conversations
listlengths 3
3
|
|---|
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți relata despre 1517?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "\n1517 (MDXVII) a fost un an obișnuit al calendarului iulian, care a început într-o zi de sâmbătă.\n\nEvenimente \n\n 7 februarie: Fondarea orașului Le Havre.\n\nNedatate \n\n Eșecul unei revolte iscate în Anglia.\nÎnceputul Reformei: Prezentarea în biserica din Wittenberg a celor 95 de teze ale lui Martin Luther, care stau la originea Reformei Protestante.\nLegarea de glie a țăranilor din Transilvania prin Tripartitum-ul lui Werböczi.\n Navigatorul spaniol Francisco Hernandez de Cordoba explorează litoralul din Yucatán și descoperă vestigiii ale unor orașe aparținând mayașilor.\nOtomanii sub Selim I cuceresc Egiptul.\nPapa autorizează Tratatul de la Rouen. Încercare de reînnoire a Auld Alliance dintre Scoția și Franța.\n\nArte, științe, literatură și filozofie\n\nNașteri\n\nDecese \n\n 12 februarie: Caterina de Navarra, 49 ani, regină a Navarrei (n. 1468)\n\nVezi și \n Listă de conducători de stat din 1517\n\n1517"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți povesti despre 1955?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "\n1955 (MCMLV) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de sâmbătă.\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n 28 ianuarie: Congresul Statelor Unite l-a autorizat pe președintele Dwight D. Eisenhower să folosească forța pentru a proteja Taiwanul de Republica Populară Chineză.\n\nFebruarie \n 16 februarie: Se încheie Incidentul de la Berna, când legația Republicii Populare Române de la Berna, Elveția, este ocupată de un grup de emigranți români, care se opuneau regimului comunist.\n 24 februarie: Pactul de la Bagdad între Irak și Turcia.\n\nMartie \n 2 martie: Claudette Colvin (o fată de cincisprezece ani, afro-americană), refuză să renunțe la scaunul ei dintr-un autobuz din Montgomery, Alabama, pentru o femeie albă, la cererea șoferului. Ea este dată jos din autobuz și este lovită, încătușată și hărțuită pe drumul spre secția de poliție.\n\nAprilie \n 5 aprilie: Sir Winston Churchill se retrage din viața politică, la vârsta de 80 de ani, pentru a se dedica scrisului.\n 6 aprilie: Anthony Eden devine prim-ministru al Marii Britanii.\n 12 aprilie: A început să fie comercializat pe piața americană vaccinul împotriva poliomielitei.\n\nMai \n 9 mai: Intrarea Germaniei de Vest (RFG) în Organizația Tratatului Alanticului de Nord (NATO).\n 10 mai: La Festivalul de Film de la Cannes se acordă pentru prima oară premiul Palme d'Or (pentru filmul american Marty).\n 14 mai: Semnarea Pactulului de la Varșovia (Tratatul de la Varșovia) între URSS și șapte țări ale Europei de Est (Albania (până în 1968), Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Republica Populară Română, Republica Democrată Germană și Republica Populară Ungară). Alianța a fost destrâmată pe 3 martie 1991.\n 15 mai: La Palatul Belvedere din Viena se semnează Tratatul de independență a Austriei, care a reînființat Austria ca stat suveran.\n\nIunie \n 3 iunie: Tunisiei îi este recunoscută autonomia internă.\n 25 iunie: A fost înființată la București, Bibioteca Centrală de Stat, azi Biblioteca Națională a României.\n\nIulie \n 10 iulie: S-a înființat Comitetul pentru Energie Nucleară.\n 10 iulie: URSS: Primul zbor al avionului TU–104, pionier al aviației civile cu reacție.\n 17 iulie: A fost inaugurat parcul de distracții \"Disneyland\", cu mult fast, în prezența a peste 30.000 de vizitatori veniți de pretutindeni (sudul orașului Los Angeles, Statele Unite).\n\nAugust \n 21 august: Se fondează Societatea Română de Televiziune (SRTV) sau mai simplu, Televiziunea Română.\n 25 august: Ultimele trupe sovietice părăsesc Austria.\n\nSeptembrie \n 1 septembrie: A fost înființată Filarmonica de Stat din Cluj.\n 8 septembrie: La Moscova, cancelarul Konrad Adenauer determină eliberarea ultimilor (aproximativ 10.000) prizonieri germani de război.\n 14 septembrie: Germania de Vest încheie un acord cu Uniunea Sovietică prin care se reiau legăturile diplomatice dintre cele două state.\n 19 septembrie: Președintele Argentinei, Juan Peron, este dat jos de la putere în urma unei lovituri de stat militare.\n 20 septembrie: Republica Democrată Germană este declarată de către Uniunea Sovietică \"stat suveran\".\n\nOctombrie \n 5 octombrie: Decretul 421, pentru amnistierea unor deținuți politici din Republica Populară Română.\n 26 octombrie: Ngo Dinh Diem proclamă Vietnamul republică, iar pe sine președinte.\n\nNoiembrie \n 1 noiembrie - 30 aprilie 1975: Războiul din Vietnam. A fost purtat de Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord), sprijinită de URSS și China, pe de o parte, și Republica Vietnam (Vietnamul de Sud) sprijinită de SUA. S-a încheiat cu un acord de încetare a luptei, nerespectat însă. La 2 iulie 1976 prin reunificarea Vietnamului de Sud cu Vietnamul de Nord a fost creată Republica Socialistă Vietnam.\n 2 noiembrie: David Ben Gurion redevine prim-ministru al Israelului.\n\nDecembrie \n 1 decembrie: Într-un autobuz din Montgomery, Alabama, afro-americana Rosa Parks refuză să cedeze locul unei persoane albe. Începe lupta împotriva segregării.\n 14 decembrie: Republica Populară Română devine membră a Organizației Națiunilor Unite (ONU), printr-un val de extindere ce a cuprins alte 15 țări: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Iordania, Irlanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, Spania, Sri Lanka și Ungaria.\n 23 - 28 decembrie: După amânări îndelungi, are loc cel de-al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român, la care au participat delegați reprezentând un număr de 33 de partide comuniste. În Biroul Politic intră trei noi membri: Petre Borilă, Alexandru Drăghici și Nicolae Ceaușescu. Raportul lui Dej a arătat că partidul număra 595.398 membri și candidați.\n\nArte, știință, literatură și filozofie \n 23 ianuarie: A avut loc prima audiție, la Paris, a Simfoniei de cameră pentru 12 instrumente de George Enescu.\n 2 mai: Tennessee Williams câștigă premiul Pulitzer pentru Pisica pe acoperișul fierbinte.\n 22 septembrie: Intră în tipografie primul volum al romanului Moromeții scris de Marin Preda; la 29 noiembrie romanul era pregătit pentru tipărire. Tirajul primei ediții a fost de 20.100 exemplare .\n 13 octombrie: Jean Monnet creeză Comitetul pentru Statele Unite ale Europei.\n Raymond Aron publică Opiumul intelectualilor.\n Vladimir Nabokov publică la Paris controversatul roman Lolita.\n\nNașteri\n\nIanuarie \n\n 6 ianuarie: Rowan Atkinson, actor englez de comedie\n 1 ianuarie: Ioan-Aurel Pop, istoric român\n 2 ianuarie: Agathonas Iakovidis, cântăreț grec (d. 2020)\n 3 ianuarie: Vasile Varga, politician român\n 5 ianuarie: Ioan Atanasiu Delamare, pictor român (d. 2015)\n 8 ianuarie: Maria Martens, politiciană neerlandeză\n 9 ianuarie: Jonathan Kimble Simmons, actor american de film\n 10 ianuarie: Yasmina Khadra (n. Mohammed Moulessehoul), scriitor algerian\n 12 ianuarie: Tom Spencer, politician britanic\n12 ianuarie: David Thomas, politician britanic\n 13 ianuarie: Huh Jung-Moo, fotbalist (atacant) și antrenor sud-coreean\n 18 ianuarie: Kevin Michael Costner, actor american de film\n 19 ianuarie: Luminița Iordache, politiciană română (d.2020)\n19 ianuarie: Gheorghe Sârb, politician român\n 21 ianuarie: Jeff Koons, artist american\n 21 ianuarie: Sebastiano Musumeci, politician italian\n 23 ianuarie: Petru Filip, politician român\n23 ianuarie: Sylvia-Yvonne Kaufmann, politician german\n 24 ianuarie: Costel Ovidenie, politician român\n 26 ianuarie: Petru Jurcan, politician român\n27 ianuarie: John Glover Roberts, Jr., șeful Curții Supreme de Justiție a SUA\n 28 ianuarie: Nicolas Sarkozy (n. Nicolas Paul Stéphane Sarközy de Nagy-Bocsa), politician francez, al 23-lea președinte al Franței (2007-2012)\n 30 ianuarie: Mircea Dogaru, istoric român\n31 ianuarie: Viorel Cataramă, om de afaceri și politician român\n 31 ianuarie: Virginia Ruzici, jucătoare română de tenis, câștigătoare la Roland Garros (1978)\n\nFebruarie \n 1 februarie: Alexandru Lăpușan, politician român, ministru al agriculturii (1992–1996), (d. 2016)\n 2 februarie: Leszek Engelking, scriitor polonez (d.2022)\n 7 februarie: Nicolae Burcea, fotbalist român (d. 2009)\n 8 februarie: Livia Ante, pictoriță și scenografă română\n8 februarie: John Grisham, romancier american, politician, avocat\n 9 februarie: Domenico Bianchi, pictor italian\n9 februarie: Anne Robillard, scriitoare canadiană\n 11 februarie: Anneli Jäätteenmäki, politiciană finlandeză\n 12 februarie: Octavian-Liviu Bumbu, politician român\n 13 februarie: Alexandru Dabija, regizor român de teatru\n 13 februarie: Mihai Dragolea, prozator, eseist și critic literar român (d. 2016)\n 14 februarie: Mitsuhisa Taguchi, fotbalist japonez (portar), (d. 2019)\n 15 februarie: Liviu Neculai Marcu, politician român\n15 februarie: Jose Manuel Sabucedo, psiholog social\n 16 februarie: Steve Roach, compozitor american\n 17 februarie: Mo Yan, scriitor chinez, laureat al Premiului Nobel\n 18 februarie: Constantin Cotimanis, actor român de film\n 19 februarie: Jeff Daniels, actor, muzician și autor dramatic american\n 20 februarie: Stelian Duțu, politician român\n 21 februarie: Alexandru Leșco, politician din R. Moldova\n 21 februarie: Ioan Rus, politician român\n 23 februarie: Maria Iliuț, interpretă română de muzică populară\n 24 februarie: Steven Paul Jobs, om de afaceri american, cofondatorul Apple Inc. (d. 2011)\n24 februarie: Csaba-Tiberiu Kovacs, politician român\n 24 februarie: Alain Prost, pilot auto francez de Formula 1\n 26 februarie: Andreas Maislinger, istoric și politolog austriac\n26 februarie: Virgil Popescu, muzician român\n\nMartie \n 1 martie: Denis Mukwege, medic ginecolog și activist congolez\n 5 martie: Georgios Papastamkos, politician grec\n 9 martie: Ornella Muti (n. Francesca Romana Rivelli), actriță italiană\n 9 martie: Józef Pinior, politician polonez\n 10 martie: Mihaela Miroiu, filosoafă română\n10 martie: Adrian Ordean, compozitor român\n10 martie: Toshio Suzuki, pilot japonez de Formula 1\n 11 martie: D. J. MacHale (Donald James MacHale), scriitor, scenarist, regizor și producător de film\n 12 martie: Ion Marin, jurnalist român (d. 2016)\n 12 martie: Petre Nicolae, actor român\n 13 martie: Bruno Conti, fotbalist și antrenor italian\n 13 martie: Marek Siwiec, politician polonez\n 14 martie: Marta Petreu, poetă română\n 17 martie: Alexandru Nicolae, fotbalist român\n 17 martie: Gary Sinise (Gary Alan Sinise), actor american\n 18 martie: István Bessenyei, actor maghiar (d. 2018)\n 21 martie: Jair Bolsonaro, politician brazilian\n 21 martie: Dimitrios Papadimoulis, politician grec\n 22 martie: Lena Olin (Lena Maria Jonna Olin), actriță suedeză\n22 martie: Radu Podgorean, politician român\n 23 martie: Vasile Groapă, halterofil român\n 24 martie: Vasile Vatamanu, politician din R. Moldova (d. 2011)\n 25 martie: Carmen Harra, cântăreață și scriitoare română\n25 martie: Árpád-Francisc Márton, politician român\n 27 martie: Patrick McCabe, scriitor irlandez\n 27 martie: Mariano Rajoy, politician spaniol\n 28 martie: Florică Murariu, jucător de rugby român (d. 1989)\n 29 martie: Brendan Gleeson, actor irlandez\n 30 martie: Adrian Rădulescu, ministru, om politic român (d. 2021)\n 31 martie: Filip Dimitrov, politician bulgar\n 31 martie: Svetozar Marović, politician muntenegrean\n\nAprilie \n 1 aprilie: Matthias Behr, scrimer german\n1 aprilie: Mircea Dușa, politician român (d. 2022)\n 5 aprilie: Antolín Sánchez, politician spaniol\n 5 aprilie: Takayoshi Yamano, fotbalist japonez\n 6 aprilie: Robert Jezek, actor canadian\n6 aprilie: Michael Rooker, actor american\n 7 aprilie: Akira Nishino, fotbalist și antrenor japonez\n 8 aprilie: Kazuyoshi Nakamura, fotbalist japonez (atacant)\n 10 aprilie: Vasile Dohotaru, pictor din R. Moldova\n10 aprilie: Marin Jugravu, politician român\n 12 aprilie: Gheorghe Chivorchian, fotbalist român\n12 aprilie: Maria Teslaru, actriță română (d. 2019)\n 13 aprilie: Irina Hakamada, politiciană rusă\n 13 aprilie: Safet Sušić, fotbalist bosniac\n 16 aprilie: Henric, Marele Duce de Luxembourg, șeful statului Luxembourg (2000-prezent)\n17 aprilie: Val Butnaru, jurnalist român\n 17 aprilie: Angela Ciochină, compozitoare română (d. 2015)\n 18 aprilie: Adrian Sârbu, om de afaceri român\n 19 aprilie: Gheorghe Duțu, deputat român\n 23 aprilie: Paul McAuley, scriitor britanic\n 24 aprilie: Cristian Sorin Dumitrescu, politician român\n 27 aprilie: Katsuyuki Kawachi, fotbalist japonez\n 28 aprilie: Eddie Jobson, muzician britanic\n 28 aprilie: Ona Juknevičienė, politiciană lituaniană\n 29 aprilie: Horia-Victor Toma, politician român\n\nMai \n\n 1 mai: István Erdei-Dolóczki, politician român\n 1 mai: Rodoljub Roki Vulović, cântăreț sârb\n 2 mai: Donatella Versace, designer italian de modă\n 3 mai: Zoltan Crișan, fotbalist român (atacant), (d. 2003)\n 4 mai: Giovanni Procacci, politician italian\n4 mai: Mihaela Runceanu, solistă română de muzică ușoară (d. 1989)\n 4 mai: Mircea Tiberian, pianist român\n 5 mai: Emil Klein, violoncelist și dirijor român (d. 2004)\n 6 mai: Dorin Vataman, politician român\n 7 mai: Florența Crăciunescu, atletă română, laureată olimpică (d. 2008)\n 8 mai: Andrea Fraunschiel, politiciană austriacă (d. 2019)\n 8 mai: Meles Zenawi, politician etiopian (d. 2012)\n 10 mai: Mark David Chapman, criminal american\n 12 mai: Horia Văsioiu, politician român (d.2011)\n 13 mai: Dinu Manolache, actor român de film și teatru (d. 1998)\n 14 mai: Edith Konradt, scriitoare română\n14 mai: Wilhelm Molterer, politician austriac\n 14 mai: Nicolae Șerdin, politician român\n 14 mai: Robert Tapert, producător american de film\n 15 mai: Mohamed Brahmi, politician tunisian (d. 2013)\n 16 mai: Olga Korbut, sportivă rusă (gimnastică artistică)\n 16 mai: Richard Phillips, scriitor american\n 20 mai: Dumitru-Anghel Horváth, deputat român (1996-2000)\n 21 mai: Levente Csaba Szekely, politician român\n 22 mai: Petru Kuki, scrimer român\n 23 mai: Nati Meir, politician român de etnie israeliană\n 23 mai: John Stevens, politician britanic\n 26 mai: Paul Stoddart, antreprenor australian\n 28 mai: Nicolae Robu, inginer, profesor universitar și politician român, primar al Timișoarei (2012-2020), rector al Universității „Politehnica” \n 29 mai: Aurel Gubandru, politician român\n 30 mai: Topper Headon (Nicholas Bowen Headon), baterist și compozitor britanic (The Clash)\n 31 mai: José Salafranca Sánchez-Neira, politician spaniol\n\nIunie \n 3 iunie: Lucian Gheorghiu, jurnalist român (d. 2016)\n 3 iunie: Ingrid Austlid Rise, artistă norvegiană\n 4 iunie: Paulina Chiziane, scriitoare mozambicană\n 5 iunie: Ioan-Silviu Lefter, politician român\n 6 iunie: Pier Antonio Panzeri, politician italian\n 7 iunie: William Forsythe, actor american\n 8 iunie: José Antonio Camacho (José Antonio Camacho Alfaro), fotbalist și antrenor spaniol\n 10 iunie: Gheorghe Firczak, politician român de etnie ruteană\n10 iunie: Annette Schavan, politician german\n 10 iunie: Andrew Stevens, actor american\n 11 iunie: Marie Gruber, actriță germană (d. 2018)\n 14 iunie: Claudia Partole, scriitoare și jurnalistă din Republica Moldova\n 20 iunie: Viorica Ionică, handbalistă română (d.2020)\n 21 iunie: Michel Platini (Michel François Platini), fotbalist și antrenor francez, președinte al UEFA (2007-2015),\n 22 iunie: Teodor Gavrilaș, politician român\n 22 iunie: Bashkim Shehu, scriitor albanez\n 27 iunie: Isabelle Adjani, actriță franceză de film\n\nIulie \n\n 1 iulie: Vladimir Petrović, fotbalist și antrenor sârb\n 2 iulie: Vasile Duță, politician român, senator (2000–2004), (d. 2016)\n 3 iulie: Walter Veltroni, politician italian\n 5 iulie: Mia Couto, scriitor mozambican\n8 iulie: Lena Endre (Lena Endre Hobert), actriță suedeză\n8 iulie: Mihaela Mitrache, actriță română de film, radio, teatru, TV și voce (d. 2008)\n 9 iulie: Constantin Bălălău, politician român (d. 2010)\n 9 iulie: John Michael Botean, preot american\n 11 iulie: Mariana Buruiană, actriță română de film, radio, teatru, TV și voce\n 11 iulie: Maria Dragomiroiu, interpretă română de muzică populară\n 12 iulie: Leonardo Domenici, politician italian\n 15 iulie: Cornelia Cazacu, politiciană română\n 15 iulie: Fiona Hall, politiciană britanică\n 19 iulie: David Bowe, politician britanic\n 21 iulie: Marcelo Bielsa (Marcelo Alberto Bielsa Caldera), fotbalist argentinian\n21 iulie: Dan Chișu, actor român\n 21 iulie: Véronique Tadjo, scriitoare ivoriană\n 22 iulie: Willem Dafoe (William James Dafoe), actor american de film\n 23 iulie: Constantin Rotaru, politician român\n 24 iulie: Mihai-Apostol Enăchescu, politician român\n 25 iulie: Egidio Miragoli, episcop romano-catolic al Diecezei de Mondovì (Italia)\n 27 iulie: Bobby Rondinelli, muzician american\n 28 iulie: Vasile Andrei, sportiv român (lupte libere și greco-romane)\n 29 iulie: Cornelia Pavlovici, actriță română\n\nAugust \n 1 august: Ioan Popa, jurnalist român\n 2 august: Marius Mihălăchioiu, politician român\n2 august: Eugen Nicolăescu, politician român\n 3 august: Renate Weber, juristă, politiciană română\n 5 august: Dumitru Giurescu, politician român\n5 august: Sorin Constantin Stragea, politician român\n 11 august: Diana Turconi-Bubenek, jurnalistă română\n 12 august: Dumitru Buzatu, politician român\n 12 august: Iurie Colesnic, politician din R. Moldova\n 13 august: Ion Stan, politician român (d.2018)\n 15 august: Ion Dumitru, politician român\n 16 august: Mihai Furtună, politician din R. Moldova\n16 august: Jeff Perry, actor american\n 16 august: Søren Bo Søndergaard, politician danez\n 17 august: Isabelle Caullery, politiciană franceză\n 20 august: Viorica Marcu, politiciană română\n 20 august: Nicolae Tăbăcaru, politician din R. Moldova\n 22 august: Vasile Poenaru, poet și editor român\n 26 august: Emil Hurezeanu, poet, eseist și jurnalist român\n 28 august: Nicolae Păsărică, sportiv (oină) român (d. 2016)\n 30 august: Alexander de Roo, politician neerlandez\n 31 august: Filip Adwent (Filip Stanisław Adwent), medic polonez (d. 2005)\n\nSeptembrie \n 2 septembrie: Florența Mihai, jucătoare română de tenis (d. 2015)\n 3 septembrie: Scarlat Iriza, politician român (d.2023)\n 5 septembrie: Antonio De Blasio, politician maghiar\n 6 septembrie: Costică Macaleți, politician român\n 6 septembrie: Călina Pandele Yttredal, scriitoare norvegiană\n 7 septembrie: Mira Furlan, actriță și cântăreață croată (d. 2021)\n 7 septembrie: Dumitru Șerban, politician român\n 10 septembrie: Pat Mastelotto, muzician american\n 11 septembrie: Ion Mihai Dumitrescu, politician român\n 15 septembrie: Ovidiu-Tiberiu Mușetescu, politician român (d. 2009)\n 16 septembrie: Dănuț Culețu, economist român\n 20 septembrie: Christine Oddy, politiciană britanică (d. 2014)\n 21 septembrie: Ducu Bertzi, cantautor și folkist român\n 21 septembrie: François Cluzet, actor francez\n 21 septembrie: Israel Katz, politician israelian, ministrul de finanțe al Israelului\n 23 septembrie: David Hammerstein Mintz, politician spaniol\n 24 septembrie: Fritz Springmeier, scriitor american\n25 septembrie: Karl-Heinz Rummenigge, fotbalist german (atacant)\n\nOctombrie \n 1 octombrie: Ion Stratan, scriitor român (d. 2005)\n 4 octombrie: Luis Herrero-Tejedor Algar, politician spaniol\n 4 octombrie: Aurică Popescu, politician român\n 4 octombrie: Jorge Valdano (Jorge Alberto Francisco Valdano Castellanos), fotbalist argentinian (atacant)\n 5 octombrie: Viorica Cherecheș, politiciană română\n 5 octombrie: Aurora Dan, scrimeră româncă\n 11 octombrie: Ionel Augustin, fotbalist (atacant) și antremor român\n 12 octombrie: Vera Osoianu, scriitoare din R. Moldova\n 14 octombrie: Ion Giurescu, politician român\n 14 octombrie: Carole Tongue, politiciană britanică\n 15 octombrie: Tanya Roberts, actriță, model și producătoare americană (d. 2021)\n 17 octombrie: Cornel Itu, politician român\n 18 octombrie: Paul Ichim, politician român\n 18 octombrie: Victor Țvircun, politician din R. Moldova\n 20 octombrie: Thomas Newman, compozitor american\n 22 octombrie: Patrick Louis, politician francez\n22 octombrie: Doru Pruteanu, politician român (d. 2006)\n 22 octombrie: Glicherie Stanciu, politician român\n 23 octombrie: Romeo Nanu, politician român\n 24 octombrie: Minodora Cliveti, politician român\n 26 octombrie: Bernd Drogan, ciclist german\n26 octombrie: Nicolae Furdui Iancu (n. Nicolae Furdui), interpret român de muzică populară\n 28 octombrie: Bill Gates (n. William Henry Gates III), cofondator al corporației Microsoft\n 28 octombrie: Véronique Mathieu, politiciană franceză\n 29 octombrie: Tudor Deliu, politician din R. Moldova (d.2023)\n 30 octombrie: Toma Simionov, canoist român\n 31 octombrie: Mihail Pop, economist din R. Moldova\n\nNoiembrie \n 1 noiembrie: Gabriel Cotabiță, interpret român de muzică ușoară și pop-rock\n 2 noiembrie: Koji Tanaka, fotbalist japonez\n 4 noiembrie: Matti Vanhanen, politician finlandez\n 5 noiembrie: Kris Jenner, personalitate americană de televiziune\n 6 noiembrie: Erich Karkoschka, astronom american\n6 noiembrie: Paul Romer, economist american\n 8 noiembrie: Dumitru Toma, jurnalist român\n 10 noiembrie: Roland Emmerich, regizor de film și scenarist german\n 12 noiembrie: Sorin Cîrțu, fotbalist român (atacant)\n 13 noiembrie: Mihai Doru Oprișcan, politician român\n13 noiembrie: Cristian Rădulescu, politician român\n13 noiembrie: Ivan Banari, politician din R. Moldova\n 13 noiembrie: Whoopi Goldberg (n. Caryn Elaine Johnson), actriță americană, comediantă și cântăreață\n 14 noiembrie: Anatol Dumitraș, cântăreț de muzică ușoară din R. Moldova (d. 2016)\n 14 noiembrie: Bernd Lange, politician german\n 15 noiembrie: Ildikó Enyedi, regizor de film maghiar, scenarist\n15 noiembrie: N. Lee Wood (Nancy Lee Wood), scriitoare americană\n 16 noiembrie: Marie-Hélène Aubert, politiciană franceză\n 16 noiembrie: Héctor Cúper, fotbalist argentinian\n 20 noiembrie: Toshio Matsuura, fotbalist japonez (atacant)\n 23 noiembrie: Sorin Ovidiu Vântu, om de afaceri român\n 24 noiembrie: Valeriu Cosarciuc, politician din R. Moldova\n 26 noiembrie: Tracy Hickman, scriitor american\n26 noiembrie: Jelko Kacin, politician sloven\n26 noiembrie: Oldřich Vlasák, politician ceh\n 27 noiembrie: Leonid Bujor, politician din R. Moldova (d. 2021)\n27 noiembrie: Petre Grosu, fotbalist român (atacant)\n27 noiembrie: Constantin Niță, politician român\n 28 noiembrie: Neculai Vasilcă, handbalist român\n 29 noiembrie: Franco Trevisi, actor italian\n 30 noiembrie: Billy Idol (n. William Michael Albert Broad), muzician, cântăreț, compozitor și actor englez\n\nDecembrie \n 2 decembrie: Neagu Mihai, politician român\n 3 decembrie: Iosif Csaba Pal, episcop de Timișoara\n 4 decembrie: Philip Hammond, politician britanic\n 4 decembrie: Cassandra Wilson, muziciană americană\n 7 decembrie: Vasile Pavel, politician român\n 8 decembrie: Deborra-Lee Furness, actriță australiană\n9 decembrie: David Dabydeen, scriitor guyanez\n 9 decembrie: Aurel Gabriel Simionescu, politician român\n 10 decembrie: Reinhold Mitterlehner, politician austriac\n 11 decembrie: Constantin Petrea, politician român\n 11 decembrie: Constantin Petrea, politician român\n 16 decembrie: Lorenz al Belgiei, Arhiduce de Austria-Este, membru al familiei regale belgiene, șeful Casei de Austria-Este (din 1996)\n 16 decembrie: Epifanie-Tiberiu Maerean, politician român\n 18 decembrie: Mihail Olteanu, politician român\n 20 decembrie: Martin Schulz, politician german\n 21 decembrie: Gheorghe Pogea, politician român\n 25 decembrie: Valentin Dinescu, politician român (d. 2008)\n 26 decembrie: Dawood Ibrahim, mafiot indian\n 28 decembrie: Magda Cârneci, poetă română\n 29 decembrie: Marian Petre Miluț, inginer român\n29 decembrie: Pavel Složil, jucător ceh de tenis \n 30 decembrie: Kim Hae-sook, actriță sud-coreeană\n\nDecese \n\n 11 ianuarie: Prințesa Elisabeta a Greciei și Danemarcei, 50 ani (n. 1904)\n 15 ianuarie: Tit Liviu Chinezu, 50 ani, episcop român unit (n. 1904)\n 25 ianuarie: Ica Lenkeffy (n. Ilona Kaukál), 58 ani, actriță maghiară (n. 1896)\n 31 ianuarie: Mihail Lozinski, 63 ani, scriitor rus (n. 1886)\n 31 ianuarie: John Mott (John Raleigh Mott), 89 ani, diplomat american (n. 1865)\n 6 februarie: Constantin Argetoianu, 83 ani, politician român, prim-ministru al României (1939), (n. 1871)\n 23 februarie: Paul Claudel, 86 ani, dramaturg, poet francez (n. 1868)\n 28 februarie: Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei, 67 ani (n. 1887)\n 5 martie: Hortensia Papadat-Bengescu, 78 ani, scriitoare română (n. 1876)\n 5 martie: Antanas Merkys, 68 ani, politician lituanian (n. 1887)\n 6 martie: Mammad Emin Rasulzade, 71 ani, politician azer (n. 1884) \n 8 martie: Prințesa Clémentine a Belgiei (n. Clémentine Albertine Marie Léopoldine), 82 ani, soția lui Napoléon Victor Bonaparte (n. 1872)\n 9 martie: Dimitrie Negru, 71 ani, medic român (n. 1883)\n 11 martie: Sir Alexander Fleming, 73 ani, om de știință scoțian, laureat al Premiului Nobel (1945), (n. 1881)\n 14 martie: Jenő Fuchs, 72 ani, scrimer maghiar (n. 1882)\n 22 martie: Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg (n. Ernst II Bernhard Georg Johann Karl Frederick Peter Albert), 83 ani (n. 1871)\n 22 martie: Ivan Șubașici (Ivan Šubašić), 62 ani, politician croat (n. 1892)\n 8 aprilie: Enrica von Handel-Mazzetti, 84 ani, scriitoare austriacă (n. 1871)\n 10 aprilie: Pierre Teilhard de Chardin, 73 ani, geolog, paleontolog, fizician, antropolog și teolog francez (n. 1881)\n 10 aprilie: Oskar Lindberg, 68 ani, compozitor suedez (n. 1877)\n 11 aprilie: Clifton Sprague (Clifton Albert Frederick Sprague), 59 ani, ofițer american (n. 1896)\n 18 aprilie: Albert Einstein, 76 ani, fizician american originar din Germania, laureat al Premiului Nobel (1921), (n. 1879)\n 25 aprilie: José Moreno Villa, 68 ani, poet spaniol (n. 1887)\n 2 mai: Margareta Clementina de Austria (n. Margarethe Klementine Maria), 84 ani, prințesă de Thurn și Taxis (n. 1870)\n 4 mai: George Enescu, 73 ani, compozitor român (n. 1881)\n 29 mai: Aristide Caradja, 93 ani, entomolog român (n. 1861)\n 13 iunie: Stanley Price, 62 ani, actor american (n. 1892)\n 29 iunie: Max Pechstein, 73 ani, artist german (n. 1881)\n\n 2 august: Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei, 86 ani (n. 1869)\n 2 august: Wallace Stevens, 75 ani, poet american (n. 1879)\n12 august: Lynne Carver, 38 ani, actriță americană (n. 1916)\n 12 august: Thomas Mann (n. Paul Thomas Mann), 80 ani, scriitor german, laureat al Premiului Nobel (1929), (n. 1875)\n 12 august: James B. Sumner (James Batcheller Sumner), 67 ani, chimist american laureat al Premiului Nobel (1946), (n. 1887)\n 17 august: Fernand Léger (Jules Fernand Henri Lége), 74 ani, pictor francez (n. 1881)\n 24 august: Lothar Rădăceanu (n. Lothar Wuertzel), 56 ani, poet și politician român (n. 1895)\n 27 august: Joachim Wach (Joachim Ernst Adolphe Felix Wach), 57 ani, sociolog german (n. 1898)\n 3 septembrie: Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin, 86 ani, mare ducesă consort de Oldenburg (n. 1869)\n 8 septembrie: Ștefan Vencov, 55 ani, fizician român (n. 1899)\n 16 septembrie: Gustav von Bergmann, 76 ani, medic internist german (n. 1878)\n 20 septembrie: Robert Riskin, 58 ani, scriitor american (n. 1897)\n 30 septembrie: Mihail Cehov, 64 ani, actor, regizor și scriitor rus (n. 1891)\n 30 septembrie: James Dean (James Byron Dean), 24 ani, actor american de film (n. 1931)\n 17 octombrie: Demetrios Maximos, 82 ani, politician grec (n. 1873)\n 18 octombrie: José Ortega y Gasset, 72 ani, scriitor, filosof spaniol (n. 1883)\n 19 octombrie: Eugène Joseph Delporte, 73 ani, astronom belgian (n. 1882)\n 25 octombrie: Sadako Sasaki, 12 ani, supraviețuitoare a bombardamentului atomic de la Hiroshima și artistă de origami japoneză (n. 1943)\n 30 octombrie: Dimitrie Gusti, 75 ani, etician, filosof și sociolog român (n. 1880)\n 5 noiembrie: Maurice Utrillo, 71 ani, pictor francez (n. 1883)\n 12 noiembrie: Tin Ujević (Augustin Ujević), 64 ani, poet croat (n. 1891)\n 13 noiembrie: Romulus Cioflec, 73 ani, activist și scriitor român (n. 1882)\n 25 noiembrie: Arthur Tansley, 84 ani, botanist britanic (n. 1871)\n 14 decembrie: Alexandru Proca, 57 ani, fizician român, a elaborat teoria mezonică a forțelor nucleare și ecuațiile ce îi poartă numele, ecuațiile Proca (n. 1897)\n 25 decembrie: Alexandre-Marie Desrousseaux, 94 ani, politician francez (n. 1861)\n\nPremii Nobel \n\n Fizică: Willis Eugene Lamb, Polykarp Kusch (SUA)\n Chimie: Vincent du Vigneaud (SUA)\n Medicină: Hugo Theorell (Suedia)\n Literatură: Halldór Kiljan Laxness (Islanda)\n Pace: Premiul în bani a fost alocat Fondului Special aferent acestei categorii\n\n1955"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi mai multe informații despre Lied der Deutschen."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Cântecul germanilor (în ) este imnul național al Germaniei. Versurile sale sunt scrise de către August Heinrich Hoffmann von Fallersleben în 1841, pe o melodie de Franz Joseph Haydn.\n\nIstorie \nMelodia a fost compusă în 1797, ca parte dintr-un cvartet de coarde. Inițial acest cântec a fost folosit drept imnul împăratului Francisc II, \"Gott erhalte Franz den Kaiser\" (\"Domnul să-l aibă în pază pe împăratul Franz\"). Cântecul a devenit imn național oficial german abia în 1922. După 1952 el redevine imn național, dar numai de-facto. La ocazii oficiale se cântă numai strofa a treia. Aceasta este situația și până în ziua de azi în Germania reunită.\n\nCântecul este cunoscut în general prin primul său vers, \"Deutschland, Deutschland über alles\", chiar dacă acest vers nu este rostit/cântat des, din motivele explicate mai jos.\n\nFallersleben a scris textul pe vremea când încă nu exista un stat unit german, ci doar o mulțime de regate și principate. El a vrut să-și exprime dorința pentru o Germanie unită și puternică. Pe acest fundal, primul vers „Deutschland, Deutschland über alles, über alles in der Welt” trebuie înțeles la origine ca un apel la populația și suveranii germani de a crea o Germanie unificată. În timpul lui Fallersleben, acest text a avut și o conotație revoluționară, de vreme ce dorința pentru o Germanie unită era mai mare decât cea pentru libertatea presei sau pentru alte drepturi liberale.\n\nDupă ce aceste drepturi au fost stabilite în urma Primului Război Mondial, toate cele trei strofe au fost folosite în Imnul Național German de la 1922. În anii ce au urmat, totuși, partidele naționaliste precum Partidul Nazist al lui Hitler au impus în interes propriu și abuziv reinterpretarea a primului vers „Deutschland, Deutschland über alles”. Interpretarea impusă a fost „Germania ar trebui să conducă toată lumea”, iar idea lui Fallersleben despre o țară-mamă unificată pentru toți germanii a fost inclusă în inițiativa „Heim ins Reich” (traducere aproximativă: Reîntoarce-te în Reich), care a cauzat finalmente Al Doilea Război Mondial.\n\nDin 1945 până în 1949 imnul a fost interzis în zona de ocupație americană. În 1949, când Germania de Vest (Bundesrepublik Deutschland - Republica Federală Germania) a început să se reconstituie ca o nouă țară democrată, a apărut ideea că toate aceste conotații ar face imposibilă continuarea existenței imnului cu toate strofele. Astfel, în 1952, la cererea cancelarului Konrad Adenauer, președintele Theodor Heuss a aprobat cântecul germanilor, cântat la ocazii oficiale numai cu ultima strofă. Cântecul acesta a devenit din nou imn național, dar numai de-facto, adică fără o bază legală formală.\n\nDupă reunificarea Germaniei, președintele Richard von Weizsäcker a constatat într-o scrisoare, datată la 19 august 1991, către cancelarul Helmut Kohl că strofa a treia este imnul Germaniei reunite. Pe 23 august 1991 Helmut Kohl a răspuns afirmativ în numele guvernului german. Până în 1990, RDG a avut un alt imn, intitulat Auferstanden aus Ruinen (Ridicați dintre ruine).\n\nVersuri și traducere \nAcestea sunt versurile asa cum au fost scrise de Hoffmann von Fallersleben.\n\nDoar a III-a strofă este folosită ca imnul național al Republicii Federale Germane.\n\nNotă: Ultimele două fraze care au semne de repetiție ( |: și :| ) sunt cântate de două ori.\n\nVezi și \n Gott erhalte Franz den Kaiser\n\nReferințe\n\nLegături externe \n Imnul național al Germaniei\n Cântecul germanilor\n\nGermania\nImnuri naționale\nCântece patriotice germane"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Spune-mi tot ce știi despre 1841."
