ai fi avut dumneata, care spui că avuşi două pâni?

Ion Creangă

Cinci pâini

– Şese bucăţi aş fi avut, domnule judecător. – Dar tovarăşul dumitale, care spui că avu trei pâni? – Nouă bucăţi ar fi avut, domnule judecător. – Acum, câte fac la un loc şese bucăţi şi cu nouă bucăţi? – Cincisprezece bucăţi, domnule judecător. – Câţi oameni aţi mâncat aceste cincisprezece bucăţi de pâne? – Trei oameni, domnule judecător. – Bun! Câte câte bucăţi vin de fiecare om? – Câte cinci bucăţi, domnule judecător. – Acum, ţii minte câte bucăţi ai fi avut dumneta? – Şese bucăţi, domnule judecător. – Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta? – Cinci bucăţi, domnule judecător. – Şi câte ţi-au mai rămas de întrecut? -Numai o bucată, domnule judecător. – Acum să stăm aici, în ceea ce te priveşte pe dumneta, şi să luăm pe istalalt la rând. Ţii minte câte bucăţi de pâne ar fi avut tovarăşul d-tale? – Nouă bucăţi, domnule judecător. -Şi câte a mâncat el de toate? – Cinci bucăţi, ca şi mine, domnule judecător. – Dar de întrecut, câte i-au mai rămas? – Patru bucăţi, domnule judecător. – Bun! Ia, acuş avem să ne înţelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarăşul dumitale, patru bucăţi.

Ion Creangă

Cinci pâini

Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta şi cu patru bucăţi de la istalalt fac la un loc cinci bucăţi? – Taman cinci, domnule judecător. – Este adevărat că aceste bucăţi de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulţămită? – Adevărat este, domnule judecător. – Aşadar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, şi aceasta ca şi cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece aţi primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarăşul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăţi de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. Şi dacă te crezi nedreptăţit, du-te şi la Dumnezeu, şi las’ dacă ţi-a face şi el judecată mai dreaptă decât aceasta! Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro şovăi, înapoieşte un leu tovarăşului său, cam cu părere de rău, şi pleacă ruşinat. Cel cu trei pâni însă, uimit de aşa judecată, mulţămeşte judecătorului şi apoi iese, zicând cu mirare: – Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din faţă, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci şi-n pururea la judecată.

Ion Creangă

Cinci pâini

Corciogarii, porecliţi şi apărători, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viaţa lor, să tragă pe dracul de coadă… Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.

Ion Creangă

Inul şi cămeşa

Inul: – Ştii tu, cămeşă dragă, ce erai odată? Poveşti de Ion Creangă - Inul şi cămeşa – Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămeşă albă, cu care se îmbracă oamenii. – Nu-i aşa! Ai fost o sămânţă, apoi o burueană, clătinată de vânt, ca toate buruenele: aşa naltă, supţirea, tocmai de potriva mea; erai in cu floricică albastră, fata mea. Când ai fost crescut şi copt, cum sunt eu acum, oamenii te-au smuls din pământ, te-au legat în fuioare, te-au pus copăcel şi te-au lăsat la soare ca să te usuci. După aceea te-au culcat pe ţol şi te-au bătut cu beţe, ca să-ţi scoată sămânţa; apoi bătut şi stâlcit cum erai, te-au dus la baltă şi te-au pus în topitoare, unde-ai stat vro zece zile, ca să te topeşti, adecă să-ţi putrezească hlujul. După asta, te-au scos şi te-au pus iarăşi la soare, ca să te usuci, răzămându-te de gardul pe care eşti întinsă acum. Fiind uscat, te-au meliţat, şi hlujul tău s-a prefăcut în pozderie, iară cojiţa ta în fuior. Femeile apoi te-au răgilat, te-au periet şi te-au făcut fuior frumos şi moale ca mătasa; din fuior te-au făcut caier, te-au pus în furcă şi au început a toarce, prefăcându-te în tort sau aţă.