},
{
"from": "assistant",
"value": "\n1841 (MDCCCXLI) a fost un an al calendarului gregorian, care a început într-o zi de vineri.\n\nEvenimente \n\n 26 ianuarie: Regatul Unit ocupă Hong Kong.\n\nNedatate \n\nEste aplicat pentru prima dată filibusterismul (practica întârzierii legislației) în Senatul Statelor Unite ale Americii.\n Este inaugurată prima linie de transport feroviar internațional din Europa: Strasbourg - Basel.\n\nArte, știință, literatură și filozofie \n\n Apare Esența creștinismului, cea mai importantă lucrare a lui Ludwig Feuerbach.\nApare la Iași primul manual de gastronomie din Moldova „200 Rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești” semnată de Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi.\n August Heinrich Hoffmann von Fallersleben scrie versurile pentru Das Lied der Deutschen, imnul național al Germaniei din anul 1949 încoace.\nEdgar Allan Poe publică primul roman polițist din lume Crimele din Rue Morgue.\n\nNașteri \n 4 ianuarie: Petru Poni, chimist, fizician, petagog și mineralog român (d. 1925)\n 14 ianuarie: Berthe Morisot, pictoriță franceză (d. 1895)\n 25 februarie: Pierre-Auguste Renoir, pictor francez (d. 1919)\n 3 martie: Iosif Vulcan, publicist, director fondator al revistei Familia (d. 1907)\n 26 aprilie: Wilhelm Scherer, critic și filolog austiac (d. 1886)\n 3 iunie: Eduard Caudella, compozitor român (d. 1924)\n 8 septembrie: Antonin Dvorak, compozitor ceh (d. 1904)\n 4 octombrie: Maria Sofia de Bavaria, soția regelui Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii (d. 1925)\n 10 octombrie: Ion I. Câmpineanu, primul guvernator al Băncii Naționale, român (d. 1888)\n 29 octombrie: Rudolph Sohm, jurist german (d. 1917)\n 9 noiembrie: Eduard al VII-lea, rege al Angliei (d. 1910)\n\nNedatate \n\nȘerban Eminovici, fratele mai mare a poetului Mihai Eminescu (d. 1874)\n\nDecese \n\n 20 ianuarie: Jørgen Jürgensen, 60 ani, aventurier danez (n. 1780)\n 19 februarie: Prințesa Augusta a Prusiei (n. Auguste Christine Friederike), 60 ani, prima soție a lui Wilhelm al II-lea, elector de Hessen (n. 1780)\n 1 martie: Claude Victor-Perrin, 76 ani, general francez (n. 1764)\n 4 aprilie: William Henry Harrison, 68 ani, politician american, al 9-lea președinte al Statelor Unite (n. 1773)\n 20 mai: José María Blanco White, 65 ani, scriitor și gânditor spaniol (n. 1775)\n 31 mai: George Green, 47 ani, matematician și fizician englez (n. 1793)\n 1 iunie: Nicolas Appert, 91 ani, inventator francez (n. 1749)\n 29 iunie: Frederica de Mecklenburg-Strelitz (n. Friederike Luise Caroline Sophie Alexandrine), 63 ani, regină a Hanovrei (n. 1778)\n 11 august: Johann Friedrich Herbart, 65 ani, filosof și psiholog german (n. 1776)\n 18 august: Jonathan Friedrich Bahnmaier, 67 ani, teolog evanghelic german (n. 1774)\n 1 octombrie: Contesa Claudine Rhédey de Kis-Rhéde, 29 ani, stră-străbunica reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii (n. 1812)\n 17 octombrie: Amalie Zephyrine de Salm-Kyrburg, 81 ani, străbunica regelui Carol I al României (n. 1760)\n 28 octombrie: Johann Arfvedson (n. Johan August Arfvedson), 49 ani, chimist suedez (n. 1792)\n 13 noiembrie: Carolina de Baden (n. Friederike Karoline Wilhelmine), 65 ani, regină a Bavariei (n. 1776)\n\nVezi și \n Listă de conducători de stat din 1841\n\n1841"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Spune-mi detalii importante despre Limba germană."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Limba germană (în germană deutsche Sprache, uzual Deutsch ) aparține grupului vestic al limbilor germanice. Formează împreună cu neerlandeza un continuum dialectal.\n\nLimba germană este vorbită ca limbă maternă de majoritatea populației în Germania, Austria, Elveția, Luxemburg și Liechtenstein, în estul Belgiei, precum și în regiunea Schleswigul de Nord (Nordschleswig) din sudul Danemarcei, în regiunea autonomă Tirolul de Sud (Südtirol) din nordul Italiei, în voievodatul Opole al Poloniei și în regiunile Alsacia (Elsass) și Lorena (Lothringen) din Franța. De asemenea, germana e vorbită ca limbă maternă de 45 mii de persoane în Cehia (mai ales în regiunea istorico-geografică Egerland) și de cca 110 mii de persoane în Ungaria (cu precădere în regiunea istorico-geografică Dunantul fiind folosită ca limbă oficială locală în orașul Sopron). În România, limba germană este vorbită de circa 60 mii de persoane.\n\nÎn plus, limba germană este vorbită de un număr destul de mare de coloniști germani în SUA (cca 45 milioane de etnici germani dintre care 6,1 milioane utilizează germana ca limbă maternă), Canada (2,5 milioane de etnici germani dintre care 300 mii vorbitori nativi de germană), Mexic (90 mii vorbitori ca limbă maternă), Argentina (1,5 milioane de persoane cu descendență germană dintre care 350 mii folosesc germana ca limbă maternă), Uruguay (40 mii de etnici germani, inclusiv 10 mii vorbitori de germană ca limbă maternă), Brazilia (cca 5 milioane de etnici germani dintre care 900 mii vorbesc germana ca limbă maternă), Paraguay (250 mii vorbitori ca limbă maternă), Chile (cca 150 mii de etnici germani dintre care 20 mii vorbitori nativi de germană), Namibia (30 mii vorbitori ca limbă maternă), Rusia (450 mii vorbitori ca limbă maternă), Kazahstan (350 mii vorbitori ca limbă maternă) și Australia (cca 1 milion de etnici germani dintre care 200 mii mai rămân vorbitori nativi de germană).\n\nPronunție și grafie \nDetaliile din această secțiune se referă în primul rând la limba germană standard (Hochdeutsch). Pronunția în celelalte dialecte germane poate diferi mult de pronunția standard.\n\nLungimea (sau cantitatea) sunetelor joacă un rol important în limba germană. O vocală pronunțată lung sau scurt poate produce o diferență între două cuvinte care în rest sunt identice. De exemplu, Miete, cu i pronunțat lung, înseamnă „chirie”, dar Mitte, cu i pronunțat scurt, înseamnă „mijloc”, „centru”. Ofen, cu o lung, înseamnă „cuptor”, „sobă”, dar offen, cu o scurt, înseamnă „deschis”. După cum se observă din aceste exemple, în limba germană și substantivele comune sunt scrise cu inițială majusculă.\n\nPentru a distinge între vocale lungi și vocale scurte, ortografia germană folosește consoane simple sau duble. După vocale scurte se scriu, de obicei, consoane duble (tt, dt, ll, ck, mm, nn, ss, tz etc.), iar după vocale lungi sau diftongi se scriu consoane simple (t, d, l, m, n, s, z etc.). Pentru a se reda sunetul s după o vocală lungă sau după diftong, în scrierea germană se folosește în multe cazuri, încă din evul mediu, și litera specială ß, numită pe românește „s dur” sau și „s ascuțit” (scharfes S sau Eszett). Astfel: ich esse (= eu mănânc) se pronunță cu e scurt, dar ich aß (= eu mâncam, am mâncat) se pronunță cu a lung.\n\nMultă vreme pentru litera minusculă specială ß nu a existat majusculă corespunzătoare. În loc de „s dur mare”, care nu a existat, se scria SS. Totuși, în iunie 2008 organizațiile internaționale de standardizare ISO și DIN au hotărât introducerea literei majuscule „s dur” cu codul Unicode 1E9E. Motivul este normarea tehnicilor de scriere. Noua literă „s dur majuscul” încă nu este întâlnită în practică.\n\nÎn germana din Elveția și Liechtenstein litera ß nu se folosește deloc, și în loc de ß se scrie ss.\n\nO altă deosebire față de română, întâlnită în multe dialecte germane actuale, este faptul că litera r se pronunță foarte voalat, și uneori nici nu se distinge acustic.\n\nVocalele a, o și u se folosesc și în varianta cu umlaut, care este o modificare a pronunției lor. Umlautul se notează în scris cu semnul diacritic numit „tremă”, format din două puncte plasate orizontal deasupra literei: ä, ö și ü, iar la majuscule: Ä, Ö și Ü.\n ä și Ä se pronunță asemănător cu un „e” românesc, dar foarte deschis;\n ö și Ö se pronunță asemănător cu „eo”, așa ca în cuvintele românești foehn, bleu și loess.\n ü și Ü se pronunță asemănător cu „iu”, așa ca în cuvintele românești etui și tul.\nÎn loc de vocală cu umlaut se mai poate scrie și: ae, respectiv oe și ue (excepție: în numele proprii), dar aceste perechi de litere se pronunță la fel ca și ä respectiv ö și ü.\n\nAlte particularități fonetice germane:\n äu se pronunță (simplificat) ca și „oi”.\n c se pronunță în multe cazuri ca și „țe”;\n e se pronunță deseori ca un „ă”;\n ei se pronunță ca și „ai”;\n eu se pronunță (simplificat) ca și „oi”.\n ge se pronunță ca „ghe”;\n gi se pronunță ca și „ghi”;\n j se pronunță ca un „i”;\n r se pronunță în multe dialecte germane foarte voalat, eventual chiar deloc\n s se pronunță în multe cazuri ca și „z”;\n sch se pronunță ca un „ș”;\n sp se pronunță în multe cazuri ca și „șp”; în unele dialecte nordice se pronunță sp;\n st se pronunță în multe cazuri ca și „șt”; în unele dialecte nordice se pronunță st;\n v se pronunță ca un „f”;\n w se pronunță ca un „v”; excepție:\n în multe nume proprii germane, w-ul final nu se pronunță deloc: Beeskow; Treptow; Pankow; Bülow; Thiessow, și multe altele;\n y se pronunță ca și „ü” (vezi mai sus);\n z se pronunță ca un „ț”.\n\nIstorie \nIstoria limbii germane își are originea o dată cu apariția limbii Germane Vechi. Lucrările scrise pentru această limbă au apărut la sfârșitul secolului al IX-lea. Aceste lucrări erau în mare parte scrieri religioase. Printre aceste scrieri putem enumera: Georgslied, Ludwigslied, Evangelienbuch, precum și alte imnuri și rugăciuni.\n\nUna dintre primele poezii creștine ce a fost scrisă în limba Germană Inaltă Veche se numea Muspilli. Cartea descrie situația în care ajunge sufletul omului după moarte. O altă scriere în limba Germană Inaltă Veche este Hildebrandslied, care este un poem secular. Cartea descrie povestea dintre un tată și un fiu, ce s-au cunoscut intr-o luptă. Aceste două scrieri au fost unele dintre primele opere ce aveau conținut laic. In cartea Hildebrandslied, vedem pentru prima dată, într-un text scris în limba germană, utilizarea concomitentă a dialectelor vechi germane, cât și a celor sasești vechi.\n\nLimba Germană Inaltă Veche nu avea o structură constantă, care funcționa simultan pe intreg teritoriu al Germaniei. Ea era prezentă prin existența mai multor dialecte regionale.\n\nCele mai cunoscute dialecte din zona Germaniei, din secolul VII erau cele: bavareze, turingice si alamane. Aceste dialecte circulau in sud-centrul Germaniei, precum și in zona Austriei de astăzi.\n\nConform izvoarelor istorice, limba Germană Inaltă Veche a fost la inceput, influențata de limba latină, iar… Scrisul pentru această limbă folosea ocazional ( in special pentru cele religioase ), alfabetul latin.\n\nCu toate ca limba Germană Inaltă Veche era predominantă in zona Germaniei, această limbă a avut de suferit o serie de modificări de-a lungul timpului. Aceste modificări au fost atat fonetice, morfologice, fonologice cât și sintactice. Datele istorice confirmă, că această limbă a fost mai degraba instabilă, iar acest fapt este din cauza lipsei unei reglementări mai riguroase. Limba Germană Inaltă Veche a avut o ușoara reglementare la sfarșitul anului 1050, care din păcate, nu a avut puterea de a se menține și a se răspândi pe intreg teritoriul german.\n\nDialectele care au trecut prin cea de a doua schimbare a vocalelor germane în Evul Mediu sunt considerate membre ale limbii germane.\n\nDin motive de izolare geografică (munți înalți, păduri întinse) și din motive economice (rutele comerciale erau de obicei de-a lungul râurilor), limba germană a avut inițial o multitudine de dialecte care s-au dezvoltat aproape independent. Din cauză că pe teritoriul Germaniei de azi au existat multe state mici, nu a existat pentru mult timp nici o forță care să acționeze pentru unificarea sau standardizarea germanei. Printre primele evenimente care au dus spre standardizare se numără traducerea Bibliei de către Martin Luther (Noul Testament în 1521 și Vechiul Testament în 1534), care se bazează pe limba germană vorbită în popor și pe cea folosită în cancelariile habsburgice.\n \nGermana înaltă (Hochdeutsch) în sensul de germana standard s-a format în sec. XVI-XVII în baza dialectelor intermediare (Mitteldeutsch) între germana de sus și cea de jos. Lucrările pentru mass media și în special cele scrise sunt aproape toate produse în Hochdeutsch, care este o limbă universală înțeleasă în toate zonele de limbă germană de pe glob (cu excepția preșcolarilor în zone unde se vorbește doar dialect - dar în era televiziunii, până și ei ajung să înțeleagă germana înaltă, chiar înainte de a merge la școală).\n\nGermana înaltă (Hochdeutsch) mai are însă și un alt înțeles, anume totalitatea următoarelor limbi și dialecte: limbile germana standard, idiș și luxemburgheză, dialectele din zona centrală și de sud a Germaniei, dialectele vorbite în Austria, Liechtenstein, Elveția, Luxemburg, Tirolul de sud (Italia), Alsacia și Lorena (Franța), Belgia, Polonia, SUA, Rusia, România, Danemarca, precum și mai multe țări din America de sud și din sudul Africii.\n\nPrimul dicționar al Fraților Grimm, ale cărui 16 părți au fost publicate între 1852 și 1960, a fost și încă este cel mai complet census al cuvintelor din limba germană.\n\nÎn 1880, regulile gramaticale și ortografice de la acea vreme au apărut în lexiconul Duden, numit așa după autorul lui, Konrad Duden. În 1901, această carte a fost declarată definiția standard a limbii germane.\n\nDe atunci până în 1996 nu a mai avut loc o reformă majoră a ortografiei. În 1996 s-a ajuns la decizia reformării regulilor ortografice, adică la așa zisa ortografie germană „nouă”, pentru care lingviștii germaniști din patru state germanofone, RFG, RDG (până la reunificare), Austria și Elveția (cantoanele germanofone) s-au consfătuit timp de decenii. Noile norme au fost introduse pe 1 august 1998.\n\nNoua ortografie este obligatorie în Germania numai pentru școli și anumite instituții de stat. (Situația legală din Germania este ceva mai complexă din cauza structurii federale a statului, cu administrației pe 3 nivele - federal, statal (pe landuri) și comunal. Însă, în vederea modificării ortografiei oficiale, în Germania este suficientă o dispoziție la nivel ministerial (Erlass), nefiind nevoie și de o lege (Gesetz).)\n\nHotărârea din 1996 a constat dintr-un compromis: atât ortografia germană veche cât și cea nouă au fost permise în paralel, pentru o perioadă de tranziție foarte lungă - până în anul 2005. Astfel, folosirea ortografiei vechi se marca în școli cu roșu drept greșeală, dar nu se scădeau puncte la notă.\n\nNoul standard, obligatoriu de la 1 august 2005 în Germania, Austria și Elveția, pune capăt acestui paralelism și impune școlilor și instituțiilor de stat ortografia nouă. Însă numeroase personalități, scriitori, instituții și firme se împotrivesc adoptării noii ortografii, în general considerând-o nereușită. Landurile Bayern (Bavaria) și Nordrhein-Westfalen (Renania de Nord-Vestfalia) precum și cantonul/orașul elvețian Berna au decis să prelungească pe teritoriile lor paralelitatea ortografiilor cu încă un an. Marele cotidian (particular) de renume mondial Frankfurter Allgemeine Zeitung („F.A.Z.”) nu a acceptat deloc noua ortografie din 1998 și a continuat multă vreme să aplice ortografia „veche”.\n\nDin cauza numeroaselor reclamații și în baza propunerilor făcute de Comisia internațională pentru ortografia germană, Conferința miniștrilor culturii și învățământului ai landurilor germane a aprobat în martie 2006 unele modificări aduse noilor reguli ortografice. Drept rezultat, noua ortografie germană revizuită (incluzând modificările de ultim moment) a intrat în vigoare la 1 august 2006 (la începutul anului școlar 2006/2007 în Germania). Elveția a decis de asemeni (în iunie 2006) adoptarea oficială a ortografiei noi revizuite. Ortografia veche a fost însă tolerată în școli, ca ortografie paralelă, timp de un an în Germania, doi ani în Austria și trei ani în Elveția.\n\nLa 22 iulie 2006 redacția dicționarelor normative Duden pentru limba germană (vezi www.duden.de) a publicat o nouă ediție, nr. 24, a îndreptarului ortografic, cu ultimele modificări. Noua ortografie, în varianta inițială, nerevizuită, fusese inclusă în ediția nr. 21, din 1996, a îndreptarului.\n\nCa noutate absolută, conform noii ortografii, revizuite, pentru numeroase cuvinte (circa 2% din lexicul inclus) sunt admise mai multe variante. În aceste cazuri, redacția face totuși recomandări cu privire la varianta care ar urma să fie preferată.\n\nCa o contribuție la „pacificarea” ortografiei, principalele agenții de știri și medii de informare germane au decis să aplice o scriere unitară chiar și în cazurile de ortografie multiplă.\n\nÎncepând cu anul școlar 2007/2008, în școlile din Germania nu se mai tolerează ortografia veche, iar erorile ortografice făcute de elevi duc la scăderea notei.\n\nDin anul 2004 există Consiliul pentru Ortografia Germană, format din 41 de membri din șapte țări și regiuni: Germania, Austria, Elveția, Liechtenstein, Provincia Autonomă Bolzano-Tirolul de Sud și Comunitatea germanofonă din Belgia. Este autoritatea centrală în materie de ortografie.\n\nSituație actuală \n\nGermana este limba oficială în Germania, Austria și Liechtenstein, una din limbile oficiale în Belgia (alături de neerlandeză și franceză), Elveția (împreună cu franceza, retoromana și italiana) și Luxemburg (împreună cu franceza și luxemburgheza), precum și limbă oficială regională în regiunea autonomă Tirolul de Sud din nordul Italiei (alături de italiană), Raionul național german Halbstadt din Rusia (alături de rusă) și Raionul național german Azovo din Rusia (alături de rusă). Până în 1990 a fost și una dintre limbile oficiale ale Namibiei (alături de afrikaans și engleză; din 1990 este limba națională). Într-o serie de localități din Danemarca, Polonia, Slovacia, Ungaria și România germana are statut de limbă co-oficială locală.\n\nTotodată, germana este una dintre cele 3 limbi de lucru ale Comisiei Europene (alături de franceză și engleză), una dintre cele cinci limbi de lucru ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, una dintre cele șase limbi oficiale ale OSCE și una din cele 4 limbi oficiale ale Asociației Europene de Liber Schimb.\n\nConform estimărilor germana este vorbită ca limbă maternă de cca. 100 milioane de persoane (mai ales în Europa Centrală), fiind limba cu cel mai mare număr de vorbitori din Europa. Germana rămâne cea de-a treia limbă străina studiată în lume (după engleză și franceză) cu toate că influența crescândă a limbii engleze a afectat în ultimul timp rolul limbii germane în plan internațional.\n\nGramatica\n\nLexic \n\nLimba germană este o limbă pluricentrică, sintetică, fuzională cu forme de sinteză derivată și cu un continuum dialectal. O subdivizare posibilă a lexicului german este următoarea:\n Două treimi din lexicul (vocabularul tematic) consemnat în lexicoane respectă strict regulile gramaticale;\n un alt fond de cuvinte este format inițial pe baza regulilor de lexicalizare și este considerat de lingviști a fi caracteristic și necesar lexicului în uz;\n și în sfârșit, o altă parte sunt cuvinte formate ad-hoc din articulații modulare flexibile, tot printr-un proces de lexicalizare și idiomatizare a termenilor, însoțit uneori și de schimbări semantice. Această ultimă parte se găsește doar în lexiconul „interior” („mental”) al vorbitorului, nefiind consemnată nicăieri.\nAstfel, limba germană este o limbă enciclopedică cu o permanentă „creație a cuvintelor” compuse instantaneu din alte cuvinte sau morfeme (substantive, verbe, adjective, atribute, afixe etc.).\nIntroducerea unui număr „nelimitat” de semnificații ale sensurilor noționale în ansamblarea cuvintelor formate ad-hoc constituie o posibilitate practică, această alcătuire depinzând doar de capacitățile cognitive ale ficărui individ care o uzitează. („cuvintele cu circulația cea mai mare în limbă dau adevăratul caracter al acesteia”).\n \nÎn prima parte ale cuvintelor compuse există noțiuni reprezentative sau parafrazabile ale determinantului, semnificațiile acestora fiind de obicei ambivalente în format. Cuvântul de baza al sensului de referință se află la sfârșitul acestor multipli de articulații modulare și desemnează articolul întregului cuvânt compus. Alcătuirea și folosirea noilor expresii noționale sau conceptuale se instituie specific din registrele de etimologie și onomasiologie, semantica și semiotica graiurilor regionale. Această alcătuire prin derivare constituie mijlocul principal de dezvoltare permanentă a vocabularului existent. Metoda aceasta mai folosește la condensarea informațiilor într-un singur cuvânt și la efectul de precizie, al cărui conținut informativ astfel exprimat, ar fi la modul clasic necesar de relatat prin întregi construcții sintactice, propoziții și fraze.\n\nMărimea lexicului german \nLimba germană standard cuprinde cca 75.000 de cuvinte de bază , iar numărul total de lexeme este apreciat la 300.000 - 500.000, în funcție de autor și mod de numărare. De exemplu:\n Lexiconul „Duden. Deutsches Universalwörterbuch” indică circa 50.000 de cuvinte în limba obișnuită de zi cu zi, iar pentru lexicul principal german cca 70.000 de cuvinte .\n Lucrarea „Deutsches Wörterbuch” de Frații Grimm (1852 ... 1960) se apreciază a conține cca 350.000 cuvinte .\n Lexiconul lui Wahrig indică în prefața ediției 2006 că ar cuprinde cca 260.000 de cuvinte .\nAstfel de cifre indică însă doar ordinul de mărime al volumului de cuvinte din lexicul german, deoarece aprecierile acestea conțin de regulă\n doar o parte din termenii de specialitate din diverse domenii,\n doar o parte din cuvintele derivate și cele compuse,\n niciun cuvânt german compus din numai două componente uzuale și care de aceea este foarte ușor de înțeles (pentru cine cunoaște deja componentele sale) \n niciun toponim\n iar neologismele actuale desigur că și ele lipsesc, ca în orice lucrare tipărită mai veche.\nCriteriul primordial pentru ca un cuvânt să fie preluat într-un lexicon este gradul (frecvența) de utilizare.\n\nLimba germană în România \n\nLa recensământul populației din 2002 peste 60 de mii de locuitori ai României (0,3 % din totalul populației din țară) s-au declarat ca fiind de origine germană (sași, șvabi sătmăreni, șvabi bănățeni și țipțeri), majoritatea fiind vorbitori nativi de limbă germană. Germana este a treia limba străină în România, fiind predată la toate facultățile de limbi străine din țară. În Banat și Transilvania există și câteva licee cu predare în limba germană. La Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca 10 din cele 21 de facultăți ale universității oferă programe de studii și în limba germană. La Timișoara funcționează Teatrul German de Stat (Deutsches Staatstheater Temeswar), unul dintre puținele teatre de limbă germană din afara spațiului germanofon propriu-zis. În germană apar și câteva publicații periodice naționale sau regionale din România, printre care Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien (ADZR), Hermannstädter Zeitung și Banater Zeitung.\n\nDialectele germanei \n\nDialectele limbii germane sunt divizate în mod tradițional în trei grupuri: germana de sus (Oberdeutsch), germana mijlocie (Mitteldeutsch) și germana de jos (Niederdeutsch). „Sus” și „jos” se referă aici la altitudinea geografică a regiunii dialectale: germana de sus se vorbește mai ales în sudul Germaniei, Austria, Elveția și alte regiuni mai înalte (spre Alpi și în văile lor), în timp ce germana de jos se vorbește în nordul Germaniei, care este o zonă întinsă de șes de mică altitudine (spre Marea Nordului și Marea Baltică).\n\nGermana de jos se divizează în două grupuri dialectale: saxona inferioară și francona inferioară, vorbite în nordul Germaniei, Țările de Jos și nordul Belgiei, precum și de coloniștii germani, neerlandezi și flamanzi stabiliți în Africa și America. Dialectele francone inferioare ale germanei de jos stau la baza limbii neerlandeze. Unii lingviști consideră germana de jos a fi o limbă distinctă, nu doar un dialect.\n\nGermana mijlocie se împarte, de asemenea, în două grupuri dialectale: germana mijlocie occidentală (Westmitteldeutsch) și germana mijlocie orientală (Ostmitteldeutsch), fiind vorbită în centrul Germaniei (Saxonia Superioară, Luzația, sud-estul Brandenburgului, nordul Turingiei, Hessa, Renania Superioară, Renania-Palatinat, Saarland), precum și în Luxemburg, estul Belgiei și în regiunea franceză Lorena. Grație poziției sale mediane între dialectele germanei de jos și ale celei de sus, dialectul Lausitzisch-Neumärkisch al germanei mijlocii orientale (vorbit în Berlin și în sud-estul Brandenburgului) stă la baza germanei standard (Hochdeutsch).\n\nGermana de sus (Oberdeutsch; a nu se confunda cu germana standard sau „înaltă” numită Hochdeutsch) se împarte în trei grupuri dialectale, la rândul lor subdivizate în graiuri (“Mundarten”): francon (Fränkische Mundarten), austro-bavarez (Österreichisch-Bairische Mundarten) și suebo-alemanic (Schwäbisch-Alemannische Mundarten), vorbite în sudul Germaniei, Austria, Elveția, regiunea autonomă italiană Tirolul de Sud și în Alsacia, din Franța.\n\nUnele dialecte contemporane ale limbii germane s-au format în secolele XVII- XIX-lea în America de Nord prin amestecul diferitor graiuri germane vorbite în Europa Centrală, printre acestea numărându-se germana din Pennsylvania, germana texană și germana hutterită.\n\nÎn România, nemții vorbesc acasă de cele mai multe ori dialectul săsesc sau cel șvab. Germanii bucovineni vorbesc un dialect numit germana bucovineană (Bukowinadeutsch, Buchenlädisch sau Bukowinerisch) ce aparține germanei mijlocii de vest.\n\nCoduri lingvistice \n\n SIL code: GER\n ISO 639-1: de\n ISO 639-2(B): ger\n ISO 639-2(T): deu\n\nLimbi creole \n\nUnserdeutsch sau Creola Rabaul Germană este o limbă creolă, bazată pe limba germană, vorbită în Papua Noua Guinee și în nord-estul Australiei.\n\nBibliografie \n Orlando Balaș, Limba germană. Simplu și eficient, Iași, Editura Polirom, 2005\n DUDEN Grammatik der deutschen Gegenwartssprache, Mannheim. Leipzig. Wien. Zürich, Dudenverlag, 1998\n Gerhard Helbig, Joachim Buscha, Deutsche Grammatik. Ein Handbuch für den Ausländerunterricht, Berlin.\n München: Langenscheidt KG, 2005\n Fausto Cercignani, The Consonants of German: Synchrony and Diachrony. Milano, Cisalpino, 1979.\n\nVezi și \n\n Listă de limbi\n Limbi germanice\n Unserdeutsch\n Germana din Pennsylvania\n Limba germană austriacă\n\nNote\n\nLegături externe \n\n Raportul Ethnologue pentru Germană\n Curs de gramatică a limbii germane\n Deutsche Welle - Curs gratis de limba germană (în română)\n Dicționar Online Român-German\n Dicționar Online Român-German\n Istoria limbii germane si cum a aparut limba germana\n Redacția manualelor de referință „Duden”\n\n \n\n! \n! \nLimbile Europei\nLimbi germanice\n \n! \n! \nLimbi vorbite în România\nLimbi vorbite în Ungaria"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Care sunt informațiile importante despre Sărbători variabile?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "În Creștinism, o sărbătoare variabilă sau o sărbătoare mișcătoare este o zi sfântă a cărei dată nu este fixată într-o zi particulară din anul calendaristic, ci depinde de data Paștelui.\n\nPrin extensie, și alte sărbători religioase sunt numite „variabile” sau „mișcătoare”. Acest termen însă, nu este folosit în mod propriu de țările care decid mutarea anumitor date de sărbătoare pentru a unifica zilele de odihnă, făcându-le consecutive.\n\nSărbători variabile în Creștinism\n Botezul Domnului (în Biserica Romano-Catolică) - în duminica după Epifania Domnului (7-13 ianuarie)\n Miercurea Cenușii sau Începutul Postului Mare (în Biserica Romano-Catolică) - în februarie sau martie\n Paștile sau Învierea Domnului - în prima duminică după prima lună plină, ce urmează echinocțiului de primăvară\n Ridicarea la Cer sau Înălțarea Domnului - la 40 zile după Paști\n Rusaliile sau Coborârea Duhului Sfânt - la 50 zile după Paști\n Sfânta Treime (în Biserica Romano-Catolică) - în prima duminică după Rusalii \n Corpus Christi sau Trupul și Sângele Domnului (în Biserica Romano-Catolică) - în a doua joi după Rusalii\n Inima Preasfântă a lui Isus (în Biserica Romano-Catolică) - vinerea ce urmează după a doua duminică după Rusalii\n Isus Cristos, Regele Universului (în Biserica Romano-Catolică) - în penultima duminică din noiembrie \n Sfânta Familie (în Biserica Catolică) - duminica în Octava Crăciunului, sau în lipsă pe 30 decembrie\n\nSărbători invariabile în Creștinism\n Sfânta Maria, Născătoare de Dumnezeu (în Biserica Romano-Catolică) - în 1 ianuarie\n Botezul Domnului (în Biserica Ortodoxă) - în 6 ianuarie\n Epifania Domnului sau Arătarea Domnului (în Biserica Romano-Catolică) - în 6 ianuarie\n Întâmpinarea Domnului sau Prezentarea Domnului la Templu - în 2 februarie\n Bunavestire sau Întruparea Domnului - în 25 martie\n Schimbarea la față sau Transfigurarea Domnului - în 6 august\n Adormirea Maicii Domnului - în 15 august\n Nașterea Maicii Domnului - în 8 septembrie\n Înălțarea Sfintei Cruci - în 14 septembrie\n Toți Sfinții (în Biserica Romano-Catolică) - în 1 noiembrie\n Pomenirea Tuturor Credincioșilor Răposați (în Biserica Romano-Catolică) - în 2 noiembrie\n Crăciunul, sau Nașterea Domnului - în 25 decembrie\n majoritatea sărbătorilor Sfinților\n\nSărbători variabile în calendarul japonez\nZiua Nunții (海の日) - A 3a luni a lunii iulie\nZiua Respectului pentru cei în vârstă (敬老の日) - A 3a luni a lunii septembrie\nZiua Sănătății și a Sportului (体育の日) - A 2a luni a lunii Octombrie\n\nSărbători"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Descrie în detaliu Sydney."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Sydney (pronunțat /ˈsɪd.niː/ în engleză) este capitala statului Noul Wales de Sud, Australia. De asemenea, orașul este cel mai mare din Australia, cu o populație de 4.200.000. În Sydney se află celebra Sydney Opera House. Opera din Sydney a fost inclusă în anul 2007 pe Lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO.\nSydney este situat pe malul unuia dintre cele mai frumoase golfuri din lume, cu un port natural minunat, pe care navigatorul britanic James Cook l-a botezat, în 1770, Port Jackson.\n\nSydney deține recordul superlativelor în Australia: este cel mai mare oraș, cel mai mare centru industrial, cultural și financiar, cel mai mare port, cel mai mare nod de comunicație... În centrul orașului se află și cea mai mare aglomerație de zgârie-nori, de magazine, de galerii, de baruri și de restaurante.\n\nÎn anul 2000, la Sydney au avut loc Jocurile Olimpice de vară, la care au participat un număr record de sportivi: 10.651 de concurenți din 199 de țări.\n\nTurism \nCele mai importante atracții turistice ale orașului sunt:\n Podul Harbour Bridge, de mari dimensiuni, cu o lungime de 1.149 m și înălțime de 134 m;\n Sydney Opera House, una dintre cele mai celebre clădiri ale secolului XX, de o arhitectură interesantă, cu acoperișul de forma unei scoici și prin a cărei valoare se află pe Lista patrimoniului mondial UNESCO;\n Muzeul Australiei (Australian Museum), cel mai vechi muzeu din Australia, cu o colecție bogată în domeniile antropologiei și istoriei naturale;\n Portul Darlington;\n Catedrala St Mary, cea mai mare catedrală romano-catolică din emisfera sudică;\n Luna Park Sydney, parc de distracții, a cărui intrare are forma unei fețe de clovn;\n Plaja Bondi Beach, cea mai faimoasă plajă din țară;\n Muzeul Național Maritim;\n Acvariumul.\n\nEvoluția numărului de locuitori\n\nImpărțirea administrativă a orașului\n\nPersonalități marcante \n Jesse Owens (1913 - 19800, atlet american;\n Ken Rosewall (n. 1934), tenismen;\n Annette Andre (n. 1939), actriță;\n Robert Dessaix (n. 1944), romancier, eseist și jurnalist;\n Kate Grenville (n. 1950), romancieră și profesoară de scriere creativă;\n Traci Harding (n. 1964), romancieră;\n Hugh Jackman (n. 1968), actor;\n Matthew Bingley (n. 1971), fotbalist;\n Toni Collette (n. 1972), actriță, cântăreață;\n Alvin Ceccoli (n. 1974), fotbalist;\n Chris Hemsworth (n. 1983), actor;\n Danny Vukovic (n. 1985), fotbalist;\n Faydee (n. 1987), cântăreț;\n Indiana Evans (n. 1990), actriță;\n Margot Robbie (n. 1990), actriță.\n\nVezi și \n Lista regiunilor din New South Wales\n Lista suburbiilor din Sydney\n CityRail\n Locuri din patrimoniul mondial\n\nReferințe\n\nLegături externe \n\n Sydney – orasul lui James Cook , 1 decembrie 2010, Revista Magazin\n Fotografii Sydney\n Tur virtual al orașului Sydney \n\n \nOrașe din Australia\nOrașe gazdă ale Jocurilor Olimpice de vară\nPorturi"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi un rezumat despre Organizația Tratatului Atlanticului de Nord."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (în engleză: North Atlantic Treaty Organization, NATO; în franceză: Organisation du traité de l'Atlantique nord, OTAN), cunoscută și ca Alianța Atlanticului de Nord, este o alianță politico-militară ce reunește 31 de țări din Europa și America de Nord. Organizația a fost înființată în 1949 prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington, D.C. pe 4 aprilie 1949, cu obiectivul principal de a pune în aplicare un sistem comun de apărare împotriva unui atac provenit din exterior. Sediul general NATO se află la Bruxelles, în Belgia, iar Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa se află în apropiere de Mons, în Belgia.\n\nCele 12 state fondatoare ale organizației sunt Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii și Țările de Jos. Au existat mai multe etape de extindere, dintre care cele mai recente au avut loc în 2020 și 2023, când Macedonia de Nord și respectiv Finlanda au finalizat formalitățile de aderare.\n\nCheltuielile militare însumate ale NATO constituie aproximativ 70% din totalul cheltuielilor militare la nivel mondial. Reprezentanții statelor membre și-au exprimat intenția de a aloca minimum 2% din produsul intern brut pentru cheltuielile militare până în 2024.\n\nIstoric \n\nLa 17 martie 1948 Benelux, Franța, și Regatul Unit au semnat Tratatul de la Bruxelles care este o extindere la înțelegerea NATO.\n\nURSS și statele aliate ei au format Pactul de la Varșovia în 1955 pentru a contrabalansa NATO. Ambele organizații au fost forțe oponente în Războiul Rece. După căderea Cortinei de Fier în 1989, Pactul de la Varșovia s-a dezintegrat.\n\nNATO și-a văzut primul angajament militar în Războiul din Kosovo, unde a pornit o campanie de 11 săptămâni împotriva statului Serbia și Muntenegru între 24 martie și 11 iunie 1999.\n\nTrei foste țări comuniste, Ungaria, Republica Cehă și Polonia, s-au alăturat NATO în 1999 după ce au fost invitate, la 8 iulie 1997. La întâlnirea de vârf de la Praga (Republica Cehă) din 21 noiembrie-22 noiembrie 2002, șapte țări au fost invitate spre a începe negocierile de aderare cu alianța: Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria și România. Țările invitate s-au alăturat NATO în 2004. Albaniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei li s-a comunicat că nu îndeplinesc criteriile economice, politice și militare și că vor trebui să aștepte. Croația a făcut o cerere abia în 2002.\n\nDecizia lui Charles de Gaulle de a revoca comanda militară franceză în 1966 pentru a-și dezvolta propriul program de descurajare nucleară, a necesitat relocarea Centralei NATO din Paris, Franța la Bruxelles, Belgia până la 16 octombrie 1967. În timp ce centrala politică este amplasată în Bruxelles, centrala militară și cea a Puterilor Aliate ale Europei (SHAPE) sunt localizate la sud de Bruxelles în orașul Mons.\n\nLa 13 septembrie 2001, NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa, un articol din carta sa prin care se înțelege că orice atac asupra unui stat-membru este considerat un atac împotriva întregii alianțe. Asta a venit ca un răspuns la Atacul terorist de la 11 septembrie 2001.\n\nLa 10 februarie 2003 NATO a înfruntat o criză serioasă deoarece Franța și Belgia au împiedicat procedura de aprobare tacită în privința momentului la care s-ar lua măsuri protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu și-a folosit dreptul de veto, însă a spus că susținea vetoul.\n\nLa 16 aprilie 2003, NATO a fost de acord să preia comanda Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF) în Afganistan în august același an. Decizia a venit după cererea Germaniei și Țărilor de Jos, cele două națiuni care conduceau ISAF la momentul înțelegerii. Ea a fost aprobată unanim de către toți cei 19 ambasadori ai NATO. A fost prima oară în istoria organizației când a avut loc o misiune în afara zonei atlantice. Canada a fost în original criticată pentru că i-a luat-o înainte ISAF-ei.\n\nFormarea NATO și Rezoluția Vandenberg \n\nÎntre 1945-1949, vestul era îngrijorat de expansionismul URSS care dorea să-și mențină forță militară la întreagă capacitate și să impună forme nedemocratice de guvernământ. \nÎntre 1947-1949, Norvegia, Grecia, Turcia și alte țări vest-europene sunt amenințate din cauza blocadei Berlinului. \n\nÎn 1947 are loc Tratatul de la Dunkerque, tratat de apărare colectivă între Franța și Marea Britanie prin care își asumau asistență mutuală în cazul unui \"atac german\" asupra uneia dintre ele și prevenirea Germaniei de a redeveni o mare putere. \n\nÎn 1948 este încheiat Tratatul de la Bruxelles între Franța, Marea Britanie, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg care prevedea colaborare economică, socială și culturală prin articole formale. Conform articolului 4, sunt asigurate garanțiile de securitate. Conform articolului 51 din Carta ONU, Europa dorea să demonstreze Statelor Unite că era gata să fie anihilată pentru a se apară. Aderarea se făcea prin invitație, iar tratatul trebuia ratificat de toate statele care pot ieși din tratat după 50 de ani. \n\nAu loc negocieri cu Canada și SUA pentru formarea unei Alianțe Nord-Atlantice dintre Europa și America de Nord. Danemarca, Islanda, Norvegia și Portugalia au fost invitate de marile puteri să participe la Tratatul de la Bruxelles. \n\nÎn 1949 este încheiat Tratatul de la Washington din 1949 prin care cele 12 țări fondatoare: SUA, Canada, Franța, Marea Britanie, Belgia, Țările de Jos, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia, Italia pun bazele NATO. \n\nTratatul garanta principii precum: \n democrație \n libertate individuală \n statul de drept \n rezolvarea conflictelor pe cale pașnică \n colaborarea economică \n garanții de securitate \n solidaritatea defensivă în cazul unui atac asupra unui membru NATO, deși SUA își asumă o garanție juridică slabă pentru că nu doresc să se angajeze într-un conflict \n apărarea teritorială în Europa și America de Nord la nord de Tropicul Racului \n supremația Cartei ONU \n tratatele internaționale nu intră în contradicție cu Tratatul \n organizarea întâlnirilor Consiliului de câte ori este necesar \n aderarea la NATO prin care statele se pun de acord și invită statul care vrea să adere, actele fiind depuse la Washington. \n ratificarea tratatului de aderare dacă majoritatea statelor votează \n tratatul nu poate fi modificat timp de 10 ani \n tratatul poate fi denunțat după 20 de ani cu notificarea SUA \n limbile oficiale în care este încheiat tratatul \n\nScopul NATO \n asigurarea libertății și securității membrilor săi prin mijloace politice și militare în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și cu principiile Cartei ONU \n promovarea relațiilor de pace și prietenie în zona Nord-Atlantică \n prevenirea războaielor \n \nSarcinile fundamentale ale NATO \n securitatea \n consultarea \n descurajarea conflictelor\n apărarea \n managamentul situațiilor de criză \n parteneriatul \n\nNATO s-a structurat pe o platformă de comandamente militare \n Consiliul Nord-Atlantic, condus de miniștri de externe civili ce reprezintă statele, fiind un organism de conducere suprem. Anual, aveau loc summituri NATO la care participau șefii de stat și șefii de guvern. \n Comandamentul Forțelor Aliate din Europa - (SHAPE), cu sediul la Paris \n Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa - (SACEUR); cu cea mai înaltă poziție care a devenit Comandamentul de operații american după summitul din 2002 \n Comandamentul Forțelor Aliate din Atlantic din Norfolk \n Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate - (SACA); după 2002 a devenit Comandamentul de Transformare American \n Comandamentul Forțelor Aliate din Canalul Mânecii care a fost desființat \n Adunarea Atlanticului de Nord - parlament format din reprezentanții parlamentelor naționale, fiind un corp de dezbatere înainte de procedura de ratificare prin două faze: dezbaterea și ratificarea \n Secretarul General NATO - cea mai înaltă autoritate civilă, fiind un european \n\nNATO a reprezentat legătură transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. NATO este o manifestare practică a efortului colectiv depus de membri pentru susținerea intereselor comune în problema securității. Statele își mențin suveranitatea și independența. Forța militară se bazează pe forța militară a statelor membre. \n\nRezoluția Vandenberg permite președintelui SUA să intre într-o relație de securitate cu Europa pe timp de pace. Aceasta îi dă autoritate președintelui să încheie alianțe colective și de apărare, alianțe încheiate doar cu scop defensiv conform art. 51 din Carta ONU.\n\nState membre \n\nGrecia și Turcia s-au alăturat alianței în februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă la 30 mai 1982, iar fostele țări semnatare ale Pactului de la Varșovia au aderat fie la 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria și Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania și Bulgaria). La 1 aprilie 2009 au aderat la NATO Albania și Croația. La 5 iunie 2017 Muntenegru a aderat la NATO.\n\nFranța s-a retras din comanda militară în 1966, dar a revenit în 2009. Islanda, singura țară membră NATO care nu are o forță militară proprie, s-a alăturat organizației cu condiția de a nu fi obligată să participe la război.\n\nSummituri\n\nConsiliul NATO de la Bruxelles: 1994 \n\nÎn cadrul Consiliului NATO de la Bruxelles s-au luat trei decizii importante: Parteneriatul pentru Pace, Identitatea Europeană de Securitate și Apărare și Forțele Combinate Multinaționale Interarme(CJTF). \n\nParteneriatul pentru Pace a lansat o nouă inițiativa majoră în sprijinul stabilității și securității europene. A lansat de asemenea un nou program cuprinzător de cooperare cu NATO, având o componentă fundamentală a securității în zona Euro-Atlantică. Fiecare partener își asumă activitățile pe baza programelor individuale de parteneriat. \n\nIdentitatea Europeană de Securitate și Apărare a fost creată în interiorul NATO pentru a înfrunta probleme precum contribuția Europei la apărarea alianței și capacitatea acesteia de a rezolva crizele fără participarea propriu zisă a SUA. \n\nForțele Combinate Multinaționale Interarme au fost create pentru a asigura transferul de capabilități separat de altă organizație, dar nu separabil, membrii acesteia fiind membrii NATO. Astfel, când pornea o situație de criză, Europa o putea rezolva în cazul în care americanii-NATO nu vor să participe. \n\nCJTF a devenit operațional la Berlin din 1996.\n\nConsiliul Nord-Atlantic de la Berlin: 1996 \nÎn iunie 1996, la Berlin, miniștrii de externe a statelor NATO s-au întrunit. \nPrincipalele teme dezbătute au fost :\n\nConsolidarea unei Identități Europene de Securitate și Apărare în cadrul NATO: contribuție coerentă și eficientă la misiunile și activitățile Alianței și distribuirea egală a responsabilităților, necesitatea dezvoltării capacității Alianței de a-și asuma noi roluri și misiuni în domeniul prevenirii conflictelor și gestionării crizelor, intensificării eforturilor împotriva proliferării armelor de distrugere în masă și menținerii capacității de apărare colectivă, contribuția Alianței la securitatea și stabilitatea întregii zone euro-atlantice prin extinderea și intensificarea cooperării cu statele membre NATO.\n\nConceptul Strategic NATO, Washington 1999 \n\nA fost al doilea după 1991, fiind desfășurat la Roma pentru a confirmă scopul esențial al Alianței de apărare colectivă a valorilor democrației, a drepturilor omului și a legiilor. \n\nA oferit instrucțiuni generale pentru dezvoltarea unor politici și planuri militare detaliate. A descris scopul și funcțiile alianței și a examinat Perspectivele Strategice. A stabilit abordarea problemei securității în secolul XXI de către Alianță. \n\nAre rol în multe elemente-cheie \n menținerea legăturii transatlantice \n menținerea capacităților militare eficiente \n Identitatea Europeană de Apărare și Securitate \n preîntâmpinarea conflictelor și crizei de management \n parteneriatul, cooperarea și dialogul \n extinderea și controlul armamentului, dezarmarea și neproliferarea \n\nS-au oferit instrucțiuni pentru Forțele Alianței privind funcțiile fundamentale de securitate ale Alianței, descriind mediul strategic și evaluând pericolele și riscurile pentru securitate care puteau fi prevăzute și reafirmând că pericolul unui război general în Europa a dispărut. Însă există alte riscuri: \n conflictele etnice \n încălcarea drepturilor omului \n instabilitatea politică \n precaritatea economică \n răspândirea armelor nucleare, biologice și chimice \n\nSe pune accent pe dezvoltarea continuă a capacităților militare și pe combinația adecvată de forțe nucleare și convenționale cu baze în Europa, complet dotate în cazurile necesare cu un nivel minim de suficientă. Apare astfel conceptul strategic de operațiuni de gestiunea crizelor.\n\nDeclarația de la Washington: 1999 \n\nÎn aprilie 1999, este prezentată Declarația de la Washington pe fondul apogeului conflictului din Kosovo, când statele NATO au efectuat o campanie aeriană pentru oprirea epurării etnice și a încălcării drepturilor omului de către guvernul Republicii Federative Iugoslavia. \n\nConflictul a încetat la sfârșitul lunii iunie 1999 în urma retragerii forțelor Serbiei și desfășurarea forței din Kosovo conduse de NATO. Summitul de la Washington s-a axat pe criză în plină desfășurare din Kosovo și a abordat chestiuni referitoare la viitorul stabilității din Europa de Sud-Est. \n\nS-au luat decizii precum: \naprobarea și publicarea unui Concept Strategic revizuit al Alianței \nadoptarea unui Plan de Acțiune al membrilor \nadoptarea măsurilor de îmbunătățire a Programului pentru Pace \nnoi inițiative care să adapteze capacitățile defensive ale țărilor membre \n\nEvenimentele ulterioare din cadrul Alianței s-au axat pe consolidarea Identității Europene de Securitate și Apărare și pe dezvoltarea structurilor de cooperare între NATO și UE. Apărarea colectivă a rămas inima alianței. Se dorea construirea unui viitor mai bun, a unei comunități euroatlantice de democrații mai puternice unde libertățile fundamentale și drepturile omului să fie respectate, unde granițele să fie deschise omului, ideillor și comerțului, unde războiul să fie imposibil. \nSe dorea ca toate națiunile să rezolve orice dispută internațională pe cale pașnică. \nLucrând împreună, Aliații și Partenerii, inclusiv Rusia și Ucraina, vor dezvolta cooperarea între aceștia și vor elimina divizarea impusă de Războiul Rece pentru a ajuta la formarea unei Europe libere și întregi, unde securitatea și prosperitatea sunt împărtășite și indivizibile.\n\nComunicatul Summitului de la Washington: “O alianța pentru secolul XXI” \n\nÎntre 23-25 aprilie 1999 a avut loc cel de-al XVI-lea summit din istoria NATO la Washington. Temele majore ale Summitului au fost pregătirea Alianței în vederea dificultăților și oportunităților secolului XXI și dirijarea dezvoltării militare și politice pe viitor. \n\nSe dorea : \n Dezvoltarea Identității Europene de Securitate și Apărare, o continuare a eforturilor de transformare a acesteia într-o realitate. \n realizarea Inițiativei pentru Capacitățile de Apărare menită să ajute forțele militare ale Alianței să devină mai mobile, mai interoperabile, mai capabile să ajute și mai eficiente. \n micșorarea prăpastiei militare SUA-UE printr-un transfer de capabilități \n realizarea unui Plan de Acțiune pentru Membri-\"manifestarea practică a Ușilor Deschise\" \n pregătirea de aderare la NATO dusă la un plan superior pe cinci paliere: politică de economie, apărare, resurse, probleme de securitate, probleme juridice. \n inițiativa Alianței asupra Armelor de Distrugere în Masă pentru a preveni proliferarea sau deturnarea acestora prin mijloace diplomatice, Centrul MAD fiind în cadrul Statutului Major Internațional de la Sediul NATO \n Dialogul Mediteranean al NATO privind abordarea problemei securității, în spiritul ajutorului reciproc și începerea rapidă a implementării cooperării practice și politice \n Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic care să facă raportul \"Către un Parteneriat pentru secolul XXI-Parteneriatul lărgit și mai operativ\" și să aibă angajamentul față de parteneriatul cu Rusia prin Actul Fondator \n nevoia urgentă de încheiere a conflictului din Kosovo și restabilirea drepturilor populației\n\nDeclarația cu privire la Kosovo, Washington, 1999 \n\nÎn aprilie 1999, obiectivele NATO au fost stabilite în declarația întrunirii extraordinare a Consiliului Nord-Atlantic și reconfirmate de șefii de stat și de guvern la Washington. \nObiectivele și măsurile pentru îndeplinirea lor erau : \n condiții necesare pentru încetarea suferințelor umane și a violențelor din Kosovo. \n încetarea acțiunilor militare \n retragerea din Kosovo a forțelor de poliție, militare și paramilitare \n staționarea în Kosovo a unei prezențe militare internaționale \n repatrierea în siguranță și necondiționată a tuturor refugiaților și persoanelor deportate și accestl nestingherit al organizației de ajutor umanitar în scopul asistării acestora \n stabilirea unui angajament prin cadrul politic pentru Kosovo pe baza acordurilor de la Rambouillet în conformitate cu legile internaționale și Cartei ONU \n\nS-a emis rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate prin care Kosovo trece sub protecția ONU până la obținerea independenței și scos de sub autoritatea Serbiei.\n\nConsiliul Nord-Atlantic de la Praga: 2002 \n\nPe 21 noiembrie 2002, la Palatul Congreselor de la Praga se desfășoară un Consiliu. Sunt invitate șapte state să adere: Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, România și Bulgaria. \n\nObiectivul fundamental al alianței s-a schimbat fundamental. De la apărarea Europei occidentale de amenințarea sovietică s-a trecut la apărarea întregului continent european de terorismul internațional și rețelele criminale. \n\nStructura de comandă NATO a fost modificată pentru a asigura o structura de comandă mai suplă și eficientă care să fie ușor dislocată. A plasat toate responsabilitățile operaționale sub autoritatea Comandamentului Aliat pentru Operații. A clarificat confuzia generală de dublă subordonare existentă anterior: Comandamentul Suprem Aliat din Norfolk și din Virginia care a fost dezactivat precum și Comandamentul Aliat pentru Operații. \n\nA fost creată o Forță de Răspuns NATO, o forță avansată tehnologic, flexibilă, ușor de dislocat, interoperabilă și sustenabilă. \nAceastă include elemente terestre, maritime și aeriene, fiind pregătită să se deplaseze rapid oriunde în lume unde este nevoie. Este o forță permanentă față de celelalte forțe NATO anterioare. \n\nPrin Angajamentul Capabilităților de la Praga, statele membre și-au luat angajamentul să își îmbunătățească capabilitățile operaționale ale forțelor militare individuale și colective.\n\nAlianța are acum capacitatea de a acționa pro-activ și nu reactiv cum o făcuse în Războiul Rece. Efectivul uman inactiv, inutil și costisitor a fost diminuat. S-a impus necesitatea adaptării continue a statelor membre pentru asigurarea rotației în cadrul Forței de Răspuns NATO-NRF, care va constitui un impuls pentru transformarea armatelor statelor membre NATO.\n\nStructura NATO\nCartierul General al NATO se află la Bruxelles, Belgia. Un nou sediu pentru Cartierul General este în construcție începând cu anul 2010, iar finalizarea lui a fost prevăzută în anul 2015.\n\nConsiliul NATO\nConsiliul NATO sau Consiliul Atlanticului de Nord (CAN/NAC) este instanța superioară a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Acesta se poate întruni la nivelul Reprezentanților Permanenți sau poate fi constituit din Miniștrii de Stat, ai Apărării ori din Primii-miniștri ai statelor membre. Consiliul are aceeași autoritate indiferent de nivelul de reprezentare al componenților și se întrunește de două ori pe săptămână, astfel: în fiecare marți pentru discuții informale, și în fiecare miercuri pentru ședințe ce vizează decizii.\n\nAdunarea Parlamentară a NATO\n\nAdunarea Parlamentară a NATO (NATO Parliamentary Assembly, NATO PA / Assemblée parlementaire de l'OTAN, AP OTAN) a fost înființată în anul 1955 sub denumirea de North Atlantic Assembly (Adunarea Atlanticului de Nord) este un organism consultativ interparlamentar format din membri ai parlamentelor naționale ale statelor membre, numărul reprezentanților naționali fiind proporțional cu numărul populației statelor membre și reprezintă distribuția politică a parlamentelor naționale. Președintele în funcție al AP NATO este politicianul german Karl A. Lamers.\n\nStructuri militare\nUnitățile și formațiunile militare ale NATO consituie organismul operațional al NATO.\n\nSecretarii Generali ai NATO\n\nAderarea României la NATO \nRomânia a solicitat formal aderarea la NATO în 1993. Un an mai târziu, România a fost primul stat care răspunde invitației lansate de NATO de a participa la Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării euro-atlantice în materie de securitate, cu rol major în procesul de includere a noi membri în NATO.\n\nÎn aprilie 1999, NATO a lansat Planul de acțiune în vederea admiterii de noi membri (Membership Action Plan - MAP). În cadrul acestui mecanism, România și-a elaborat propriul Plan național anual de pregătire pentru aderare (PNA), care stabilește obiective, măsuri și termene de realizare în vederea orientării, susținerii și evaluării eforturilor făcute în pregătirea pentru aderarea la Alianță.\n\nLa Summitul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării progreselor înregistrate de statele candidate, șefii de state și de guverne ai țărilor membre ale NATO au decis invitarea României, alături de alte șase state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, să înceapă convorbirile de aderare la Alianța Nord-Atlantică.\n\nAmbasadorii statelor membre NATO au semnat Protocoalele de aderare la NATO pentru România și celelalte șase state invitate să adere, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Bruxelles la 26 martie 2003. După semnarea Protocoalelor, pentru acomodarea cu modul de lucru al NATO, statele invitate au fost implicate treptat în activitățile Alianței, prin participarea, ca observatori, la lucrările majorității structurilor aliate.\n\nLa 29 martie 2004, România a devenit membru NATO.\n\nLa data de 17 iulie 2019 Mircea Geoană a fost numit secretar general adjunct al NATO.\n\nConsiliul de Cooperare Nord-Atlantic \nConsiliul de Cooperare Nord-Atlantic supraveghează viitoarea dezvoltare a parteneriatului dintre NATO și Europa Centrală și de Est în urmă Declarației de Pace și Cooperare de la Roma din 1991. Întâlnirea inaugurală a avut loc pe 20 decembrie 1991 după desființarea URSS. \n\nAre ca rol de a facilita cooperarea în problemele de securitate între statele participante și de a supraveghea procesul de dezvoltare a unor legături strânse instituționale și neprotocolare între acestea. \n\nImplementarea s-a realizat pe baza unor planuri de lucru, inițial stabilite anual, însă începând din 1995, acestea au cuprins perioade de câte doi ani. \n\nConsiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic a dus procesul mai departe, fiind un plan de acțiune că baza a viitoarei sale strategii de lucru. \nÎn 1991, au participat statele membre NATO și nouă state post-sovietice din Europa Centrală și de Est. În martie 1992, cele 11 state aflate pe teritoriul fostei URSS, formează Comunitatea Statelor Independente. \nÎn 1992 apar Georgia și Albania (care în 2009 adera la NATO). Până în 1997, Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic a fost înlocuit de Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic, iar numărul statelor partenere de cooperare s-a extins la 22. \n\nAu apărut probleme regionale care au luat amploare în Moldova sau Georgia, izbucnind violențe odată cu escaladarea tensiunilor, precum și în interstatele fostei Iugoslavii care puteau compromite realizarea unui nou mediu de securitate europeană. \n\nÎn 1992 este emisă Declarația de la Helsinki despre \"Provocările Schimbării\", fiind noi inițiative în crearea forumului Conferință pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) pentru securitate și cooperare și pentru activități de menținere a păcii, un sprijin necondiționat avându-l Consiliul Nord-Atlantic și Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic.\n\nParteneriatul pentru Pace (PfP) \nÎn 1994 are loc întâlnirea la nivel înalt a Consiliului Nord-Atlantic la Bruxelles. Are că scop întărirea stabilității și securității în Europa. Invitația este lansată tuturor statelor participante la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic-NACC și altor state prezente la Conferință pentru Securitate și Cooperare în Europa. \nSunt elaborate programe individuale de parteneriat prin care fiecare partener își asumă activitățile elaborate în comun. \nToți membrii PfP sunt membrii ai Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic și asigura cadrul general al cooperării NATO și statele partenere. \nProgramul cuprinde cooperarea în probleme de apărare, creșterea stabilității, diminuarea amenințărilor la adresa păcii și relații de securitate de cooperare practică și angajamentul față de principiile democratice. \nDocumentul cadru al PfP a fost emis de șefii de stat și de guvern odată cu Documentul Invitație, incluzând sarcini specifice pentru fiecare participant și presupunând participarea activă la PfP. Orice țară care dorea să se alăture PfP trebuia să semneze Documentul Cadru. \n\nObiectivele erau: \n transperenta privind activitățile militare și intensificarea consultării și cooperării \n menținerea capacității și disponibilității de a contribui la operațiunile întreprinse sub autoritatea ONU sau responsabilitatea OSCE \n Relații militare cooperante cu NATO.\n \nDocumentul de Prezentare a fost trimis de parteneri la NATO. Indică etapele pe care le va urmă pentru a îndeplini obiectivele, resursele militare pe care le are la dispoziție în scopurile parteneriatului și domeniile specifice de cooperare pe care dorește să le urmeze alături de NATO \nProgramul Individului de Parteneriat a fost elaborat în comun pe baza declarațiilor făcute în Documentul de Prezentare și a propunerilor suplimentare din partea NATO și a fiecărei țări partenere. \nCelulă de Coordonare a Parteneriatului este o structura PfP unică, având sediu la Mons unde se află și SHAPE și având că sarcina coordonarea și planificarea activităților militare reunite în cadrul PfP. \nProcesul de Analiză și Planificare a Parteneriatului a fost creat pentru intensificarea legăturilor dintre NATO și statele partenere și a introdus o gama largă de propuneri și activități militare și participarea la cursurile Colegiului de Apărare al NATO de la Roma, Școli NATO-Shape și Oberammergau. \nȚările PfP sunt invitate să desemneze candidați pentru posturile din cadrul structurilor. \n\nÎn cadrul Summitului de la Washington de la 1999: \n sunt stabilite planuri pentru un Parteneriat extins și operativ care să ofere instrumente pentru sprijinirea rolului Alianței în menținerea securității euro-atlantice \n crește rolul partenerilor în planificare și procesul de decizie \n stabilește gestionarea crizelor \n parteneriatul contribuie la eficientă altor două inițiative \n\nInițiativa Capacităților de Apărare cuprinde: \n planul de acțiune pentru aderare \n Sunt clasificate după gradul de implicare: \n națiuni cu potențial contribuabile \n națiuni recunoscute că fiind potențial contribuabile \n națiuni contribuabile \n Întărește rolul Parteneriatului că element permanent de consolidare a securității. A marcat o nouă etapă în dezvoltarea Parteneriatului și a EAPC având că potențial gestionarea crizelor și prevenirea conflictelor.\n \nRolul PfP: \n contribuții aduse la operațiunile militare \n prevenirea conflictelor și în gestionarea crizelor \n \nȘi-a folosit mecanismele în Kosovo, Albania și în Macedonia. \nInițiativa NATO pentru Europa de S-E a fost creată pentru dezvoltarea cooperării regionale din Europa de S-E și aplică metodă practică. \nCooperarea între aliați și parteneri are două principii: \n oportunitățile pentru consultanță politică și cooperare practică sunt oferite tuturor aliaților și partenerilor în mod egal \n mecanismele pentru auto-diferențiere-partenerii au posibilitatea de a decide individual nivelul și domeniile de cooperare cu Alianța, ducând activități axate pe probleme economice, de apărare, științifice, de protejare a mediului, de cooperare pentru menținerea păcii. \nActivitatea EAPC se bazează pe un plan de acțiune pe 2 ani, se axeaxa pe consultări și cooperare în problemele legate de securitate și politică, jucând un rol important că for consultativ în cadrul războiului din Kosovo și susținând seminarii în Georgia, Lituania, Slovacia, Bulgaria și Uzbekistan. \nCentrul Euro-Atlantic de Coordonare a Măsurilor împotriva Dezastrelor a fost creat în 1998 destinat crizei refugiaților din Kosovo și ajutorului umanitar în Ucraina.\n\nConsiliul Parteneriatului Euro-Atlantic \nLa Sintra, în 1997, NACC este urmat de EAPC.Se reunește într-un forum care asigura consultări și cooperări regulate, având 19 aliați și 27 de parteneri. Se întrunește periodic la nivel de ambasadori și miniștri de externe și ai apărării. Șefii de Stat și de Guvern ai celor 46 de țări se pot întâlni de asemenea. \nObiectivul este lansarea unei noi etape de cooperare. \nPrincipiile sunt cuprinse în documentul fundamental al EAPC: \n trecerea colaborării comune, politice și militare, la un nou nivel calitativ. \n pacea și stabilitatea în zona Euro-Atlantică. \n valorile → documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace (PfP) \n cadrul general pentru consultări legate de securitate și politică și pentru o mai largă cooperare sub tutela Parteneriatului pentru Pace \n Două principii de importantă majoră \n oportunitățile pentru consultanță politică și cooperare practică sunt oferite în mod egal tuturor aliaților și partenerilor; \n mecanisme pentru auto-diferențiere: Partenerii au posibilitatea de a decide, în mod individual, nivelul și domeniile de cooperare cu Alianța. \n\nPot duce activități de cooperare, activități axate pe probleme economice de apărare. PfP este element clar identificabil de colaborare practică în domenii militare și de apărare, în cadrul flexibil al EAPC. \nÎn 1997, EAPC a aprobat un Plan de acțiune care prevedea: \n parteneriat comun mai puternic și mai operativ. \n importantă și profunzime cooperării și consultărilor + transparență \n Centru Euro-Atlantic de coordonare pentru riposta în caz de dezastre și a unei Unități Euro-Atlantice pentru riposta în caz de dezastre. \n\nActivitățile EAPC au fost cuprinse într-un plan de acțiune pe doi ani: \n chestiuni regionale \n controlul armamentului \n terorismul internațional \n menținerea păcii \n apărarea economică \n planificarea de urgență civilă \n subiecte științifice \n subiecte de mediu. \n\nÎn Summitul EAPC de la Washington (1999) s-au dezbătut: \n pericole-cheie pentru securitate din zona EAPC și în special asupra situației din Kosovo \n două documente referitoare la dezvoltarea viitoare a PfP:\"Cadrul politico-militar al operațiunilor PfP aflate sub conducerea NATO\" - recomandă implicarea țărilor partenere în consultări politice, luarea de decizii, planificarea operațională și de comandă pentru viitoare operațiuni sub conducerea NATO la care vor lua parte. \n\n\"Către un Parteneriat pentru secolul XXI – Parteneriatul Extins și mai Operativ\", EAPC a jucat un rol important că forum consultativ pentru criză din Kosovo. \nO realizare importantă a EAPC a constituit-o înființarea Centrului Euro-Atlantic de Coordonare a Măsurilor împotriva Dezastrelor (EADRCC) care : \n sprijină înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați \n asistență umanitară coordonată a NATO și a țărilor Partenere \n susținerea de seminarii pe tema cooperării practice în problema securității regionale\n\nActul fondator și relațiile NATO-Rusia \nDin 1991 se inițiază cooperare în cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică. În 1994, Rusia s-a alăturat programului Parteneriatului pentru Pace și a fost de acord să continue \"lărgirea și îmbunătățirea dialogului și cooperării\" cu NATO și în afară PfP. Au loc întruniri între țările membre NATO și Rusia → schimburi de informații și consultări într-o gama largă de chestiuni de interes comun, cum ar fi menținerea păcii, securitatea ecologică, știință. \n\nÎn 1995, are loc participarea Rusiei la implementarea Acordului de pace pentru Bosnia-Herțegovina. Trupe rusești puteau colabora cu IFOR și SFOR: NATO și Rusia pot colabora efectiv la construirea securității în Europa.\nPe 27 mai 1997 este încheiat Actul fondator NATO - Rusia prin care erau asigurate relații mutual de cooperare și securitate și se creează un nou forum pentru continuarea dezvoltării: Consiliul permanent reunit NATO-Rusia (PJC). PJC a fost principala instanța pentru consultări NATO-Rusia. Obiectivul era construirea de nivele superioare de încredere prin asigurarea unui mecanism pentru consultări sincere și regulate, progrese încurajatoare în intensificarea consultărilor și cooperării, dar umbrite de apariția crizei din Kosovo. \n\nAceste evenimente au culminat cu suspendarea de către Rusia a cooperării din cadrul PJC la 24 martie 1999, că rezultat al campaniei aeriene desfășurate de NATO pentru a pune capăt conflictului din Kosovo.După terminarea campaniei din Kosovo Rusia s-a întors la PJC,Rusia contribuie cu trupe la Forțele din Kosovo de sub comandă NATO (KFOR). Vizită la Moscova a Secretarului General al NATO, Lord Robertson, din februarie 2000 face posibilă depășirea problemei referitoare la Kosovo. NATO și Rusia sunt din nou angajate activ în implementarea obiectivelor Actului fondator prin deschiderea unui Birou de Informații NATO la Moscova. \n\nActul fondator NATO-Rusia este încheiat pe 10 decembrie 1996 că urmare a solicitării a Miniștrilor de Externe ai NATO după 4 luni de negocieri. \n\nActul fondator asupra relațiilor mutuale, cooperării și securității între NATO și Federația Rusă a fost semnat la Paris la 27 mai 1997 , un angajament de durata cu scopul obținerii unei păci cuprinzătoare și durabile în zona Euro-Atlantică pentru stabilirea unei relații mai strânse. \n\nPreambulul documentului stabilește contextul politic și istoric al relațiilor NATO - Rusia.Cele patru secțiuni ale documentului descriu principiile și mecanismele: \n Secțiunea I → principiile călăuzitoare \n Secțiunea ÎI → crearea PJC \n Secțiunea III → domeniile pentru consultări și cooperare. \n Secțiunea IV → chestiuni politico-militare, inclusiv reiterarea angajamentului politic al statelor membre NATO, prin care acestea nu au \"nici o intenție, nici un plan și nici un motiv\" de-a amplasa arme nucleare pe teritoriul noilor membri ai Alianței \n\nPe scurt, Actul fondator reprezintă un angajament reciproc de întrajutorare pentru menținerea unui continent stabil, al păcii și nedivizat, pe baza parteneriatului și interesului mutual , fiind o înțelegere politică, nu tratat. \n\nConsiliul permanent reunit NATO-Rusia (PJC) a fost prima dată la 18 iulie 1997 , fiind centrul eforturilor de constituire a încrederii, depășire a peceptiilor eronate și dezvoltare a unui tipar pentru cooperare și consultări regulate.PJC se întrunește lunar la nivel de ambasadori și reprezentanți militari, de două ori pe an, la nivel de miniștri ai afacerilor externe și ai apărării, precum și la nivel de șefi de Stat Major sau șefi ai apărării.Acest consiliu se poate întruni și la nivel de șefi de Stat și de Guvern.La 18 martie 1998, Federația Rusă trimite Reprezentant militar superior că făcând parte din Misiune, în scopul facilitării cooperării militare și de apărare.NATO și Rusia au folosit întregul mecanism PJC pentru consultări asupra crizei din Kosovo.\n\nConceptul de forțe multinaționale interarme (CJTF – Combined Joint Task Forces)\nCJTF este o forță operativă, multifuncțională (interarme) și multinațională (combinată), organizată pe sarcini specifice și alcătuită în vederea acoperirii întregului spectru de misiuni militare ale Alianței, care necesită comandă și control multifuncționale și multinaționale din partea unui Cartier General CJTF.Ea poate include elemente aparținând națiunilor nemembre NATO care contribuie cu trupe.Conceptul CJTF a fost lansat la sfârșitul anului 1993 și a fost aprobat la Summitul de la Bruxelles, din ianuarie 1994. \nviitoarea dezvoltare a conceptului să reflecte disponibilitatea lor de a pune la dispoziție activele NATO, pe baza hotărârilor de la caz la caz ale Consiliului Nord-Atlantic, pentru desfășurarea operațiunilor conduse de UEO sprijinind constituirea Identității europene de securitate și apărare.\nau legat dezvoltarea conceptului CJTF de cooperarea practică politico-militară, în contextul Parteneriatului pentru Pace (PfP). \nNecesitatea care a dus la crearea acestui concept s-a conturat în noul context de securitate din Europa \nviitoarele măsuri în materie de securitate să implice formațiuni militare multifuncționale, multinaționale și ușor de desfășurat\nAcestea includeau ajutoare umanitare, menținerea și consolidarea păcii, apărarea colectivă, adaptabile tuturor circumstanțelor, ușor de mobilizat și rapid activate în centrul conceptului CJTF → măsurile privind comanda și controlul, rolul cartierelor generale CJTF fiind de o importanță crucială\n\nCJTF a fost deja testat de mai multe ori in:\nexercițiul \"Allied Effort\" din noiembrie 1997\nexercițiul \"Strong Resolve\" din martie 1998, în cadrul căruia țările partenere participante au fost integrate în structura CJTF. \nScopul acestor exerciții a fost validarea conceptului de Cartier general al CJTF, aflat în plin proces de consolidare.\n\nPe baza acestor exerciții și a altor analize relevante, Alianța a declanșat, în 1999, implementarea completă a conceptului CJTF planificat să se încheie la sfârșitul anului 2004.\n\nPrezența NATO în Bosnia-Herțegovina (SFOR)\n\nBaza politică a fost decisă la Sesiunea Ministerială a Consiliului Nord-Atlantic, Oslo, iunie 1992. Miniștrii de Externe, Consilii Nord-Atlantice s-au intrunit la Oslo pentru ca NATO să susțină acțiuni menținere a păcii Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE / OSCE). S-au intrunit apoi la Bruxelles ca NATO să susțină acțiuni de menținere a păcii sub autoritatea Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. \n\nÎn anii 1992-1995 NATO adoptă mai multe decizii, practic operațiuni:\n Forțele navale NATO + UEO – monitorizare + impunere embargou + sancțiuni stabilite de UN în Marea Adriatică\n Forțele aeriene NATO – monitorizare + impunerea zonei de interdicție aeriană stabilită de UN deasupra Bosniei-Herțegovina; \n NATO acordă sprijin direct forțelor UN (FORPRONU) + autorizează declanșarea loviturilor aeriene pentru a sparge asediul orașului Sarajevo și al zonelor de securitate\n NATO stabilește Planuri de circumstanță pentru sprijinirea activităților UN: Respectarea zonei de interdicție aeriană, Crearea zone de ajutor + zone de siguranță pentru populația civilă din B-H si Modalități de prevenire a extinderii conflictului în Kosovo și Macedonia\n\nÎn 1992 au loc Operațiuni de supraveghere maritime (embargou) și aviatice (zona de interdicție) și operațiuni de respectare a sancțiunilor și a embargoului – eventuale încălcări și posibilitatea de a opri, inspecta sau întoarce navele din drum.\n\nIn 1993 este emisa Rezoluția 816 care autorizează impunerea respectării zonei de interdicție aeriană deaspura B-H și extinide interdicția asupra tuturor zborurilor efectuate de avioane și elicoptere în acest spațiu.\n\nSe desfășoară sesiunea comună cu Consiliul Nord-Atlantic și Consiliul UEO care aprobă un concept combinat de operațiuni NATO/UEO care să asigure respectarea embargoului asupra armelor în Marea Adriatică impus de UN. Ca rezultat: Sharp Guard – desfășurarea unui dispozitiv unic de comandă și control sub autoritatea Consiliilor.\n\nPentru controlul Forței multinaționale sub egida NATO și UEO a fost delegat Comandantul Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR) → Comandantului Forțelor Navale Aliate pentru Europa de Sud (COMNAVSOUTH). Operațiunea a fost suspendată odată cu ridicarea embargoului UN asupra armelor.\n\nRezoluția 836 prevede protecția generală a zonelor de securitate și măsuri dure împotriva vinovaților: atacuri aeriene (dacă Sarajevo nu era eliberat și nu se permitea acordarea de asistență umanitară în regiune).\n\nConsiliul Nord-Atlantic are opțiuni operaționale pentru atacurile aeriene în Bosnia-Herțegovina (identificare ținte)\n\nIn 1994, Consiliul Nord-Atlantic autorizează Comandantul Forțelor Aliate din Europa de Sud (CINCSOUTH) să lanseze atacuri aeriane asupra Sarajevo. Toate armele grele din zona de interdicție (20 km în jurul Sarajevo) să fie retrase sau să fie trecute sub control FORPRONU în 10 zile.4 avioane de luptă care încalcă zona de interdicție aeriană sunt doborâte de avioanele NATO fiind prima intervenție militară a NATO. Ajutoarele umanitare și echipele medicale pot să intre în oraș (sârbii bosniaci se retrag 3 km). La cererea FORPRONU, NATO atacă un obiectiv în interiorul zonei de interdicție de la Sarajevo; urmează alte atacuri aeriene.\n\nIn 1995 ONU cer ajutor NATO pentru protecția Căștilor Albastre: sârbii bosniaci înaintează spre Srebrenița și cuceresc orașul. Sunt elaborate planuri de descurajare a sârbilor bosniaci (Consiliul Nord-Atlantic). Atacurile aeriene NATO se extind în Croația si Bosnia (ajutați de Forțele ONU). Operațiunile sunt decise în comun de Comandantul Șef al Forțelor Aliate din Europa de Sud (CINCSOUTH) și Comandantul Forțelor de Pace ale Națiunilor Unite (Rezoluția 836) ce duc la suspendarea atacurilor.\nAre loc Interceptarea unui avion al NATO de către sârbii bosniaci, iar avioanele NATO lansează 3 rachete asupra 2 stații radar si asupra unui buncăr de comandă și control al armatei sârbe din Bosnia. \n\nAre loc Acordul pentru Pace privind Bosnia de la Dayton-Ohio, semnat în SUA de: Bosnia-Herțegovina, Croația, Republica Federală Iugoslavia (Serbia, Muntenegru). Are apoi loc Acordul pentru Pace privind Bosnia de la Paris prin care NATO pune capăt operațiunilor de impunere a restricțiilor (zboruri)\n\nConsiliul Nord-Atlantic emite Rezoluția 1031 care prevede transferul responsabilităților operațiunilor de la ONU la NATO și conferă NATO misiunea de apune în aplicare aspectele militare ale Acordului pentru Pace, Operațiunea Joint Endeavor: sprijin aerian direct forțelor de menținere a păcii ale UN, Controlul spațiului aerian al Bosniei-Herțegovina și asigurarea sprijinului aerian direct pentru misiunea UNTAES, asigurate în continuare de Forțele de Stabilizare (SFOR) care au înlocuit IFOR (după decembrie 1996) Sprijinul aerian direct a încetat odată cu încheierea mandatului UNTAES.\n\nApărarea colectivă și noul rol NATO\n\nInițial NATO a fost înființat cu scopul de a asigura libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și principiile Cartei ONU.NATO este manifestarea practitcă a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru a susține interesele comunue în problema securității\n\n5 sarcini fundamentale de securitate:\nSecuritate: mediu de securitate stabil în zona E-A, dezvoltarea instituțiilor democratice, rezolvarea pe cale pașnică a conflictelor, împotriva folosirii forței\nConsultare: în conformitate cu art. 4 din Tratatul de la Washington, NATO este un forum transatlantic esențial în consfătuirile aliate asupra probl. de interes comun\nDescurajare și apărare: să descurajeze și să se apere în fața oricărei agresiuni\nManagementul situațiilor de criză: prevenirea efectivă a conflictelor + angajare activă în rezolvarea crizelor și în acțiunile de ripostă\nParteneriat: promovarea parteneriatului, cooperării, dialogului – creșterea transparenței, încrederii și capacității de a acționa\n\nTransformarea Alianței – noul mediu de securitate:\n\nModificarea relațiilor E-V, a RI și a mediului de securitate\nÎnceputul coincide cu a 40-a aniversare a Tratatului de la Washington (1989)\n\nRolul NATO:\nAsigură baza de apărare colectivă și securitate comună a țările membre\npăstrează o balanță strategică în Europa de-a lungul Războiului Rece\npromovează stabilitatea, respectarea drepturilor omului\nfundamental în îndeplinirea condițiilor de schimbare \n\nSursele schimbărilor:\n1967: Doctrina Harmel – bazată pe politici paralele de menținere a unei apărări adecvate în încercarea de a detensiona relațiile E-V\n1969: Ostpolitik (Willy Brandt)\n1975: Actul final de la Helsinki – CSCE (OSCE)\ndesfășurarea de NATO a Forțelor Nucleare cu Rază Medie de Acțiune în Europa\n1979: Invadarea Afganistanului de URSS\nVenirea lui Gorbaciov + Revoluțiile anticomuniste și unificarea Germania\n\n1987: Tratatul de la Washington – eliminarea totala a focoaselor\n1989, Viena: negocieri privind controlul armamentului: \nstabliește politicile călăuzitoare ale Aliaților pe parcursul celui de-al 5-lea deceniu de cooperare\nstabilește un Concept Cuprinzător privitor la Controlul Armamentului și Dezarmare\n\nDeclarația Summitului: recunoaște schimbările care s-au petrecit + declară nevoia continuă de forțe de descurajare efective + de control al armamentului; adoptă măsuri pentru îndeplinirea obiectivelor pe termen lung\n\nRol NATO: \nAsigură cadrul consultărilor și coordonării politicilor între țările membre cu scopul de a diminua riscul crizelor care ar fi putut afecta interesele comune de securitate\nAlianța își intensifică eforturile de:\nÎndepărtare a dezechilibrelor militare + deschidere în privința acestor probl.\nSporire a încrederii prin acorduri radicale, aranjamente de control și prin mai multe contacte la toate nivelele\n\n1990, Londra: Declarație: \ncea mai cuprinzătare de la fondarea NATO \nse dorește să pună capăt confruntării Est – Vest \nprefigurată de Mesajul din Tumberry – ofertă de prietenie și cooperare URSS – statele europene \n\nCartierul general NATO:\nReprezentanții țărilor din Europa Centrală și de Est au fost invitați\nAu avut loc mai multe vizite – intensificarea contactelor diplomatice\n\n1990, Paris: Carta de la Paris pentru o nouă Europă: \nDeclarație comună de neagresiune\nTratatul asupra forțelor convenționale din Europa\nSe pune capăt oficial relațiilor de adversitate, renunțarea la utilizarea forței\nÎn conformitate cu Carta ONU și Actul Final de la Helsinki\n\nDiscuții asupra doctrinelov și forțelor militare:\nAcordul Cerului Deschis (survolarea teritoriilor naționale) – sporirea încrederii, transparenței\nReducerea forțelor convenționale de la Atlantic și până la Urali – limitarea efectivelor militare în Europa\nIntensificarea CSCE\n\t\nPe plan intern NATO începe revizuirea strategiei proprii – adaptată noilor circumtanțe\n\nSchimbarea poziției în politica de apărare: Rolul principal al NATO rămâne același: garantarea securtății și integrității teritoriale a membrilor + asigurarea prin intimidare și apărare colectivă \nCapata noi roluri:Parteneriatul pentru Pace \n\nConsiliul Permanent Reunit NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina: create pentru intensificarea cooperării:forțele militare aliate – rol în facilitarea transparenței și creșterea încrederii între NATO și Parteneri + în verificarea acordurilor privind armamentul\nNATO își asumă misiunea de sprijinire a rezolvării efective a crizelor și angajamentelor de prevenire a conflictelor prin implementarea Acordului pentru Pace din Bosnia si sigurarea prezenței internaționale de securitate în Kosovo, mandatată de UN\n\nPrima misiune combatantă majoră în care NATO folosește forțele militare ca instrument de rezolvare a crizei și de a sprijini UN: conflictul din Iugoslavia (1995)\nNATO implementează aspectele militare ale Acordului pentru Pace prin preluare conducerii Forțelor de implementare multinațională (TFOR), apoi a Forțelor de Stabilizare (SFOR)\n\nNATO trece de la un rol relativ limitat de sprijinire a eforturilor UN de menținere a păcii la unul de preluare a întregului control al operațiunilor complexe de menținere a păcii – implică participarea de forțe din partea a numeroase țări Partenere sau non-NATO\n\nAcțiunea NATO în Kosovo și rolul său în atenuarea crizei umanitare din țările vecine au contribuit la întărirea rolului NATO în rezolvarea crizei: \nNATO contribuie prin campaniile sale aeriene și prin desfășurarea a KFOR la obiectivul comunității internaționale de creare a fundamentului pentru pace și stabilitate de lungă durată în Kosovo\nAdaptarea forțelor militare la noile curcumstanțe: Forțe Operative Multinaționale Interarme (CFTF) – NATO oferă mijloace flexibile la noile amenințări la securitate\nsi Integrarea participanților non-NATO la operațiunile de sprijinire a păcii sub comanda NATO\n\nStructurile și acordurile permit țărilor membre să beneficieze de avantajele politice, militare și de resurse ale acțiunii și apărării colective. Includerea țărilor Partenere NATO contribuie la îmbunătățirea eforturilor comune de cooperare în probleme de securitate Euro-Atlantică\n\nPrincipalele caracteristici ale schimbărilor care afectează forțele militare NATO in\nreduceri ale ale dimensiunilor si vitezei de reacție \nCreșteri ale Flexibilității, Mobilității, Multinaționalității\n\nPrincipii: \nAngajamentul față de apărarea colectivă ca funcție centrală, fundamentală a Alianței\nMenținerea legăturii transatlantice ca garant al credibilității și eficienței Alianței\nRolul Forțelor Aliate:\nAu constituit baza apărării și intimidării în fața amenințării unui război – care a rămas principala problemă de securitate a Aliaților timp de 40 ani\nRolul principal: garantarea securității și integritatea teritorială a statelor membre\nAsigurarea securității prin intimidare și apărare colectivă\n\nSummitul de la Madrid, iulie 1997:\nAnunță tranziția spre o nouă fază în care structurile și politicile inovatoare introduse ca răspuns la noile conjucturi aveau să fie testate în practică\nAlianța – transformări externe și interne =>măsuri suplimentare concrete și cuprinzătoare în toate domeniile\nProgramul a dovedit capacitatea NATO de a-și asuma noi resposabilități fără a aduce atingere scopurilor sale inițiale și de a-și consolida rolul în viitor pe abilitatea deja demonstratp de adaptare la cerințele unei societăți aflate în continuă transformare\n\nRolul operațional al NATO în menținerea Păcii:\nRolul NATO în conflictul din Fosta Iugoslavie \nRolul NATO în conflictul din Kosovo\n\nRelațiile NATO cu alte organisme internaționale\n\nRelația NATO – UEO\n\nCooperarea NATO-UE a stat la baza procesului de reactivare a UEO. \nMai 1992: prima reuniune oficială a Consiliului UEO și a Consiliului Nord-Atlantic. SG al UEO a asistat în mod regulat la reuniunile minsteriale ale Consiliului Nord-Atlantic SG al NATO a participat la reuniunile ministeriale ale UEO. Consiliile UEO și Nord-Atlantic au început să se reunească de 4 ori pe ani si suplimentar\n\nMemorandum de înțelegere NATO-UEO: UEO are acces la sistemul integrat de telecomunicații al NATO \n\nSummitul NATO, Bruxelles, 1994:\nDezvoltarea unei Identități Europene pentru Securitate și Apărare (ESDI)\nÎn 1996: va fi sprijinită pe o planificare militară adecvată și va permite crearea unor forțe militare coerente și eficiente, capabile să acționeze sub controlul politic și orientarea strategică a UEO; la nevoie, se poate lua în considerare participarea completă a aliaților europeni\nAdoptă conceptul Forțelor operative multinaționale Interarme (CJTF):\ninstrument de facilitare a operațiunilor determinate de anumite circumstanțe\nsunt alocate capacității militare separabile, dar nu separate, care pot fi desfășurate de NATO sau UEO – contribuie la securitatea Alianței\n\n2000: exercițiu comun de gestionare a crizelor UEO/NATO \nTestarea conceptelor și angajamentelor legate de ESDI, specifice operațiunilor de sub comanda UEO care sunt efectuate cu activele și capacitățile NATO\n\nDezvoltarea ESDI în cadrul NATO => măsuri care acoperă toate aspectele sprijinului acordat de NATO într-o operațiune de sub comanda UEO:\nLuarea în calcul a cerințelor UEO referitoare la noile proceduri de planif. a apărării\nStabilirea unor acorduri europene de comandă multinațională în interiorul NATO\nIntroducerea unor consultări și a unor facilități de acces la informații\n\nscop: a avea certitudinea că, în cazul unei crize în care UEO va hotărî să intervină, iar NATO, nu, UEO va putea solicita accesul la activele și capacitățile alianței\n\nÎntâlnirea la nivel înalt a UE, Cologne, 1999 \no\tDecizii de acordare de către UE de mijloace și capacități necesare implementării unei politici europene comune de securitate și apărare (ESDP)\no\tRolul asumat de UEO cu privire la ESDI va fi preluat progresiv de UE\no\tNATO va continua să lucreze alături de UEO în această perioadă\n\nÎntâlnirea de la Marsillia, 2000 \no\tminiștrii UEO decid să suspende mecanismele NATO-UEO pentru consultările de rutină, separat de cele care vor fi necesare pe parcursul perioadei de tranziție\n\nRelatia NATO – U.E.\n-\tîntâlnirea de la Helsinki a Consiliului Uniunii Europene – decembrie 1999\n\t\"Obiectiv global\" al statelor membre UE, referitor la capacitățile lor militare destinate operațiunilor de rezolvare a crizelor.\n\tScopul: a permite UE să desfășoare, până în anul 2003, și să susțină, minim un an, forțe militare de până la 60000 de soldați, care să efectueze întreaga gamă de așa-numite \"activități Petersburg\", stabilite prin Tratatul de la Amsterdam, din 1997. \n\tAcestea constau în \n•\tsarcini umanitare și de salvare; \n•\tsarcini de menținere a păcii; \n•\tsarcini ale forțelor combatante în rezolvarea crizelor, inclusiv, de menținere a păcii. \n\tRolul acestora ar fi acela de a efectua operațiunile militare sub conducerea UE, ca răspuns la crizele internaționale, în circumstanțe în care NATO, în întregul său, nu este angajată din punct de vedere militar. \n\n→ hotărârea UE: politică europeană comună de securitate și apărare:\n\tProcesul va elimina suprapunerea, inutilă, peste structurile NATO și nu presupune crearea unei armate europene. \n\tCrearea de structuri politice și militare permanente: un Comitet politic și de securitate, un Comitet militar și un Stat Major militar. \n\tacorduri de cooperare, transparență și consultări complete cu NATO → dialogul, cooperarea și consultările necesare cu membrii europeni ai NATO, care nu sunt membri ai UE\n\n-\tDialog NATO – UE:\n\tîntâlnirile Consiliului Europei de la Nisa și cea a Consiliului Nord-Atlantic de la Bruxelles, din decembrie 2000, au înregistrat progrese în acest sens. \n\tParteneriat real între NATO și UE în rezolvarea situațiilor de criză. \n\tConsultări și relații de cooperare în probleme de interes comun, referitoare la securitate, apărare și rezolvarea crizelor, astfel încât crizele să fie înfruntate cu cea mai adecvată ripostă militară și cu asigurarea unei gestionari eficiente.\n\tCel puțin trei întâlniri la nivel de ambasadori și o întâlnire la nivel ministerial la fiecare șase luni.\n\tAstfel, acum au loc ședințe regulate ale Comitetului poliție și de securitate al UE și Consiliului Nord-Atlantic, iar cele două organizații parcurg rapid drumul de la teoria ESDI/ESDP la consultări și cooperare, pe probleme concrete și specifice, cum ar fi situația din vestul Balcanilor.\n\n-\tDe la mijlocul anului 2000, grupuri de lucru ad hoc NATO-UE au susținut întâlniri pentru a discuta \n\tprobleme legate de securitate (de exemplu, proceduri de schimb de informații clasificate, inclusiv secrete); \n\tmodalități de acces al UE la activele și capacitățile Alianței; \n\tobiective legate de capacități (inclusiv probleme referitoare la sistemul Alianței de planificare a apărării)\n\tacorduri permanente de consultări. \n\n-\tPe parcursul celei de-a doua jumătăți a anului 2000, experții Alianței au oferit consultanță tehnică și militară experților UE care lucrau la întocmirea unui catalog de forțe și capacități pentru \"Obiectivul global\" al UE, în perspectiva Conferinței UE privind acordul asupra capacităților, care a avut loc în noiembrie 2000. \n\n-\tLa intâlnirea din decembrie 2000, miniștrii de externe ai Alianței au afirmat disponibilitatea NATO de a oferi în continuare consultanță de specialitate la cererea UE, supunându-se deciziilor necesare.\n\n-\tîn primăvara lui 2001, Secretarul General al NATO a fost invitat, pentru prima oară, să informeze Consiliul UE pentru afaceri generale asupra politicii NATO.\n\n-\tIn interiorul NATO continuă lucrările asupra chestiunilor principale care privesc dezvoltarea viitoare a ESDI, în special \no\tidentificarea unui număr de opțiuni de comandă europeană; \no\tprezumția de disponibilitate a activelor și capacităților identificate în prealabil; \no\taccesul asigurat la capacitățile NATO de planificare a operațiunilor; \no\tadaptarea planului de apărare al Alianței\n\nParadoxul NATO\n\n-\tNATO nu a fost facuta pentru a castiga razboaie, ci ca sa previna/preintampine razboaiele\n\nNoul Concept Strategic al NATO, Roma, 1991\n\nConceptul strategic pe ansamblu\n-\tConceptul Strategic a fost publicat pentru prima oară în 1991 (la fel ca in 1999) → declararea oficială a obiectivelor Alianței și oferă instrucțiuni la vârf despre mijloacele politice și militare care trebuie folosite pentru a le îndeplini. \n\n-\toct 1949 - apr 1950: \"Conceptul strategic pentru apărarea zonei Nord-Atlantice\" \n \n-\tMid ‘50s : \"represalii/ retalieri masive\" → tactica de descurajare bazată pe amenințarea că NATO va răspunde oricărui act de agresiune împotriva țărilor membre prin orice mijloc aflat la dispoziția sa, inclusiv armele nucleare.\n\n-\t1967 : înlocuit cu \"riposta flexibilă\" → ofera garanții că orice fel de act de agresiune va fi perceput ca implicând riscuri inacceptabile.\n\n-\tRaportul Harmel, publicat în 1967 → metodele de apărare și dialogul, care includea controlul armamentului = cei doi indicatori ai poziției Alianței în problema securității. (*)\n\nConceptul strategic 1991\n-\tPatru intâlniri la nivel înalt → calea de adaptare a Alianței:\n• \tRoma, în noiembrie 1991\n• \tBruxelles, în ianuarie 1994\n• \tMadrid, in iulie 1997\n• \tWashington, în aprilie 1999\n\n-\tConceptul strategic de la Roma a schițat o abordare largă a problemei securității, bazată pe cooperare și pe menținerea unei capacități colective de apărare:\n\treducerea numărului de arme nucleare\n\tschimbări majore în forțele militare integrate în NATO\n\treduceri substanțiale ale dimensiunilor și pregătirii acestora,\n\tîmbunătățiri ale mobilității, flexibilității și adaptabilității în cazul eventualelor incidente\n\tfolosire mai largă a formațiunilor multinaționale.\n\n-\tsublinia cooperarea cu foștii adversari, în locul confruntării cu aceștia (URSS)\n-\tmenținea securitatea națiunilor membre ca obiectiv fundamental al NATO + eforturi pentru extinderea și întărirea securității în întreaga Europă. \n-\tinfiintarea NACC = North Atlantic Cooperation Council\n-\triscuri multifatetate, mai greu de prezis → dificultati economice, politice si entice → conflicte armate => cel mai mare risc a aparut la caderea URSS\n\nNote\n\nVezi și \n OSCE\n Uniunea Europeană\n ONU\n STANAG\n\nLegături externe \n Site-ul oficial al NATO\n Forța de Răspuns a NATO - Articol \n Misiunea română la NATO\n Textul Tratatului Nord-Atlantic\n Conceptul strategic al NATO (1949-2009), 2014, Mihai Tiuliumeanu, CoolCats Publishing, Smashwords\n Scurt istoric NATO, 11 ianuarie 2008, Amos News\n Relațiile transatlantice, din perspectivă istorică , 13 aprilie 2008, Prof. Dr. Cătălin Turliuc, Ziarul Lumina\n Relațiile transatlantice, din perspectivă istorică (II) , 20 aprilie 2008, Prof. Dr. Cătălin Turliuc, Ziarul Lumina\n Țările vest-europene în fața dezastrului economic postbelic , 18 mai 2008, Prof. Dr. Cătălin Turliuc, Ziarul Lumina\n Moscova și NATO, de la Stalin la Putin, 4 aprilie 2008, Jurnalul Național\n 59 de ani de NATO, sărbătoriți în capitala României, 1 aprilie 2008, Anca Aldea, Jurnalul Național\n România devine membru cu drepturi depline al NATO, 29 martie 2004, Amos News\n\n."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți spune despre Portugalia?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Portugalia (în ), oficial Republica Portugheză (în , pronunțat /ʁɨ'publikɐ puɾtu'ɣezɐ/), este o țară în Peninsula Iberică din Europa de Sud-Vest. Este cea mai vestică țară din Europa continentală. La vest și sud are coastă la Oceanul Atlantic, iar la est și nord se învecinează cu Spania. are lungime și este considerată cea mai lungă graniță neîntreruptă în cadrul Uniunii Europene. Republica include, de asemenea, arhipelagurile Azore și Madeira din Atlantic, ambele regiuni autonome cu propriile lor .\n\nTeritoriul Portugaliei moderne a fost locuit permanent, invadat și subiect de dispute armate încă din . , celții, cartaginezii și romanii au fost urmați de invaziile vizigoților și suebilor germanici. În 711, Peninsula Iberică a fost invadată de către Mauri, Portugalia devenind parte din Al-Andalusul musulman. Portugalia s-a născut ca stat în urma Reconquistei creștine, iar în 1139, Afonso Henriques a fost proclamat rege al Portugaliei, astfel stabilind independența acestui stat.\n\nÎn secolele al XV-lea și al XVI-lea, Portugalia și-a creat primul imperiu global, devenind una dintre cele mai mari puteri economice, politice și militare. În acest timp, exploratorii portughezi au efectuat călătorii maritime de pionierat în Epoca Marilor Descoperiri, în special sub patronajul regal al principelui Henric Navigatorul și al regelui João al II-lea, descoperiri notabile fiind cea a lui Vasco da Gama, care a găsit o rută spre India pe mare (1497-98), dar și descoperirea Braziliei (1500), și ajungerea la Capul Bunei Speranțe. În această perioadă, Portugalia a monopolizat comerțul cu mirodenii în Europa, iar Imperiul Portughez s-a extins cu campaniile militare efectuate în Asia. Distrugerea Lisabonei în cutremurul din 1755, apoi ocupația străină din timpul Războaielor Napoleoniene, (1822), și (1828-34), au lăsat Portugalia slăbită de război și cu influența mondială diminuată.\n\nDupă ce revoluția din 1910 a abolit monarhia, a fost proclamată democratica, dar instabila Primă Republică Portugheză, înlocuită ulterior de regimul autoritar de dreapta Estado Novo. Democrația a fost restabilită după Războiul Colonial Portughez și Revoluția Garoafelor în 1974. La scurt timp după aceea, s-a acordat independență aproape tuturor , ceea ce a marcat sfârșitul de celui mai îndelungat imperiu colonial. Portugalia a lăsat o profundă influență culturală și arhitecturală și o moștenire de peste 250 de milioane de vorbitori de portugheză.\n\nPortugalia este o țară dezvoltată, cu o economie avansată, cu venituri mari și un nivel de trai înalt. Este a 5-a cea mai pașnică țară din lume, menținând o formă de guvernare republicană semiprezidențială. Are al 18-lea cel mai mare progres social din lume, aflându-se înaintea altor țări vest-europene precum Franța, Spania și Italia. Membru fondator al NATO și al Comunității Țărilor de Limbă Portugheză, este, de asemenea, membră a numeroase alte organizații internaționale, inclusiv Organizația Națiunilor Unite, Uniunea Europeană, zona euro și OCDE.