Ion Creangă

Inul şi cămeşa

Tortul l-au depănat pe râşchitor, spre a-l face căleap; călepele s-au fert cu leşie, să se înălbească, apoi te-au pus pe vârtelniţă, de pe care au început a le depăna pe mosoare cu letca; de pe mosoare te-au urzit pe urzoi, apoi te-au luat şi te-au învălit pe sulul de dinapoi, punând vergele pintre pături, ca să nu se hrentuiască urzala; şi fuscei pintre rost, ca să nu se încâlcească natra. După asta te-au nevedit, trecându-te prin iţe şi prin spată; şi, cu ajutorul slobozitorului, al zăvorului şi al lopăţelei, te-au întins în stative, legându-te de sulul de dinainte, de unde se începe "gura pânzei". Călepele lăsate pentru bătătură le-au depănat pe ţevi cu sucala; apoi, punând ţăvile în suveică, au început a ţese, adecă a trece bătătura pintre urzală cu ajutorul tălpigilor, al scripţilor şi al iţelor. Ca să se îndesască firele, bătătura se bate cu vatalele, între care e aşăzată spata. Şi iaca aşa te-au prefăcut în pânză. Când era cald afară şi frumos, femeile te-au dus la baltă şi te-au ghilit; apoi te-au fert cu leşie şi iar te-au ghilit, până te-ai înălbit. Când erai albă cum trebuie, te-au uscat, te-au făcut vălătuc, te-au croit şi au făcut din tine ceea ce eşti acum, – Mică burueană, nu ştiu de unde-ai mai scos atâtea despre mine.

Ion Creangă

Inul şi cămeşa

Ei, dragă, poate nu ştii că oamenii mai fac pânză şi din sora noastră cânepă, şi din fratele nostru bumbac, ba şi din înghimpătoarea urzică mai fac un fel de pânză. Dar în fabrici se ţes fel de fel de pânzeturi, mult mai uşor şi în timp mult mai scurt. – Bre! multe mai auzi! – Mai aşteaptă, că n-am sfârşit încă. Din cămeşă sau rufă, peste câtva timp ai să te faci tearfă, din care se face scamă pentru bolnavii din spitale şi pentru soldaţii răniţi în bătălie. Apoi te caută, ca iarba de leac, să facă la fabrică din tine hârtie. – Mare minune mi-ai spus, dragă burueană, zise cămeşa. De-a fi aşa, apoi toate lucrurile nu sunt ceea ce se văd, ci altăceva au fost odată, altăceva sunt acum şi altăceva au să fie. – Tocmai aşa, soro! Gardul, pe care eşti tu întinsă acum, a fost altădată pădure. Ce are să fie de-acum înainte? Mătasa, frunză de dud întrată în pântecele unor gândaci. Varul, ce-a fost mai înainte? Dar funiile şi odgoanele? ş.a. Femeile leneşe de la ţară au cântecul acesta: Puseiu pânza, când da frunza, Ş-o gătiiu în Sân-Văsii Şi-mi păru că mă grăbiiu… Si de lungă-i ca o pungă Şi de lată… toată-i spartă!

Ion Creangă

Inul şi cămeşa

Pe sulul de dinapoi, O sută de lătunoi, Pe sulul de dinainte, Cioprea le mai ţine minte. Pintre iţe şi-ntre spată Paşte-o iapă deşălată; Pintre iţe şi fuscei Paşte-o scroafă cu purcei.

Ion Creangă

Popa Duhu

Cine-a întâlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergând cu pas rar, încet şi gânditor, răspunzând îndesat "sluga dumitale" cui nu-l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu-şi găsea omul cu care să stea de vorbă, făcând lungi popasuri prin aleiele ascunse ale grădinilor publice din Iaşi, câte cu o carte în mână, tresărind la cântecul păserelelor şi oprindu-se cu mirare lângă moşinoaiele de furnici, pe care le numea el "republici înţelepte", dezmerdând iarba şi florile câmpului, icoane ale vieţii omeneşti, pe care le uda câte c-o lacrimă fierbinte din ochii săi şi apoi, cuprins de foame şi obosit de osteneală şi gândire, îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă. Poveşti de Ion Creangă - Popa Duhu Acesta era părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca-Veche din judeţul Iaşi. Patru păreţi străini, afumaţi şi îmbrăcaţi cu rogojini; teancuri de traftoloage greceşti, latineşti, bulgăreşti, franţuzeşti, ruseşti şi româneşti, pline de painjeni şi aruncate în neregulă prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spălat, în mijlocul odăiei, apărie pe jos, gunoiu şi gândaci fojgăind în toate părţile, o pâne uscată pe masă şi un motan ghemuit după sobă era toată averea sfinţiei-sale.