\n\nPortugalia este un pionier al reformei consumului de substanțe, decriminalizând posesia de droguri pentru uz personal în 2001. După ani de investiții și cooperare, Portugalia a marcat un punct culminant al folosirii în 2016, atunci când a reușit să se alimenteze timp de 107 ore consecutive exclusiv din energie hidroelectrică, eoliană și solară.\n\nIstoria\n\nIstoria timpurie: precelții și celții \nIstoria timpurie a Portugaliei este una comună cu restul Peninsulei Iberice situată în sud-vestul Europei. Numele de Portugalia derivă din alăturarea denumirilor romano-celtice . Regiunea a fost colonizată de precelți și celți, care au dat naștere popoarelor antice ale gallaecilor, , și , și a fost vizitată de fenicieni și , încorporată în dominioanele Republicii Romane ca provincia Lusitania și parțial Gallaecia, după 45 î.e.n. până la 298 e.n., recolonizată de suebi, , și vizigoți, și cucerită de mauri. Alte influențe includ vestigii alane din secolul al V-lea, descoperite în Alenquer (din denumirea germanică veche Alankerk, de la Alan+kerk; cu sensul de templu al Alanilor), Coimbra și Lisabona.\n\nRegiunea Portugaliei de astăzi a fost locuită de omul de Neanderthal și apoi de către Homo sapiens, care cutreierau regiunea de nord a peninsulei Iberice. Acestea erau societăți de subzistență care, deși nu aveau așezări prospere, erau oarecum organizate. Portugalia neolitică a experimentat domesticirea animalelor de pășunat, creșterea unor culturi de cereale și fluviale și pescuitul maritim.\n\nSe crede de către unii cercetători că la începutul primului mileniu î.e.n., mai multe valuri de celți au invadat Portugalia din Europa Centrală și prin uniuni mixte cu populațiile locale au format diferite grupuri etnice, cu multe triburi.\n\nPrintre aceste triburi, cele mai de seamă au fost au fost calaicii sau gallaeci din nordul Portugaliei, , , și . Printre cele mai mici triburi sau sub-diviziuni de triburi s-au numărat bracarii, coelernii, equaesii, grovii, interamicii, leunii, luanquii, limicii, narbasii, nemetatii, paesurii, quaquernii, seurbii, tamaganii, tapolii, turdulii, Turduli Veteres, Turdulorum Oppida, turodii, și zoelae. Au fost înființate și câteva târguri mici, semi-permanente, de coastă (cum ar fi Tavira) în Algarve de către fenicieni-cartaginezi.\n\nLusitania și Gallaecia romane \n\nRomanii au invadat Peninsula Iberică pentru prima oară în 219 î.e.n. În ultimele zile ale lui Iulius Cezar, aproape întreaga peninsulă a fost anexată Republicii Romane. Cartaginezii, inamicii Romei în Războaiele Punice, au fost expulzați din coloniile de pe coastă.\n\nCucerirea romană a ceea ce acum face parte din Portugalia modernă a durat aproape două sute de ani și a costat multe vieți de tineri soldați și ale celor care au fost condamnați la moarte sigură în sclavie în mine atunci când nu erau vânduți ca sclavi în alte părți ale imperiului. Cucerirea a trebuit să facă un pas înapoi în 150 î.e.n., când a izbucnit o răscoală în nord. Lusitanii și alte triburi indigene, sub conducerea lui , au preluat controlul asupra întregii Iberii de vest.\n\nRoma a trimis numeroase legiuni și cei mai buni generali ai săi în Lusitania să înăbușe revolta, dar fără nici un rezultat—lusitanii au continuat să cucerească teritoriu. Conducătorii romani au hotărât atunci să-și schimbe strategia: i-au mituit pe aliații lui Viriathus să-l omoare pe acesta. În 139 î.e.n., Viriathus a fost asasinat, și Tautalus a devenit lider.\n\nRoma a instaurat un regim colonial. Romanizarea completă a Lusitaniei a fost desăvârșită abia în epoca vizigotă.\n\nÎn 27 î.e.n., Lusitania a obținut statutul de provincie romană. Mai târziu, s-a mai înființat o provincie în Lusitania nordică, provincie cunoscută sub numele de Gallaecia, cu capitala în Bracara Augusta, astăzi Braga.\nExistă încă multe ruine de castre () în toată Portugalia modernă și rămășițe ale culturii Castro.\nNumeroase situri romane sunt împrăștiate în Portugalia actuală, unele așezări urbane fiind destul de mari, ca și . Cea dintâi este una dintre cele mai mari așezări romane din Portugalia, aflată la 16 km de Coimbra, și aceasta dezvoltată pe locul unei foste localități romane, ). Situl are și un muzeu care expune obiectele găsite de arheologi în timpul săpăturilor.\n\nMai multe lucrări de inginerie, cum ar fi băile, templele, podurile, drumurile, circurile, teatrele și casele de locuit sunt conservate în întreaga țară. S-au găsit și monede, dintre care unele bătute în Lusitania, precum și numeroase piese de ceramică. Printre istoricii contemporani se numără Paulus Orosius (c. 375-418) și (c. 400-469), episcop de , care a relatat despre ultimii ani ai dominației romane și sosirea triburilor germanice.\n\nRegatele germanice: suebii și vizigoții \n\nLa începutul secolul al V-lea, triburile germanice, anume suebii și vandalii (silingii și hasdingii), împreună cu aliații lor, sarmații și alanii, au invadat Peninsula Iberică unde aveau să-și întemeieze un regat. a fost regatul germanic post-roman înființat în fostele provincii romane de Gallaecia-Lusitania.\n\nPe la 410 și în timpul secolului al VI-lea, el a devenit regat oficial provlamat, iar regele Hermeric a încheiat un tratat de pace cu gallaecii înainte de a-și lăsa domnia moștenire fiului său, . În 448, Réchila a murit, lăsând conducerea statului aflat în expansiune lui .\n\nÎn anul 500, în Iberia s-a instaurat , cu centrul în zona Toledo. Vizigoții i-au învins în cele din urmă pe suebi și le-au cucerit capitala Bracara (Braga din ziua de azi) în 584-585, în urma înfrângerilor consecutive ale ultimilor doi regi suebi și . Fostul regat al suebilor a devenit apoi cea de-a șasea provincie a Regatul Vizigot Hispania.\n\nPentru următorii 300 de ani și până în anul 700, întreaga Peninsulă Iberică a fost dominată de vizigoți. Această perioadă a durat până în 711, când regele (Rodrigo) a fost ucis în timp ce se opunea unei invazii maure dinspre sud. Din diversele grupuri germanice care s-au stabilit în vestul Iberiei, suebii au lăsat cea mai de durată moștenire culturală în ceea ce astăzi sunt Portugalia, Galicia și Asturia.\n\nPerioada islamică și Reconquista \nPortugalia continentală de astăzi, împreună cu mare parte din Spania, a făcut parte din Califatul Umayyad între 711 e.n. – 1249 e.n., în urma cuceririi de către Califatul Umayyad a Peninsulei Iberice în 711 e.n. Această ocupație a durat de la câteva zeci de ani în nord, până la circa cinci secole, în sud.\n\nDupă înfrângerea vizigoților în doar câteva luni, Califatul Umayyad a început să se extindă rapid în peninsulă. Începând cu anul 711, teritoriul pe care este acum Portugalia a devenit parte a vastului Califat Umayyad cu centrul în Damasc, care se întindea de la râul Indus de pe subcontinentul Indian (în Pakistanul de astăzi) până în sudul Franței, până la prăbușirea acestuia în 750. În acel an, partea de vest a imperiului și-a câștigat independența sub Abd-ar-Rahman I, cu înființarea Emiratului de Cordoba. După aproape două secole, Emiratul a devenit Califatul de Cordoba în 929, până la dizolvarea acesteia un secol mai târziu, în 1031, în nu mai puțin de 23 de mici regate, numite regatele Taifa.\n\nGuvernatorii acestor regate taifa se proclamau fiecare emir în provincia lui și stabileau relații diplomatice cu regatele creștine din nord. Majoritatea Portugaliei a căzut în mâinile din dinastia Aftasidă, și după o scurtă perioadă a unei efemere în 1022, a căzut sub dominația a poeților . Perioada taifalelor s-a încheiat cu cucerirea almoravizilor care au venit din Maroc în 1086 câștigând o victorie decisivă în , urmați un secol mai târziu, în 1147, după a doua perioadă de taifale, de almohazii veniți și ei tot din Marrakesh.\n\nAl-Andalus a fost împărțită în diferite districte numite Kura. Gharb Al-Andalus a fost, la apogeul său, constituit din zece kurale, fiecare cu o capitală și un guvernator al ei. Principalele orașe ale perioadei în Portugalia erau Beja, Silves, Alcácer do Sal, Santarém și Lisabona.\n\nPopulația musulmană din regiune consta, în principal, din iberici autohtoni convertiți la Islam (așa-numiții Muwallad sau Muladi) și berberi. Arabii erau în principal nobili din Siria și Oman și, deși puțini la număr, ei constituiau elita conducătoare a populației. Berberii erau la început originari din munții Atlas și Rif din Africa de Nord și erau, în esență, nomazi.\n\nComitatul Portucale \n\nUn nobil vizigot asturian pe nume Pelagius de Asturia a fost ales în 718 e.n. conducător de mulți dintre nobilii vizigoți izgoniți. Pelagius a cerut ridicarea a tuturor armatelor vizigote creștine rămase la luptă împotriva maurilor și să se regrupeze teritoriile montane necucerite din Asturii, zonă cunoscută astăzi ca Munți Cantabrici, în ceea ce este astăzi mica regiune muntoasă din nord-vestul Spaniei, adiacentă Golfului Biscaya.\n\nPlanul lui Pelagius a fost de a utiliza Munții Cantabrici ca loc de refugiu și protecție de invadatorii mauri. Apoi, el a propus regruparea armatelor creștine din Peninsula Iberică și folosirea Munților Cantabrici ca rampă de lansare a recuceririi pământurilor lor. În acest proces, după ce i-a învins pe mauri în Bătălia de la Covadonga în 722 e.n., Pelagius a fost proclamat rege, fondând astfel Regatul creștin al Asturiilor și începând războiul de recucerirea creștină cunoscut în portugheză ca Reconquista Cristã.\n\nLa sfârșitul secolului al IX-lea, regiunea Portugaliei dintre râurile Minho și Douro, a fost eliberată sau recucerită de la Mauri de către la ordinele regelui Alfonso al III-lea al Asturiilor. Găsind că regiunea avea anterior două mari orașe—Portus Cale, în zona de coastă, și Braga în interior, multe alte orașe fiind acum pustii—a hotărât să o repopuleze și să le reconstruiască cu refugiați portughezi galicieni și cu alți creștini.\n\nVimara Peres a organizat regiunea eliberată de la mauri, și a ridicat-o la statutul de comitat, numind-o după marele oraș-port al regiunii—Portus Cale''' sau Porto de astăzi. Unul dintre primele orașe fondate de Vimara Peres în această perioadă este Vimaranes, cunoscut astăzi ca Guimarães – „leagănul poporului portughez” sau „orașul-leagăn” (Cidade Berço în portugheză).\n\nDupă anexarea comitatului Portugalia într-unul din mai multele comitate care alcătuiau Regatul Asturiilor, Regele Alfonso al III-lea al Asturiilor l-a înnobilat pe Vimara Peres în 868 e.n., ca primul conte de Portus Cale (Portugalia). Regiunea a devenit cunoscut sub numele de Portucale, Portugale, și în același timp Portugália — .\n\nMai târziu, Regatul Asturiilor a fost împărțit în mai multe regate creștine din nordul Spaniei, din cauza diviziunilor dinastice ale moștenirii printre urmașii regelui. Cu abdicarea silită a lui Alfonso al III-lea „cel Mare” al Asturiilor de către fiii săi în 910, regatul Asturiilor a fost împărțit în trei regate separate: León, Galicia și Asturiile. Cele trei regate au fost în cele din urmă reunite în 924 (León și Galicia în 914, Asturiile mai târziu) sub coroana de León.\n\nÎn timpul secolului de lupte intestine pentru dominație între regatele creștine din nord, comitatul Portugalia forma partea de sud a Regatului Galiciei. Uneori, Regatul Galiției exista ca entitate independentă pentru perioade scurte de timp, dar, de obicei, el însuși forma o parte importantă a Regatului León. În toată această perioadă, locuitorii comitatului Portugalia, ca galicieni, aveau dificultăți în a păstra autonomia Galiciei cu limba și cultura ei distincte () față de cultural leoneză, ori de câte ori statutul Regatului Galiciei se schimba în raport cu Regatul León. Ca rezultat al diviziunii politice, galiciano-portughezii și-au pierdut unitatea atunci când comitatul Portugalia s-a separat de Regatul Galiției (la rândul lui dependent de Regatul de León) pentru a stabili Regatul Portugaliei.\n\nÎn 1093, Alfonso al VI-lea de León și Castilia a acordat comitatul lui și l-a căsătorit cu fiica lui, , ca răsplată pentru rolul său în recucerirea teritoriilor de la Mauri. Henric și-a instalat capitala noului său comitat în Bracara Augusta (Braga de astăzi), capitala provinciei romane antice și, de asemenea, capitala anterioară a mai multor regate de-a lungul primului mileniu.\n\n Independența și Epoca Afonsină \n\nLa 24 iunie 1128, a avut loc în apropiere de Guimarães. Afonso Henriques, contele de Portugalia, a învins-o pe mama lui, și pe iubitul acesteia, , impunându-se astfel ca unic conducător. Afonso a trimis apoi armatele împotriva maurilor, înspre sud.\n\nCampaniile lui Afonso au fost încununate de succes și, la 25 iulie 1139, a obținut o victorie zdrobitoare în și, imediat după aceea, a fost în unanimitate proclamat rege al Portugaliei de către soldații săi. Aceasta este în mod tradițional considerată a fi ocazia cu care comitatul Portugalia, ca fief al Regatului León, a fost transformat în Regatul Portugaliei independent.\n\nAfonso a stabilit atunci primul la Lamego, unde a fost încoronat de către arhiepiscopul de Braga, deși valabilitatea acestei adunări de la Lamego a fost contestată și bănuită a fi un mit creat în timpul . Afonso a fost recunoscut în 1143 de către regele Alfonso VII-lea al Leónului și Castiliei și, în 1179, și de papa Alexandru al III-lea.\n\nÎn timpul perioadei Reconquista, creștinii au recucerit Peninsula Iberică de sub dominația maură. Afonso Henriques și succesorii săi, ajutați de , au înaintat spre sud pentru a-i alunga pe mauri. În acest moment, Portugalia acoperea aproximativ jumătate din teritoriul ei actual. În 1249, Reconquista s-a încheiat cu capturarea Algarvei și cu izgonirea definitivă a ultimelor așezări maure de pe coasta de sud, aducând Portugalia aproximativ la frontierele ei actuale.\n\nÎntr-una din aceste situații de conflict cu Regatul Castiliei, Dinis I al Portugaliei a semnat cu regele Fernando IV-lea al Castiliei (care a fost reprezentat, minor fiind, de către mama sa, regina ) , care prevedea că Portugalia abolește tratatele convenite îndreptate împotriva Regatului Castiliei pentru sprijinirea tânărului . Acest tratat stabilea, printre altele, delimitarea frontierelor între regatul Portugaliei și regatului León, cuprinzând și orașul disputat Olivenza.\n\nDomniile lui Dinis I (Denis), Afonso al IV-lea și Pedro I (Petru I) au fost în mare parte dominate de pace cu regatele creștine din Iberia.\n\nÎn 1348 și 1349, Portugalia, ca și restul Europei, a fost devastată de Moartea Neagră. În 1373, Portugalia a făcut o , care este cea mai lungă durată de alianță din lume. De-a lungul timpului aceasta a mers dincolo de cooperarea geo-politică și militară (protejarea intereselor reciproce din Africa, America și Asia împotriva rivalilor francezi, spanioli și olandezi) și a menținut legături comerciale și culturale puternice între cei doui vechi aliați europeni. În special în regiunea Porto, este vizibilă influența engleză până în ziua de astăzi.\n\n Epoca Ioanină și cea a Marilor Descoperiri \nÎn 1383, Ioan I al Castiliei, soțul lui Beatrice a Portugaliei și ginerele lui Ferdinand I al Portugaliei, a revendicat tronul țării. O facțiune de mici nobili și oameni de rând, în frunte cu Ioan de Aviz (care avea mai târziu să devină regele Ioan I al Portugaliei) și comandată de generalul i-a învins pe castilieni în . Cu această luptă, casa de Aviz a devenit dinastie domnitoare în Portugalia.\n\nPortugalia s-a aflat în avangarda explorării maritime a europenilor și a Epocii Marilor Descoperiri. Prințul Henric Navigatorul, fiul regelui Joao I, a devenit sponsorul principal și beneficiar al acestui demers. În această perioadă, Portugalia a explorat Oceanul Atlantic, descoperind mai multe arhipelaguri atlantice, cum ar fi Azore, Madeira, și , a explorat coasta africană, a colonizat unele zone din Africa, a descoperit o pe la Capul Bunei Speranțe, , a explorat Oceanul Indian, a stabilit rute comerciale în majoritatea Asiei de Sud, și a trimis primele misiuni comerciale și diplomatice directe din Europa în și Japonia.\n\nÎn 1415, Portugalia a obținut primele sale colonii de peste mări prin cucerirea Ceutei, primul târg musulman prosper din Africa de Nord. Au urmat primele descoperiri în Oceanul Atlantic: Madeira și Azore, care au condus la primele mișcări pentru colonizare.\n\nDe-a lungul secolului al XV-lea, exploratorii portughezi au navigat pe coasta Africii, înființând posturi comerciale pentru mai multe tipuri de mărfuri comerciabile la acea dată, variind de la aur la sclavi, căutând o rută spre India și mirodeniile ei, mult râvnite în Europa.\n\nTratatul de la Tordesillas a fost menit să soluționeze disputa ivită după întoarcerea lui Cristofor Columb, și a fost aranjat de papa Alexandru al VI-lea, mediator între Portugalia și Spania. Acesta a fost semnat la 7 iunie 1494, și a împărțit teritoriile nou descoperite din afara Europei între cele două țări de-a lungul unui meridian aflat la 370 de leghe vest de Insulele Capului Verde (pe coasta de vest a Africii).\n\nÎn 1498, Vasco da Gama a ajuns în India și a adus prosperitate economică Portugaliei și populației ei de 1,7 milioane de locuitori, ajutând la începutul . În 1500, exploratorul portughez în ceea ce astăzi este Canada și a fondat orașul , Newfoundland și Labrador, cu mult înainte de venirea francezilor și englezilor, în secolul al XVII-lea, una dintre multele acțiuni portugheze de colonizare a Americilor.\n\nÎn 1500, Pedro Álvares Cabral a descoperit Brazilia și a revendicat-o pentru Portugalia. Zece ani mai târziu, Afonso de Albuquerque a cucerit Goa din India, Muscat și Ormuz în Strâmtoarea Persană, și Malacca, astăzi un în Malaezia. Astfel, imperiul portughez ajunsese să domine comerțul în Oceanul Indian și în Atlanticul de Sud. Marinarii portughezi au pornit către Asia de Est navigând spre est din Europa, debarcând în locuri cum ar fi Taiwan, Japonia, insula Timor, și în Moluce.\n\nDeși pentru o perioadă lungă de timp se credea că olandezii au fost primii care au ajuns în Australia, există, de asemenea, unele dovezi că în 1521.\n\nTratatul de la Zaragoza, semnat la 22 aprilie 1529 între Portugalia și Spania, specifica și anti-meridianul liniei de demarcare specificate în tratatul de la Tordesillas.\n\nToți acești factori au făcut din Portugalia una dintre cele mai mari puteri economice, militare și politice din secolul al XV-lea până la sfârșitul secolului al XVI-lea.\n\n Uniunea Iberică, Restaurația și începutul epocii brigantine \n\nSuveranitatea Portugaliei a fost întreruptă între 1580 și 1640. Aceasta s-a întâmplat pentru că ultimii doi regi din – regele Sebastian, care a murit în în Maroc, și unchiul și urmașul său, Regele – au murit amândoi fără moștenitori, ceea ce a dus la .\n\nUlterior, Filip al II-lea al Spaniei a revendicat tronul și astfel a devenit Filip I al Portugaliei. Deși Portugalia nu și-a pierdut independența formală, ea a fost guvernată de același monarh care domnea și asupra Imperiului Spaniol, formând pentru scurt timp o uniune a celor două regate. În acest moment, Spania devenise un teritoriu geografic. Unirea celor două coroane a privat Portugalia de o politică externă independentă și a condus la implicarea sa în Războiul de Optzeci de Ani între Spania și Țările de Jos.\n\nRăzboiul a dus la o deteriorarea relațiilor cu , și pierderea , un târg strategic situat între Iran și Oman. Din 1595 până în 1663, a însemnat în primul rând invadarea de către companiile olandeze a multor colonii și interese comerciale portugheze în Brazilia, Africa, India și Orientul Îndepărtat, ceea ce a dus la pierderea monopolului portughez asupra comerțului maritim indian.\n\nÎn 1640, Ioan al IV-lea a condus o revoltă susținută de nobilii nemulțumiți și a fost proclamat rege. între Portugalia și Imperiul Spaniol, declanșat în urma revoltei din 1640, a pus capăt celor șaizeci de ani de sub Casa de Habsburg. Acesta a fost începutul , care a domnit în Portugalia până în anul 1910.\n\nFiul cel mare al regelui Ioan al IV-lea a venit pe tron ca Afonso al VI-lea, dar disabilitățile sale fizice și mintale l-au făcut să fie copleșit de . Într-o lovitură de stat organizată de soția regelui, Maria Francisca de Savoia, și de fratele său, Pedro, Duce de Beja, Regele Afonso al VI-lea a fost declarat incompetent mintal și exilat mai întâi în Azore și apoi la , lângă Lisabona. După moartea lui Afonso, Pedro a urcat pe tron ca regele Pedro al II-lea. Domnia lui Pedro a dus la consolidarea independenței naționale, la expansiunea imperială, și la investiții în producția internă.\n\nPedro al II-lea, fiul lui Ioan al V-lea, a condus un regim caracterizat prin afluxul de aur în cuferele trezoreriei regale, furnizat în mare parte de către (impozit pe metale prețioase), care era primit din coloniile portugheze din și . Acționând ca un monarh absolut, Ioan aproape a epuizat veniturile fiscale ale țării pe ambițioase lucrări de arhitectură, mai ales , și pe comenzi și adăugiri la considerabilele sale colecți de artă și literatură.\n\nEstimările oficiale – și majoritatea estimărilor făcute până în prezent – plasează numărul emigranților portughezi în Brazilia Colonială în timpul goanei după aur din secolul al XVIII-lea la circa 600.000. Aceasta a reprezentat una dintre cele mai mari mișcări de populație din Europa în coloniile din America din perioada colonială.\n\n Epoca Pombalină și Iluminismul \n\nÎn 1738, , și-a început cariera diplomatică ca ambasador portughez la Londra și mai târziu, la Viena. Regina consoartă a Portugaliei, arhiducesa Maria Anne Josefa de Austria, ținea la Melo; și, după ce prima lui soție a murit, ea a aranjat a doua căsătorie a văduvului de Melo cu fiica feldmareșalului austriac Leopold Josef, conte von Daun. Regele Ioan al V-lea al Portugaliei, nu a fost însă mulțumit și l-a rechemat pe Melo în Portugalia în 1749. Ioan al V-lea a murit în anul următor și a fost încoronat fiul său, Iosif I al Portugaliei. Spre deosebire de tatăl său, Iosif îl stima pe de Melo și, cu aprobarea reginei-mamă, l-a numit pe Melo ministru de externe.\n\nCum încrederea regelui în de Melo a crescut, regele i-a încredințat mai mult control asupra statului. Prin 1755, Sebastião de Melo a fost numit prim-ministru. Impresionat de succesele economice britanice la care asistase în calitate de ambasador, a implementat cu succes poltici economice similare în Portugalia. El a abolit sclavia în Portugalia și în coloniile portugheze din India; a reorganizat armata și marina; a restructurat Universitatea din Coimbra, și a pus capăt discriminării împotriva diferitelor culte creștine în Portugalia.\n\nDar cele mai mari reforme ale lui Sebastião de Melo au fost cele economice și financiare, cu crearea mai multor companii și bresle pentru a reglementa fiecare activitate comercială. El a delimitat regiunea de producție a vinului de Porto pentru a asigura calitatea vinului, aceasta fiind prima încercare de a controla calitatea și producția vinului în Europa. El a condus cu mână forte prin impunerea strictă a legii asupra tuturor claselor sociale portugheze, de la marea nobilime până la cei mai săraci muncitori, împreună cu o revizuire pe scară largă a sistemului de impozitare al țării. Aceste reforme i-au adus dușmani în clasele superioare, mai ales printre marea nobilime, care îl considera un parvenit social.\n\nPortugalia a fost lovită de dezastru în dimineața zilei de 1 noiembrie 1755, când Lisabona a fost lovită de un cutremur violent, estimat pe scara actuală a magnitudinii de moment la 8,5–9. Orașul a fost distrus din temelii de cutremur, precum și de tsunami-ul și de indenciile care au urmat. Sebastião de Melo a supraviețuit printr-un mare noroc și apoi s-a angajat imediat în reconstruirea orașului, cu celebrul său citat: „și acum? Ne îngropăm morții și îngrijim pe cei vii.”\n\nÎn ciuda calamității și a numărului mare de morți, Lisabona nu a suferit nicio epidemie și în mai puțin de un an era deja reconstruită. Noul centru al Lisabonei a fost conceput pentru a rezista la cutremure. S-au construit machete pentru teste, iar efectele unui cutremur au fost simulate prin marșul soldaților în cadență în jurul machetelor. Clădirile și marile piețe din centrul pombalin rămân și astăzi una dintre atracțiile turistice ale Lisabonei. Sebastião de Melo a adus și o contribuție importantă la studiul seismologiei punând la punct o acțiune de colectare de informații de la fiecare parohie din țară.\n\nÎn urma cutremurului, Iosif I a dat prim-ministrului și mai multă putere, și Sebastião de Melo a devenit un dictator puternic și progresist. Pe măsură ce-i creștea puterea, creșteau în număr și dușmanii lui, și au devenit frecvente disputele cu marea nobilime. În 1758, Iosif I a fost rănit într-o tentativă de asasinat. Famila Távora familie și ducele de Aveiro au fost implicați și au fost executați după un proces rapid. Iezuiții au fost expulzați din țară, iar bunurile lor confiscate de coroană. Sebastião de Melo a trimis în judecată fiecare persoană implicată, chiar și femei și copii. Asta a fost lovitura finală care a frânt puterea aristocrației. Iosif I l-a făcut pe loialul său ministru conte de la , în 1759.\n\nÎn 1762, ca parte a Războiului de Șapte Ani, dar până în 1763 status quo-ul între Spania și Portugalia dinainte de război a fost restaurat.\n\nÎn urma afacerii Távora, noul conte de Oeiras nu se mai confrunta cu nicio opoziție. A făcut „marchiz de Pombal”, în 1770, și a guvernat efectiv Portugalia până la moartea lui Iosif I în anul 1779. Cu toate acestea, istoricii susțin și că „iluminismul” lui Pombal, deși amplu, a fost în primul rând un mecanism pentru promovarea autocrației în detrimentul libertății individuale și, mai ales, un aparat pentru zdrobirea opoziției, suprimarea criticilor, și promovarea exploatării economice coloniale, precum și intensificarea cenzurii scrisului și consolidarea controlului și profitului personal.\n\n Epoca napoleoniană \nNoua conducătoare, regina Maria I a Portugaliei, îl displacea pe marchiz pentru puterea pe care o acumulase, și nu l-a iertat pentru cruzimea cu care a tratat familia Távora și, la urcarea pe tron, l-a îndepărtat din toate funcțiile politice. Pombal a murit pe moșia sa de la Pombal în 1782.\n\nÎn toamna lui 1807, Napoleon a deplasat trupe franceze prin Spania pentru a invada Portugalia. Între 1807 și 1811, forțele anglo-portugheze au repurtat victorii împotriva invaziei franceze a Portugaliei, în timp ce familia regală și nobilimea portugheză, inclusiv Maria I, s-au mutat în , la acea dată colonie a Imperiului Portughez, în America de Sud. Acest episod este cunoscut ca .\n\nDupă ocupația de către Napoleon, Portugalia și-a început un lent dar inexorabil declin care a durat până în secolul al XX-lea. Acest declin a fost grăbit de independența obținută în 1822 de cea mai mare posesiune colonială a sa, Brazilia. În 1807, când armata lui Napoleon se apropia de Lisabona, João al VI-lea al Portugaliei și- în Brazilia și a făcut din Rio de Janeiro capitala Imperiului Portughez. În 1815, Brazilia a fost declarată Regat unit cu Regatul Portugaliei, formând un stat pluricontinental, Regatul Unit al Portugaliei, Braziliei și Algarvelor.\n\nCa urmare a schimbării de statut și a sosirii familiei regale portugheze, aparatele administrativ, civic, , militar, educativ și braziliene au fost extinse și modernizate. Portughezii și aliații lor britanici au luptat împotriva și în 1815 situația în Europa se liniștise suficient pentru ca João al VI-lea să se poată întoarce în siguranță la Lisabona. Regele Portugaliei a rămas însă în Brazilia până când , izbucnită în Porto, a cerut întoarcerea sa la Lisabona în 1821.\n\nEl s-a întors în Portugalia, dar l-a lăsat pe fiul său, Pedro, în fruntea Braziliei. Când Guvernul Portughez a încercat în anul următor să-și resubordoneze Regatul Braziliei, fiul Pedro, având susținerea cvasiunanimă a elitelor braziliene, a proclamat față de Portugalia. (astăzi statul suveran Uruguay), la sud, a fost una dintre ultimele adăugiri la teritoriul Braziliei sub dominație portugheză.\n\nIndependența Braziliei a fost recunoscută în 1825, când împăratul Pedro I i-a acordat tatălui său titlul onorific de Împărat al Braziliei. Moartea lui Ioan al VI-lea în 1826 a dus la probleme grave de succesiune. Deși Pedro îi era moștenitor, și a domnit pentru scurt timp cu numele de Pedro al IV-lea, statutul său de monarh brazilian era văzut ca impediment la deținerea tronului portughez de către ambele națiuni. Pedro a abdicat în favoarea fiicei sale, Maria a II-a. Fratele lui Pedro, Infantele Miguel, a revendicat însă tronul în semn de protest. După ce o propunere de căsătorie între Miguel și Maria a eșuat, Miguel a preluat puterea cu numele de regele Miguel I, în 1828. Pentru a apăra dreptul la tron al fiicei sale, Pedro a declanșat pentru a o repune pe fiica sa pe tron și pentru a transforma Portugalia în monarhie constituțională. Războiul a luat sfârșit în 1834, cu înfrângerea lui Miguel, promulgarea unei constituții și revenirea pe tron a reginei Maria a II-a.\n\n Monarhia constituțională \nFiul reginei Maria a II-a și al regelui Ferdinand al II-lea, regele Pedro al V-lea, a modernizat țara în timpul scurtei sale domnii (1853–1861). În timpul său, s-au construit drumuri, telegraf și căi ferate și s-au făcut îmbunătățiri în domeniul sanitar. Popularitatea sa a crescut când, în timpul unei epidemii de holeră din 1853–1856, a vizitat spitale dând cadouri și alinându-i pe bolnavi. Domnia lui Pedro a fost scurtă, el murind de holeră în 1861, după o serie de decese în familia regală, inclusiv ale celor doi frați ai săi, și Infantele João, duce de Beja, și al soției sale, Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen. Neavând copii, i-a urmat la tron fratele său, Luís I al Portugaliei, care a continuat modernizarea.\n\nLa apogeul colonialismului european din secolul al XIX-lea, Portugalia deja își pierduse teritoriile din America de Sud și aproape toate bazele din Asia. Luanda, Benguela, Bissau, Lourenço Marques, Porto Amboim și Insula Mozambic erau printre cele mai vechi oraș-port fondate de portughezi pe teritoriul Africii. În această fază, colonialismul portughez s-a concentrat pe transformarea avanposturilor africane în teritorii de mărimea unor țări, pentru a concura cu alte puteri europene prezente acolo.\n\nDupă Conferința de la Berlin din 1884, teritoriilor Africii Portugheze li s-au stabilit oficial frontierele la cererea Portugaliei pentru a proteja interesele seculare ale țării pe continent de rivalitățile iscate de Lupta pentru Africa. Orașele Africii Portugheze, ca Huambo, Sá da Bandeira, Silva Porto, Malanje, Tete, Gurúè, Chimoio și Lichinga au apărut ori s-au extins spre interiorul continentului începând cu această perioadă. Au apărut și noi orașe de coastă, ca Beira, Moçâmedes, Lobito, Xai-Xai, Nacala și Pemba, Mozambic. Chiar înainte de începutul secolului al XX-lea, căi ferate cum ar fi din Angola, și din Mozambic, au început a fi construite pentru a lega zonele de coastă cu unele regiuni din interiorul continentului.\n\nPrintre alte episoade din această perioadă de prezență portugheză în Africa se numără și . Acesta a obligat armata portugheză să se retragă din teritoriul aflat între coloniile portugheze Mozambic și Angola (astăzi, mare parte din Zimbabwe și Zambia), care fusese revendicat de Portugalia și inclus în „”, care intra în conflict cu aspirațiile britanice de construire a unei .\n\nTeritoriile portugheze din Africa erau , , , Angola și Mozambic. Mica cetate Ouidah pe coasta Dahomey-ului, s-a aflat și ea sub dominație portugheză. În plus, Portugalia continua să dețină teritoriile asiatice ale , și Macau.\n\nLa 1 februarie 1908, regele Dom Carlos I al Portugaliei și , principele regal Dom Luís Filipe, , . Sub domnia sa, Portugalia declarase de două ori falimentul – la 14 iunie 1892, și din nou la 10 mai 1902 – ceea ce a dus la agitații sociale, perturbarea economiei, proteste, revolte și critici ale monarhiei. Manuel al II-lea al Portugaliei a devenit noul rege, dar a fost în cele din urmă detronat de revoluția din 5 octombrie 1910, care a abolit regimul și a instaurat republica în Portugalia.\n\n Prima Republică și Estado Novo \n\nInstabilitatea politică și slăbiciunile economice au fost teren fertil pentru haos și frământări în timpul Primei Republici Portugheze. Aceste condiții aveau să conducă la tentativa și eșecul , la , și la instaurarea Dictaturii Naționale (). Aceasta, la rândul ei, a dus la instaurarea dictaturii de dreapta Estado Novo sub António de Oliveira Salazar în 1933.\n\nPortugalia a fost una din cele doar cinci țări europene care au rămas neutre în al Doilea Război Mondial. Din anii 1940 până în anii 1960, Portugalia a devenit membru fondator al NATO, OCDE și a Asociației Europene a Liberului Schimb (EFTA). Treptat, au fost inițiate noile proiecte de dezvoltare economică și mutarea cetățenilor portughezi din metropolă spre provinciile de peste mări din Africa, Angola și Mozambic, cele mai mari și mai bogate astfel de teritorii, fiind principalele ținte ale acestor inițiative. Aceste acțiuni au fost utilizate pentru a afirma statutul Portugaliei de națiune și nu imperiu colonial.\n\nDupă ce India și-a dobândit independența în 1947, locuitorii pro-indieni din Dadra și Nagar Haveli, cu susținerea guvernului indian și cu ajutorul organizațiilor pro-independență, au scos teritoriile Dadra și Nagar Haveli de sub dominație portugheză în 1954. În 1961, anexarea așezării Ouidah de către a fost începutul unui proces care a dus la disoluția finală a Imperiului Portughez.\n\nConform recensământului din 1921, São João Baptista de Ajudá avea 5 locuitori și, la momentul ultimatumului Guvernului din Dahomey, avea doar 2 locuitori ce reprezentau suveranitatea portugheză.\n\nO altă retragere forțată dintr-un teritoriu de peste mări a avut loc în decembrie 1961 când Portugalia a refuzat să predea teritoriile Goa, Daman și Diu. Ca urmare, armata și marina portugheze au fost implicate într-un conflict armat în colonia din împotriva .\n\n și capitularea micii garnizoane defensive portugheze, care a fost obligată să se predea unei forțe militare mult mai mari. Rezultatul a fost pierderea restului teritoriilor portugheze de pe subcontinentul indian. Regimul portughez a refuzat să recunoască suveranitatea indiană asupra teritoriilor anexate, care au continuat să fie reprezentate în Adunarea Națională a Portugaliei până la lovitura de stat militară din 1974.\n\nTot la începutul anilor 1960, mișcările pentru independență din provinciile portugheze de peste mări Angola, Mozambic și din Africa au dus la Războiul Colonial Portughez (1961–1974).\n\nDe-a lungul războiului colonial, Portugalia s-a confruntat cu nemulțumiri crescânde, embargouri asupra armelor și alte măsuri punitive impuse de majoritatea comunității internaționale. Regumul autoritar și conservator Estado Novo, instalat și guvernat la început de António de Oliveira Salazar și condus după 1968 de , a încercat însă să conserve imperiul intercontinental cu o suprafață totală de 2.168.071 km2.\n\n Revoluția Garoafelor și integrarea europeană \n\nGuvernul și armata portugheze s-au opus teritoriilor de peste mări până în aprilie 1974, când o lovitură de stat militară de stânga, fără vărsare de sânge, la Lisabona, denumită Revoluția Garoafelor, a deschis calea independenței teritoriilor de peste mări din Africa și Asia, precum și pe cea a restaurării democrației după doi ani de tranziție, denumiți PREC (). Această perioadă a fost caracterizată de frământări sociale și de lupte pentru putere între forțele politice de stânga și cele de dreapta. Retragerea din teritoriile de peste mări și acceptarea declarațiilor de independență de către reprezentanții portughezi la negocierile cu acestea, care aveau să ducă la apariția de noi state independente în 1975, au condus la un exod masiv al cetățenilor portughezi din teritoriile africane ale Portugaliei (mai ales din Angola și Mozambic).Dismantling the Portuguese Empire , Time Magazine (Monday, 7 July 1975).\n\nPeste un milion de au fugit din fostele provincii portugheze deoarece coloniștii albi nu erau de regulă considerați parte a noii identități a fostelor colonii portugheze din Africa și Asia. Mário Soares și au fost însărcinați cu organizarea independenței teritoriilor de peste mări ale Portugaliei. Până în 1975, toate teritoriile portugheze din Africa erau independente și Portugalia a ținut după 50 de ani de regim totalitar.\n\nPortugalia a continuat să fie guvernată de o până la alegerile legislative din 1976. Acestea au fost câștigate de Partidul Socialist Portughez (PS) și Mário Soares, liderul acestuia, a devenit prim-ministru al primului guvern constituțional la 23 iulie. Mário Soares avea să fie prim-ministru din 1976 până în 1978 și din nou între 1983 și 1985. Din această funcție, Soares a încercat să reia creșterea economică și dezvoltarea care fuseseră realizate în anii dinaintea Revoluției Garoafelor, în ultimul deceniu al regimului anterior. El a inițiat procesul de aderare la Comunitatea Economică Europeană (CEE) demarând negocierile de aderare încă din 1977.\n\nPortugalia a pendulat între socialism și neoliberalism. S-au înfăptuit o și unele naționalizări; Constituția Portugheză (aprobată în 1976) a fost rescrisă pentru a face loc unor principii socialiste și comuniste. Până la revizuirile constituționale din 1982 și 1989, constituția a fost astfel un document cu mare încărcătură ideologică și cu numeroase referiri la socialism, la drepturile muncitorilor și la o dorită . Situația economică a Portugaliei după tranziția la democrație a obligat guvernul să pună în aplicare programe de stabilizare monitorizate de Fondul Monetar Internațional (FMI) în 1977–78 și 1983–85.\n\nÎn 1986, Portugalia a aderat la Comunitatea Economică Europeană, care ulterior avea să devină Uniunea Europeană (UE). În anii următori, economia Portugaliei a progresat considerabil ca urmare a fondurilor structurale și de coeziune ale CEE/UE și datorită deschiderii unor piețe externe pentru companiile portugheze.\n\nUltimul teritoriu de peste mări al Portugaliei, Macau, a fost cedat pe cale pașnică Republicii Populare Chineze în 1999, conform unei declarații comune din 1987. În 2002, independența Timorului de Est (Asia) a fost recunoscută oficial de Portugalia, după un proces incomplet de decolonizare inițiat în 1975 în urma Revoluției Garoafelor, dar întrerupt de o invazie indoneziană urmată de o .\n\nLa 26 martie 1995, Portugalia a început să implementeze reglementările Zonei Schengen, eliminând controlul la frontiera terestră cu Spania și pe relațiile aeriene cu alte țări Schengen întârind simultan controalele cu statele nemembre. În 1996 țara a devenit cofondatoare a Comunității Țărilor Lusofone (CPLP) cu sediul la Lisabona. a avut loc în Portugalia și în 1999 țara a devenit una dintre fondatoarele monedei euro și ale zonei euro.\n\nLa 5 iulie 2004, José Manuel Barroso, pe atunci , a fost nominalizat pentru funcția de președinte al Comisiei Europene, cea mai puternică funcție din Uniunea Europeană. La 1 decembrie 2009, a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, după ce a fost semnat de statele membre ale Uniunii Europene la 13 decembrie 2007 la din Lisabona.\n\nPerturbările economice și creșterea nesustenabilă a costurilor de creditare în urma a obligat țara să negocieze în 2011 cu FMI și cu Uniunea Europeană, prin (EFSM) și (EFSF), credit care a ajutat țara să-și stabilizeze finanțele.\n\n Geografie \nTeritoriul Portugaliei include o zonă din Peninsula Iberică (denumită de majoritatea portughezilor continentul) și două arhipelaguri din Oceanul Atlantic: Insulele Madeira și Azore. Se întinde între paralelele de și , și între meridianele de și .\n\n este divizată de râul său principal, Tagus, care curge din Spania și se varsă în Atlantic prin Estuarul Tagus, la Lisabona. Peisajul nordic este muntos spre interior, cu mai multe platouri crestate de văi de râuri, în timp ce spre sud, inclusiv în regiunile Algarve și Alentejo, este caracterizat prin șesuri.\n\nCel mai înalt vârf al Portugaliei este de pe Insula Pico din Azore. Acest vechi vulcan, cu o altitudine maximă de este un simbol reprezentativ al Azorelor, în timp ce de pe continent (cu vârful la peste nivelul mării) este o atracție sezonieră importantă pentru schiori și entuziaștii sporturilor de iarnă.\n\nArhipelagurile Madeira și Azore sunt împrăștiate în Oceanul Atlantic: Azorele sunt niște culmi ale dorsalei Atlantice la o triplă intersecție tectonică, iar Madeira sunt vârfurile unei creste submarine produsă de geologia unui punct fierbinte tectonic. Geologic, aceste insule sunt formate prin evenimente vulcanice și seismice. Ultima erupție vulcanică terestră a avut loc în 1957–58 () și sporadic au loc cutremure minore, de obicei de intensitate redusă.\n\n, o zonă maritimă asupra căreia portughezii au drepturi speciale de explorare și utilizare a resurselor marine, are și este a treia zonă economică exclusivă din Uniunea Europeană ca mărime și a 11-a din lume.\n\n Clima \n\nPortugalia este definită ca având climă mediteraneană (Csa în sud, în interior, și în regiunea Douro; Csb în nord, centru și pe coastele Alentejo; climă oceanică mixtă de-a lungul jumătății nordice a coastei precum și climă semiaridă sau de stepă BSk în unele părți sudice ale regiunii Beja conform to the clasificării climatice Köppen-Geiger), și este una din cele mai calde țări europene: media anuală a temperaturii în variază de la în interiorul muntos până la în sud și în bazinul râului Guadiana. Există însă și variații de la câmpie la munte: Rivas Martinez prezintă câteva zone bioclimatice ale Portugaliei. Algarvele, separate de regiunea Alentejo de munți de până la în Alto de Fóia, au o climă similară cu cea a coastelor sudice ale Spaniei sau Australiei de Sud-Vest.\n\nPrecipitațiile medii anuale pe continent variază de la puțin peste în munții din nord până la sub în zona râului Massueime, lângă Côa, de-a lungul râului Douro. este atestat ca fiind cea mai ploioasă zonă a țării (peste pe an), conform (în traducere, Institutul Portughez al Mării și Atmosferei).\n\nÎn unele zone, cum ar fi bazinul Guadiana, temperaturile medii anuale pot crește până la , iar maximele verii trec adesea peste . Temperatura maximă înregistrată vreodată în Portugalia a fost de la , deși, conform datelor din satelit, nu acesta este cel mai fierbinte punct din timpul verii.\n\nZăpezile cad regulat pe timp de iarnă în nordul și centrul zonei interioare a țării, în regiuni ca Guarda, Bragança, Viseu și Vila Real, mai ales la munte. Iarna, temperaturile pot scădea și sub mai ales în , , și . În aceste zone, poate cădea zăpadă oricând din octombrie până în mai. În sudul țării, ninsorile sunt rare, dar apar totuși la altitudini mari. Deși temperatura minimă absolută înregistrată de este de la și Miranda do Douro, s-au efectuat și măsurători care au arătat temperaturi mai scăzute, cum ar fi , măsurate de Institutul Politehnic Bragança la marginea orașului în 1983, și sub în Serra da Estrela.\n\nPortugalia are între 2500 și 3200 de ore de lumină solară pe an, o medie de 4–6 h zilnic iarna și 10–12 h zilnic vara, cele mai mari valori înregistrându-se în sud-est și cele mai mici în nord-vest.\n\nTemperatura suprafeței mării pe coasta de vest a Portugaliei continentale variază de la iarna la vara, în timp ce pe coasta de sud, ea se încrie între iarna și , atingând ocazional și .\n\nArhipelagurile Azore și Madeira au climă subtropicală, deși există variații de la insulă la insulă, ceea ce face ca prognozarea vremii să fie foarte dificilă (din cauza reliefului accidentat). Madeira și Azorele au o gamă mai restrânsă de temperaturi, media anuală depășind pe coastă (conform Institutului Meteorologic Portughez). Unele insulde din Azore au luni mai uscate vara. Ca urmare, unele insule din Azore au fost identificate ca având climă mediteraneană (atât de tip Csa cât și de tip Csb), în timp ce altele (cum ar fi sau ) sunt clasificate ca temperat-maritime (Cfb) și, respectiv, subtropicale umede (Cfa), conform clasificării Köppen-Geiger.\n\nInsula Porto Santo din Madeira are o climă semiaridă de stepă (BSh). , care fac parte din teritoriul regional Madeira și sunt rezervație naturală, sunt unice prin aceea că sunt clasificate ca având climă deșertică (BWh) cu precipitații anuale medii de circa . Temperatura apei mării în arhipelaguri variază de la iarna la vara, ajungând uneori la .\n\n Biodiversitatea \n\nDeși oamenii ocupă teritoriul Portugaliei de mii de ani, încă mai rămân părți din vegetația inițială. În Gerês se găsesc păduri mature atât de foioase, cât și de conifere, din pădurea mediteraneană de dimensiuni mondiale mai rămân câteva părți extrem de rare în munții Arrábida, și o pădure subtropicală de laurissilva, datând din perioada terțiară, acoperă cea mai mare arie continuă a sa din lume pe insula principală a arhipelagului Madeira. Datorită scăderii populației umane și datorită exodului rural, stejarul de Pirinei și alți arbori indigeni au început să reocupe multe zone abandonate.\n\nMistrețul, capra roșcată iberică, cerbul și căprioara iberică și-au extins mult arealul în ultimele decenii. S-au găsit recent mistreți umblând noaptea în interiorul unor arii urbane mari, ca Setubal. cuprind un parc național (în ), 12 parcuri naturale (în ), nouă rezervații naturale (în ), cinci monumente ale naturii (în ), și șapte peisaje protejate (în ); între acestea, , și .\n\nAceste medii naturale sunt modelate de flora diversă, și cuprind specii foarte răspândite de pin (mai ales Pin maritim și Pinus pinea), stejarul (Quercus robur), stejarul de Pirinei () castanul (Castanea sativa), stejarul de plută (Quercus suber), stejarul de stâncă () sau stejarul portughez (). Datorită valorii lor economice, unele specii ale genului Eucalyptus au fost introduse și sunt acum frecvente, deși sunt specii invazive cu impact negativ asupra mediului.\n\n este un tip unic de pădure subtropicală umedă găsită în puține zone din Europa și din lume: în Azore, și mai ales pe insula Madeira, există păduri mari, endemice de Laurisilva (pe cea din urmă insulă, este și protejată ca rezervație naturală). Există mai multe specii diverse de faună mamiferă, reprezentată de vulpe, bursuc, râs iberic, , capră sălbatică (), pisică sălbatică (Felis silvestris), iepure, nevăstuică, dihor, cameleon, mangustă, , ursul brun (observat lângă Rio Minho, lângă Peneda-Gerês) și multe altele. Portugalia este o oprire importantă pentru păsările migratoare, în unele locuri cum ar fi sau munții , unde toamna mii de păsări traversează marea din Europa în Africa și primăvara invers.Majoritatea speciilor de păsări se adună în Peninsula Iberică deoarece este cea mai apropiată porțiune mare de uscat între Europa de Nord și Africa. Șase sute de specii de păsări sunt prezente în Portugalia (fie pentru cuibărit, fie periodic în timpul migrației), și în fiecare an se identifică noi specii care cuibăresc. Arhipelagurile Azore și Madeira sunt și ele zone de oprire pentru păsări americane, europene și africane, în timp ce în Portugalia continentală se întâlnesc mai ales specii europene și africane.\n\nSunt peste 100 de specii de pește de apă dulce, de la uriașul somn european (în Parcul Natural Internațional Tagus) până la specii endemice mici care trăiesc doar în lacuri mici (de exemplu, în partea vestică a țării). Unele din aceste specii rare și localizate sunt amenințate de pierderea habitatului, de poluare și secetă. Up-wellingul de-a lungul coastei vestice a Portugaliei face ca marea să fie extrem de bogată în nutrienți și în diverse specii de pește de mare; apele maritime portugheze sunt unele din cele mai bogate din lume. Sunt prezente mii de specii de pește de mare, cum ar fi (Sardina pilchardus), și macroul de Atlantic. Speciile bioluminiscente sunt și ele bine reprezentate.\n\nSunt multe specii endemice de insecte, majoritatea găsite în anumite părți ale Portugaliei, în vreme ce unele sunt răspândite în toată țara, ca (Lucanus cervus) și cicada. Insule Macaroneziene (Azore și Madeira) au multe specii endemice (de păsări, reptile, lilieci, insecte, melci) care au evoluat independent de alte regiuni ale Portugaliei. În Madeira, de exemplu, se pot observa peste 250 de specii de gastropode de uscat.\n\n Guvernarea și administrarea \n\nDe la ratificarea , Portugalia este republică semi-prezidențială democratic-reprezentativă, cu capitala la Lisabona, cel mai mare oraș al țării. Constituția stipulează divizarea și separarea puterilor între patru organisme denumite „organe de suveranitate”: , , și .\n\nPreședintele, care este ales pe un mandat de cinci ani, are un rol executiv. Adunarea Republicii este un parlament unicameral format din 230 de deputați aleși pentru mandate de patru ani. Guvernul este condus de și cuprinde miniștri și secretari de stat. Instanțele judecătorești sunt organizate pe mai multe niveluri, între ramurile judecătorească, administrativă și fiscală. O cu 13 membri analizează constituționaliatea legilor.\n\nPortugalia are un sistem politic multipartid cu guvernare la nivel național, regional și local. Adunarea Republicii, Adunările Regionale și autoritățile comunelor și parohiilor sunt dominate de două partide politice, Partidul Socialist și , pe lângă ( și ), și , care adună de regulă între 5 și 15%.\n\n Președinția \n\nȘeful statului portughez este , ales pe mandat de cinci ani prin vot universal direct. Are și de supervizare. Între atribuțiile prezidențiale se numără numirea prim-ministrului și altor membri ai Guvernului (în raport cu care președintele ține cont și de rezultatele alegerilor legislative); demiterea prim-ministrului; dizolvarea Adunării Republicii (și convocarea de alegeri legislative anticipate); are drept de veto asupra legilor (drept care peste care Adunarea poate trece); și declararea stării de război sau de asediu. Președintele este și comandant suprem al Forțelor Armate.\n\nPreședintele este sfătuit de , format din șase ofițeri civili de rang înalt, orice fost președinte ales sub autoritatea Constituției din 1976, cinci membri aleși de Adunare și cinci numiți de președinte.\n\n Guvernul \n\nGuvernul este condus de numit de președinte, și cuprinde și unul sau mai mulți viceprim-miniștri, miniștri, secretari de stat și subsecretari de stat.\n\nGuvernul este atât organul suveran care execută politica generală a țării cât și corpul superior al administrației publice.\n\nEl are puteri esențialmente executive, dar și puteri legislative limitate. Guvernul poate legifera propria organizare, în unele domenii în care este delegat de Adunarea Republicii și poate adopta regulamente de aplicare a legilor cu caracter mai general adoptate de Adunare.\n\n – prezidat de prim-ministru (sau de președinte) și de miniștri – este cabinetul. Fiecare guvern trebuie să definească liniile generale ale politicilor sale într-un program de guvernare, și să-l prezinte Adunării pentru o perioadă obligatorie de deliberări. Dacă Adunarea nu respinge programul de guvernare prin majoritate absolută a deputaților, atunci cabinetul este considerat a fi confirmat în funcție.\n\n Parlamentul \n\n este parlamentul național al Portugaliei. Este principalul organ legislativ, deși și Guvernul are unele atribuții legislative restrânse.\n\nAdunarea Republicii este unicamerală, și formată din până la 230 de deputați. Aleși prin vot universal cu reprezentare proporțională, deputații au mandate de patru ani.\n\nActualmente partidul de guvernământ (PS) și coalița sa neoficială (BE, PCP, PEV) controlează cele mai multe mandate în parlament. PSD și CDS-PP formează opoziția, iar PAN deține un singur mandat.\n\n Puterea judecătorească și particularități ale legislației \n\nSistemul legal portughez este unul de inspirație napoleoniană, similar celor din Europa continentală. Printre principalele legi se numără Constituția (1976, cu modificări), (1966, cu modificări) și (1982, cu modificări). Alte legi relevante sunt Codul Comercial (1888, cu modificări) și Codul de Procedură Civilă (1961, cu modificări).\n\nInstanțele naționale supreme sunt și . , condus de procurorul general, constituie organismul independent al procurorilor. Legile portugheze s-au aplicat și în fostele colonii și teritorii și continuă să influențeze practica din aceste țări.\n\nPortugalia a fost una dintre primele țări din lume care au abolit pedeapsa capitală. Sentința maximă este limitată la 25 de ani.\n\nPortugalia a decriminalizat și utilizarea drogurilor comune în 2001, fiind prima țară din lume care face acest lucru. Portugalia a decriminalizat efectiv posesia tuturor drogurilor care sunt încă ilegale în alte țări dezvoltate, între aceste droguri numărându-se cannabis, cocaina, heroina și LSD. Deși posesia este legală, traficul și posesia a unei cantități care depășește „cantitatea de uz personal pentru 10 zile” se pedepsesc încă cu încarcerare și amendă. Persoanele prinse cu cantități mici asupra lor sunt îndrumate către o clinică de dezintoxicare, dar internarea acolo nu este obligatorie. În ciuda criticilor venite dinspre alte țări europene, care afirmau că consumul de droguri în Portugalia va crește enorm, în realitate consumul de droguri a scăzut, îmrepună cu numărul de cazuri de infectare cu HIV, din 2001 până în 2009 ambele ajungând la 50% din valoarea inițială. Utilizarea drogurilor de către tinerii de 16-18 ani a scăzut și ea, singurul care a crescut puțin în cadrul acestei categorii de vârstă fiind consumul de marijuana.Maia Szalavitz, Drugs in Portugal: Did Decriminalization Work? , Time (26 April 2009)\n\n Drepturile LGBT+ în Portugalia \n au crescut substanțial în ultimii ani. La 31 mai 2010, Portugalia a devenit a șasea țară din Europa și a opta din lume care a recunoscut legal la nivel național. Legea a intrat în vigoare la 5 iunie 2010. Adopțiile de copii pentru cupluri de același sex sunt permise de la 1 martie 2016, iar accesul cuplurilor de două femei la reproducere asistată există din 13 mai 2016. În ianuarie 2017, noua lege a identității de sex a simplificat procesul de schimbare a sexului și numelui pentru persoanele transgender, ceea ce a ușurat schimbarea identității de sex pentru minori.\n\n Aplicarea legii \n\nPrincipalele organizații polițienești din Portugalia sunt Garda Națională Republicană – GNR (Garda Națională Republicană), care formează trupele de jandarmerie; – PSP (Poliția de Siguranță Publică), o forță de poliție civilă care activează în zonele urbane; și – PJ (Poliția Judiciară), o poliție specializată în anchete penale, supervizată de .\n\n Împărțire administrativă \nPortugalia este divizată administrativ în 308 de ( sau ), care, după o reformă în au fost împărțite în 3092 de parohii civile (în ). Din punct de vedere operațional, comunele și parohiile civile, împreună cu guvernul național, sunt singurele autorități publice locale oficial identificate de guvernul Portugaliei (de exemplu, satele, orașele și marile orașe nu au statut legal, dar pot fi folosite pentru organizarea unor servicii). În scopuri statistice, guvernul portughez recunoaște și , comunități inter-municipale și, neoficial, sistemul districtelor, utilizat până la integrarea europeană (și eliminat treptat de guvernul național). Portugalia continentală este compusă din 18 districte, arhipelagurile Azore și Madeira fiind guvernate ca regiuni autonome; cele mai mari unități, înființate la 1976, sunt fie (în ) și regiunile autonome ale Portugaliei (Azore și Madeira).\n\nCele 18 districte ale Portugaliei continentale sunt: Aveiro, Beja, Braga, Bragança, Castelo Branco, Coimbra, Évora, Faro, Guarda, Leiria, Lisbon, Portalegre, Porto, Santarém, Setúbal, Viana do Castelo, Vila Real și Viseu – fiecare district fiind denumit după reședința sa.\n\nÎn cadrul sistemului european NUTS (), Portugalia este împărțită și în șapte regiuni: Azore, Alentejo, Algarve, Centro, Lisabona, Madeira și Norte, și, cu excepția Azorelor și Madeirei, aceste zone NUTS sunt împărțite în 28 de subregiuni.\n\n Relații externe \n\nStat-membru al Națiunilor Unite din 1955, Portugalia este și membru fondator al NATO (1949), OCDE (1961) și EFTA (1960); s-a retras din ultima dintre aceste organizații în 1986 pentru a adera la Comunitatea Economică Europeană, care a devenit în 1993 Uniunea Europeană. În 1996, a cofondat Comunitatea Țărilor Lusofone (CPLP), care are ca obiectiv încurajarea legăturilor economice și culturale între țările din lume.\n\nAntónio Guterres, care a fost prim-ministru al Portugaliei între 1995 și 2002 și înalt comisar al ONU pentru Refugiați între 2005 și 2015, a devenit secretar general al ONU la 1 ianuarie 2017; el a devenit primul secretar general din Europa de Vest de la austriacul Kurt Waldheim (1972–1981), primul fost șef de guvern care a devenit secretar general și primul secretar general născut după înființarea ONU la 26 iunie 1945.\n\nPortugalia este și membru cu drepturi depline al Uniunii Latine (1983) și al Organizației Statelor Ibero-Americane (1949). Are o relație de prietenie și un tratat de dublă cetățenie cu fosta sa colonie, Brazilia. Portugalia și Anglia (și ulterior, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord) au cel mai vechi acord militar încă funcțional din lume prin (Tratatul de la Windsor), semnat în 1373.\n\nAre două dispute teritoriale, ambele cu Spania:\n Olivenza. Sub suveranitate portugheză din 1297, comuna Olivenza a fost cedată Spaniei prin Tratatul de la Badajoz din 1801, după . Portugalia a revendicat-o din nou în 1815 conform Tratatului de la Viena. Din secolul al XIX-lea, ea este continuu guvernată de Spania, care consideră că este teritoriul său, atât de facto cât și de jure.\n Ilhas Selvagens (). Arhipelagul este sub dominație portugheză dar este mai apropiat geografic de Insulele Canare (165 km) decât de Madeira (280 km). Descoperite în 1364 de navigatori italieni, insulele au aparținut unor persoane private până la 1971, când guvernul portughez le-a achiziționat și a înființat o rezervație naturală ce acoperă întreg arhipelagul. Insulele sunt revendicate de Spania din 1911 iar disputa a produs unele tensiuni politice între cele două țări. Problema principală nu este valoarea lor intrinsecă, ci faptul că ele extind considerabil Zona Economică Exclusivă a Portugaliei.\n\n Armata \nForțele armate au trei ramuri: , și . Ele servesc în principal drept forță de apărare, a cărei misiune este protejarea integrității teritoriale a țării și de a oferi asistență și securitate pe plan intern și extern. În 2008, cele trei ramuri numărau 39.200 de militari activi, dintre care 7500 femei. Cheltuielile militare ale Portugaliei se ridicau în 2009 la 5,2 miliarde de dolari, reprezentând 2,1 procente din PIB. Serviciul militar obligatoriu a fost abolit în 2004. Vârsta minimă pentru recrutarea voluntarilor este de 18 ani.\n\nForțele Terestre (21.000 personnel) sunt compuse din trei brigăzi și alte unități mici. O (echipată în principal cu transportoare blindate ), o (echipată mai ales cu tancuri Leopard 2 A6 și cu transportoare blindate ) și o (formată din parașutiști și trupe de ). Marina (10.700 de persoane, dintre care 1.580 sunt ), cea mai veche forță navală din lume, are cinci fregate, șapte corvete, două submarine, și 28 de nave de patrulare și auxiliare. Forțele Aeriene (7500 de persoane) sunt dotate în principal cu avioane F-16 Fighting Falcon și .\n\nPe lângă aceste trei ramuri, mai există și Garda Națională Republicană, o forță de securitate organizată după sistem militar (o jandarmerie) formată din 25.000 de persoane. Această forță se află sub autoritatea comună a Ministerelor Apărării și Internelor. Ea a furnizat detașamente care au participat la operațiuni internaționale în Irak și în Timorul de Est.\n\nStatele Unite întrețin o prezență militară cu 770 de oameni în din , în Azore. (JFC Lisbon) – una dintre cele trei subdiviziuni ale Operațiunilor Aliate de Comandă ale NATO – își are sediul la , lângă Lisabona.\n\nÎn secolul al XX-lea, Portugalia a fost implicată în două mari conflicte: și Războiul Colonial Portughez (1961–1974). După sfârșitul Imperiului Portughez în 1975, Forțele Armate Portugheze au participat la misiuni de menținerea păcii în Timorul de Est, Bosnia, Kosovo, Afganistan, Somalia, Irak (Nassiriya) și Liban. Portugalia a efectuat și câteva operațiuni militare unilaterale independente peste hotare, cum a fost cazul cu intervențiile Forțelor Armate Portugheze în Angola în 1992 și în Guinea-Bissau în 1998 având ca principale obiective protejarea și retragerea cetățenilor portughezi și străini amenințați de conflictele civile locale.\n\n Finanțele publice \n\nGuvernul portughez este greu îndatorat și a primit un pachet de 78 de miliarde de euro de la Uniunea Europeană și de la Fondul Monetar Internațional în mai 2011. Raportul între datoria Portugaliei și dimensiunile economiei sale era de 107% când a primit pachetul. Ca parte a înțelegerii, guvernul s-a angajat să-și reducă deficitul bugetar de la 9,8 procente din PIB în 2010 la 5,9 procente în 2011, 4,5 procente în 2012 și 3 procente în 2013.\n\nDupă ce s-a anunțat planul de salvare, guvernul portughez al lui Pedro Passos Coelho a reușit să implementeze măsurile cu intenția de a îmbunătăți situația financiară a statului, inclusiv creșteri de taxe, înghețarea salariilor mici ale bugetarilor și reducerea salariilor mari ale bugetarilor cu 14,3%, împreună cu reducerile de cheltuieli publice. Guvernul portughez a acceptat și să-și elimine golden share-ul deținut la , prin care avea drept de veto asupra unor hotărâri vitale. În 2012, toți bugetarii suferiseră o reducere de salariu de 20% relativ la nivelul din 2010, reducerile ajungând la 25% pentru cei ce câștigau peste 1500 de euro pe lună.\n\nFMI, Comisia Europeană (CE) și Banca Centrală Europeană (BCE) au afirmat în septembrie 2012 că datoria Portugaliei va atinge un maxim de 124% din PIB în 2014. FMI estimase anterior în iulie 2012 un maxim de circa 118,5% din PIB pentru anul 2013. În septembrie 2013, Guvernul Portughez și-a revizuit estimarea datoriei publice a Portugaliei pe 2013 la 127,8%, după un maxim de 130,9% în acea lună.\n\nUn raport publicat în ianuarie 2011 de și distribuit în Portugalia de Gradiva, demonstra că în perioada dintre Revoluția Garoafelor din 1974 și anul 2010, au încurajat cheltuieli exagerate și bule de investiții prin parteneriate public–private neclare și prin finanțarea a numeroase proiecte de consultanță ineficiente. Aceasta a permis considerabile ale administrate de stat și a dus la explozia bonusurilor și salariilor managerilor de top. Politicile persistente și de durată de recrutare au ridicat numărul funcționarilor publici redundanți. Creditele riscante, crearea de datorie publică, și fondurile structurale și de coeziune europene au fost gestionate defectuos timp de aproape patru decenii.\n\nDupă , se știa în 2008–2009 că două bănci portugheze ( (BPN) și (BPP)) acumulaseră de-a lungul anilor pierderi cauzate de proastele investiții, de delapidări și de fraude contabile. Cazul BPN era deosebit de grav din cauza dimensiunilor băncii, a cotei sale de piață și a implicațiilor politice – președintele de atunci al Portugaliei, Cavaco Silva, și unii dintre aliații săi politici mențineau relații personale și de afaceri cu banca și cu președintele ei, care în cele din urmă a fost arestat și acuzat de fraudă și de alte infracțiuni.Oliveira Costa é vizinho de Cavaco no Algarve – Portugal – DN . Dn.pt. Retrieved on 26 July 2013. Pentru a evita o criză financiară gravă cu impact puternic asupra economiei portugheze, guvernul a hotărât să le acorde un pachet de salvare, pe cheltuiala contribuabililor portughezi.\n\n Economie \n\nPortugalia este o țară dezvoltată și cu venit mare, al cărui PIB pe cap de locuitor era în 2014 78% din media UE27 – în creștere față de 76% în 2012. La sfârșitul lui 2016, PIBul Portugaliei ajunsese la 30.612 de dolari pe cap de locuitori, conform raportului OCDE. Moneda Portugaliei este euro (€), care a înlocuit escudoul portughez, iar țara a fost unul dintre membrii fondatori ai zonei euro. Banca centrală a Portugaliei este , parte integrantă a . Majoritatea industriilor, afacerilor și instituțiilor financiare sunt concentrate în zonele metropolitane Lisabona și —districtele Setúbal, Aveiro, Braga, Coimbra și Leiria fiind cele mai mari centre economice din afara acestora. Conform World Travel Awards, Portugalia era principala destinație de practicare a golfului din Europa în 2012 și 2013.\n\nDe la Revoluția Garoafelor din 1974, care a culminat cu sfârșitul uneia dintre cele mai notabile din istoria Portugaliei (începând cu anii 1960), a avut loc o importantă schimbare în creșterea economică anuală. După frământările revoluției din 1974 și perioada , Portugalia a încercat să se adapteze la o economie globală modernă în schimbare, proces care continuă și astăzi. După anii 1990, modelul de dezvoltare economică pe baza a fost modificat treptat către un sistem concentrat pe exporturi, investiții private și dezvoltarea sectorului de înalte tehnologii. Ca urmare, serviciile au depășit industriile mai tradiționale, cum ar fi textilele, încălțămintea, îmbrăcămintea și pluta (Portugalia este principalul producător mondial de plută), produsele de lemn și băuturile.\n\nÎn al doilea deceniu al secolului al XXI-lea, economia portugheză a suferit cea mai severă recesiune de după 1974, care a făcut ca țara să trebuiască să fie salvată de la încetarea de plăți de Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și Fondul Monetar Internațional. Pachetul convenit în 2011 impunea ca Portugalia să pună în aplicare o serie de măsuri de austeritate în schimbul unei finanțări de 78 de miliarde de euro. În mai 2014, țara a ieșit din acord, dar și-a reafirmat angajamentul de a păstra ritmul reformelor. În acel moment, economia se contractase cu 0,7% în primul trimestru al lui 2014, în timp ce șomajul, încă ridicat, își începuse scăderea, ajungând la 15,3%.\n\nSalariul mediu în Portugalia este 910 € pe lună (net), excluzând aici liber-profesioniștii, în timp ce salariul minim, reglementat prin lege, este 530 de euro pe lună (plătit de 14 ori pe an).\n\n pe 2014–2015, publicat de Forumul Economic Mondial, punea Portugalia pe locul al 36-lea pe indicele economic, o creștere abruptă de pe poziția a 51-a unde se afla în 2013–2014.\n\nIndicele Calității Vieții calculat de punea Portugalia pe locul 19 în lume pe anul 2005, în fața altor țări avansate economic și tehnologic, ca Franța, Germania, Regatul Unit și Coreea de Sud, dar cu 9 locuri în urma singurului său vecin, Spania; aceasta în ciuda faptului că Portugalia rămâne una din țările cu cel mai mic PIB pe cap de locuitor din Europa de Vest.\n\nPrintre cele mai mari companii de stat se numără (apă), (bancă), Comboios de Portugal (căi ferate), (agricultură) și (media). Unele foste entități de stat sunt administrate de de stat , care este acționar al mai multor companii publice și private. Printre alte companii de stat privatizate recent se numără (poșta), TAP Portugal (companie aeriană) și (aeroporturile).\n\nCompaniile listate pe bursa de acțiuni , cum ar fi , , , , , , , și , sunt printre cele mai mari corporații din Portugalia în materie de număr de angajați, venit net și cotă de piață internațională. Euronext Lisabona este principala bursă de acțiuni din Portugalia și face parte din NYSE Euronext, prima bursă globală de acțiuni. este cel mai selectiv și celebru indice bursier portughez.\n\nFondul Monetar Internațional a emis un raport actualizat despre economia Portugaliei la jumătatea lui 2017, cu perspective bune pe termen scurt și cu o creștere a investițiilor și exporturilor față de anii anteriori. Din cauza unui excedent bugetar înregistrat în 2016, țara nu mai era supusă procedurii de deficit excesiv, care fusese implementată în timpul crizei financiare anterioare. Sistemul bancar era mai stabil, deși încă mai existau credite neperformante și datorii ale companiilor. FMI recomanda rezolvarea acestor probleme pentru ca Portugalia să poată atrage mai multe investiții private.\n\n Sectorul primar \n\n se bazează pe unități mici și mijlocii, împrăștiate și aflate în proprietatea unor familii. Sectorul include și o parte de mai mari, orientate pe export, care practică agricultura intensivă, între care companii ca de la , , , , și . Țara produce o gamă largă de produse agricole și animaliere, între care tomate, citrice, , orez, porumb, grâu, orz, măsline, oleaginoase, fructe cu coajă de lemn, , , , ciuperci comestibile, lactate, și .\n\n a jucat și ea un important rol economic în comunitățile rurale și în industrie (anume unde activează , a unde operează , și a mobilei care includes mai multe fabrici aflate mai ales în zona Paços de Ferreira, centrul operațiunilor industriale majore din Portugalia deținute de IKEA). În 2001, producția agricolă reprezenta 4 procente din PIB național.\n\nPutere maritimă tradițională, Portugalia are o puternică tradiție în și este una din țările cu cele mai mari niveluri ale consumului de pește pe cap de locuitor. Principalele porturi pescărești din Portugalia (inclusiv Azore și Madeira), după masa totală descărcată pe an, sunt porturile Matosinhos, Peniche, Olhão, , Figueira da Foz, Sines, Portimão și Madeira. Produsele portugheze din pește sunt exportate prin mai multe companii, sub mai multe mărci diferite, cum ar fi , cel mai vechi producător de conserve de pește încă activ.\n\nPortugalia este un important producător european de minereu și se numără printre principalii producători europeni de cupru. Aici se produc cantități notabile de staniu, wolfram și uraniu. Țării însă îi lipsește potențialul de a efectua explorări de hidrocarburi și aluminiu, limitare care a frânat dezvoltarea sectoarelor și metalurgic în Portugalia. Deși are rezerve bogate de fier și cărbune—în special în nord—după revoluția din 1974 și ce a urmat, competitivitatea scăzută a dus la scăderea activității de extracție a acestor minereuri. Printre cele mai cunoscute mine portugheze care încă mai funcționează se numără și .\n\n Sectorul secundar \n\nIndustria este diversificată, cu ramuri de la cea automobilistică ( și Groupe PSA), aerospațială (Embraer și ), și , la cea alimentară, chimică, a cimentului și a . Fabrica de asamblare a Grupului Volkswagen din este printre cele mai mari proiecte de din Portugalia. Industrii netradiționale bazate pe tehnologii, cum sunt cele , biotehnologia și tehnologia informației, s-au dezvoltat în mai multe zone din țară. Alverca do Ribatejo, Covilhã, Évora, și Ponte de Sor sunt principalele centre ale industriei aerospațiale din Portugalia, în frunte cu compania braziliană Embraer și cea portugheză OGMA. De la începutul secolului al XXI-lea, s-au înființat numeroase companii de biotehnologie și tehnologia informației, fiind concentrate în zonele metropolitane Lisabona, , Braga, Coimbra și Aveiro.\n\n Sectorul terțiar \nSectoarele bancar și al asigurărilor au înregistrat performanțe bune până la , aceasta a reflectând parțial o extinderea rapidă în adâncime a pieței din Portugalia. Deși sensibile la diferite tipuri de riscuri de piață, s-a estimat că în ansamblu atât sectorul asigurărilor de viață cât și cel al altor asigurări pot rezista la mai multe șocuri dure, deși impact asupra asiguratorilor individuali variază mult.\n\nCălătoriile și continuă să fie extrem de importante pentru Portugalia. A fost nevoie ca țara să se concentreze pe atracții de nișă, cum ar fi turismul sanitar, natural și rural, pentru a rămâne înaintea concurenților.\n\nPortugalia se numără printre cele mai vizitate 20 de țări din lume, primind în medie 13 milloane de turiști străini anual. În 2014, Portugalia a fost aleasă cea mai bună țară europeană de către USA Today.\n\nAtracțiile turistice ale Portugaliei sunt Lisabona, Algarvele, Madeira, Porto și orașul Coimbra. Numărul de turiști atras de Lisabona pune orașul pe locul al 16-lea în Europa (cu șapte milioane de turiști în hotelurile din oraș în 2006).\n\nDe asemenea, între 4–5 milioane de pelerini religioși vizitează Fátima anual, unde legendele creștine spun că Fecioara Maria s-a arătat în fața a trei copii de ciobani în 1917. este unul dintre cele mai mari altare romano-catolice din lume. Guvernul portughez continuă să promoveze și să dezvolte noi destinații turistice, cum ar fi Valea Douro, insula , și Alentejo.\n\nLegenda cocoșului din Barcelos vorbește despre intervenția miraculoasă a unui cocoș mort prin s-a demonstrat nevinovăția unui om acuzat și condamant pe nedrept la moarte. Povestea este asociată cu statuia din secolul al XVII-lea și care face parte din colecția Muzeului Arheologic din Paço dos Condes, un palat gotic din Barcelos, în nord-vestul țării. Reprezentări ale sunt vândute turiștilor ca suveniruri.\n\nTradiția portugheză a olăritului vaselor negre este inclus de UNESCO în lista patrimoniului mondial intangibil.\n\n Sectorul cuaternar \nCercetarea științifică și tehnologică în Portugalia se efectuează în principal în cadrul unei rețele de unități ce aparțin și a institutelor autonome de stat în cercetare, ca și . Finanțarea și managementul sistemului de cercetare se efectuează în principal sub autoritatea (MCTES), inclusiv prin (FCT) subordonată acestuia din urmă.\n\nCele mai mari unități de R&D ale universităților publice după volumul granturilor de cercetare și a publicațiilor cu recenzie științifică se numără instituțiile de cercetare în bioștiințe cum ar fi , , , și .\n\nPrintre cele mai mari institute de cercetări private din Portugalia se numără și , un centru de cercetare în neuroștiințe și oncologie care decernează anual unul dintre cele mai mari premii științifice din lume. Multe companii industriale și de înaltă tehnologie, naționale și multinaționale, efectuează activități de cercetare și dezvoltare. Una dintre cele mai vechi societăți științifice din Portugalia este , fondată în 1779.\n\nPrintre eforturile bilaterale iberice de cercetare finanțate de stat se numără și platforma de calcul distribuit , proiecte de cercetări comune cu Spania. Portugalia este membră a mai multor organizații științifice paneuropene. Printre acestea, se numără Agenția Spațială Europeană (ESA), Laboratorul European de Fizica Particulelor (CERN), ITER, și European Southern Observatory (ESO).\n\nPortugalia are cel mai mare acvariu din Europa, , și portughezii au mai multe alte organizații notabile care se ocupă de expoziții științifice și popularizarea științei, cum ar fi agenția de stat Ciência Viva, un program al Ministerului Portughez al Științei și Tehnologiei pentru promovarea culturii științifice și tehnologice în rândul populației portugheze, , de la Universitatea din Lisabona, și . După apariția și creșterea mai multor parcuri științifice pe mapamond, prin care s-a contribuit la crearea de numeroase afaceri științifice, tehnologice și bazate pe cunoaștere, Portugalia a început să dezvolte mai multe parcuri științifice în toată țara. Printre acestea, se numără (în ), (în Coimbra), (în Cantanhede), (în Funchal), (în Sines), Tecmaia (în Maia) și (în Covilhã). Companiile își mută sediul în parcurile științifice din Portugalia pentru a profita de o serie de servicii de la consiliere financiară și legală până la suport tehnologic și de marketing.\n\nAntónio Egas Moniz, un fizician portughez care a dezvoltat și leucotomia, primit în 1949 Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină – este primul portughez laureat al unui Premiu Nobel și singurul într-un domeniu științific.\n\n 2011 plasa inovațiile de origine portugheză pe locul al 15-lea, cu creșteri imresionante ale investițiilor și producției inovative.\n\n Transporturi \nLa sfârșitul anilor 1970, a Portugaliei condusese la o creștere a consumului și la achiziția de noi automobile, ceea ce a stabilit transporturile ca destinație prioritară a investițiilor de stat. În anii 1990, din nou, după ce a aderat la Comunitatea Economică Europeană, țara a construit multe noi autostrăzi. Astăzi, țara are o rețea de drumuri de , dintre care aproape fac parte dintr-un sistem de 44 de autostrăzi. Deschisă în 1944, prima autostradă (de la Lisabona la Stadionul Național) a fost un proiect inovator prin care Portugalia a fost una din primele țări din lume care au deschis o autostradă (acest drum a devenit ulterior autostrada Lisabona-Cascais, sau A5).\n\nDeși s-au construit și alte câteva tronsoane prin 1960 și 1970, abia după începutul deceniului anilor 1980 s-a implementat un program extins de construcție de autostrăi. În 1972, , concesionarul drumurilor, s-a înființat pentru a gestiona multe din autostrăzi. Pe multe drumuri se plătesc taxe de utilizare, vezi . Podul Vasco da Gama este cel mai lung pod din Europa.\n\nTeritoriul de al este deservit de patru aeroporturi internaționale aflate lângă principalele orașe, Lisabona, Porto, Faro și Beja. Poziția geografică face din Lisabona un punct de oprire al multor linii aeriene străine. națională este TAP Portugal, deși și alte linii aeriene interne furnizează servicii de transport aerian. Guvernul a hotărât construirea unui nou aeroport lângă Lisabona, la , în locul , dar acest plan a fost amânat din cauza măsurilor de austeritate. Actualmente, cele mai importante aerporturi sunt la , , , (Madeira), și (Azore), gestionate de autoritatea națională aeroportuară . Un alt aeroport important este Aeroporto Internacional das Lajes de pe insula Terceira din Azore. Acesta servește drept unul din cele două aeroporturi care deservesc conexiuni cu țări din afara Uniunii Europene pentru nouă insule din Azore. El servește și drept bază militară aeriană a Forțelor Aeriene ale Statelor Unite. Baza continuă să rămână în uz și astăzi.\n\nSistemul feroviar național se extinde în toată țara și este conectat cu Spania, fiind susținut și administrat de Comboios de Portugal. Transportul feroviar de pasageri și mărfuri se face pe cei de cale ferată, dintre care sunt electrificați și circa permit viteze de peste . Rețeaua de cale ferată este una cu ecartament foarte larg (iberic) și este gestionată de în timp ce transportul de călători și marfă sunt responsabilitatea Comboios de Portugal (CP), ambele companii publice. În 2006, CP a transportat 133 milioane de pasageri și de mărfuri.\n\nPrincipalele porturi maritime sunt la Sines, Lisabona, , Setúbal, Aveiro, Figueira da Foz, și Faro.\n\nCele două arii metropolitane mari au rețele de transport rapid: Metroul din Lisabona și Metro Sul do Tejo în Zona Metropolitană Lisabona și Metroul din Porto în , fiecare cu peste de linii. În Portugalia, a fost aprovizionat cu material rulant de Companhia de Carris de Ferro de Lisboa (Carris), timp de peste un secol. În Porto, , din care se mai păstrează doar o linie turistică pe malurile râului Douro, a început a fi construită la 12 septembrie 1895 (prima în Peninsula Iberică). Toate marile orașe au propria rețea de transport public, precum și servicii de taxi.\n\n Energia \nPortugalia are resurse considerabile de energie hidroelectrică și eoliană, cele mai eficiente surse de energie regenerabilă. De la începutul secolului al XXI-lea, a apărut o tendință către dezvoltarea unei industrii de energie regenerabilă și de reducere a consumului și utilizării de combustibili fosili. În 2006, cea mai mare centrală solară de la acea dată, , a intrat în funcțiune lângă Moura, în sud, în timp ce prima fermă energetică ce exploatează energia valurilor, , s-a deschis în regiunea Norte (2008). La sfârșitul lui 2006, 66% din energia electrică din țară provenea din surse fosile (cărbuni și hidrocarburi), în timp ce 29% provenea din hidroenergie și 6% din energie eoliană.\n\nÎn 2008, resursele de energie regenerabilă produceau 43% din consumul național de electricitate, deși producția hidroelectrică scăzuse din cauza secetei. În iunie 2010, exporturile de electricitate depășiseră importurile. În perioada ianuarie-mai 2010, 70% din producția națională de energie provenea din surse regenerabile.\n\nCompania națională portugheză de transport energetic, (REN), utilizează modele sofisticate de predicție a vremii, mai ales a vânturilor, precum și programe pe calculator pentru a calcula energia produsă de diferite centrale de energie regenerabilă. Înainte de revoluția solar-eoliană, Portugalia genera energie electrică în hidrocentrale de mai multe decenii. Noile programe combină vântul cu apa: turbine eoliene pompează apa în rezervoare pe timp de noapte, cea mai vântoasă perioadă; apoi apa este lăsată să curgă la vale prin turbine pe timp de zi, generând electricitate, atunci când cererea de consum este mai mare. Sistemul de distribuție al Portugaliei a devenit și el bidirecțional. În loc doar de a livra energie, el extrage energie și de la cele mai mici generatoare, cum ar fi panourile solare de pe acoperișurile caselor. Guvernul a încurajat agresiv aceste contribuții stabilind un preț special pentru cei care doresc să cumpere generatoare solare de acoperiș.\n\n Demografie \nInstitutul Național Portughez de Statistică (în ) estima, pe baza recensământului din 2011, populația la de locuitori (dintre care 52% femei, 48% bărbați). În 2017 și după cifrele actualizate, se estimează o scădere a populației la locuitori. Această populație a fost relativ omogenă de-a lungul majorității istoriei sale: o religie unică (romano-catolicismul) și o limbă unică au contribuit la această uniformitate etnică și națională, mai ales după expulzarea maurilor și evreilor. Mai multe dintre aceste minorități au rămas însă în Portugalia, cu condiția convertirii la catolicism, cei care au acceptat aceste condiții fiind denumiți după aceea și Cristãos Novos (creștini noi, sau foști evrei). Un număr mic al foștilor evrei au continuat să practice iudaismul rabinic în secret de-a lungul multor generații, ca în cazul , un mic oraș din interiorul țării, unde astăzi localnicii sunt liberi să practice iudaismul. După 1772, distincția între vechii și noii creștini a fost abolită prin decret. Printre noii creștini portughezi mai cunoscuți s-au numărat matematicianul și medicul și naturalistul .\n\nPortughezii autohtoni sunt un grup etnic iberic, a căror descendență este foarte similară cu alte din Europa de Vest și de Sud, în particular cu spaniolii, și unii francezi și italieni din unele zone cu care împart aceeași descendență, istorie și o proximitate culturală.\n\nCea mai importantă influență demografică asupra portughezilor moderni pare a fi și cea mai veche; interpretările actuale ale datelor din cromozomii Y și ADN mitocondrial sugerează că portughezii își au originile în popoarele paleolitice care au început să sosească pe continentul european acum circa de ani. Toate migrațiile ulterioare au lăsat și ele un impact, genetic și cultural, dar principala sursă demografică a portughezilor rămâne paleoliticul. Studiile genetice arată că populațiile portugheze nu sunt semnificativ diferite de alte populații europene.\n\nRata totală a fertilității în 2015 era estimată la 1,52 copii născuți/femeie, sub rata de înlocuire de 2,1. În 2016, 52,8% din nașteri au fost înregistrate la femei necăsătorite. Ca și majoritatea țărilor occidentale, Portugalia se confruntă cu problema fertilității reduse: țara are începând din anii 1980.\n\nStructura societății portugheze este caracterizată printr-o inegalitate în creștere, care în 2015 punea țara în treimea inferioară a clasamentului Indicelui Dreptății Sociale pentru Uniunea Europeană.\n\n Urbanizare \n\n Imigrația \n\nÎn 2007, Portugalia avea de locuitori dintre care erau legali. În 2015, Portugalia avea de locuitori, dintre care erau imigranți legali, care alcătuiau 3,7% din populație.\n\nLa recensământul din 2021, populația rezidentă a țării era de 10.343.066 locuitori, în scădere cu 2,1% față de 2011. Din aceștia, 542.314 erau cetățeni străini (+37% față de 2011), mai ales brazilieni (199,8 mii), angolezi (31,6 mii), capverdieni (27,1 mii), britanici (24,6 mii), ucraineni (21,2 mii), francezi (19,1 mii), chinezi (16,6 mii), bissagoani (15,3 mii), indieni (14,1 mii), români (13,8 mii), italieni (13,8 mii), nepalezi (13,2 mii), spanioli (12,8 mii), germani (11,2 mii) și sao tomezi (10 mii).\n\nPe continente, 39,8% din străini erau cetățeni ai unor țări din America de Sud, 18% din Africa, 17,6% din U.E., 11,2% din restul Europei, 12,1% din Asia, 1,2% din America de Nord și 0,1% din Oceania.\n\nIstoria colonială a Portugaliei a fost de mult timp o piatră de hotar a identității naționale, ca și poziția geografică în colțul sud-vestic al Europei, pe malul Oceanului Atlantic. A fost una dintre ultimele puteri coloniale vest-europene care a renunțat la teritoriile sale de peste mări (Angola și Mozambic în 1975), predând apoi și administrarea orașului Macau către Republica Populară Chineză la sfârșitul lui 1999. Ca urmare, a influențat și a fost influențată de culturi din fostele colonii, manifestate și prin imigrație din aceste foste teritorii din motive atât economice cât și personale. De mult timp sursă de emigrație (marea majoritate a sunt de origine portugheză), Portugalia a devenit între timp o destinație de imigrație, și nu doar din ultimele teritorii de peste mări din (până în 1961), (până în 1975), și Orientul Îndepărtat (până în 1999). Circa 800.000 de portughezi s-au întors în Portugalia după ce posesiunile africane ale țării au dobândit independență în 1975.\n\nDupă anii 1990, împreună cu o explozie a domeniului construcțiilor, câteva valuri de ucraineni, brazilieni, și nelusofoni s-au stabilit în această țară. Au venit și români din Republica Moldova, și . Populația de romi a Portugaliei este estimată la circa 40.000.\n\nMai mulți alți cetățeni europeni, predominant din Regatul Unit, dar și din țări europene nordice, au devenit rezidenți permanenți ai țării (comunitatea britanică fiind formată predominant din pensionari care trăiesc în Algarve și Madeira).\n\n Religie \nConform recensământului din 2011, 81.0% din populația portugheză este romano-catolică. Țara are și mici comunități protestante, mormone, , , , ortodoxe, de martori ai lui Iehova, Credința Bahá'í, budiste, iudaice și spiritiste. Influențele din partea religiilor tradiționale africane și chinezești se simt și ele printre mulți oameni, mai ales în domeniile legate de medicina tradițională chinezească sau practica vracilor africani. Circa 6,8% din populație s-a declarat fără religie, și 8,3% nu au dat răspuns despre religia lor.\n\nÎn 2012, un studiu efectuat de Universitatea Catolică a arătat că 79,5% din portughezi se consideră catolici, și 18% . Aceste cifre reprezintă o scădere de la procentul de 86,9% catolici în 2001, în aceeași perioadă numărul celor care nu au religie a crescut de la 8,2% la 14,2%.\n\nMulte sărbători, festivaluri și tradiții portugheze au origine sau conotație creștină. Deși relațiile între statul portughez și Biserica Romano-Catolică au fost în general stabile și amiabile din primii ani de statalitate a națiunii portugheze, puterea lor relativă a fluctuat. În , biserica s-a bucurat atât de bogății și putere datorită rolului jucat de ea în Reconquista, identificării ei apropiate cu naționalismul portughez timpuriu și cu fondarea sistemului de educație portughez, inclusiv a primei universități.\n\nCreșterea imperiului colonial portughez a făcut din misionari agenți importanți ai colonizării, cu roluri importante în educarea și popoarelor din toate continentele locuite. Creșterea mișcărilor și republicane incipiente în aceste perioade, culminând cu formarea Primei Republici Portugheze (1910–26), a schimbat rolul și importanța religiei organizate.\n\nPortugalia este un stat secular: biserica și statul au fost formal separate din timpul Primei Republici Portugheze, separație reiterată ulterior în Constituția Portugheză din 1976. În afara Constituției, cele mai importante două documente legate de libertatea religiei în Portugalia sunt Concordatul din 1940 (cu modificări în 1971) între Portugalia și Sfântul Scaun și Legea Libertății de Religie din 2001.\n\n Limba \n\nPortugheza este limba oficială a Portugaliei. Ea este o limbă romanică apărută în ceea ce astăzi reprezintă Galicia și Portugalia de Nord, individualizată din , limba comună a galicienilor și portughezilor înainte de formarea Portugaliei. În special în nordul țării, mai există încă similitudini între culturile galiciană și portugheză. Regiunea Galicia este membru-observator cu rol consultativ în Comunitatea Țărilor Lusofone. Conform Etnologului Limbilor, portugheza și spaniola au o similaritate lexicală de 89% – vorbitorii oricăreia din cele două limbi pot comunica cu cei ai celeilalte.\n\nPortugheza provine din latina vorbită de în special celți, tartesieni, și romanizate acum circa 2000 de ani. În secolele al XV-lea și al XVI-lea, limba s-a răspândit în toată lumea prin intermediul imperiului colonial și comercial fondat de Portugalia între 1415 și 1999. Portugheza este vorbită ca limbă națională pe cinci continente diferite, Brazilia fiind țara cu cei mai mulți vorbitori de portugheză (209,5 milioane de vorbitori în 2016).\n\nÎn 2013, portugheza era limbă oficială în Brazilia, Angola, Mozambic, Capul Verde, São Tomé și Príncipe, Guinea-Bissau, Guinea Ecuatorială și Timorul de Est. Aceste țări, plus Regiunea Administrativă Specială Macau a Republicii Populare Chineze, unde portugheza este cooficială împreună cu cantoneza, formează , termen extras din numele vechii provincii romane „Lusitania”, care se suprapune peste teritoriul portughez actual de la sud de râul Douro.\n\nMirandeza este recunoscută ca limbă regională cooficială în câteva comune din nord-estul Portugaliei. Circa 6000 până la 7000 de vorbitori de mirandeză sunt atestați în Portugalia.\n\nConform , în Portugalia nivelul aptitudinilor localnicilor de vorbire a limbii engleze este mai mare decât în țări ca Italia, Franța sau Spania.\n\n Educație \nSistemul de educație este împărțit în nivelul preșcolar (copii sub 6 ani), educație elementară (nouă ani, în trei subniveluri, obligatoriu), educația secundară (liceul; 3 ani, obligatoriu din 2010), și educația superioară. Universitățile sunt organizate de regulă pe facultăți.\n\nRata alfabetizării adulților este de 99%. Rata înscrierilor la școlile primare este de 100%.\n\nConform (PISA) 2015, elevul portughez mediu de 15 ani se clasează semnificativ peste media OCDE la citit, matematică și științe, pe un similar level cu elevii din Norvegia, Polonia, Danemarca și Belgia, cu 501 puncte (media fiind de 493). Rezultatele elevilor portughezi la testele PISA sunt într-o permanentă îmbunătățire, depășind mai multe state occidentale foarte dezvoltate, ca SUA, Austria, Franța și Suedia.\n\nCirca 40% din cetățenii cu vârstă de facultate (20 de ani) merg la una din instituțiile de învățământ superior ale Portugaliei (față de 50% în Statele Unite și 35% în țările OCDE). Pe lângă faptul că este o destinație pentru , Portugalia este printre principalele țări de origine ale multor studenți internaționali. Toți studenții, interni și internaționali, erau in 2005 în număr de 380.937.\n\nUniversitățile portugheze există din 1290. Cea mai veche universitate din Portugalia a fost înființată la Lisabona și apoi s-a mutat la Coimbra. Istoric, în cadrul Imperiului Portughez, portughezii au fondat cea mai veche școală de inginerie din Americi ( din Rio de Janeiro) în 1792, precum și cel mai vechi colegiu medical din Asia ( din Goa) în 1842. Actualmente, cea mai mare universitate din Portugalia este .\n\nProcesul de la Bologna a fost adoptat din 2006 de către universitățile și politehnicile portugheze. Învățământul superior în instituțiile de stat este furnizat pe baze competitive, aplicându-se un sistem de numerus clausus printr-o bază de date națională de admiteri. Fiecare instituție de învățământ superior oferă însă și un număr de locuri libere în afara procesului normal de admitere pentru sportivi, persoane de peste 23 de ani, , studenți din alte , absolvenți ai altor instituții, studenți din alte instituții (transfer academic), foști studenți (readmitere), și schimb de curriculum, conform unor standarde și reglementări specifice stabilite de fiecare instituție sau facultate.\n\nMajoritatea costurilor studiilor sunt suportate din bani publici. Cu toate acestea, întrucât taxele de studii cresc și cum multe instituții de învățământ superior atrag noi tipuri de studenți (part-time sau la seral), cum ar fi angajați, oameni de afaceri, părinți și pensionari, multe facultăți fac profituri substanțiale de la fiecare student înscris, cu beneficii pentru veniturile universității și fără a pierde din calitatea educației (măsurată în raportul profesori/elevi, calculatoare/elevi, dimensiunea sălii/elevi etc.).\n\nPortugalia a convenit acorduri de cooperare cu MIT și alte instituții americane pentru a promova dezoltarea și a crește eficiența cercetării și învățământului superior în țară.\n\n Sănătatea \nConform Raportului Dezvoltării Umane, pe 2015, speranța de viață medie în acel an era de 81,3 ani.\n\nPortugalia se clasează pe locul 12 în clasamentul celor mai bune sisteme sanitare din lume, în fața unor țări foarte dezvoltate, ca Regatul Unit, Germania ori Suedia.\n\nSistemul sanitar portughez se caracterizează prin trei sisteme care coexistă: Serviciul Național de Sănătate (, SNS), scheme speciale de asigurare socială de sănătate pentru anumite profesii (subsisteme de sănătate) și asigurări sanitare private. SNS furnizează acoperire universală. În plus, circa 25% din populație este acoperită de subsistemele sanitare, 10% de asigurări private și alte 7% de fonduri mutuale.\n\nMinisterul Sănătății este responsabil cu dezvoltarea politicii sanitare precum și cu administrarea SNS. Cinci administrații regionale de sănătate se ocupă cu implementarea obiectivelor politicii naționale de sănătate, dezvoltarea de îndrumări și protocoale, și supervizarea furnizării îngrijirii medicale. Eforturile de descentralizare au avut ca scop mutarea responsabilității administrative și financiare la nivel regional. În practică, însă, autonomia administrațiilor sanitare regionale asupra bugetelor și cheltuielilor este limitată la îngrijirea primară.\n\nSNS este predominant finanțat prin impozite. Contribuțiile angajatorilor (inclusiv statul) și angajaților reprezintă principalele surse de finanțare a subsistemelor sanitare. Plățile directe ale pacienților și asigurările sanitare facultative reprezintă o mare parte a finanțării\n\nCa și în alte țări Eur-A, majoritatea portughezilor mor de . Mortalitatea de boli cardiovasculare (CVD) este mai ridicată decât în media zonei Euro, dar principalele sale două componente, bolile cardiace ischemice și bolile cerebrovasculare, prezintă tendințe inverse față de Eur-A, fiind cea mai mare sursă unică de mortalitate în Portugalia (17%). Portughezii mor cu 12% mai rar de cancer decât în Eur-A, dar mortalitatea nu scade la fel de rapid ca în Eur-A. Cancerul este mai frecvent la copii și la femeile sub 44 de ani. Deși cancerul pulmonar (într-o creștere lentă în rândul femeilor) și cel mamar (în scădere rapidă) sunt mai rare, cancerul cervical și de prostată sunt mai frecvente. Portugalia are cea mai mare rată a mortalității de diabet în zona Eur-A, cu o creștere bruscă din anii 1980.\n\nRata mortalității infantile a scăzut puternic de la sfârșitul anilor 1970, când 24 din 1000 de nou-născuți mureau în primul an de viață. Astăzi, ea se cifrează la 2 decese la 1000 de nou-născuți. Această ameliorare se datorează în principal scăderii mortalității neonatale, de la 15,5 la 2,4 la mie.\n\nDoar o treime din adulți consideră că au sănătate bună sau foarte bună (Kasmel et al., 2004). Este cel mai mic procentaj din țările Eur-A și reflectă situația adversă a țării în termeni de mortalitate și morbiditate selectivă.