Ion Creangă

Popa Duhu

Mare de inimă, iar de gură şi mai mare, părintele Duhu nu se învrednicise de o viaţă mai bună; dar se vede că nici poftea el una aşa, de vreme ce nu-şi astâmpăra gura cătră mai-marii săi măcar să-l fi picat cu lumânarea. De copil, în seminarul Socola, unde-a învăţat carte, mai mult singur decât de la profesori, îşi punea degetele pe o peatră şi le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, când vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească bine ceva, şi vai de şcolarii care-l sminteau de la învăţătură! Aşa fiind el, cică unul dintre călugării Socolei a zis că e bun de călugăr, numindu-l "Duh diavolesc", şi de unde până unde l-a şi călugărit, şi Duhu i-a rămas numele. Iară el Isaia Teodorescu se iscălea. Şi din şcolar, profesor a ajuns la Socola; şi duh din duhul său a dat şcolarilor săi o bucată de vreme. Dar purici mulţi nu făcea el într-un loc, Doamne fereşte, căci era duh neastâmpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi. Nici lacom de avere, nici de cinuri; mulţămit cu cât avea, cu cât n-avea, când te mieri ce nu-i venea la socoteală, ie-ţi, popo, desagii şi toiagul, şi pe ici ţi-e drumul!

Ion Creangă

Popa Duhu

Vorba ceea: "Geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele". Aci era la Socola, aci în Iaşi, aci la monăstirea şi în Târgul-Neamţului profesor, de unde cutriera munţii în sudoarea frunţii, şi mai la tot pasul cânta: Ruinata cetăţuie, ce acopere-acel munte, Şi de unde ochiul vede lucruri multe! Apoi: Pe o stâncă neagră, într-un vechiu castel, Unde curge-n vale un râu mititel. Iar la urma urmelor: Pasere galbănă-n cioc, Rău mi-ai cântat de noroc! Şi tot aşa, şi iar aşa, până i se făcea viaţa neagră şi aici; apoi iar se întorcea la Iaşi, îndrăgindu-l pentru o bucată de vreme. Duh neastâmpărat şi cutezător în predicele sale de pe amvoanele bisericelor, înţepa ca vespea, zicând: – Elisei a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, trimiţându-l să se scalde în râul Iordanului. Iară eu vă trimit la Căcaina, ca să vă curăţiţi de lepra ignoranţei şi a trândăviei! – Odată era o floare, numită ruşinea fetelor, foarte răspândită în ţară la noi; dar de când au luat "mârşavele de modă" locul gospodinelor românce, această floare a început a dispăra din grădinele şi ţărinile noastre. – Cine are urechi de auzit să audă! Iar pe cei slugarnici, mândri şi luxoşi îi arăta cu degetul, zicând: – Făţarnice, a zis Hristos, curăţă mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea dinafară curată!

Ion Creangă

Popa Duhu

Şi câte şi mai câte, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic, redactat de dânsul, până i-a luat chiriarhia puterea de predicator. Dar părintelui Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă. Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericei, la Bunavestire din Iaşi, părintele Duhu intră în biserică, se închină rar pe la icoane, şi cum era lume multă adunată, şi episcopul sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos şi cu mitra pe cap, părintele Duhu se opreşte în faţă-i şi zice în gură mare, clătinând din cap: – Dragul mamei Cînilic, bine-ţi şede mitropolit! Unde-i neneacă-ta să te vadă? Apoi, oftând adânc, mai adaugă: Când veţi vede uriciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să steie, să ştiţi că aproape este sfârşitul, a zis Hristos. După aceea se trage cu despreţ din faţa episcopului şi, ieşind din biserică, îşi caută de drum. Iară ceilalţi popi, înlemniţi cu mânile la piept, cât pe ce să cadă ameţiţi din picioare, de frică şi de ruşinea arhipăstorului. Nu târziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră, adică îi dă voie să poarte straie de mii de lei, fără să aibă cu ce să şi le cumpere. Şi părintele Isaia, în loc să umble morţiş, ca alţi popi, după cerşitorit, luând şi de pe viu şi de pe mort, să aibă cu ce se împopoţona, el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere, şi anume: "Decât să dai de pomană la calici sâmbătă, mai bine ceva de băut mahmurilor, marţa…" Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuţe pe părintele Duhu să slujească de hram, sfinţi-sa şi-a atârnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând: – Iartă-mă Doamne, că te-am spânzurat cu aţă, neavând lanţ de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai-marii mei, arhiereii… La Mănăstirea Neamţului, stând adeseori de vorbă cu stariţul Naftanail, părintele Duhu îi zicea, şfichiuindu-l, că ruşii din această lavră românească s-au puiezit, ca şi holera adusă în Moldova pe cozile cailor ruseşti la 1828.