\n\n Cultura \nPortugalia și-a dezvoltat o cultură specifică, influențată de diferitele civilizații care au traversat Mediterana și continentul european, sau au fost introduse în timpul Epocii Descoperirilor Geografice. În deceniile anilor 1990 și 2000, Portugalia și-a modernizat instituțiile culturale publice, pe lângă înființată în 1956 la Lisabona.\n\nÎntre acestea se numără din Lisabona, și , ambele în Porto, precum și noi instituții culurale, cum ar fi biblioteci municipale și săli de concerte construite sau renovate în multe localități din toată țara. În Portugalia se află locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO, fiind din acest punct de vedere pe locul \n\n Arhitectura \nArhitectura tradițională este specifică, și cuprinde stitlul , denumit și „gotic târziu portughez”, un stil somptuos de ornamentație arhitecturală din primele decenii ale secolului al XVI-lea. O interpretare de secol al XX-lea a arhitecturii tradiționale, , apare mai ales în marile orașe, în special Lisabona. Portugalia modernă a dat lumii arhitecți celebri, ca , Álvaro Siza Vieira (ambii laureați ai Premiului Pritzker) și . În Portugalia, este notabil și , în special pentru stadioanele sale.Tomás Taveira, Geoffrey Broadbent (introduction), Publisher: St Martins Pr (February 1991)\n\n Cinematografia \n are o tradiție îndelungată, datând de la nașterea acestui mediu la sfârșitul secolului al XIX-lea. Regizori portughezi de film, ca , , , , Manoel de Oliveira, , , , , și , sunt printre cei mai cunoscuți. Actori portughezi celebri sunt , , , , , , , , și . \n\n Literatura \nLiteratura portugheză literature, una din cele mai vechi literaturi occidentale, s-a dezvoltat atât prin text, cât și prin cântec. Până la 1350, trubadurii și-au răspândit influența literară în mare parte din Peninsula Iberică. Gil Vicente (c. 1465–c. 1536) a fost unul dintre fondatorii tradiției dramatice portugheze.\n\nAventurierul și poetul Luís de Camões (c. 1524–1580) a scris poemul epic (Lusiadele), sub influența Aeneidei lui Virgil. Poezia portugheză modernă își are rădăcinile în stilurile neoclasic și contemporane, ca în cazul lui Fernando Pessoa (1888–1935). Literatura portugheză modernă este reprezentată de autori ca Almeida Garrett, Camilo Castelo Branco, Eça de Queirós, Fernando Pessoa, , António Lobo Antunes și Miguel Torga. Deosebit de popular și respectat este José Saramago, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură din 1998.\n\n Bucătăria \nBucătăria portugheză este una diversă, fiecare regiune având specificul ei. Portughezii consumă mult cod uscat ( în portugheză), pentru care există sute de rețete. Se spune că există câte un fel de pentru fiecare zi a anului. Alte două feluri de mâncare de pește frecvent consumate sunt și , o cu cartofi făcută din mai multe feluri de pește. Rețete portugheze cu carne de vită, porc, miel sau pui sunt , , , leitão () și . Un fel de mâncare originar din nord este arroz de sarrabulho (orez fiert în sânge de porc) sau arroz de cabidela (orez și carne de pui în sânge de pui).\n\nFeluri de fast food specifice sunt („franțuzica”) din Porto, și sandwich-uri bifanas (porc pe grătar) sau prego (vită la grătar), celebre în toată țara. Arta portugheză a patiseriei își are originea în numeroasele mănăstiri catolice medievale din toată țara. Aceste mănăstiri reușeau, folosind foarte puține ingrediente (mai ales migdale, făină, ouă și puțină băutură alcoolică), să producă o gamă spectaculoasă de produse de patiserie, dintre care (sau pastéis de nata) originare din Lisabona, și din Aveiro. În toată țara există numeroase restaurante și mici tasquinhas.\n\nVinurile portugheze sunt recunoscute pe plan internațional din vremea romanilor, care asociau Portugalia cu zeul lor, Bacchus. Astăzi, țara este cunoscută pentru vinurile sale care au câștigat mai multe premii internaționale. Unele dintre cele mai cunoscute soiuri portugheze sunt , , , , , și variantele dulci: vinul de Porto, vinul de Madeira, și din Setúbal și . Vinurile de Porto și Madeira sunt apreciate în special în multe locuri din lume.\n\n Muzica \n\n cuprinde o gamă variată de genuri. Cel mai celebru este Fado, o muzică urbană melancolică originară din Lisabona, asociată de obicei cu chitara portugheză și cu saudade (dorul). Există și , o variantă unică de fado de „serenadă de trubadur”. Pe plan internațional, artiști notabili ai genului sunt Amália Rodrigues, , , Mariza, , , , și .\n\nPe lângă Fado și Folk, portughezii ascultă muzică pop și alte tipuri de muzică modernă, mai ales din America de Nord și Regatul Unit, precum și o gamă largă de artiști și formații portugheze, caraibiene, luso-africane și braziliene. Artiști cu recunoaștere internațională sunt Dulce Pontes, , , și , ultimele două fiind nominalizate la un MTV Europe Music Awards. În deceniul anilor 2010, cei mai cunoscuți artiști au fost , , , , D.A.M.A și .\n\nÎn EDM și muzica dance, Portugalia are doi DJ cunoscuți în , prin , pe locul 51 și Diego Miranda pe locul 58.\n\nPortugalia are mai multe festivaluri de muzică de vară, cum ar fi din , din , lângă Caminha, în , , Sumol Summer Fest în , și în . Tot în sezonul de vară, Portugalia are multe festivaluri, mai ales orientate spre publicul urban, ca Flowfest sau Hip Hop Porto. Mai mult, Boom Festival, unul dintre cele mai mari festivaluri internaționale de are loc în centrul Portugaliei, fiind și singurul care a câștigat premii internaționale: European Festival Award 2010 – Green'n'Clean Festival of the Year și Greener Festival Award Outstanding 2008 și 2010. Mai există și festivalurile studențești , evenimente majore în mai multe orașe din Portugalia. În 2005, Portugalia a găzduit MTV Europe Music Awards, în Pavilhão Atlântico, Lisabona, iar în 2017 a câștigat Concursul Eurovision de la Kiev cu cântecul „Amar Pelos Dois” cântat de Salvador Sobral.\n\nÎn domeniul muzicii clasice, Portugalia este reprezentată de numele unor pianiști ca , , , al violoniștilor Carlos Damas, și în trecut de marea violoncelistă . Compozitori notabili au fost , , , , și discipolul său , , și . Similar, compozitori contemporani ca Nuno Malo și Miguel d'Oliveira au obținut succes internațional cu muzică pentru filme și televiziune.\n\n Arte plastice \n\nPortugalia are o . Primii pictori cunoscuți datează de la începutul secolului al XV-lea – ca Nuno Gonçalves – în contextul perioadei gotice târzii. În timpul picturii Renașterii Portugheze, pictura a fost influențată de cea nord-europeană. În perioada barocă, cei mai prolifici pictori au fost Joana d'Obidos și Vieira Lusitano. José Malhoa, cunoscut pentru opera sa, Fado, și Columbano Bordalo Pinheiro (care a pictat portretele lui Teófilo Braga și Antero de Quental) sunt de referință pentru pictura naturalistă.\n\nSecolul al XX-lea a adus venirea modernismului, și cu el a celor mai cunoscuți pictori portughezi: Amadeo de Souza-Cardoso, puternic influențat de pictorii francezi, în special de Robert și Delaunay. Printre cele mai cunoscute opere ale lui se numără Canção Popular a Russa e o Fígaro. Alți mari pictori/scriitori moderniști au fost și , prieten al poetului Fernando Pessoa, și care a pictat portretul acestuia. El a fost puternic influențat de curentele Cubism și futurist.\n\nÎn artele plastice actuale, sunt cunoscuți pictorii Maria Helena Vieira da Silva, , Helena Almeida, , și .\n\n Sport \n\nFotbalul este cel mai popular sport în Portugalia. Sunt mai multe competiții de fotbal de la cele de amatori de nivel local până la cele de profesioniști de clasă mondială. Legendarul Eusébio este încă un mare simbol al istoriei . Laureați al titlului de , Luís Figo și Cristiano Ronaldo, care a câștigat și FIFA Ballon d'Or, sunt doi fotbaliști portughezi de clasă mondială. Unii portughezi au ajunst celebri și ca antrenori, cum ar fi José Mourinho și Fernando Santos.\n\nEchipa națională de fotbal a Portugaliei – – a câștigat Campionatul European UEFA la ediția din 2016, învingând cu 1–0 în finală Franța, gazda turnetului. Anterior, Portugalia terminase pe locul al doilea la Euro 2004 (pe care l-a organizat), iar la Cupa Mondială a obținut locul 3 la ediția din 1966, și locul 4 la cea din 2006. La tineret, Portugalia a câștigat două Campionate Mondiale de Tineret (în și ) și mai multe Campionate Europene organizate de UEFA.\n\nS.L. Benfica, Sporting CP și FC Porto sunt cele mai mari cluburi sportive după popularitate și număr de trofee câștigate, pentru care sunt numite adesea „os três grandes” (). Ele au adunat opt titluri în competițiile europene intercluburi ale UEFA, au jucat numeroase finale și sunt an de an printre principalele favorite la accederea în fazele finale. În afară de fotbal, multe cluburi sportive portugheze, inclusiv cele „trei mari”, concurează și în alte sporturi cu diferite grade de succes și popularitate, care pot include , baschet, futsal, handbal și volei. Federația Portugheză de Fotbal (FPF) – – organizează anual , un turneu prestigios de desfășurat în sudul țării.\n\nEchipa națională de rugby a Portugaliei s-a calificat la Cupa Mondială din 2007 și joacă în .\n\nLa atletism, portughezii au câștigat mai multe medalii de aur, argint și bronz la Campionatele Mondiale și Europene și la Jocurile Olimpice. Ciclismul, având ca cea mai importantă cursă , este și el un sport popular, printre echipele profesioniste numărându-se Sporting CP, , și .\n\nȚara a realizat performanțe notabile și în sporturi ca scrimă, judo, Kitesurfing, canotaj, yachting, surfing, tir, taekwondo, triatlon și Windsurfing, având în palmares titluri continentale și mondiale. Sportivii paralimpici au adus și ei multe medalii la sporturi ca natație, , atletism și lupte.\n\nÎn sporturile cu motor, Portugalia este cunoscută pe plan internațional pentru , și circuitele de la Estoril, și al Algarvelor, precum și pentru , recent revitalizat, unde se organizează o dată la doi ani WTCC, precum și pentru câțiva piloți celebri la diferite probe.\n\nLa echitație, Portugalia a câștigat singurul Campionat Mondial de Horseball-Pato (2006), a ajuns pe locul al treilea la prima Cupă Mondială de (organizată la Ponte de Lima, Portugalia, în 2008), și a obținut unele victorii în Campionatul European .\n\nÎn sporturile de apă, în Portugalia se practică natația și polo pe apă. Nordul Portugaliei este zona unde a apărut arta marțială numită , în care luptătorii folosesc bastoane pentru a lupta cu unul sau mai mulți adversari. Alte activități recreative asociate sportului, având numeroși entuziaști în toată țara sunt airsoftul, pescuitul, golful, drumețiile, vânătoarea și orientarea turistică.\n\nPortugalia este una dintre cele mai bune destinații mondiale de golf, cu mai multe premii ale World Golf Awards. Vremea permite practicarea acestui sport tot timpul anului.\n\n Sărbători \n\n Note \n\n Legături externe \n Portugal.gov.pt - Portalul guvernamental principal\n Presidência da República - Situl oficial prezidențial \n Assembleia da República - Situl oficial al parlamentului\n Turismo de Portugal - Situl oficial\n 10 Iunie - Ziua Națională a Portugaliei, 10 iunie 2011, Amos News Portugalia, coasta de vest a Europei, 24 iunie 2011, Roxana Grosu, România liberă Exotism pe malul Atlanticului , 30 iunie 2012, Cristian Matache, Income Magazine''\n\nVezi și \n\n Lista orașelor din Portugalia\n Regii Portugaliei\n Locuri din patrimoniul mondial UNESCO\n Liceul Teoretic Eugen Lovinescu (București) - liceu din București unde se studiază limba și cultura portugheză\n\n \n \n\n \nȚări din Europa\nRepublici\nState membre ale Organizației Națiunilor Unite\nEponime ale asteroizilor"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce ar trebui să știu despre Euro?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Euro (ISO EUR, cu simbolul €) este moneda oficială a 20 din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Aceste state, cunoscute colectiv ca „Zona euro”, sunt Austria, Belgia, Cipru, Croația, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Portugalia, Slovacia, Slovenia și Spania. Euro mai este folosit cu acordul comunității în Andorra, Monaco, San Marino și Vatican, iar două alte state — Kosovo și Muntenegru — utilizează moneda europeană fără să aibă acordul UE. Estimările arată că moneda euro este folosită zilnic de aproximativ 334 de milioane de europeni.\n\nNumele euro a fost adoptat oficial la 16 decembrie 1995, iar moneda însăși a intrat pe piețele internaționale la 1 ianuarie 1999, înlocuind așa-numita unitate monetară europeană (ECU), iar apoi, la 1 ianuarie 2002, a fost introdusă în circulație înlocuind în cele din urmă monedele naționale din Zona euro.\n\nUn euro este subdivizat în 100 de cenți, numiți și centime în țările vorbitoare de limbi romanice, sau leptó (λεπτό) în Grecia.\n\nLa sfârșitul anului 2010, proporția euro în cazul rezervelor valutare globale era de 26,3% cu o valoare de aproximativ 5.120 miliarde de dolari, fiind a doua monedă de rezervă a lumii după dolar.\n\nState participante \n\nÎn prezent statele membre participante la euro sunt Austria, Belgia, Cipru, Croația, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Portugalia, Slovacia, Slovenia și Spania. Aceste țări sunt numite frecvent „Zona euro” sau „Euroland”.\n\nAndorra, Monaco, San Marino și Vatican folosesc de asemenea euro-ul, deși nu sunt în mod oficial membri euro, și nici membri ai UE. (Au folosit înainte monede proprii care însă au fost înlocuite prin euro.) Dintre acestea, Monaco, San Marino și Vatican și-au creat propriile monede, cu propriile simboluri statale pe revers. Andorra folosește monede franceze și spaniole, de vreme ce au folosit francul francez și peseta spaniolă drept monede ale sale. Aceste țări folosesc euro-ul datorită unor înțelegeri cu statele membre UE (Italia în cazul principatului San Marino și al orașului Vatican, precum și Franța în cazul principatului Monaco), aprobate de către Consiliul Uniunii Europene.\n\nMuntenegru și Kosovo, care au folosit drept monedă marca germană, au adoptat de asemenea moneda euro, deși, spre deosebire de cele trei state de mai sus, nu au intrat în nicio înțelegere legală explicită cu UE care să le permită acest lucru.\n\nAlte locuri în care se folosește moneda euro sunt Departamentele Franceze de peste mări: Guyana Franceză, Réunion, Sfântul Pierre și Miquelon, Guadeloupe, Martinica, Sfântul Bartolomeu, Sfântul Martin, Mayotte, și insule nelocuite Clipperton și Teritoriile Australe și Antarctice Franceze; Regiunile autonome portugheze Azore și Madeira precum și Insulele Canare (care țin de Spania).\n\nȚările care au avut moneda națională fixă în raport cu marca germană, de exemplu Bulgaria și Estonia, și-au fixat și ele ratele de schimb în raport cu euro.\n\nDe la 2 februarie 2002, litasul lituanian (LTL) a intrat în ERM II, rata de schimb fiindu-i fixată în raport cu euro în locul dolarului american. De la 1 ianuarie 2015, Lituania a intrat în Zona Euro.\n\nDanemarca și Regatul Unit au obținut o derogare, nefiind obligate să adopte moneda euro. Suedia nu are nicio derogare în acest sens, dar, totuși, a decis în 1997 să nu se alăture zonei euro, așa că nu a făcut niciun efort spre a îndeplini criteriul necesar, de a avea o rată stabilă de schimb. Suedia a făcut un referendum pe tema monedei unice europene la 14 septembrie 2003, participanții votând împotriva adoptării euro, cu 56,1 % voturi contra și numai 41,8 % voturi pentru. Această decizie a fost luată pentru o perioadă de minimum cinci ani.\n\nÎn Danemarca un referendum pe tema aderării la euro a avut loc la 28 septembrie 2000, rezultând un procent de 53,2 % împotriva aderării.\n\nÎn iunie 2010 cererea Estoniei de a adopta euro în mod oficial a fost aprobată, astfel încât la 1 ianuarie 2011 Estonia a devenit a 17-a țară participantă la Zona euro.\n\nNume \nLa reuniunea Consiliului European de la Madrid din luna decembrie 1995, șefii statelor europene au stabilit denumirea noii monede: euro. Alte propuneri au fost respinse din cauza conotațiilor naționale. Printre aceste propuneri s-au numărat „ducat”, „ecu”, „florin”, „franc” sau cea de utilizare a euro ca prefix la valute existente (de exemplu „euromarca”). S-a căzut de acord ca denumirea monedei să fie aceeași în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene (UE), ținând seama de alfabetele diferite, și să fie ușor de pronunțat. În primul rând, denumirea trebuia să fie simplă și reprezentativă pentru Europa.\nDocumentele oficiale ale UE utilizează termenii euro și cent atât la singular cât și la plural. În funcție de variațiile limbilor statelor membre ale uniunii se mai folosesc și alte nume, în timp ce cuvântul grecesc pentru „centimă” este lepto, pl. lepta (λεπτο, pl. λεπτα). În limba română, atât la singular, cât și la plural, denumirea corectă este euro.\n\nMonede și bancnote \n\nSpre deosebire de monedele euro, bancnotele euro nu au o față națională, care să indice de unde provin. Aceasta informație este însă conținută într-un cod de pe reversul biletului.\n\nPrima literă indică în mod unic țara în care a fost emisă, numerele rămase dând o cifra de verificare unică pentru acea țară. Litera care identifică țara este în ordinea inversă alfabetului corespunzătoare inițialei țării respective.\n\n B - Lituania\n C - Letonia\n D - Estonia\n E - Slovacia\n F - Malta\n G - Cipru\n H - Slovenia\n J - Marea Britanie (doar rezervată)\n K - Suedia (doar rezervată)\n L - Finlanda\n M - Portugalia\n N - Austria\n P - Țările de Jos\n S - Italia\n T - Irlanda\n U - Franța\n V - Spania\n W - Danemarca (doar rezervată)\n X - Germania\n Y - Grecia\n Z - Belgia\n\nToate monedele au o față comună (1, 2 și 5 eurocenți: Europa în lume; 10, 20 și 50 eurocenți: Europa ca alianță de state; 1 și 2 euro: Europa fără frontiere), iar cealaltă față este specifică țării emitente a monedei (chiar și pentru Monaco, San Marino și Vatican care și-au realizat propriile monede). Toate bancnotele sunt realizate după o machetă comună pentru toată zona euro. Toate monedele sunt utilizabile în toate țările membre, de exemplu o monedă cu portretul lui Juan Carlos are valoare circulatorie nu doar în Spania ci și în Finlanda, Irlanda etc.\nData finală de valabilitate a monedelor naționale variază de la un stat la altul. Prima monedă care a dispărut a fost Deutsche Mark (marca germană), la 31 decembrie 2001, ultimele monede dispărând la 28 februarie 2002, data la care toate monedele ar fi trebuit să-și înceteze valoarea legală în statele respective. În luna iunie 1997, Consiliul European de la Amsterdam a ales seriile grafice câștigătoare concepute de Luc Luycx de la Monetăria Regală a Belgiei, graficianul care a conceput fața europeană a monedelor euro.\nTotuși băncile centrale ale statelor din zona euro vor continua să accepte bancnotele și monedele vechilor devize pentru a fi schimbate în euro (de exemplu în Franța pentru bancnote, până în 2012).\n\nÎn afara monedelor din circulație, au mai fost emise pentru scopuri numismatice monede cu valoarea nominală de 1/4 euro, 5 euro, 8 euro, 10 euro, 12 euro, 20 euro, 25 euro, 50 euro, 100 euro și 200 euro.\nDe asemenea, fiecare stat are dreptul să emită anual o monedă de 2 euro, cu scop comemorativ, dar cu putere circulatorie obișnuită, în întreaga Zonă Euro.\n\nCu ocazia unui eveniment internațional, statele din Zona Euro mai pot emite anual și câte o monedă comemorativă suplimentară (dacă este emisă de toate statele). Bancnotele aflate în circulație se regăsesc în bilanțurile BCE și ale BCN conform grilei de repartiție, indiferent de țara în care se află efectiv în circulație. De fapt, numărul de bancnote aflate în circulație într-o țară nu mai poate fi determinat, având în vedere fluxurile transfrontaliere de numerar neînregistrate în zona euro, provenind, de exemplu, din turism.\nDespre bancnote (și monede) se poate afirma că se află „în circulație“ după ce acestea au fost emise de către băncile centrale naționale, fiind destinate de obicei băncilor comerciale.\nÎntrucât bancnotele euro urmau să circule și în teritoriile situate în apropierea și în afara zonei geografice a Europei, harta trebuia poziționată astfel încât să cuprindă și aceste zone. Africa de Nord a fost reprodusă în așa fel încât posesiunile africane ale Spaniei, respectiv Ceuta și Melilla, precum și Insulele Canare, să poată fi redate pe hartă. În cazul Franței, departamentele de peste mări Guyana Franceză, Guadelupa, Martinica și Réunion au fost plasate în casete de dimensiuni reduse.\n\nIntroducerea bancnotelor și monedelor în circulație \nÎntr-o primă etapă, BCN au furnizat bancnote și monede băncilor comerciale care, la rândul lor, au distribuit numerarul magazinelor, sucursalelor bancare etc. Noua serie de numerar nu dobândise încă statutul de monedă oficială, astfel că circulația acesteia era interzisă.\nCirculația în paralel a monedelor naționale și a euro, a fost limitată la cel mult opt săptămâni.\nBancnotele euro furnizate băncilor au rămas în proprietatea băncilor centrale până la ora 00:00 a datei de 1 ianuarie 2002 din fiecare țară.\nExistă aproximativ 11 miliarde de bancnote euro în circulație.\n\nSimbolul Euro \n\nSimbolul euro a fost inspirat de litera grecească epsilon, ca o reflectare a faptului că Grecia este leagănul civilizației europene. „E“ este, desigur, și prima literă din cuvântul „Europa“. Cele două linii orizontale paralele puternic marcate intenționează să simbolizeze stabilitatea valutei. Abrevierea oficială a euro, EUR, a fost înregistrată la Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO).\n\nCriteriile de la Maastricht \nCriteriile de la Maastricht sunt reguli (criterii de convergență) pe care trebuie să le îndeplinească o țară pentru a putea adopta moneda euro.\nScopul acestora este de a proteja stabilitatea monedei.\nȚările respective trebuie de asemenea să implementeze legi specifice referitoare la funcționarea băncilor naționale și la alte aspecte monetare.\n\nRate de conversie \nValoarea unui euro în vechile monede a fost fixată irevocabil la următoarele rate:\n\nA doua serie a bancnotelor euro \nLa zece ani după apariția pe piață a bancnotelor euro, Banca Centrală Europeană (BCE) a anunțat, la 8 noiembrie 2012, că urmează să introducă în circulație, în mod treptat, începând cu luna mai 2013, a doua serie de bancnote euro intitulată „Europa”, după numele personajului din mitologie, care a dat numele continentului. La 10 ianuarie 2013, a fost dezvăluită publicului noua bancnotă cu valoare nominală de 5 euro, iar în cursul lunii mai 2013, primele bancnote cu această valoare nominală vor fi distribuite prin bancomate și la ghișeele băncilor. Bancnotele din prima serie vor fi retrase treptat din circulație, însă vor putea fi schimbate, pe termen nelimitat, la ghișeele băncilor.\n\nAvantajele monedei euro \nMoneda unică europeană promovează comerțul și creșterea economică.\nConsumatorii pot compara mai ușor prețurile din țările care fac parte din zona euro, ceea ce conduce la o competiție corectă între firme.\nPrin eliminarea riscurilor și a nesiguranței la ratele de schimb, euro reduce costurile asociate desfășurării de activități economice în altă țară.\n\nDe asemenea, managementul solid al monedei euro a determinat scăderea inflației și a ratei dobânzilor.\nAceastă stabilitate și dimensiunea zonei euro nu numai că atrag mai multe investiții străine, dar fac și economia să fie mai rezistentă la șocurile externe.\n\nCriza euro din 2010 \nCriza economică globală care a început în anul 2008 a zdruncinat și moneda euro în mod puternic. În plus, a apărut și criza Greciei , care pe de o parte falsificase datele sale economice și monetare cu scopul de a primi aprobările pentru Zona euro, și pe de altă parte în anul 2010 a ajuns în pragul falimentului statal. Dar și alte state din Zona euro nu-și îndeplinesc obligațiile prescrise de a-și limita datoriile bugetare anuale noi la maximum 3 % din PIB-ul anual și cele totale la 60 % din PIB, așa cum ar fi Spania, Portugalia, Italia, Irlanda ș.a.\n\nDrept consecință, în perioada martie-iunie 2010 statele Zonei euro au hotărât o serie de măsuri financiare cu scopul de a sprijini euroul, printre care garanții și credite în valoare totală de 750 miliarde euro (inclusiv o participare din partea FMI). Aceasta este o sumă exorbitantă, iar această hotărâre încalcă grav propriile principii ale Băncii Centrale Europene, care până acum și-a dorit să fie independentă de orice stat și orice politică.\n\nVezi și \n Uniunea Monetară Latină\n Bancnote euro\n Monede euro\n Banca Centrală Europeană\n Sistemul European al Băncilor Centrale\n Muntenegru și moneda euro\n\nNote\n\nBibliografie suplimentară \n Drumul catre euro este pavat cu bune intentii, Mircea Perpelea, Marcel N. Popescu, Editura Economică, 2011 - recenzie\n\nLegături externe \n Criteriile de convergență pentru participarea la Uniunea Economică și Monetară\n Cursul Euro/RON: date la zi, istoric și grafice de variație\n Moneda euro la 10 ani: Trecut roz, viitor incert, 27 decembrie 2011, Dinu Boboc, Evenimentul zilei\n Lucruri neobișnuite pe care nu le știai despre apariția euro, 2 ianuarie 2012, Ana Bâtcă, Evenimentul zilei\n Fostul cancelar german Helmut Kohl, despre începuturile monedei euro: Am acționat ca un dictator pentru a evita un război, 9 aprilie 2013, Gândul\n Euro - Bancnote și istoricul conversiei, 2 noiembrie 2017, Heiko Otto\n\n \nUniuni monetare\nPremii Carol cel Mare"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți relata pe scurt despre A Portuguesa?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "A Portuguesa este imnul național al Portugaliei. \n\nA fost scris de către Henrique Lopes de Mendonça (versuri) și Alfredo Keil (muzică), după resurgența naționalistă provocată de Ultimatumul Britanic (pentru trupele portugheze pentru a elibera teritoriile între Angola și Mozambic) fiind adoptat ca imnul republican și, în final, de către noua Republică Portugheză în 1910 ca imn național, înlocuind O Hino da Carta, ultimul imn al monarhiei constituționale din Portugalia.\n\nA Portuguesa se traduce ca \"Portughezul\" în sensul \"cântecul Portugaliei\" la fel ca și La Marseillaise, imnul național al Franței, care se traduce \"cântecul Marsiliei\" și ca imnul belgian, La Brabançonne care se traduce ca \"cântecul Brabantului.\"\n\nIstorie \nÎn 1890, Regatul Unit a înaintat un ultimatum, cerându-i Portugaliei șă renunțe la intențiile sale de a ocupa teritoriul dintre coloniile sale africane, Angola, pe coasta de vest, și Mozambic, pe coasta de est, în scopul de a unii cele două teritorii. În ciuda revoltei populare, guvernul a acceptat termenii britanici, ceea ce a dus la scăderea popularității regelui Carlos și a monarhiei aducând suporteri mișcării republicane. Inspirat de sentimentele de furie ale oamenilor, poetul Henrique Lopes de Mendonça a scris un poem epic determinându-i pe oameni \"să lupte pentru patrie\" (Pela Pátria lutar) și să recreeze trecutul puterii navale, mai ales cea din secolele al XV-lea și al XVI-lea. Cuvintelor li s-a creat o melodie de către compozitorul Alfredo Keil și au devenind curând populare printre poporul dezamăgit de atitudinea autoritățiilor portugheze, considerată de ei a fi submisivă și umilitoare.\n\nPe 31 ianuarie 1891, o revoluție republicană a început în orașul nordic Oporto și \"A Portuguesa\" a fost adoptat de către rebeli ca și imnul lor. Revoluția a fost însă înfrântă și cântecul interzis. În 1910, pe 5 octombrie, o nouă revoluție a reușit în înfrângerea monarhiei, stabilind Republica Portugalia. În anul următor, 1911, o lege a proclamat \"A Portuguesa\" ca și imnul de stat al Portugaliei.\n\nVersuri \nAcestea sunt versurile complete ale poemului lui Henrique Lopes de Mendonça. Doar primele două strofe sunt cântate.\n\nHeróis do mar, nobre povo,\nNação valente, imortal,\nLevantai hoje de novo\nO esplendor de Portugal!\nEntre as brumas da memória,\nÓ Pátria sente-se a voz\nDos teus egrégios avós,\nQue há-de guiar-te à vitória! \n\nÀs armas, às armas!\nSobre a terra, sobre o mar,\nÀs armas, às armas!\nPela Pátria lutar\nContra os canhões marchar, marchar!\n\nDesfralda a invicta Bandeira,\nÀ luz viva do teu céu!\nBrade a Europa à terra inteira:\nPortugal não pereceu\nBeija o solo teu jucundo\nO Oceano, a rugir d'amor,\nE teu braço vencedor\nDeu mundos novos ao Mundo! \n\nÀs armas, às armas!\nSobre a terra, sobre o mar,\nÀs armas, às armas!\nPela Pátria lutar\nContra os canhões marchar, marchar!\n\nSaudai o Sol que desponta\nSobre um ridente porvir;\nSeja o eco de uma afronta\nO sinal do ressurgir.\nRaios dessa aurora forte\nSão como beijos de mãe,\nQue nos guardam, nos sustêm,\nContra as injúrias da sorte.\n \nÀs armas, às armas! \nSobre a terra, sobre o mar,\nÀs armas, às armas!\nPela Pátria lutar\nContra os canhões marchar, marchar! \n\nEroi ai mării, popor nobil, \nNațiune vitează și nemuritoare, \nRidicati astăzi din nou, \nA Portugaliei splendoare! \nPrintre aburi de memorie, \nO, Patrie, se simte glasul\nDistinșilor tăi strămoși\nCe te îndeamna la victorie! \n\nLa arme, la arme! \nPe uscat, pe mare! \nLa arme, la arme! \nPentru patrie luptați! \nÎmpotriva tunurilor înaintați, înaintați! \n\nDesfășoară drapelul de necucerit, \nLa lumina vie a cerului tău! \nLa chemarea Europei de către pământu-ntregit: \nPortugalia are neasemuitul său! \nSărută pământul tău vesel, \nOceanul urlând de iubire, \nȘi brațul tău învingător\nA dat Lumii lumi noi! \n\nLa arme, la arme! \nPe uscat, pe mare! \nLa arme, la arme! \nPentru patrie luptați! \nÎmpotriva tunurilor înaintați, înaintați! \n\nSalutați Soarele ce se revarsă\nDeasupra unui viitor înfloritor; \nSă fie ca ecoul unei insulte\nSemnul reînvierii. \nRazele acestei puternice aurore\nSunt precum ale mamei sărutări, \nCare ne veghează, ne ocrotesc\nDe-ale sorții insultări. \n\nLa arme, la arme! \nPe uscat, pe mare! \nLa arme, la arme! \nPentru patrie luptați! \nÎmpotriva tunurilor înaintați, înaintați! \n\nImnuri naționale\nSimbolurile naționale ale Portugaliei"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Spune-mi câteva lucruri despre Limba portugheză."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Portugheza (, de asemenea língua portuguesa) este o limbă romanică originară din nord-vestul Peninsulei Iberice (Galicia și nordul Portugaliei de astăzi). Este unica limbă oficială în: Angola, Brazilia, Capul Verde, Guineea-Bissau, Mozambic, Portugalia și São Tomé și Príncipe, iar în Macao și Timorul de Est este co-oficială cu mandarina și, respectiv, tetum. Portugheza este oficială și în Guineea Ecuatorială împreună cu limbile spaniolă și franceză.\n\nÎn Galicia (din Spania), limba portugheză este oficială sub numele de \"limba galiciană\" și este scrisă, în varianta sa oficială, cu ortografia spaniolă. Există, însă, o altă ortografie, comună cu alte varietăți ale limbii portugheze, susținută de Academia Galiciană a Limbii Portugheze.\n\nPortugheza se clasează a șasea între limbile lumii, în funcție de numărul de vorbitori nativi (peste 250 de milioane) și prima pe continentul sud-american (186 de milioane, peste 51% din populația continentului). Este, de asemenea, o importantă limbă de circulație (lingua franca) în Africa. Portugheza s-a difuzat în întreaga lume în secolele XV-XVI d.C., când Portugalia a pus bazele unui vast imperiu colonial și comercial (1415–1999), răspândindu-se din Brazilia (în America) până în Macao (China, în Extremul Orient). În perioada colonială, au apărut multe creole portugheze, în mod special în Africa, Asia și Caraibe.\n\nPortugheza este adesea supranumită limba lui Camões, după autorul Lusiadei, ultima floare a Latium-ului (zicea Olavo Bilac) și limba cea dulce, după Cervantes.\n\nDistribuție geografică \nPortugheza este limba oficială și națională în: Angola, Brazilia, Galicia, Portugalia și São Tomé și Príncipe, precum și cea mai vorbită limbă în Mozambic. Este de asemenea una dintre limbile oficiale în Guineea Ecuatorială (împreună cu spaniola și franceza), Timorul de Est (alături de tetum) și R.A.S. Macau (co-oficială cu mandarina). Există importante comunități de vorbitori de portugheză în Andorra, Luxemburg, Namibia și Paraguay (în aceasta din urmă, la recensământul din 2002, au fost înregistrați 112.520 de vorbitori nativi de portugheză). Creole portugheze sunt limbile native în Capul Verde și Guineea-Bissau (deși portugheza standard este limba oficială).\n\nComunități de imigranți vorbitori de portugheză se regăsesc în multe orașe ale lumii, printre care: \n\n Montreal și Toronto în Canada; \n Paris în Franța; \n Asunción în Paraguay; \n Boston, New Bedford, Cape Cod, Fall River, Honolulu, Houston, Newark, New York, Orlando, Miami, Providence, Sacramento în Statele Unite; \n Buenos Aires în Argentina; și \n orașe din Uruguay și Japonia. \n\nAlte țări unde se regăsesc vorbitori ai limbii sunt Andorra, Belgia, Bermuda, Elveția și India (în fostele colonii portughete de acolo, cum ar fi Goa). Limba este vorbită de 188 de milioane de oameni în America de Sud, 17 milioane în Africa, 12 milioane în Europa, 2 milioane în America de Nord și 610.000 în Asia.\n\nCPLP sau Comunitatea Țărilor de Limbă Portugheză este o organizație internațională, formată din opt state independete, unde portugheza este limbă oficială. Portugheza este limbă oficială și/sau de lucru în mai multe organizații, precum Uniunea Europeană, Mercosul sau Uniunea Africană. Această limbă câștigă popularitate în Africa, Asia și America de Sud ca a doua limbă străină.\n\nPortugheza are, alături de spaniolă, cea mai ridicată rată de creștere între limbile occidentale, și, conform unor estimări ale UNESCO, este limba cu cel mai mare potențial de creștere ca limbă de comunicare internațională în sudul Africii și America de Sud. Se estimează că țările africane de limbă portugheză vor avea o populație totală de 83 de milioane până în 2050. După ce Brazilia are acces în piața economică Mercosul, alături de alte națiuni sud-americane, precum Argentina, Uruguay și Paraguay, s-a înregistrat o creștere a cererii de studiu a limbii portugheze în acele țări. Puterea demografică a Braziliei pe continent va continua să întărească prezența limbii portugheze în regiune.\n\nLimba câștigă tot mai multă popularitate în Asia, în principal datorită exploziei numărului de vorbitori în ultimii cinci ani, în Timorul de Est, în timp ce Macao devine centrul chinez pentru studierea limbii portugheze. Aici, la începutul secolului al XXI-lea, limba s-a aflat într-un declin pronunțat, însă acum recuperează din teren, devenind o limbă oportună, datorită relațiilor diplomatice tot mai strânse între China și țările lusofone.\n\nÎn martie 2006 s-a fondat Muzeul Limbii Portugheze, un muzeu interactiv despre limba portugheză, la São Paulo (din Brazilia), orașul cu cei mai mulți vorbitori de portugheză din lume.\n\nFonetică\n\nConsoane\n\nVocale\n\nVezi și \n Literatura portugheză\n Liceul Teoretic \"Eugen Lovinescu\" (București) – liceu din București unde se predă limba portugheză\n Listă de țări unde portugheza este limbă oficială\n\nLegături externe \n Portuguese 101 – Learn Portuguese online\n Wikipedia portugheză\n Comunidade dos Países de Língua Portuguesa\n Instituto Camões – în limba portugheză\n Portal de limba portugheză\n Universitatea \"Ovidius\" din Constanța – Centro de Língua Portuguesa"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți împărtăși despre Lisabona?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Lisabona (în ) este capitala Portugaliei și are 544.851 locuitori (2.900.000 în zona metropolitană, 27% din populația țării) conform statisticilor din anul 2021. Este plasată pe coasta de vest a țării, la Oceanul Atlantic, unde râul Tejo (Tagus), se varsă în ocean. Inima orașului este „Baixa” sau „Orașul de Jos”, zonă unde se află Castelul São Jorge și Catedrala Santa Maria Maior. Cel mai vechi cartier al orașului este Alfama, aproape de râul Tejo. Alte monumente importante sunt Mănăstirea Jerónimos și Turnul Belém, care au fost înscrise în anul 1983 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.\n\nCele mai importante industrii active în Lisabona sunt cele ale oțelului, textilă, chimică, ceramică, construcției de nave și a pescuitului.\n\nIstoric \n\n se crede că Lisabona a fost întemeiată de către Fenicieni;\n în sec. II î.C. a fost ocupată de către Romani;\n în sec. V d.C. ocupată de către Vizigoți;\n în anul 716 cucerită de către mauri (arabi);\n în anul 1147 recucerită de catre portughezi;\n în jurul anului 1260 a devenit capitala Regatului Portugalia;\n în urma unor cuceriri de colonii, Lisabona devine unul dintre cele mai bogate orașe din Europa;\n între 1580 - 1640 (perioada ocupației spaniole), orașul decade treptat;\n în Marele cutremur din 1755, urmat de un tsunami și de un incendiu, a fost distrusă cea mai mare parte a orașului;\n în al doilea Război Mondial, Portugalia a fost o nație neutră, iar Lisabona a devenit nu numai un refugiu, ci și un port de ambarcațiune pentru refugiați din întreaga Europă;\n în 1988 un incendiu (cel mai mare dezastru din istoria orașului după 1755) a distrus zona comercială;\n în 1991 populatia era de 681.063 de locuitori, conform recensământului cel mai recent de atunci.\n\nEvoluția toponimiei \n Alis Ubbo (\"Golf încântător\", Fenicienii)\n Ollisippo (sec. III-I î.C., Lusitanii și Romanii)\n Felicitas Julia (sec.I î.C., Julius Caesar)\n Ulixippona (sec.V d.C., Vizigoții)\n Al-Ashbouna, apoi Lishbuna (sec.VIII-XII, Arabii / Maurii)\n Lisboa (după secolul al XII-lea, Portughezii)\n\nOrigini \nÎn timpul perioadei Neolitice, regiunea a fost locuită de triburi pre-celtice, ce au construit monumente religioase și funerare, megalituri, dolmene și menhire, care încă supraviețuiesc în zonele periferice a Lisabonei.\n\nCu toate că se știe că primele fortificații de pe dealul Castelo din Lisabona nu sunt mai vechi de secolul al II-lea î.Hr., săpări arheologice recente au dovedit că oameni din Epoca fierului au ocupat terenul din secolulu al VIII-lea î.e.n. până în secolul al VI-lea î.e.n Această așezare indigenă a menținut relații comerciale cu fenicienii, ceea ce ar explica ceramica feniciană și alte obiecte materiale descoperite recent. Săpăturile arheologice săvârșite in apropierea Castelului São Jorge (Castelo de São Jorge) și Catedrala Lisabonei indică prezența fenicienilor încă din 1200 î.e.n, și poate fi afirmat cu încredere că un post fenician comercial stătea pe acum centrul Lisabonei actuale, pe versantul sudic al dealului castelului. Portul adăpostit in estuarul fluviului Tajo era un loc ideal pentru așezarea iberică și ar fi asigurat un port sigur pentru navele feniciene. Așezarea Tajo a fost un important centru de comerț comerical cu triburile interioarea, oferind o piață de desfacere pentru metale prețioase, sare și pește sărat ce îl colectau, și pentru vănzarea cailor Lusitano renumiți în antichitate.\n\nConform unei legende persistente, locul a fost numit pentru miticul Ulise, care a fondat orașul când a navigat spre vest până la capătul lumii vechi.\n\nEra romană \nÎn urma înfrângerii lui Hannibal din 202 î.e.n în timpul războaielor Punice, romanii s-au hotorât se priveze Cartagina de posesia sa cea mai valoroase: Hispania (Peninsula Iberică).\n\nMonumente \n\n Castelo São Jorje (Castelul Sf.Gheorghe), pe colina cea mai înaltă a orașului.\n Cartierul Alfama, cu străzi înguste și pitorești (singurul care a supraviețuit marelui cutremur din 1755).\n Sé de Lisboa (Catedrala Santa Maria Maior).\n Convento do Carmo.\n Ascensorul Santa Justa, aflat în cartierul Baixa, a fost proiectat de Raoul Mesnier du Ponsard, inginer născut în Porto din părinți francezi și ucenicul lui Gustave Eiffel. Construcția a început în 1900 și a fost finalizată în 1902; inițial a funcționat pe baza de motor cu abur, ca mai apoi, în anul 1907, să funcționeze pe curent electric.\n\nDin orașul de pe vremea descoperirilor putem vedea in zona Belém, două construcții preluate de UNESCO pe Lista Patrimoniului Cultural Mondial:\n Mosteiro dos Jerónimos (Mănăstirea Jerónimos), construită din dorința regelui Manuel I.\n Torre de Belém (Turnul Belem), construcție militară pentru supravegherea întrării în portul orașului.\n\nLa începutul sec. XVII monumentul cel mai significant era „Aqueduto das Águas Livres” (apeduct pentru aprovizionarea Lisabonei cu apă potabilă). După cutremurul din 1755, în cadrul planului de reconstrucție inițiat de către primul-ministru Marquês de Pombal, a fost construită și piața comercială (Praça do Comércio). Mai târziu, în vecinătate, au mai fost construite Piața Restauradores și accensorul Santa Justa (proiectat la finele secolului XIX de către Mesnier du Ponsard).\n\nLa sfârșitul sec.XIX urbanizarea a fost extinsă nu numai în zona de lângă râul Tejo, dar și la exterior (actualul bulevardul Libertății). În 1934 a fost construită Piața Marquês de Pombal. Urbanizarea de la finele sec.XX e marcată de o arhitectură aparte, cum ar fi Turnurile Amoreiras (1985, arhitect Tomás Taveira), Centrul Cultural Belém (inaugurat în 1991), Gara Oriente (1998, arhitect Santiago Calatrava), Turnul Vasco da Gama și Oceanarium (1998, arhitect Peter Chermayeff).\n\nEconomie \n\nLisabona este orașul cel mai bogat din Portugalia cu un PIB pc superior mediei europene. Portul din Lisabona este cel mai activ a coastei atlantice europene. Echipat cu trei canale pentru bărci turistice: Alcantara, Rocha Conde Obidos și Santa Apolónia.\n\nLisabona ca si capitală, are o economie concentrată în servicii. Se plasează pe al 9-lea loc mondial ca oraș care organizează congrese internaționale.\n\nZona metropolitană a Lisabonei e foarte industrializată, mai ales în zona sud a râului Tejo. Industriile principale consistă în rafinării petrolifere, industrie textilă, mecanică și siderurgică.\n\nCultura \n\nLisabona e un oraș cu o intensă viață culturală, fiind considerată unul din marile centre culturale europene.\n\nDin 1994, de când a fost capitala europeană a culturii, Lisabona găzduiește o mulțime de evenimente internaționale (Expo 98, Tenis World Master 2001, Euro 2004) ce au avut un impact pozitiv asupra dezvoltării activităților și infrastructurii culturale.\n\nPersonalități născute aici \n Isaac Abrabanel (1437 - 1508), om politic, filozof, rabin;\n Francisco de Almeida (1450? - 1510), nobil, explorator;\n Duarte Pacheco Pereira (c. 1460 - 1533), explorator, cartograf;\n Duarte Barbosa (c. 1480 - 1521), scriitor;\n António Manuel da Fonseca (1796 - 1890), pictor;\n Carlos Coelho (n. 1960), om politic, europarlamentar.\n\nNote\n\nVezi și \n\n Locuri din patrimoniul mondial\n\nGalerie de imagini\n\nLegături externe \n\n Alfama & Castelo \n Galerie foto Lisabona \n Lisabona – orașul trecutului care sfidează viitorul, 30 octombrie 2008, Georgiana Fefea, Descoperă\n 10 atracții ale orasului Lisabona, 4 septembrie 2010, Descoperă - Travel\n Lisabona - orașul navigatorilor îndrăzneți , 21 martie 2007, Revista Magazin\n Istoria descoperirii Lisabonei, 13 octombrie 2005, Evenimentul zilei\n\nImagini \n Fotografii Lisabona\n\n \n\nCapitale din Europa\nOraș al Hansei\nOrașe din Portugalia\nPatrimoniul mondial în Portugalia\nPorturi"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi un rezumat despre Alan Turing."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Alan Mathison Turing, OBE, FRS () () a fost un informatician, matematician, logician, criptanalist, filosof și maratonist britanic. A fost o personalitate deosebit de influentă în dezvoltarea informaticii, aducând o formalizare a conceptelor de „algoritm” și „” cu mașina Turing, care poate fi considerată un model de calculator generic. Turing este considerat a fi părintele informaticii și inteligenței artificiale teoretice.\n\nÎn timpul celui de al Doilea Război Mondial, Turing a lucrat pentru la Bletchley Park, centrul de criptanaliză al Regatului Unit. O vreme, a condus , secțiunea responsabilă de criptanaliza mesajelor codificate ale Marinei Germane. A pus la punct mai multe tehnici de spargere a cifrurilor germane, între care îmbunătățiri aduse metodei poloneze interbelice , o mașină electromecanică ce putea găsi setări ale mașinii Enigma. Rolul-cheie jucat de Turing în decodificarea mesajelor interceptate le-a permis Aliaților să-i învingă pe naziști în mai multe lupte importante, precum Bătălia Atlanticului; se estimează că activitatea echipei de la Bletchley Park a scurtat războiul în Europa cu doi până la patru ani.)\n\nDupă război, a lucrat la , unde a proiectat , unul dintre primele proiecte de calculator cu program stocat. În 1948, Turing a mers să lucreze cu la Laboratorul de Computing de la , unde a contribuit la dezvoltarea și a devenit interesat de biologia matematică. A scris un articol despre bazele chimice ale și a anticipat descoperirea reacțiilor chimice cum ar fi reacția Belousov-Jabotinski, observată pentru prima oară în anii 1960.\n\nÎn 1952, Turing a fost judecat pentru homosexualitate, pe când acest comportament sexual era încă incrimnat în Regatul Unit. A acceptat un tratament cu injecții de estrogen () drept alternativă la închisoare. Turing a murit în 1954, cu 16 zile înainte de a împlini 42 de ani, în urma otrăvirii cu cianură. O anchetă a determinat drept cauză a morții sinuciderea; mama sa și alții cred că a fost un accident. În 2009, în urma unei campanii desfășurate pe Internet, primul ministru britanic Gordon Brown a prezentat scuze publice în numele guvernului britanic pentru „modul îngrozitor în care a fost tratat”. Regina Elisabeta a II-a l-a grațiat postum în 2013.\n\nÎnceputul vieții și educația\n\nFamilia \nTuring s-a născut în , Londra, în timp ce tatăl său, Julius Mathison Turing (1873–1947), era în permisie din postul său de la (ICS) de la , , din India Britanică. Tatăl lui Turing era fiul unui cleric dintr-o familie scoțiană de negustori care operau în Țările de Jos și aveau printre ei și un baronet. Mama lui Turing, soția lui Julius, era Ethel Sara (născută Stoney; 1881–1976), fiica lui Edward Waller Stoney, inginer-șef al . Familia Stoney era o familie de vază în rândul protestanților anglo-irlandezi din comitatele Tipperary și Longford, iar Ethel însăși își petrecuse copilăria mai mult în comitatul Clare.\n\nLucrul în ICS a adus familia în India Britanică, unde bunicul său fusese general în . Atât Julius cât și Ethel doreau însă să-și crească copiii în Anglia, așa că s-au mutat în , Londra, unde s-a născut Turing la 23 iunie 1912, așa cum înregistrează o plachetă comemorativă pusă pe peretele exterior al casei natale, care ulterior a devenit . A avut un frate mai mare, John (tatăl lui Sir John Dermot Turing, al 12-lea baronet Turing).\n\nServiciul civil al tatălui său era încă în desfășurare în primii ani de viață ai lui Alan și, în copilăria sa, părinții lui Turing au călătorit între Hastings în Anglia și India, lăsând cei doi copii în grija familiei unui pensionar militar. La Hastings, Turing a trăit la Baston Lodge, Upper Maze Hill, , astăzi și ea marcată cu o plachetă comemorativă.\n\nÎncă din fragedă copilărie, Turing a dat semne ale geniului care avea mai târziu să se manifeste ulterior. Părinții săi au cumpărat în 1927 o casă în Guildford, iar Turing venea acolo în vacanțele școlare. Și această clădire are o placă comemorativă.\n\nȘcoala \nLa șase ani, părinții l-au înscris pe Turing la St Michael's, o școală de zi cu sediul la numărul 20 pe Charles Road, . Învățătoarea i-a recunoscut talentul de timpuriu, talent pe care îl vor remarca și alți profesori ai săi. În 1926, la 13 ani, a trecut la , o școală independentă bine cunoscută din târgușorul Sherborne din Dorset. Prima zi a sa de școală a coincis cu din Regatul Unit, dar el era așa de hotărât să meargă încât a plecat neînsoțit cu bicicleta, parcurgând tot drumul de peste de la Southampton la Sherborne, oprind peste noapte la un han.