Ion Creangă

Popa Duhu

Stariţul, nemaiputându-i sta împotrivă, zicea de la o vreme: "Hai pacam, părinte Isaia", cinstindu-l cu rachiu îndulcit cu miere, pahar după pahar, până ce părintele Duhu spunea: Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârteşte lumea cu mine de-atâta aghiazmă rusască; mai bine să ne împăcăm. Şi începea a-i cânta irmosul următoriu, pe glas al doilea: "Umblat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un ulcior legat de gât şi cu-n curcan fript, că s-a proslăvit". Apoi antifoanele beţivilor, pe glas al patrulea: "Din tinereţele mele, multe oale şi ulcele se luptă cu mine; dar mai multe păhărele, câte stele sunt pe ceriu… Ploscuţa mea, iubit vas, Pasere cu dulce glas, Eu la gură te rădic. Tu îmi cânţi: coglic! coglic! Şi nu mă-ndur să te las, Căci mă plesneşti tot în nas. Vai, sărace poloboace, De te-ai face mai încoace; Să ne strângem vro câţiva, Noi, spre mântuirea ta. Ş-om mai veni vro doi-trei, Şi ţi-om pune-un căpătâiu, Ş-om aduce-un popă rus, Şi te-a da cu fundu-n sus! Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbă: "Să îndrepteze Domnul paşii lui spre tot lucrul bun", părintele Duhu îi zise: – Ba mai bine să îndrepteze Domnul paşii voştri peste Dunărea, cuvioşilor, că destul ne-aţi pângărit biserica şi neamul cu smeritele voastre bagoslovenii.

Ion Creangă

Popa Duhu

Profesorul Columb de la liceu, care zise odată părintelui Isaia: "Bună dimineaţa, Duhule", el îi răspunse: – Mulţămesc, cadavrule! Şi cred că ai la ştiinţă că cuvintele popă şi profesor se încep cu "pocoiu", ca şi substantivul porcule. Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cânta antifoanele următoare: Diaconii şi cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu ochii. Iar mamelor preutese, beţia din cap nu le mai iese! Şi câte ponturi şi ponosuri nu da dintr-însul, de-i era şi lui lehamete câteodată să se mai întâlnească cu cineva şi să-l mai stârnească la vorbă. Odată, ieşind supărat de la Mitropolie, îl întâlneşte părintele Arbore de la Bărnovschi şi-l întreabă: – De unde vii, părinte Isaie? – Nu ştiu! – Încotro ai luat-o, părinte Isaie? – Nu ştiu! – Cum aşa, de nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci?! – Iaca cum, răspunse Duhu: când eram băiet, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea palmei celeilalte în stupit şi, în care parte sărea el, într-acolo apucam şi eu. – Şi acum tot aşa faci? întrebă părintele Arbore. – Tot, batăr să crape dracul! – Dar dacă, din întâmplare, ar sări stupitul înspre Golia, cum ţi s-ar păre?

Ion Creangă

Popa Duhu

– Dar ştii că m-ai ars, haldeule?! zise părintele Duhu, luându-şi tălpăşiţa, Dunăre de mânios. La cea din urmă, strângând părintele Duhu para câte para, şi-a comisionat cărţi spiritiste şi, cetindu-le, cică a zis cătră oarecine: – Aceste cărţi, încăpând în mâna unor şarlatani ignoranţi, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, ca sfinţii. Şi sfânt să fie rostul părintelui Duhu, căci tocmai aşa s-a întâmplat. Într-una din zile, neavând el cu ce să-şi cumpere pâne, le-a luat cu vravul şi le-a vândut directoraşului unei şcoale primare cu te mieri ce. Şi de-atunci începutul spiritiştilor în Iaşi. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Sirul, Solomon înţeleptul şi alţi răposaţi de veacuri nu se mai pot linişti în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ş-apoi, ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe şepte ani! Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin Iaşi despre nişte năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat sfinţia-sa pe gânduri, zicând: – Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala! Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tătăraşi; de unde, aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară!

Ion Creangă

Popa Duhu

Şi de-atunci, ca’ mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţile Iaşilor.