\n\nÎnclinația naturală a lui Turing către matematică și științe nu i-a adus respectul unora dintre profesorii săi de la Sherborne, a căror definiție a educației punea accent mai mult pe umanioare. Directorul său a scris părinților: „sper să nu cadă între două luntre. Dacă trebuie să rămână într-o școală publică, atunci trebuie să-și propună să devină educat. Dacă trebuie să fie doar un specialist în științe, atunci își pierde timpul într-o școală publică”. Cu toate acestea, Turing a continuat să dea dovadă de abilități remarcabile în domeniile care îi plăceau, rezolvând probleme avansate în 1927 fără a fi studiat nici măcar elemente de analiză matematică. În 1928, la 16 ani, Turing a întâlnit operele lui Albert Einstein; nu doar că le-a înțeles, ci a și extrapolat faptul că Einstein pune în discuție legile de mișcare ale lui Newton dintr-un text în care nu se exprima această idee explicit.\n\nChristopher Morcom \nLa Sherborne, Turing a format o importantă prietenie cu colegul său Christopher Morcom, care a fost descris ca „prima iubire” a lui Turing. Relația lor a inspirat viitoarele relații ale lui Turing, dar a fost scurtată de moartea lui Morcom în februarie 1930 în urma unor complicații de la o contractată după ce băuse lapte de vacă infectat cu câțiva ani în urmă.\n\nTuring a suferit mult din această cauză. Și-a înecat durerea în muncă, lucrând și mai asiduu la interesele sale științifice și matematice pe care le împărtășea cu Morcom. Într-o scrisoare adresată mamei lui Morcom, Turing scria: Sunt sigur că nu aș fi putut găsi nicăieri un alt tovarăș atât de strălucit și totuși atât de fermecător și lipsit de aroganță. Am privit interesul meu pentru muncă, și pentru lucruri ca astronomia (în care el m-a introdus) ca ceva ce trebuia împărtășit cu el și cred că și el simțea puțin la fel pentru mine ... știu că trebuie să pun cât mai multă energie, dacă nu la fel de mult interes în munca mea ca și cum el ar mai fi în viață, pentru că asta și-ar dori el să fac.\n\nS-au făcut speculații cum că moartea lui Morcom ar fi fost cauza faptului că Turing era ateu și materialist. În acest moment în viață el se pare că încă credea în concepte ca spiritul independent de corp și nemuritor. Într-o scrisoare ulterioară, adresată tot mamei lui Morcom, Turing spunea: Personal, cred că spiritul este de fapt etern legat de materie, dar sigur nu de același fel de trup ... în ce privește natura legăturii între spirit și trup, consider că trupul [poate] ține un «spirit», cât timp trupul este viu și treaz cele două sunt strâns legate. Când trupul doarme, nu pot ghici ce se întâmplă, dar când trupul moare, «mecanismul» trupului care ține spiritul dispare și spiritul găsește un alt corp mai devreme sau mai târziu, poate imediat.\n\nUniversitatea și lucrările în domeniul calculabilității\nDupă Sherborne, Turing a studiat la , de unde a dobândit mari onoruri în matematică. În 1935, la frageda vârstă de 22 de ani, a fost ales la King's în urma unei disertații în care a demonstrat , deși nu știa că ea fusese demonstrată deja în 1922 de .\n\nÎn 1928, matematicianul german David Hilbert atrăsese atenția asupra Entscheidungsproblem (problemei deciziei). În lucrarea sa de referință „Despre numere calculabile, cu aplicații la problema deciziei” („On Computable Numbers, with an Application to the Entscheidungsproblem”; depusă la 28 mai 1936 și susținută la 12 noiembrie), Turing a reformulat rezultatele lui Kurt Gödel din 1931 asupra limitelor demonstrației și computației, înlocuit limbajul formal universal al lui Gödel, pe baze aritmetice, cu instrumentele ipotetice formale și simple ce aveau să fie denumite mașini Turing. El a demonstrat că o astfel de mașină va fi capabilă să efectueze orice calcul matematic posibil dacă acesta este reprezentabil sub forma unui algoritm. El a demonstrat mai departe și că nu există o soluție la problema deciziei, arătând mai întâi că pentru mașini Turing este nedecidabilă: în general, nu se poate decide algoritmic dacă o mașină Turing se va opri sau nu vreodată.\n\nDeși demonstrația lui Turing a fost publicată la scurt timp după o demonstrație echivalentă a lui Alonzo Church care a dezvoltat și a folosit , Turing nu cunoștea lucrarea lui Church. Abordarea lui Turing este considerabil una mai accesibilă și mai intuitivă decât a lui Church. Ea era și una inovatoare prin noțiunea de „mașină universală” (acum denumită mașină Turing universală), cu ideea că o astfel de mașină poate efectua ce poate efectua orice altă mașină de calcul sau, cu alte cuvinte, ea este demonstrabil capabilă de a calcula orice este calculabil. Von Neumann a recunoscut că conceptul central al calculatorului modern se datorează acestei lucrări. Mașinile Turing sunt și în ziua de azi obiect central de studiu în teoria computației.\n\nDin septembrie 1936 până în 1938, Turing și-a petrecut mare parte din timp studiind cu Church la Universitatea Princeton. Pe lângă activitatea sa pur matematică, el a studiat și criptologia și a construit trei din patru niveluri ale unui multiplicator binar electromecanic. În iunie 1938, și-a obținut doctoratul de la Princeton; disertația sa, , a introdus conceptul de și noțiunea de , în care mașinile Turing sunt dotate și cu așa-numite „oracole”, permițând studiul unor probleme ce nu pot fi rezolvate cu o mașină Turing.\n\nCariera și cercetările \nLa întoarcerea la Cambridge, a participat la cursurile ținute în 1939 de Ludwig Wittgenstein despre . Cursurile au fost reconstituite complet, cu tot cu intervențiile lui Turing și ale altor studenți, din notițele studenților. Turing și Wittgenstein a polemizat, Turing apărând formalismul, iar Wittgenstein promovând ideea sa că matematica nu descoperă adevăruri absolute, ci mai degrabă le inventează. A început să lucreze și part-time la („Școala Guvernamentală de Coduri și Cifruri”).\n\nCriptanaliza \nÎn timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Turing a fost un important participant la eforturile depuse la Bletchley Park pentru a sparge cifrurile germane. Istoricul și criptanalistul din timpul războiului spunea: „era nevoie de talent excepțional, era nevoie de geniu la Bletchley și Turing a fost acel geniu”.\n\nDin septembrie 1938, Turing lucra part-time la , organizația britanică de criptanaliză. El s-a concentrat pe criptanaliza mașinii Enigma, împreună cu , un criptanalist senior de la GC&CS. Curând după întâlnirea de la Varșovia din iulie 1939 în care a pus la dispoziție britanicilor și francezilor detaliile cablajelor rotoarelor mașinii Enigma și metoda lor de decriptare a mesajelor Enigma, Turing și Knox au început să lucreze la o abordare mai puțin fragilă a problemei. Metoda poloneză se baza pe procedura nesigură de schimb de chei prin intermediul așa-numitelor „indicatoare”, folosită de germani. Această procedură era susceptibilă de schimbare, ceea ce s-a și întâmplat în mai 1940. Abordarea lui Turing era mai generală, folosind atacuri cu text clar cunoscut (texte denumite de ei crib-uri) pentru care a produs specificația funcțională a (o îmbunătățire a mașinii poloneze ).\n\nLa 4 septembrie 1939, a doua zi după ce Regatul Unit a declarat război Germaniei, Turing s-a prezentat la Bletchley Park, postul pe timp de război al GC&CS.\nSpecificația mașinii bombe a fost prima dintre cele cinci mari dezvoltări de criptanaliză realizate de Turing în timpul războiului. Celelalte au fost: deducerea procedurii de indicator utilizată de marina germană pentru schimbul de chei; dezvoltarea unui procedeu statistic de eficientizare a utilizării mașinii bombe, denumit Banburismus; dezvoltarea unui procedeu de determinare a setărilor rotițelor mașinii (Tunny), procedeu denumit și, spre sfârșitul războiului, dezvoltarea unui dispozitiv portabil de bruiaj pentru transmisii securizate de voce la , denumit Delilah.\n\nUtilizând tehnici statistice de optimizare a testării diferitelor posibilități în procesul de criptanaliză, Turing a adus o contribuție inovativă în domeniu. El a scris două articole științifice în care discuta abordări matematice, cu titlurile Raport asupra aplicațiilor probabilităților în criptografie (în ) și Lucrare pe tema statisticii repetițiilor (în ), care au fost atât de valoroase pentru GC&CS și pentru succesoarea sa , încât nu au fost publicate în decât în aprilie 2012, cu puțin timp înainte de centenarul nașterii sale. Un matematician de la GCHQ a afirmat la acea vreme că faptul că conținutul a fost restricționat timp de circa 70 de ani este o dovadă a importanței lor.\n\nTuring avea o oarecare reputație de excentric la Bletchley Park. Era cunoscut colegilor cu porecla „Prof” și tratatul său despre Enigma era denumit „Cartea Profului”. Jack Good, criptanalist care a lucrat cu el, este citat de ca afirmând despre Turing:\n\nCât a lucrat la Bletchley, Turing, care era un talentat alergător de cursă lungă, alerga ocazional până la Londra când era chemat acolo la întâlniri de nivel înalt, și era capabil să obțină timpi comparabili cu maratoniștii de clasă mondială. Turing a dat probe pentru echipa olimpică britanică din 1948, dar nu a putut participa din cauza unei accidentări. Timpul obținut la probele pentru echipa de maraton a fost cu doar 11 minute mai mare decât cel obținut în cursa olimpică de medaliatul cu argint britanic Thomas Richards, de 2 ore și 35 de minute. Turing era cel mai bun alergător de la Walton Athletic Club, fapt remarcat după ce a depășit, alergând de unul singur, plutonul alergătorilor clubului.\n\nÎn 1945, Turing a fost decorat cu Order of the British Empire de către regele George al VI-lea pentru serviciul din timpul războiului, dar detaliile activității sale au rămas mulți ani secrete.\n\nMașina Bombe \nLa câteva săptămâni după ce a ajuns la Bletchley Park, Turing specificase deja o mașină electromecanică ce ar fi putut sparge codurile mașinii Enigma mai eficient ca poloneză, de la care își trage numele. Cu o îmbunătățire sugerată de matematicianul , Bombe a devenit una dintre uneltele principale, și singura automată, de folosit pentru a ataca mesajele cifrate cu Enigma.\n\nJack Good opina:\n\nBombe căuta setări posibil corecte de utilizat pentru un mesaj Enigma (de exemplu, ordinea rotoarelor, setările rotoarelor și cablajele tabloului de prize), folosind un atac cu text clar cunoscut, domeniu în care Turing a inventat termenul de crib, folosit și astăzi pentru textul clar utilizat în atac. Pentru fiecare setare posibilă a rotoarelor (care era una dintr-un număr de ordinul a 1019 stări, sau chiar 1022 pentru varianta mașinii cu patru rotoare de pe submarine), bombe efectua un lanț de deducții logice implementate electric, pe baza cribului. Bombe detecta că are loc o contradicție și elimina acea setare, trecând la următoarea. Majoritatea setărilor posibile produceau contradicții și se înlăturau, lăsând doar câteva să fie investigate în detaliu. Prima bombe a fost instalată la 18 martie 1940.\n\nPână la sfârșitul lui 1941, Turing și colegii săi criptanaliști Gordon Welchman, și erau frustrați. Pe baza , ei puseseră la punct un sistem funcțional de decriptare a semnalelor mașinii Enigma, dar aveau la dispoziție doar câțiva oameni și câteva mașini, neavând timp să traducă toate semnalele. În vară, obținuseră succese considerabile, iar pierderile marinei comerciale scăzuseră sub 100.000 de tone pe lună, dar erau încă pe muchie de cuțit. Aveau mare nevoie de resurse suplimentare pentru a face față îmbunătățirilor aduse de germani. Încercaseră să obțină mai mulți oameni și să finanțeze mai multe mașini bombe prin canalele obișnuite, dar acestea nu îi duceau nicăieri. În cele din urmă, încălcând toate regulile, la 28 octombrie i-au scris direct lui Churchill explicându-i dificultățile lor, Turing fiind primul semnatar. Ei au arătat cât de mici sunt nevoile lor comparativ cu vastele cheltuieli de capital uman și financiar pentru forțele armate, și comparativ cu nivelul de asistență pe care îl poate aduce acea mică investiție efortului de război în ansamblul său.\n\nCum avea să scrie și , biograful lui Turing, „această scrisoare a avut un efect electric.” Churchill a scris o notă către generalul Ismay în care scria: „ACȚIONAȚI CHIAR ASTĂZI. Asigurați-vă că au tot ce le trebuie, cu prioritate extremă și raportați-mi că s-a făcut.” La 18 noiembrie, șeful serviciului secret raporta că toate măsurile posibile au fost luate. Criptografii de la Bletchley Park nu știau de răspunsul primului ministru, dar Milner-Barry își amintea că „tot ce am observat a fost că aproape din chiar acea zi, toate obstacolele au început ca prin minune să dispară din calea noastră.” La sfârșitul războiului, erau în funcțiune peste două sute de mașini bombe.\n\nHut 8 și Mașina Enigma navală \nTuring s-a hotărât să abordeze deosebit de dificila problemă a mașinii Enigma navale „pentru că nimeni altcineva nu făcea nimic în privința ei și puteam să o am numai pentru mine”. În decembrie 1939, Turing a rezolvat partea esențială a sistemului de indicatori ai mașinii criptografice a Marinei Germane, care era mai complex decât cele utilizate de alte servicii. Tot atunci, a conceput ideea de Banburismus, o tehnică statistică secvențială (denumită ulterior de Abraham Wald ) pentru a-l asista la spargerea Enigmei navale, „deși nu eram sigur că va funcționa în practică, și de fapt nici n-am fost sigur până când nu a început să funcționeze în unele zile”. Pentru aceasta, el a inventat o măsură a ponderii unui indiciu, măsură denumită de el . Banburismus putea elimina anumite secvențe de rotoare Enigma, reducând substanțial timpul necesar testării lor pe mașini bombe.\n\nTuring a călătorit în Statele Unite în noiembrie 1942 și a lucrat cu criptanaliștii Marinei SUA la Enigma navală și la construcția de mașini bombe la Washington. A vizitat Laboratorul de Mașini de Calcul al Marinei Americane de la Dayton, Ohio. Reacția sa la vederea proiectelor americane pentru mașini bombe a fost departe de a fi unul entuziast:\n\nÎn această călătorie, a ajutat și la Bell Labs la dezvoltarea de dispozitive de securizare a comunicațiilor de voce. S-a întors la Bletchley Park în martie 1943. În absența sa, preluase oficial poziția de șef al Hut 8, deși Alexander avea de facto aceste atribuții de mai mult timp—întrucât Turing nu era interesat de activitățile cotidiene de administrare a secțiunii. Turing a devenit consultant general pe teme de criptanaliză la Bletchley Park.\n\nAlexander scria astfel despre contribuția lui Turing:\n\nTuringery \nÎn iulie 1942, Turing a pus la punct o tehnică denumită (sau, în glumă Turingismus) de folosit împotriva mesajelor criptate cu produse de noua mașină germană Geheimschreiber. Aceasta era o teleimprimantă cu o mașină cu rotoare, denumită codificat la Bletchley Park Tunny, atașată. Turingery era o metodă de spargerea roților, adică de identificare a setărilor roților dințate ale mașinii Tunny. El a pus și echipa de decriptare a lui Tunny în legătură cu care, sub îndrumarea lui , avea să construiască calculatorul Colossus, unul dintre primele calculatoare electronice digitale programabile, care a înlocuit o mașină anterioară mai simplă (), și a cărei viteză superioară a permis aplicarea utilă tehnicilor statistice de decriptare. S-a afirmat în mod greșit că Turing ar fi fost o contribuție-cheie la designul calculatorului Colossus. Turingery și abordarea statistică a procedeului Banburismus au contribuit, fără îndoială, ca factori externi la gândirea criptanalizei cifrului Lorenz, dar el nu a fost direct implicat în dezvoltarea lui Colossus.\n\nDelilah\nÎn urma muncii depuse la Bell Labs în SUA, Turing a continuat să urmărească ideea cifrării electronice a vocii în sistemul de telefonie, și în ultima parte a războiului, a lucrat pentru Serviciul de Securitate Radio al Serviciului Secret (Radio Security Service, ulterior ) de la . Acolo, și-a dezvoltat și mai mult cunoștințele de electronică cu ajutorul inginerului Donald Bayley. Împreună, ei au proiectat și au construit o mașină de securizare a comunicațiilor prin voce, cu numele de cod Delilah. Ea nu avea însă capacitatea de a efectua transmisiuni radio pe distanțe lungi și, în orice caz, Delilah a fost terminată prea târziu pentru a fi utilizată în război. Deși sistemul era funcționa perfect, Turing chiar făcând oficialilor o demonstrație criptând și decriptând o înregistrare a unui discurs al lui Winston Churchill, Delilah nu a trecut în utilizarea pe scară largă.\n\nPrimele calculatoare și Testul Turing \n\nÎntre 1945 și 1947, Turing a trăit în Hampton, Londra în timp ce a lucrat la proiectul (Automatic Computing Engine) de la (National Physical Laboratory, NPL). La 19 februarie 1946, a prezentat o lucrare în care dădea primul design detaliat al unui . Textul „” al lui Von Neumann era anterior lucrării lui Turing, dar era mult mai puțin detaliat și, după cum spune , superintendent al Diviziei de Matematică de la NPL, „conține mai multe idei care aparțin dr. Turing”. Deși ACE era un proiect fezabil, secretul din jurul activității din timpul războiului de la Bletchley Park a condus la întârzieri ale demarării lui, iar Turing a devenit deziluzionat. La sfârșitul lui 1947 s-a întors la Cambridge pentru un an sabatic în care a produs o operă deschizătoare de drumuri despre Mașini inteligente, lucrare ce nu a fost publicată în timpul vieții sale. În timp ce se afla la Cambridge, era construit în absența sa și a executat primul său program la 10 mai 1950. Deși versiunea completă a calculatorului ACE al lui Turing nu a fost niciodată implementată, mai multe calculatoare din toată lumea îi datorează multe, cum ar fi și din SUA.\n\nConform memoriilor pionierului german al calculatoarelor de la , publicat de Genscher, Düsseldorf (1997), a existat o întâlnire între Alan Turing și Konrad Zuse. Ea ar fi avut loc la Göttingen în 1947, sub forma unui colocviu, cu participarea lui , Turing, Porter din Anglia și a unor cercetători germani, între care Zuse, Walther și Billing.\n\nÎn 1948, Turing a fost numit „Lector principal” en:Reader (rang academic) în cadrul al . În 1949, a devenit director adjunct al Laboratorului de Calcul de acolo, lucrând la software pentru unul dintre primele calculatoare cu program stocat— Manchester Mark 1. În această perioadă, el a continuat să efectueze studii mai abstracte de matematică, și în „” (Mind, octombrie 1950), Turing a abordat problema inteligenței artificiale și a propus un experiment numit de el „jocul imitației” și astăzi denumit testul Turing, o încercare de a defini un standard de îndeplinit de o mașină pentru a putea fi considerată „inteligentă”. Ideea lui era că un calculator va putea fi considerat că „gândește” dacă poate purta o conversație coerentă cu un om care, numai din conversație, nu își va putea da seama dacă vorbește cu un om sau cu o mașină. În lucrarea sa, Turing sugera că, în loc să construiască un program care să simuleze mintea unui om adult, ar fi mai bine să se construiască unul mai simplu, care să simuleze mintea unui copil, și care să fie apoi învățat. O formă inversă de test Turing este folosită pe scară largă sub forma CAPTCHA un test prin care o persoană poate ușor demonstra unui calculator că este om și nu un alt calculator.\n\nÎn 1948, lucrând cu fostul său coleg de facultate , Turing a început să scrie un program de jucat șah pentru un calculator. Până în 1950, programul fusese terminat și poreclit Turbochamp. În 1952, el a încercat să-l implementeze pe un dar, din cauza alimentării slabe cu energie, calculatorul nu a reușit să-l execute. Turing a jucat însă un joc în care a simulat calculatorul, efectuând circa o mutare la o jumătate de oră. Jocul a fost înregistrat. Programul a pierdut în fața colegului lui Turing, , deși s-a spus ca ar fi câștigat un joc împotriva soției lui Champernowne.\n\nTestul Turing a fost o contribuție semnificativă, caracteristic provocatoare și de durată la dezbaterea pe tema inteligenței artificiale, ce continuă de peste o jumătate de secol.\nTuring a inventat și în 1948, metodă astăzi utilizată la rezolvarea de ecuații matriceale.\n\nFormarea de șabloane și biologia matematică \nÎn 1951, când avea 39 de ani, Turing s-a îndreptat spre biologia matematică, publicând în cele din urmă opera sa de căpătâi „” în ianuarie 1952. El era interesat de , dezvoltarea de șabloane și forme în organismele biologice. Printre altele, el voia să înțeleagă filotaxia Fibonacci, adică apariția numerelor Fibonacci în structurile plantelor. El a sugerat că un sistem de substanțe chimice care reacționează între ele și se difuzează prin spațiu, denumit , ar putea explica „principalele fenomene ale morfogenezei”. El a folosit sisteme de ecuații cu derivate parțiale pentru a modela reacții chimice catalitice. De exemplu, dacă este nevoie de un catalizator A pentru ca o anumită reacție chimică să aibă loc, și dacă reacția produce și mai mult catalizator A, atunci spunem că reacția este autocatalitică, și există o reacție pozitivă care poate fi modelată prin ecuații diferențiale neliniare. Turing a descoperit că formele pot fi create dacă reacția chimică produce nu doar catalizatorul A, ci și un inhibitor B care încetinește producția lui A. Dacă A și B difuzează apoi prin mediu cu viteze diferite, atunci ar putea apărea unele regiuni unde domină A și altele unde domină B. Pentru a face calculele pe marginea acestei ipoteze, Turing ar fi avut nevoie de un calculator puternic, dar acestea nu erau disponibile în 1951, așa că a trebuit să folosească aproximări liniare pentru a rezolva ecuațiile manual. Aceste calcule au dat rezultatele calitative corecte și au produs, de exemplu, un amestec uniform care avea pete roșii fixe spațiate regulat. Biochimistul rus efectuase experimente cu rezultate similare, dar nu-și putea publica articolele din cauza prejudecăților de la acea vreme cum că asemenea rezultate ar încălca legea a doua a termodinamicii. Belousov nu a aflat însă despre articolul publicat de Turing în Philosophical Transactions of the Royal Society.\n\nDeși publicată înainte ca structura și rolul ADN-ului să fie cunoscute, munca lui Turing în domeniul morfogenezei rămâne relevantă și astăzi, și este considerată o operă de referință în biologia matematică. Una dintre primele aplicații ale articolului lui Turing a fost în lucrarea lui James Murray care explica petele și dungile de pe blana felinelor, mari și mici. Alte cercetări în domeniu sugerează că lucrarea lui Turing poate explica parțial creșterea „penelor, foliculilor de păr, șablonul de ramificare a plămânilor și chiar și asimetria stânga-dreapta care face ca inima să stea în partea stângă a pieptului.” În 2012, Sheth, et al. au constatat că la șoareci, înlăturarea genelor Hox produce o creștere a numărului de degete fără o creștere a dimensiunii totale a membrului, sugerând că genele Hox controlează formarea degetelor prin reglarea lungimii de undă a unui mecanism de tip Turing. Articolele științifice ulterioare nu au fost disponibile până la publicarea Collected Works of A. M. Turing în 1992.\n\nViața personală \nÎn 1941, Turing a cerut-o în căsătorie pe colega lui de la , matematiciana și criptanalista Joan Clarke, dar logodna lor a fost de scurtă durată. După ce și-a recunoscut homosexualitatea în fața logodnicei, care ar fi fost „nesurprinsă” de dezvăluire, Turing a hotărât să nu se mai căsătorească.\n\nCondamnarea pentru indecență\nÎn ianuarie 1952, Turing, care atunci avea 39 de ani, a început o relație cu Arnold Murray, un șomer de 19 ani. Turing îl cunoscuse pe Murray puțin înainte de Crăciun, lângă Cinematograful Regal când se plimba pe din Manchester și l-a invitat la masă. La 23 ianuarie, a avut loc o spargere în casa lui Turing. Murray i-a spus lui Turing că hoțul este o cunoștință de a sa, iar Turing a depus plângere la poliție. În cursul investigației, el a recunoscut relația cu Murray. Homosexualitatea era considerată infracțiune la acea vreme în Regatul Unit, ambii fiind urmăriți penal pentru „fapte indecente” conform secțiunii 11 din .\n\nConvins de sfatul fratelui și avocatului său, Turing a pledat „vinovat”. Cazul, Regina v. Turing și Murray, a fost judecat la 31 martie 1952, când Turing a fost condamnat și a avut de ales între încarcerare și suspendarea pedepsei, condiționată de aplicarea unui tratament hormonal pentru reducerea libidoului. El a acceptat tratamentul cu injecții de , un estrogen sintetic; tratamentul a fost continuat timp de un an și l-a făcut pe Turing impotent și i-a cauzat ginecomastie, îndeplinind literalmente predicția lui Turing că „voi ieși din aceasta fără îndoială un alt om, dar nu știu încă cine”. Murray a fost eliberat condiționat.\n\nCondamnarea lui Turing a dus la revocarea permisiunilor sale de securitate și l-au oprit din a continua activitatea de consultanță criptografică pentru , serviciul de informațîi britanic evoluat din GC&CS în 1946 (deși și-a păstrat postul academic). Nu i s-a mai permis să intre în Statele Unite după condamnarea din 1952, dar i s-a permis să viziteze alte țări europene, deși în unele era considerat factor de risc la adresa securității. La acea vreme, exista în opinia publică o acută anxietate cauzată de zvonurile de racolări homosexuale ale spionilor de către agenți sovietici, din cauza recentei scoateri la iveală a primilor doi membri ai grupului , și , ca agenți dubli pentru KGB. Turing nu a fost niciodată acuzat de spionaj, dar împreună cu toți cei care lucraseră la Bletchley Park, i se interzicea prin să discute activitatea din timpul războiului.\n\nMoartea\nLa 8 iunie 1954, menajera l-a găsit mort. O autopsie a stabilit cauza decesului drept otrăvire cu cianură. Când a fost descoperit, lângă patul său se afla un măr mâncat pe jumătate, și deși acesta nu a fost testat pentru prezența cianurii, s-a speculat că acesta a fost modul prin care a fost consumată doza fatală. O anchetă polițienească a stabilit că el s-a sinucis, și a fost incinerat la la 12 iunie 1954. Cenușa lui Turing a fost împrăștiată acolo, la fel ca și a tatălui său.\nBiografii Andrew Hodges și au sugerat că Turing ar fi jucat o scenă din filmul din 1937 de Walt Disney Albă ca Zăpada, povestea sa preferată, Leavitt spunând că îi plăcea „în mod deosebit scena în care Vrăjitoarea cea Rea cufunda mărul în otravă”.\n\nProfesorul de filosofie a pus în discuție diferite aspecte ale verdictului istoric al legistului, sugerând ca explicație alternativă inhalarea accidentală de vapori de cianuri de la un aparat de placare cu aur a lingurilor, care folosea cianură de potasiu pentru dizolvarea aurului, aparat cu care Turing lucra într-o cameră mică. Copeland punctează că rezultatele autopsiei sunt mai degrabă consistente cu inhalarea otrăvii decât cu ingerarea ei. Turing mânca de obicei un măr înainte de culcare, și nu era ceva neobișnuit să-l lase mâncat doar pe jumătate. Pe lângă asta, se știe că Turing își suportase destul de bine problemele legale și tratamentul cu hormoni (care fusese și întrerupt de un an) și nu dăduse semne că ar fi cumva deprimat; el chiar își alcătuise o listă de lucruri de făcut la întoarcerea la lucru după weekend. La acea vreme, mama lui Turing credea că ingerarea fusese accidentală și cauzată de stocarea neatentă a substanțelor chimice de laborator de către fiul ei. Biograful sugerează că Turing ar fi aranjat în mod deliberat experimentul cu cianuri, pentru a da mamei sale posibilitatea de a nega.\n\nScuzele oficiale și reabilitarea \nÎn august 2009, a pornit o petiție prin care cerea guvernului britanic să-și ceară scuze pentru urmărirea penală a lui Turing pentru homosexualitate. Petiția a primit peste 30.000 de semnături, Prim-ministrul Gordon Brown a recunoscut petiția, și a dat la 10 septembrie 2009 o declarație prin care cerea scuze și descria tratamentul aplicat lui Turing drept „îngrozitor”:\n\nÎn decembrie 2011, William Jones a creat o prin care cerea guvernului britanic să-l grațieze pe Turing pentru condamnarea pentru „fapte indecente”:\n\nPetiția a străns peste 37.000 de semnături, dar cererea a fost descurajată de , care a emis următoarea opinie din poziția sa de ministru al justiției:\n\n, parlamentar de (2005–15), a depus mai multe proiecte legislative în Parlament și a făcut campanie pe lângă William Jones pentru a obține grațierea. Leech a susținut în Camera Comunelor poziția că contribuția lui Turing la război îl făcea un erou național și că a fost „până la urmă doar ceva penibil” faptul că condamnarea încă mai este valabilă. Leech a continuat să propună legea în Parlament și a făcut campanie mai mulți ani până a fost adoptată.\n\nLa 26 iulie 2012, s-a introdus o propunere și în Camera Lorzilor pentru grațierea legală a lui Turing pentru faptele comise conform secțiunii 11 a Legii de Amendare a Codului Penal din 1885, pentru care a fost condamnat la 31 martie 1952. Mai târziu în același an, într-o scrisoare adresată The Daily Telegraph, fizicianul Stephen Hawking și 10 alți semnatari între care , Sir , (care lucrase pentru Turing în timpul războiului) și (semnatarul propunerii legislative) au cerut prim-ministrului David Cameron să aprobe cererea de grațiere. Guvernul a arătat că va susține propunerea, și ea a fost adoptată la a treia citire în Camera Lorzilor în octombrie.\n\nÎnainte ca legea să poată fi dezbătută în Camera Comunelor, Guvernul a ales să acționeze conform . La 24 decembrie 2013, regina Elisabeta a II-a a semnat grațierea imediată pentru condamnarea lui Turing. Când a anunțat grațierea, secretarul pentru justiție a spus că Turing merita să fie „comemorat și recunoscut pentru fantastica sa contribuție la efortul de război”, nu pentru condamnarea penală ulterioară. Regina l-a grațiat în mod oficial pe Turing în august 2014. Acțiunea reginei este doar a patra grațiere regală acordată după încheierea celui de al Doilea Război Mondial. Cazul este neobișnuit și prin aceea că acestea sunt acordate atunci când persoana este nevinovată, iar cererea a fost făcută de familie sau altă parte interesată.\n\nÎn septembrie 2016, guvernul a anunțat intenția de a extinde această exonerare retroactivă și pentru alte persoane condamnate pentru fapte similare, printr-o lege denumită „”. Această denumire este astăzi un termen popular pentru această prevedere legală din Regatul Unit, inclusă în , care retroactiv pe cei avertizați sau condamnați în conformitate cu legislația istorică ce condamna actele homosexuale. Ea se aplică în Anglia și Țara Galilor.\n\nPremii, comemorări, recunoaștere și memorie \n\nTuring a fost decorat cu Ordinul Imperiului Britanic în 1946. De asemenea, a fost ales . Concepte denumite în cinstea lui:\n\n \n Teza Church-Turing\n \n \n \n \n \n \n Mașina Turing\n \n \n \n Testul Turing\n\nRecunoașterea postumă \nDiferite instituții îl comemorează pe Turing denumind după el diferite activități sau spații:\n\n Sala calculatoarelor de la , unde a studiat Turing, se numește sala Turing.\n În sala Turing de la se află un bust al lui Turing realizat de , și un set (Nr. 42/50) al „desenelor Turing” realizate tot de el (2000).\n are o statuie a lui Turing în piața principală și una din clădirile Facultății de Inginerie și Științe Fizice este numită după el.\n organizează o conferință anuală de teoria calculului denumită „Zilele Turing”.\n Universitatea Texasului din Austin are un program de informatică denumit .\n La începutul anilor 1960, Universitatea Stanford a dat singurei săli de cursuri din clădirea Polya Hall Mathematics „Alan Turing ”.\n Unul din amfiteatrele departamentului de Știința Calculatoarelor () de la Universitatea din Lille din nordul Franței este numită în cinstea lui Alan M. Turing (celălalt amfiteatru este denumit după Kurt Gödel).\n Universitatea din Washington are un laborator de calculatoare denumit după Turing.\n , Universitatea din Manchester, , și (de la Aarhus, Danemarca) au clădiri denumite după Turing.\n Drumul Alan Turing din și Calea Alan Turing, parte a inelului interior al orașului Manchester sunt numite după Turing.\n are o bancă de granit, situată în Hornbostel Mall, cu numele „A. M. Turing” inscripționat sus, „” pe piciorul stâng, și „” pe cel drept.\n are un bust al lui Turing pe o parte a clădirii Deschutes Hall, unde se țin cursuri de știința calculatoarelor.\n are un drum și o piață denumite după Turing ( Alan Turing și Alan Turing).\n de la Universitatea Slovacă de Tehnologie de la Bratislava, Slovacia, are o sală de cursuri numită „Amfiteatrul Turing”.\n Universitatea Paris Diderot are o sală de cursuri numită „ Turing”.\n Facultatea de Matematică și Calculatoare de la are o sală de cursuri numită „Turing ”.\n din Toulouse are o sală de cursuri numită „ Turing” ().\n Cea mai mare sală de conferințe de la se numește .\n Facultatea de Științe Naturale și matematice de la King's College London decernează Premiul Centenar Alan Turing.\n Universitatea din Kent a denumit Colegiul Turing după el la campusul Canterbury.\n Campusul de la École polytechnique are o clădire denumită după Turing; este un centru de cercetare care împarte sediul împărțit între École Polytechnique, și Microsoft.\n Universitatea din Toronto a dezvoltat în 1982.\n Campusul , Brazilia are un bulevard, unul din cele mai mari, denumit după Turing.\n Catedra de Știința Calculatoarelor de la Universitatea Pontificală Catolică din Chile, Universitatea din Buenos Aires, , din Bogotá, Columbia, , din Țara Galilor, din Belgia, Universitatea din Torino (), , și Facultatea de Calculatoare, Electronică și Telecomunicațiia Universității AGH de Știință și Tehnologie, au clădiri numite după Turing.\n Universitatea din Ghent a botezat o sală de calculatoare după Turing, în cadrul Departamentului de Calculatoare și Matematică Aplicată.\n\nO biografie publicată de Royal Society puțin după moartea lui Turing, în timp ce activitatea sa din timpul războiului era încă supusă , consemna:\n\nDin 1966, Premiul Turing se acordă anual de către Association for Computing Machinery pentru contribuții tehnice sau teoretice comunității științei calculatoarelor. Este considerat a fi cea mai mare distincție a lumii informatice, echivalent cu Premiul Nobel.\n\nLa 23 iunie 1998, când Turing ar fi împlinit 86 de ani, biograful său, , a dezvelit o oficială a instituției la casa în care s-a născut și a copilărit în Warrington Crescent, Londra, ulterior Hotel Colonnade. Pentru a marca a 50-a aniversare a morții lui, s-a dezvelit o placă memorială la 7 iunie 2004 la fosta sa locuință, Hollymeade, în , Cheshire.\n\nLa 13 martie 2000, Sfântul Vicențiu și Grenadinele au emis o serie de timbre poștale care celebrează cele mai mari realizări ale secolului al XX-lea, dintre care una poartă portretul lui Turing pe un fundal de 0 și 1 repetate, descris: „1937: teoria calculului digital a lui Alan Turing”. La 1 aprilie 2003, activitatea lui Turing la Bletchley Park a fost declarată . La 28 octombrie 2004, o statuie de bronz a lui Turing sculptată de a fost dezvelită la din Guildford, marcând a 50-a comemorare a morții lui Turing; ea îl înfățișează ducându-și cărțile prin campus.\n\nTuring a fost unul dintre cei patru matematicieni analizați în documentarul BBC intitulat („Cunoștințe periculoase”) din 2008. l-a numit pe Turing al doilea cel mai important absolvent din istoria Universității Princeton, după președintele James Madison. O statuie în mărime naturală, cântărind o tonă și jumătate, a fost dezvelită la 19 iunie 2007 la Bletchley Park. Construită din aproximativ o jumătate de milion de bucăți de ardezie galeză, a fost sculptată de , la comanda miliardarului american .\n\nTuring a fost cinstit în diferite feluri și în Manchester, orașul unde a lucrat spre sfârșitul vieții. În 1994, o porțiune din (inelul intermediar al orașului Manchester) a fost denumită „Calea Alan Turing”. Un pod de pe această porțiune a fost lărgit, și se numește Podul Alan Turing. O a fost dezvelită la Manchester la 23 iunie 2001 în , între clădirea Universității din Manchester din și . Statuia îl prezintă pe „părintele informaticii” așezat pe o bancă într-o poziție centrală în parc, ținând în mână un măr. Banca din bronz este inscripționată în relief cu textul „Alan Mathison Turing 1912–1954”, și motto-ul „Fondatorul informaticii” așa cum ar apărea dacă ar fi codificat de o mașină Enigma: „IEKYF ROMSI ADXUO KVKZC GUBJ”.\n\nPe o placă aflată la picioarele statuii scrie „Părintele informaticii, matematician, logician, criptanalist în război, victimă a prejudecăților”. Este și un citat din Bertrand Russell: „Matematica, privită corect, posedă nu numai adevărul, ci și frumusețea supremă—o frumusețe rece și austeră, ca cea a sculpturii.” Sculptorul și-a îngropat propriul calculator sub ca omagiu adus „nașului tuturor calculatoarelor moderne”.\n\nÎn 1999, revista l-a inclus pe Turing în seria de 100 cei mai importanți oameni ai secolului al XX-lea afirmând: „rămâne faptul că oricine bate la o tastatură, deschide o foaie de calcul sau un program de prelucrare de text, lucrează pe un exemplar de mașină Turing.”\n\nÎn 2002, Turing a fost clasat pe locul al douăzeci și unulea în sondaju BBC 100 Greatest Britons după un vot în Regatul Unit. În 2006, scriitorul și matematicianul britanic l-a ales pe Turing între cei douăzeci care apar în cartea sa despre figuri istorice celebre care ar fi putut avea unele trăsături ale sindromului Asperger. În 2010, actorul și dramaturgul l-a avut pe Turing ca personaj în musicalul solo, ICONS: The Lesbian and Gay History of the World, Vol. 4. În 2011, în seria „My hero” a ziarului The Guardian, scriitorul l-a ales pe Turing drept eroul lui și a relatat cum l-a întâlnit când făcea jogging pe la începutul anilor 1950. Garner își amintea că Turing era „amuzant și isteț” și povestea că „stătea[u] de vorbă fără încetare”. În 2006, Turing a fost numit, cu resurse online, LGBT History Month Icon, și la evenimentul din Boston, Turing a fost numit .\n\nLogoul companiei Apple Inc. este adesea descris eronat ca omagiu adus lui Turing, mușcătura din măr fiind interpretată ca referire la moartea lui. Atât designerul logoului cât și compania neagă că ar fi avut această intenție. Stephen Fry își amintea că l-a întrebat pe Steve Jobs dacă designul a fost intenționat, și a spus că Jobs i-a răspuns: „Vai, am vrea noi să fi fost”. În februarie 2011, documentele lui Turing din al Doilea Război Mondial au fost cumpărate în numele statului britanic în urma unei licitații târzii de către , ca urmare ele putând rămâne la Bletchley Park.\n\nÎn 2012, Turing a fost inclus în , o expoziție publică exterioară care celebrează istoria și oamenii comunității LGBT.\n\nCântecul „, scris de cantautorul francofon Salvatore Adamo, este un omagiu adus lui Turing. Viața și activitatea lui Turing au fost prezentate și într-un program BBC pentru copii despre oameni de știință celebri, , difuzat în premieră la 12 martie 2014.\n\nLa 17 mai 2014, prima operă de artă publică care îl reprezintă pe Turing drept gay a fost comandată la Bletchley, aproape de Bletchley Park unde a lucrat în timpul războiului, pentru a marca Ziua Internațională împotriva Homofobiei și Transfobiei.\nSculptura a fost dezvelită într-o ceremonie ținută de ziua de naștere a lui Turing, 23 iunie 2014, și este plasată pe circulata arteră , vechiul drum principal spre Londra, pe unde Turing însuși ar fi trecut de multe ori. La 22 octombrie 2014, Turing a fost introdus în .\n\nCelebrarea centenarului\n\nPentru a marca a 100-a aniversare a nașterii lui Turing, Comitetul Consultativ al Centenarului Turing (TCAC) a coordonat , un program de evenimente întinse pe un n de zile în care s-au celebrat viața și realizările lui Turing. TCAC, cu ca președinte și cu nepotul lui Turing, Sir John Dermot Turing, ca președinte de onoare, a lucrat cu profesori de la Universitatea din Manchester și cu o gamă largă de persoane de la Universitatea Cambridge și de la Bletchley Park.\n\nLa 23 iunie 2012, Google a pus pe prima pagină un prin care vizitatorii site-ului puteau schimba instrucțiunile unei mașini Turing, astfel ca atunci când rulează, simbolurile de pe bandă să se potrivească cu o secvență dată, reprezentând textul „Google” în .\n\nBletchley Park Trust a colaborat cu pentru a publica o ediție Alan Turing a jocului de societate Monopoly. Pătratele și cartonașele jocului au fost schimbate pentru a spune povestea vieții lui Turing, de la locurile natale din până la de la Bletchley Park. Jocul cuprinde și o replică a unei table originale desenate de mână, creată de , fiul mentorului lui Turing, , cu care Turing juca în anii 1950.\n\nÎn Filipine, al din Manila a găzduit Turing 2012, o conferință internațională de filosofie, inteligență artificială și științe cognitive în 27 și 28 martie 2012 cu ocazia centenarului nașterii lui Turing. Madurai, India a organizat un program la care au participat 6000 de studenți.\n\nLa Manchester s-a ținut o conferință de trei zile în iunie, , la San Francisco una de două zile organizată de ACM, și la Cambridge s-a ținut o recepție aniversară și o Conferință Centenară la , și la Universitatea din Cambridge, ultima organizată de asociația .\n\n a lansat o expoziție gratuită dedicată vieții și realizărilor lui Turing în iunie 2012, până în iulie 2013. În februarie 2012, a emis un timbru cu Turing ca parte a seriei „Britanici deosebiți”. pentru ediția Londra 2012 a trecut prin fața statuii lui Turing din , Manchester, în seara zilei de 23 iunie 2012, aniversarea a 100 de ani de la naștere.\n\nLa 22 iunie 2012, , în parteneriat cu , a lansat Premiul Memorial Alan Turing, cu care vor fi distinse persoane sau grupuri care aduc o contribuție importantă luptei împotriva homofobiei în Manchester.\n\nLa Universitatea din Oxford, un nou curs de informatică și filosofie a fost organizat de centenarul nașterii lui Turing.\n\nPrintre evenimentele ce l-au precedat s-au numărat o celebrare a vieții și realizărilor lui Turing la Universitatea din Manchester, aranjată de British Logic Colloquium și de la 5 iunie 2004.\n\nIlustrarea în teatru \n\n este o piesă de teatru din 1986 de despre Turing. Ea s-a jucat în London's West End începând cu noiembrie 1986 și pe Broadway din 15 noiembrie 1987 până în 10 aprilie 1988. A fost în 1996 și o producție de televiziune a BBC (difuzată în SUA de PBS). În toate cele trei, rolul lui Turing a fost jucat de Derek Jacobi. Producția de pe Broadway a fost nominalizată pentru trei Premii Tony, inclusiv pentru cel mai bun actor într-o piesă de teatru, cel mai bun actor într-un rol principal într-o piesă de teatru și cea mai bună regie a unei piese de teatru; precum și pentru două Premii Drama Desk, pentru cel mai bun actor și cel mai bun actor într-un rol principal. Turing a fost jucat din nou de Jacobi în a piesei Breaking the Code.\n În 2012, în cinstea Centenarului Turing, a comandat o operă care să exploreze viața și moartea lui Turing de compozitorul Justine F. Chen și libretistul David Simpatico. Intitulată , opera este o fantezie istorică despre viața lui Turing. În noiembrie 2014, opera și mai multe lucrări artistice inspirate de viața lui Turing au apărut în . Opera a fost jucată în premieră în ianuarie 2017.\n\nIlustrarea în literatură \n În Neuromancer de William Gibson, poliția Turing are jurisdicție asupra inteligențelor artificiale. (1984)\n Turing apare în romanul (1999) de Neal Stephenson.\n Romanul din 2006 pune în contrast relatări ficționalizate ale vieților și ideilor lui Turing și Kurt Gödel.\n Romanul de din 2015 include o serie de scrisori fictive ale lui Turing către mama celui mai bun prieten al lui, scrise de-a lungul întregii vieți, detaliind cercetările sale despre inteligența artificială.\n În seria de romane de benzi desenate , în care o versiune ficționalizată a celui de al Doilea Război Mondial se desfășoară cu soldați supraumani denumiți „Tank-Men”, Turing este unul dintre cercetători și un Tank-Man el însuși.\n\nIlustrarea în muzică \n Duoul de muzică electronică a lansat un EP intitulat în 2006, bazat pe materiale comandate de dr. Robert Osserman și David Elsenbud de la . Într-una din piese, apare și sunetul produs de o Mașină Enigma originală.\n În 2012, grupul spaniol i-a dedicat LP-ul (O cifră binară dubioasă. Concert pentru Alan Turing).\n O lucrare muzicală inspirată de viața lui Turing, scrisă de Neil Tennant și de la Pet Shop Boys, intitulată , a fost anunțată spre finalul lui 2013. Ea a fost interpretată de Pet Shop Boys și (narator), BBC Singers, BBC Concert Orchestra, dirijată de Dominic Wheeler la în Royal Albert Hall la 23 iulie 2014.\n Codebreaker este titlul unei piese corale a compozitorului James McCarthy. Ea cuprinde texte ale poeților , , Walt Whitman, Oscar Wilde și Robert Burns utilizate pentru a ilustra diferite aspecte ale vieții lui Turing. A avut premiera la 26 aprilie 2014 la Barbican Centre din Londra, unde a fost interpretată de , care a comandat lucrarea, în frunte cu ca sopran solo și cu Naomi Harvey ca vocea mamei lui Turing.\n\nIlustrarea în filme\n Drama istorică The Imitation Game, regizată de , cu Benedict Cumberbatch în rolul lui Turing și cu Keira Knightley în cel al lui Joan Clarke, a fost lansat în Regatul Unit la 14 noiembrie 2014 și în cinematografele din SUA la 28 noiembrie 2014. Este un film despre decriptarea de către Turing a codurilor Enigma împreună cu alți criptanaliști la Bletchley Park.\n , cu titlul originar britanic Britain's Greatest Codebreaker, este un film de televiziune difuzat la 21 noiembrie 2011 de despre viața lui Turing. A fost lansat limitat în SUA începând cu . Povestea este spusă sub forma unei discuții între Turing și psihiatrul său dr. Franz Greenbaum. Povestea se bazează pe jurnalele ținute de Greenbaum și de alții care au studiat viața lui Turing și pe cea a unor colegi ai săi.\n\nNote\n\nBibliografie \n\n \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n în \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n \n Petzold, Charles (2008). \": A Guided Tour through Alan Turing's Historic Paper on Computability and the Turing Machine\". Indianapolis: Wiley Publishing. \n Smith, Roger (1997). Fontana History of the Human Sciences. Londra: Fontana.\n \n Weizenbaum, Joseph (1976). Computer Power and Human Reason. Londra: W.H. Freeman. \n and \n Mama lui Turing, care a mai trăit mulți ani după moartea lui, a scris această biografie de 157 de pagini a fiului ei, glorificându-i viața. Ea a fost publicată în 1959, și deci nu putea relata activitatea lui din timpul războiului. S-au vândut doar vreo 300 de exemplare (Sara Turing către Lyn Newman, 1967, Library of ). Cuvântul înainte de șase pagini scris de include amintirile sale și este mai frecvent citat. A fost republicată de Cambridge University Press în 2012, în cinstea centenarului nașterii lui, și cuprinde un nou cuvânt înainte de , precum și memorii inedite ale fratelui mai mare al lui Turing, John F. Turing.\n Această piesă de Hugh Whitemore din 1986 relatează viața și moartea lui Turing. În primele reprezentații de pe West End și Broadway, Derek Jacobi a jucat rolul lui Turing și a recreat acest rol într-un film de televiziune din 1997 bazat pe această piesă realizat în coproducție de BBC și . Piesa este publicată de Amber Lane Press, Oxford, ASIN: B000B7TM0Q\n Williams, Michael R. (1985) A History of Computing Technology, Englewood Cliffs, New Jersey: ,\n\nVezi și\n Primul joc video\n\nLegături externe \n\n Interviu cu Nicholas C. Metropolis, , Universitatea Statului Minnesota. Metropolis a fost primul director de servicii de calcul la Laboratorul Național Los Alamos; se discută, printre altele, despre relația între Turing și John von Neumann\n Anul Alan Turing\n The Turing Archive – conține documente scanate și materiale inedite din arhiva King's College, Cambridge\n\n \nNașteri în 1912\nNașteri pe 23 iunie\nDecese în 1954\nDecese pe 7 iunie\n100 Greatest Britons\nAbsolvenți ai King's College, Cambridge\nAtei englezi\nBritanici ai celui de-al Doilea Război Mondial\nCiberneticieni englezi\nDesigneri de computere\nFellows of the Royal Society\nInventatori englezi\nMatematicieni din secolul al XX-lea\nMatematicieni englezi\nMembers of the Order of the British Empire\nOameni de știință britanici din secolul al XX-lea\nOameni de știință LGBT\nPersoane LGBT din Regatul Unit\nSinucideri"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi un rezumat despre Aikidō."
},
{
"from": "assistant",
"value": "(sau folosind un kanji vechi: 合氣道), este o artă marțială japoneză. Aikidō înseamnă textual „calea armonizării energiei,” fiind artă marțială ce face parte din categoria „internă” a stilurilor de luptă. A fost fondat de maestrul japonez Morihei Ueshiba (1883-1969) și se bazează pe utilizarea forței adversarului prin aplicarea de tehnici articulare și eschive realizate prin tai sabaki (pivotări în arc de cerc). În aikido se utilizează proiectări, luxări, strangulări și, în mică măsură, lovituri. Aikido își are rădăcinile în jujitsu și tehnicile de luptă cu sabia și sulița utilizate de samurai în Japonia medievală, dar multe dintre tehnicile sale sunt invenția maestrului Ueshiba. Principiile de non-rezistență, utilizarea forței adversarului cât și emblema artei sugerează legături cu alte stiluri interne, de origine chineză: Taijiquan, Baguazhang și Xingyiquan.\n\nFiind un stil de luptă pur defensiv, Aikido nu organizează și nu participă la competiții. Există în schimb numeroase demonstrații în care măiestria este dovedită cu ajutorul unui uke (atacator).\n\nEtimologie \nAikido reprezintă o sinteză modernă a artelor marțiale japoneze și se poate traduce ca fiind calea (DO) armonizării (AI) energiilor (KI).\n\nFilosofie \nPractica Aikido-ului permite uniunea fiziologicului, psihicului, mentalului și socialului, conducând la perfecționarea personalității umane. Prin înțelegerea superioară a ceea ce numim luptă, Aikido asigură comportamentului uman coerență și stabilitate. Practicantul de Aikido se angajează pe o cale care-l conduce dincolo de limitele corpului și spiritului luate separat și la capătul careia se va regăsi pe sine, mai senin și înțelept.\n\nAikido, prin tehnicile și principiile sale, imită elementele naturii, atât în calmul cât și în înlănțuirea lor. În procesul de învățare a Aikido-ului se recurge la exemple, comparații și metafore nu numai pentru a explica un lucru sau altul, ci mai ales, pentru a concretiza sau vizualiza anumite tehnici sau atitudini.\n\nSimboluri \nFondatorul spunea: Singurul mod în care pot să explic cu adevărat Aikido, este să desenez un triunghi, un cerc și un pătrat.\n Un triunghi cu vârful în sus reprezintă focul, pe când unul cu vârful în jos reprezintă apa. Cele trei laturi ale triunghiului reprezintă diferite trinități: cerul, pământul și omenirea; mintea, corpul și spiritul; trecutul, prezentul și viitorul, etc. Un triunghi reprezintă dimensiunea circulației ki-ului.\n Un cerc este emblema universală a infinitului, perfecțiunii și eternității. Natura se exprimă în cercuri, circuite și spirale. Cercul poate reprezenta zero-ul, vidul care împlinește toate lucrurile. Reprezintă dimensiunea lichidă. \n Un pătrat este stabil, ordonat și material. Stă la baza lumii fizice, compuse din pământ, apă, foc și aer. Pătratul reprezintă dimensiunea solidă.\n\nTriunghiul reprezintă generarea de energie și este cea mai stabilă postură fizică. Cercul simbolizează unificarea, seninătatea și perfecțiunea; este sursa tehnicilor nelimitate. Pătratul este formă și soliditate, baza controlului.\nÎn textele rămase de la maestrul Morihei Ueshiba există o referire la trei tipuri de antrenament:\n\n Cel al armonizării minții individului cu activitatea tuturor lucrurilor din univers.\n Cel al armonizării corpului cu activitatea tuturor lucrurilor din univers.\n Cel care face KI-ul ce unește mintea și corpul să se armonizeze cu activitatea tuturor lucrurilor din univers.\n\nAdevăratul practicant de Aikido este cel ce atinge aceste trei componente simultan, nu doar în Dojo, ci în oricare alt moment al vieții sale. Rezonanța corpului provine din unitatea minții și corpului și această rezonanță se armonizează cu rezonanța universului. Esența constă în armonizarea rezonanței corpului cu rezonanța universului. Din aceasta se naște căldura, lumina și puterea, toate părti ale unui spirit realizat deplin.\n\nScop \nScopul Aikido-ului nu constă numai în însușirea perfectă a tehnicilor de autoapărare, pentru că tehnicile sunt doar un mijloc și nu un scop. Mai importantă pentru elev este educarea complexă, pentru că acesta să capete o personalitate echilibrată, naturală și puternică, astfel încât la nevoie să poată rezolva eficient problemele ce-i apar în viață.\n\nDacă nu te poți controla și avea încredere în tine, dacă nu te poți vedea lucid, niciodată nu vei avea încredere în alții și cu siguran„ă nu vei putea fi capabil să ai autoritate asupra celorlalți. Scopul antrenamentului nu este de a crea luptători agresivi ci acela de a perfecționa înțelepciunea și auto-controlul. Ca practicant de Aikido, trebuie să progresezi, să te perfecționezi și să nu încerci să concurezi cu ceilalți.\n\nAikido poate fi înțeles și practicat în mai multe moduri corespunzând nivelelor de dezvoltare individuală și a gradului de maturitate a practicantului, care poate alege din Aikido ceea ce corespunde propriei mentalități și personalități. Atracția principală pentru începători este metoda de autoapărare pe care Aikido o realizează printr-o serie de mișcări de neutralizare – fixare sau proiectare a agresorilor. Aceste tehnici nu sunt simple blocaje, ci o serie de mișcări și gesturi capabile să deturneze atacul.\n\nIdeea centrală în Aikido este de a utiliza armele adversarului împotriva lui și împreună cu el. În lupta cu mâna goală corpul este o armă care, împreună cu strategia luptei conduc la evitarea atacului și apoi la neutralizarea atacului.\n\nDacă nu te opui forței adversarului și eviți orice opoziție directă, atunci nu va fi nevoie să-ți folosești propria forță și deci nu obosești. Este mult mai productiv să folosești forța agresorului, a atacului său, pentru a-l neutraliza.\n\nEficiența în luptă nu depinde numai de corp pentru că ea este direct legată de aptitudinea de a discerne realitatea exterioară în modul cel mai obiectiv posibil. Mesajele transmise de simțuri au o mare importanță în artele marțiale, ca și în viața de toate zilele. Ele permit evaluarea corectă a circumstanțelor și determină conduita de urmat și maniera de a aborda lupta. Dacă aceste mesaje sunt directe și neafectate de factori perturbatori (impresii, raționamente, amintiri, etc), atunci avem șansa ca informația pe care o percepem despre o anumită situație sau moment să fie complexă și exactă. Pentru a beneficia de astfel de mesaje-senzații este necesar un antrenament serios și inteligent al tuturor facultăților nervoase și simțurilor noastre.\n\nAntrenamentul continuu și îndelungat redă progresiv vitalitatea corpului și are ca efect creșterea vigilenței atât de necesară în artele marțiale. Treptat, corpul capătă independență de acțiune și decizie și renunță la rolul impus de mental, dobândește creativitate și maturitate proprie. Această maturitate se traduce în aprecierea realităților exterioare printr-o înțelegere interioară care se adaugă la abordarea exterioară. Fără a se fixa asupra uneia sau alteia dintre componentele dezvoltării – fizic sau mental – calea propusă de Aikido conduce la uniunea dintre cele două componente.\n\nÎnvățătură \nAikido ne învață că toate realitățile fiziologice, fizice, mentale și sociale nu sunt decât fragmente ale unui ansamblu vast, ierarhizat, autonom și perfectibil, după modelul unui mare ansamblu care este universul. \n \n\"AIKI nu poate fi cunoscut\n\nPrin vorbe scrise sau rostite\n\nFără a te pierde în vorbe inutile\n\nÎnvață prin practică\".\n\nO Sensei Morihei Ueshiba\n\nPublicații \nImediat după revoluția din 1989 apar pe piața românească atât cărți scrise de autori români cât și traduceri. Astfel, în ordine cronologică, se fac remarcate:\n\n Aikido - Calea Armoniei, Serban Derlogea și Dan Corneliu Ionescu, 1990\n Ghidul practicantului de Aikido, Adrian Vasilache, 2001\n Enciclopedia de Aikido vol I - IV, Dan Corneliu Ionescu, Editura Mix, data publicării?\n Secretele Aikidoului, John Stevens, Editura Mix, data publicării?\n Calea armoniei, John Stevens, Editura Mix, data publicării?\n Arta Păcii, Morihei Ueshiba, Editura Mix, 2006\n Aikido Management, Radu Cureteanu, Editura Universității \"Aurel Vlaicu\", 2006\n Aikido pentru toți - Proiectul: Un Dojo în fiecare școală românească, Șerban Derlogea, Editura Universității din București, 2007\n\nBibliografie \n\n Aikido - Calea Armoniei, Serban Derlogea și Dan Corneliu Ionescu, 1990\n\nArte marțiale japoneze\nAikido\nTermeni japonezi"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Spune-mi detalii importante despre New York (stat)."
},
{
"from": "assistant",
"value": "New York este unul din statele fondatoare ale Statelor Unite ale Americii, fiind în același timp una din fostele colonii britanice din America de Nord care s-au răsculat împotriva Marii Britanii, ceea ce a condus la Războiul American de Independență. Adunarea sa legislativă a ratificat Constituția SUA la 26 iulie 1788 făcând ca statul să devină cel de-al unsprezecelea stat al Uniunii.\n\nDeși cel mai mare oraș este New York City, capitala statului New York este orașul Albany.\n\nClimat\n\nGeografie\n\nIstorie\n\nDemografie\n\n2010 \nPopulația totală a statului în 2010: 19,378,102\t\n\nStructura rasială în conformitate cu recensământul din 2010:\n\n65.7% Albi (12,740,974)\n15.9% Negri (3,073,800)\n0.6% Americani Nativi (106,906)\n7.3% Asiatici (1,420,244)\n0.0% Hawaieni Nativi sau locuitori ai Insulelor Pacificului (8,766)\n3.0% Două sau mai multe rase (585,849)\n7.5% Altă rasă (1,441,563)\n17.6% Hispanici sau Latino (de orice rasă) (3,416,922)\n\nLegislație și guvern\n\nEconomie\n\nTransporturi\n\nEducație\n\nVezi și \n\n Listă de comitate din statul New York \n Listă de drumuri din statul New York \n Listă de localități din New York \n Listă de locuri de drumețit din statul New York \n Listă de orașe din statul New York \n Listă de parcuri din statul New York \n Listă de sate din New York \n Listă a locurilor desemnate de recensământ din New York \n Listă de oameni din statul New York \n Listă de subiecte referitoare la statul New York \n Listă de orașe din Statele Unite ale Americii\n\nLegături externe \n\n \n\n Census Interactive Population Search\n WikiSatellite view of New York at WikiMapia \n New York and its origins \n Webcams from New York City\n State of New York Website\n New York Governor Website \n New York DMV \n AOL CityGuide New York \n Asian Community in New York \n I Love New York - official New York State tourism website\n 300 New York local histories (and growing)\n Newspapers from New York \n Population of each county \n Una Guía en Espanol de New York\n Online New York Census records\n New York Genealogy \n New York Family Data Page\n US Census Bureau \n Marine Commercial Fisheries of New York \n Non-Fuel Mining in New York \n New York Power Authority\n Mr. Lincoln and New York\n New York Business Hall Of Fame \n NYC Addict \n New York Photos fotogallery - Jiri Sebek\n History of Slavery in New York state\n The New York City Wiki \n New York State Facts \n Revitalisation of New York\n New York Map Collection\n\nFondări în 1788\n \nStatele fondatoare ale SUA\nTreisprezece Colonii"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Cum ai descrie Polonia?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Polonia este un stat european din Europa Centrală, care se învecinează cu Germania la vest, cu Cehia și Slovacia la sud, cu Ucraina și Belarus la est și cu Lituania, Rusia și Marea Baltică la nord. Are, de asemenea, o frontieră maritimă cu Danemarca și Suedia. Întreaga suprafață a Poloniei este de 312.679 km², situând acest stat pe poziția 70 în lume din punct de vedere al suprafeței. Polonia are o populație de 38,5 milioane de locuitori, concentrați, în principal, în orașe și municipii mai mari, precum capitala istorică – Cracovia, și cea actuală – Varșovia. Este o republică compusă din șaisprezece voievodate (). \n\nPrimul stat polonez a fost creat în anul 966 de Mieszko I. Teritoriul său a fost similar cu limitele actuale ale țării. În anul 1025, Polonia a devenit regat și în 1569 a cimentat o asociație de lungă durată cu Marele Ducat Lituanian, prin unire formând Republica celor Două Națiuni. Republica a fost desființată în 1795. Polonia și-a recăpătat independența în 1918 după Primul Război Mondial, dar și-a pierdut-o din nou în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind ocupată de forțele Germaniei Naziste și Uniunii Sovietice, iar după 1945 a devenit un stat comunist aflat sub controlul fostei Uniuni Sovietice. În anul 1989, dominația comunistă a fost răsturnată și Polonia a devenit ceea ce este neoficial denumit „a Treia Republică Poloneză”. \n\nPolonia este o putere regională, precum și o posibilă putere mondială emergentă. Este a opta ca mărime și una dintre cele mai dinamice economii din Uniunea Europeană,, și are un nivel foarte înalt de dezvoltare umană și un nivel relativ scăzut de corupție. Polonia este o țară dezvoltată și democratică, cu standarde foarte ridicate de trai, de calitate a vieții, siguranță, educație și libertate economică. Situată între Europa de Est și Vest, Polonia a dezvoltat un bogat patrimoniu cultural, ce include numeroase monumente istorice și 16 situri arheologice ale UNESCO. Polonia este membră a NATO, ONU, OECD, Organizației Mondiale a Comerțului și a Uniunii Europene.\n\nNume\nPolonia se numește oficial Republica Polonă. În limba poloneză există, totuși, două cuvinte corespunzătoare cuvântului românesc republică: republika și rzeczpospolita, dar cel de-al doilea este folosit exclusiv în legătură cu statul polonez. Numele rzeczpospolita însemnând lucru public este traducerea directă a vorbei latinești res publica.\n\nOriginea numelui Polska rămâne incertă, dar există o ipoteză foarte verosimilă, care afirmă că acest toponim este derivat din cuvântul pole (din slava veche *polje) însemnând câmp. O părere că numele statului nu vine direct de la pole, ci a derivat prin intermediul numelui unui popor vest-slavic, , deși este foarte recunoscută, a fost recent pusă la îndoială de către unii istorici.\n\nÎn trecut, în special în Evul Mediu, Polonia era cunoscută în afara țărilor slave sub denumirile latinești — terra Poloniæ (țara Poloniei) și Regnum Poloniæ (Regatul Poloniei). Din numele acestea vin și denumirile străine în limbile romanice pentru a desemna acest stat — , sau Polônia, spaniolă, română și . Din numele slav vin denumirile în limbi germanice – , . În unele limbi, cuvântul pentru a desemna Polonia vine de o altă rădăcină, legată cu numele tribului slav lenzieni și cuvântul lęda însemnând pârloagă — , , . În româna veche, polonezului i se spunea „leah”, la plural „leși”, nume întâlnit și în ucraineană:ljach. A rămas în română ca nume de familie, Leahu.\n\nIstorie\n\nAntichitate \n\nÎn antichitatea târzie, diverse grupuri etnice au locuit pe teritoriul Poloniei de astăzi. Datele privind respectivele grupuri nu sunt exacte, iar afilierea lor lingvistică este controversată. Teritoriul Poloniei a fost locuit, între altele, de triburi slave, celtice, baltice și germanice. Este disputată, de asemenea, originea slavilor. În principal, se disting două teze în această privință: alohtonia și autohtonia.\n\nCea mai cunoscută descoperire arheologică privind Polonia preistorică este o așezare fortificată din , datată din cultura luzațiană a epocii timpurii a fierului, în jurul anului 750 î.e.n.\n\nEvul Mediu \n\nPrimul conducător atestat al statului polonez a fost Mieszko I din dinastia Piast, care a fost botezat în anul 966 de misionari din Regatul Ceh. Creștinarea Poloniei a început în această perioadă și s-a desfășurat concomitent cu combaterea credințelor slave păgâne. Succesorul și fiul său, Boleslav Viteazul, a devenit primul rege al Poloniei în 1025, impunând independența statului față de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, cel mai mare și cel mai puternic vecin al Poloniei în acea epocă. Succesorul său, Mieszko al II-lea Lambert, nu a reușit să consolideze realizările acestuia, a destabilizat țara și a pierdut o serie de teritorii.\n\nFiul lui Mieszko II, Cazimir Restauratorul, a restaurat statul, a întărit armata, a dezvoltat economia și a protejat Biserica. În timpul domniei sale a început formarea statului cavaleresc. Deși a avut parte de multe succese cât a fost la putere, lui Cazimir Restauratorul nu i-a fost acordat niciodată titlul de rege. Fiul său, Boleslav al II-lea cel Curajos, a primit acest titlu în 1076, dar a fost exilat în 1079, după ce a dat un ordin de ucidere a episcopului Cracoviei sub acuzația de trădare. I-a urmat pe tron Vladislav I Herman, dar acesta a renunțat la titlu regal.\n\nConducătorul următor, Boleslav al III-lea Gură Strâmbă, a câștigat tronul Poloniei după o luptă lungă cu fratele său, Zbigniew. În testamentul său, acesta a decis să scindeze statul pentru a preveni astfel războaie civile între fiii lui. A dispus testamentar crearea a șase teritorii (dzielnica, pl. dzielnice, „districte”), trei pentru fii, unul pentru soția sa, Salomea, unul pentru fiul cel mai mare (senior), teritoriu compus din Polonia Mică, Pomerelia și o parte a Poloniei Mari, și unul sub control senioral (Pomerania Occidentală). Seniorul controla provincia sa, provincia seniorală și alte teritorii aflate sub controlul senioral.\n\nÎn 1138, Vladislav al II-lea Exilatul a primit Silezia, Boleslav al IV-lea cel Creț — Mazovia, iar Mieszko al III-lea cel Bătrân — o parte a Poloniei Marii, care nu a făcut parte din provincia seniorală. Moștenitorul lui Bolesław Krzywousty, Henric din Sandomierz, a fost duce al Sandomierzului pe care l-a primit în 1146. Vladislav al II-lea Exilatul a devenit primul senior.\n\nÎn perioada fragmentării teritoriale au avut loc unele încercări de reunificare a teritoriului, dar încercările au eșuat sau au fost de scurtă durată. Una dintre cele mai reușite a fost cea a „Henricilor silezieni” („Henrykowie Śląscy”), Henric I cel Bărbos și Henric al II-lea cel Pios. Ei au unit două provincii: Silezia și Polonia Mică, dar statul lor s-a prăbușit ca urmare a atacurilor mongole, respectiv a înfrângerilor suferite în bătăliile de la Chmielnik și de la Legnice (Legnița) în 1241. O altă încercare importantă a fost a lui Przemysł al II-lea. El a unit Polonia Mare cu Pomerelia și a fost încoronat în 1295. Statul său s-a destrămat la moartea acestuia, în 1296, survenită în condiții misterioase.\n\nO încercare reușită a fost făcută de pe Vladislav I cel Scurt. El a unit Polonia Mică și Polonia Mare, cele mai importante părți ale țării, și s-a încoronat la data de 20 ianuarie 1320. Fiul său, Cazimir al III-lea cel Mare, a întărit poziția Poloniei în regiune, a extins teritoriul țării spre est, adăugând teritoriile rutene și Podolia. Pe plan internațional, el a realizat alianțe și pacte cu casele regale de Luxemburg și Anjou și a dezvoltat economia și sistemul de apărare a țării. După moartea lui Cazimir, datorită lipsei de moștenitori, tronul Poloniei a fost ocupat de monarhi din casa Anjou, luând sfârșit, astfel, perioada Piaștilor.\n\nÎn anul 1370 Ludovic I al Ungariei a fost încoronat ca rege al Poloniei. În timpul domniei sale a început supremația nobilimii în viața politică a țării. Nobilimea a primit primul privilegiu general în Košice, în 1374. După moartea lui Ludovic d'Anjou, în 1382, a început cea mai lungă perioadă de interregn din istoria Poloniei. În cele din urmă, fiica lui Ludovic, Jadwiga de Anjou, a fost încoronată nu ca regină a Poloniei, ci ca rege, la 16 octombrie 1384. În 1386 regina Jadwiga s-a măritat cu ducele Lituaniei Iogailas (Jagiello), cunoscut, ulterior, ca Vladislav al II-lea al Poloniei. Încoronarea lui a fost la 4 martie 1386, inaugurându-se, astfel, perioada dinastică a casei regale a Jagiellonilor.\n\nRepublica Celor Două Națiuni \n\nUniunea personală cu Marele Ducat al Lituaniei, vecinul din nord și est, începută prin încoronarea lui Jagiello pe tronul polonez, a permis extinderea puterii poloneze spre est și crearea (conform Uniunii de la Lublin din 1569) confederației Polono-Lituaniene (Rzeczpospolita), ce cuprindea un teritoriu situat între Marea Baltică, Munții Carpați, Belarusul actual, Nistrul și Niprul.\n\nLa nord-vest, cavalerii teutoni, conducători ai Prusiei din secolul XIII, au fost învinși de forțele unite polono-lituaniene în bătălia de la Grunwald (1410) și, ulterior, în Războiul de Treisprezece Ani. Conform celui de-al doilea tratat de la Toruń, 1466, ei au trebuit să cedeze partea occidentală a teritoriului Coroanei Poloneze (teritorii mai târziu cunoscute ca Prusia Regală) și au acceptat suzeranitatea polono-lituaniană asupra restului teritoriului lor (Prusia Ducală).\n\nÎn această perioadă, Polonia a devenit țara cu cea mai mare populație evreiască a Europei, datorită unor edicte regale emise în secolul XIII, care au garantat siguranța și libertatea religioasă evreilor. Acestea au contrastat cu persecuțiile periodice din Europa Vestică, persecuții ce s-au intensificat după Moartea Neagră (1348-1349), când unele grupuri din Occident i-au acuzat pe evrei ca fiind cauzatori ai bolii. Mare parte din Polonia a fost cruțată de această boală și emigrarea evreilor a adus beneficii într-un stat în curs de dezvoltare. Cea mai mare creștere a numărului evreilor a avut loc în secolul XIX, când ei au constituit 7% din întreaga populație poloneză. În general, regii Poloniei și nobilimea erau amabili cu evreii, pe când țărănimea și Biserica Romano-Catolică nu.\n\nÎn timpul existenței statului unit polono-lituanian, în secolul al XVI-lea Polonia a devenit monarhie electivă, a cărui rege era ales pe viață. La moartea acestuia se organizau alegeri. Această situație a fost necesară în urma crizei din anul 1572, când regele Poloniei, Sigismund al II-lea August, a decedat fără moștenitor. Nefiind stabilită nici o metodă de alegere a regelui, în această eventualitate, a fost nevoie de mai mult timp pentru a decide metoda de alegere a noului rege. În final, după lungi dezbateri, s-a decis să se permită întregii nobilimi poloneze să aleagă un nou rege. Nobilimea s-a adunat în Varșovia și a votat într-o „alegere liberă”, vot ce s-a efectuat după moartea regelui.\n\nPrimele alegeri poloneze au avut loc în 1573. Patru oameni au fost candidați pentru rege: Henric de Valois (Henryk Walezy), fratele regelui Franței (Carol al IX-lea), Ivan cel Groaznic, țarul Rusiei, arhiducele Ernest din casa Habsburg și regele Suediei, Ioan Vasa III. Alegerea a fost foarte dezordonată și a fost câștigată de Henric de Valois. Cauza pentru cea mai mare parte a dezordinii din timpul alegerilor a fost numărul mare de oameni care au venit să voteze. \n\nHenric de Valois a părăsit tronul Poloniei după doar patru luni de domnie, după ce a primit vestea morții fratelui său, care l-a numit moștenitor. Henric a devenit rege al Franței sub titlul de Henric III. Această mișcare a surprins majoritatea nobilimii, deoarece în timpul conducerii lui Henric economia Poloniei s-a dezvoltat.\n\nDupă 1569 uniunea statală polono-lituaniană a suferit o serie de invazii tătărești, care aveau drept scop a prăda, a jefui și a prinde sclavi. Zona limitrofă de la sud-est a fost într-o stare de război semi-permanent până în secolul XVIII. De asemenea, tătarii au sprijinit revoltele cazacilor în 1593, 1626, 1637-1638 și 1648-1654. Ultima, care a durat șase ani, a fost condusă de Bogdan Hmelnițki. Ca rezultat al mai multor cereri făcute de hatman, Ucraina a fost pusă sub protecția Rusiei. Acordul a fost făcut în ianuarie 1654, în orașul Pereiaslavl. Acesta a cauzat războiul polono-rus, care a durat între 1654 și 1667. La sfârșitul acestuia, opozanții au semnat un acord în Adrusovo (în jurul orașului Smolensk), unde Polonia a cedat Ucraina Rusiei și cazacii au primit drept de autonomie locală și armată internă. \n\nPolonia a avut unsprezece regi aleși. Aceștia au fost: Henric de Valois (Henryk Walezy), Ștefan Báthory (Stefan Batory), Sigismund al III-lea Vasa (Zygmunt III Waza), Vladislav al IV-lea Vasa (Władysław IV Waza), Ioan Cazimir al II-lea Vasa (Jan Kazimierz Waza), Mihai I (Michał Korybut Wiśniowiecki), Ioan al III-lea Sobieski (Jan III Sobieski), August al II-lea cel Puternic (August II Mocny), Stanisław Leszczyński, August al III-lea și Stanisław August Poniatowski.\n\nStatul polono-lituanian de după Uniunea de la Lublin a reprezentat un contrapunct interesant în perioada monarhiilor absolute din Europa Occidentală. Sistemul său politic cvasi-democratic, numit „libertatea de aur a nobilimii”, a reprezentat o situație politică fără precedent în istoria Europei. Din nefericire, luptele puternice dintre nobilimea mai săracă, magnații (panii) și regii aleși au subminat valorile cetățenești și au erodat, treptat, autoritatea și puterea guvernului. După seria războaielor pustiitoare din secolul XVII (cele mai notabile fiind Răscoala lui Bogdan Hmelnițki și Potopul), Polonia-Lituania a devenit un stat slab din punct de vedere politic pe scena europeană. Economia și dezvoltarea sa au fost afectate datorită păstrării caracterului agricol al țării și a statutului de șerbie pentru majoritatea populației, ceea ce a întârziat industrializarea țării. La începutul secolului XVIII uniunea polono-lituaniană, unul dintre cele mai mari state ale Europei, a devenit nimic mai mult decât marioneta vecinilor săi: a Austriei, a Prusiei și a Rusiei.\n\nOdată cu pătrunderea iluminismului în Polonia, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o mișcare de reformă și revitalizare a statului a adus schimbări importante în sistemul politic și economic, sfârșind prin introducerea primei constituții din Europa: Constituția de la 3 mai 1791. Din nefericire, aceasta a venit prea târziu pentru a putea impune reforme temeinice, deoarece vecinii antemenționați au împărțit Polonia într-o serie de trei partiții.\n\nDucatul Varșoviei \n\nDupă împărțiri, s-a început o perioadă de stagnare pe teritoriul polonez, care a durat până la 1806, când o parte a fostei Polonii a fost eliberată prin revolta populară inspirată de succesele lui Napoleon Bonaparte. Prima grijă a noului guvern a fost asigurarea hranei pentru armata franceză, care a luptat împotriva forțelor ruse în Prusia Răsăriteană.\n\nNapoleon Bonaparte a creat în mod oficial Ducatul Varșoviei în 1807. Crearea statului a fost unul dintre punctele tratatului de la Tilsit cu Prusia. Bonaparte a fost sprijinit atât de republicanii locali, cât și de importanta minoritate poloneză din Franța ca unicul om care putea să restituie suveranitatea poloneză după împărțiri. Deși a fost creat ca un stat satelit al Franței (și era doar un ducat, nu un regat), în acele timpuri se credea că națiunea poloneză va fi capabilă să-și recapete fostul statut și, poate, chiar și fostele frontiere. În mod oficial, statul a fost un ducat independent, aliat cu Franța și a făcut uniune personală cu Regatul Saxoniei — regele saxon, Frederic Augustus a fost, de asemenea, ducele Varșoviei. Dar în fapt, cea mai importantă persoană în ducat a fost ambasadorul francez. \n\nÎn 1809 s-a început un război scurt împortivă Austriei. Deși în bătălia de la Raszyn polonezii au fost înfrânți și austriecii au intrat în Varșovia, în cele din urmă polonezii au executat cu succes o manevră de învăluire a inamicului, reușind cucerirea orașelor Cracovia și Liov și a celei mai mari părți a regiunii anexate de Austria în timpul împărțirilor Poloniei. Tratatul care a pus capăt conflictului, tratatul de la Schönbrunn a permis extinderea teritoriului ducatului în zonele sudice pe care le stăpânise odinioară Polonia.\n\nDucatul nu și-a schimbat frontierele până la congresul de la Viena. După înfrângerea lui Bonaparte, mare parte a teritoriului ducatului a fost primită de Rusia în ianuarie 1813. Restul statului a fost anexat de Prusia. Aceste schimbări au fost acceptate la congres. Unica excepție a fost orașul Cracovia, care a fost controlat de către Austria, Prusia și Rusia ca Orașul Liber Cracovia.\n\nDupă Congresul de la Viena \nLa data de 3 mai 1815, în timpul congresului de la Viena Rusia a semnat cu Prusia și Austria tratate bilaterale de împărțire a Ducatului Varșoviei și acordul trilateral de creare a Orașului Liber Cracovia. S-a decis că ducatul va fi împărțit în trei părți: \n Wieliczka și împrejurimi — Imperiul Austriac\n Polonia Mare — Regatul Prusian\n restul ducatului — Imperiul Rus\n\nImperiul Rus \n\nO parte a Ducatului Varșoviei a fost schimbată în Regatul Poloniei, în mod popular numit și Regatul Congresului sau Polonia Congresului. Acesta a fost începutul „uniunii eterne” cu Rusia — fiecare țar următor al Rusiei avea să fie și rege polonez, conform constituției Regatului din 27 noiembrie 1815. Competențele monarhului includeau: politica externă, conducerea forțelor armate, alegerea persoanelor oficiale principale, dreptul de veto împotriva legilor Seimului ș.a.m.d. Țarul-rege a fost reprezentat în Polonia printr-un guvernator. Primul a fost generalul. (1815-1826). După moartea lui, țarul a renunțat la alegerea celui nou și a dat competențele lui Consiliului Administrativ. După revolta din noiembrie poziția de guvernator a fost reintrodusă.\n\nLa data de 29 noiembrie 1830 a început în Varșovia revolta, cauzată de primirea independenței de către Belgia în acel an. În timpul revoltei, Seimul l-a detronat pe regele Nicolae I Romanov la data de 25 ianuarie 1831. S-a sperat în alegerea unui nou rege. A avut loc intervenția forțelor ruse sub conducerea feldmareșalului Ivan Paschevici. La data de 21 octombrie a capitulat ultimul punct de rezistență al revoluționarilor — cetatea din Zamość. După revolta din noiembrie și detronare, casa Romanov a uzurpat titlul de rege al Poloniei. Nicolae II a renunțat la acesta la data de 25 decembrie 1916, recunoscând suveranitatea Regatului Polonez. După revoltă s-a intensificat rusificarea, iar autonomia regiunii a fost limitată.\n\nLa data de 22 ianuarie 1863 a început cel de-al doilea război de independență, revolta din ianuarie. Și aceasta a fost împotriva Imperiului Rus. Lupte au avut loc atât pe teritoriul Regatului Congresului, cât și în Lituania, Belarus și o parte a Ucrainei. S-a finalizat în primăvara anului 1864. După aceasta, autonomia Poloniei a fost definitiv anulată.\n\nAustria și Austro-Ungaria \n\nTermenul Galiția și Lodomeria, tradițional prescurtat Galiția, a intrat în uz după prima împărțire a Poloniei, când Imperiul Austriac a primit partea sudică a Republicii Celor Două Națiuni, cu voievodatul rutean cu Liov, Rzeszów, Belz, Sanok și Przemyśl, partea sudică a Poloniei Mici cu Tarnów, Oświęcim, Jaworzno, Nowy Targ și Nowy Sącz, Zamość și câteva fortărețe din Podolia — Tarnopol, Zbaraj. Aceste teritorii au primit un statut de statul regal al Austriei, cu denumirea oficială Regatul Galiției și Lodomeriei (). Purtând titlu Rex Galiciæ et Lodomeriæ, diplomația austriacă a încercat să vizualizeze dreptul monarhilor austrieci — similar stăpânitorilor coroanei ungare — pentru a controla teritoriile cucerite.\n\nÎn 1861 Galiția a primit autonomia cu parlament statal și guvern local în Liov. În 1867, după crearea monarhiei dualiste, (Regatul Galiției și Lodomeriei a rămas în Imperiul Austriac), autonomia a fost mai extinsă. Guvernul austriac a garantat că guvernatorii vor fi aleși din populația locală. Parlamentul a avut drept de a face legi legate de economia regiunii, comunicații, educație și sănătate. Datorită acelor schimbări, Galiția a devenit centrul mișcării liberaționiste poloneze, aici luând ființă partide politice și organizații paramilitare, care au constituit baza pentru crearea Legiunilor Poloneze la începutul secolului XX.\n\nRepublica Cracoviană \n\nRepublica Cracoviană, cunoscută și ca Orașul Liber Cracovia, a fost creată în 1815, din inițiativa țarului Alexandru I, care a propus în cursul negocierilor între cele trei imperii transformarea Cracoviei și a Toruńului în orașe libere. Finalmente, Toruń a fost anexat de Prusia, iar Cracovia și împrejurimile sale au fost organizate în statul „liber, independent și exigent neutru” sub controlul Austriei, Rusiei și Prusiei.\n\nNoul stat nu a primit dreptul la politică externă proprie. Interesele lui au fost reprezentate de cele trei imperii. Aceste state au promis respectul etern pentru neutralitatea Orașului Liber și nu au permis armatelor lor intrarea în teritoriul cracovian. În răspuns, Cracovia a trebuit să predea toți agenții străini și dezertorii, care au căutat azil pe teritoriul ei. Data formală de creare a statului a fost 18 octombrie 1815. Statul cracovian a fost dizolvat în 1846, după revolta cracoviană și apoi a devenit o parte a Galiției.\n\nPrusia \n\nÎn teritoriul polonez aparținând Prusiei, conform Congresului de la Viena, a fost creat Marele Ducat Poznań, ducatul autonom în cadrul regatului Prusiei, care nu făcea parte din Confederația Germană. Guvernul prusac l-a creat pentru a stabiliza situația în acest teritoriu și pentru a liniști ambițiile naționale ale polonezilor. După revolta din noiembrie în Polonia Congresului, sprijinită de locuitorii regiunii, autonomia ducatului a fost minimizată și, apoi, după revoltele velicopolone din 1846 și 1848, abolită în integralitate.\n\nAdministrația prusacă a schimbat denumirea regiunii în Provincia Posen (Provinz Posen), dar numele vechi a continuat să fie folosit în mod neoficial. De asemenea, titlul regal al regilor prusaci, precum și cel imperial al împăraților germani, a conținut această denumire până la abdicarea lui Wilhelm al II-lea.\n\nPrimul Război Mondial \n\nÎn anul 1914 a început Primul Război Mondial, la care au luat parte și cele trei state care își împărțeau teritoriul polonez. Imperiul German și Austro-Ungaria făceau parte din Puterile Centrale, iar Imperiul Rus a devenit membrul Antantei. Această situație a creat posibilitatea refacerii statului independent polonez.\n\nAceastă perioadă a fost una de austeritate, caracterizată prin nivelul slab de aprovizionare a populației, precum și prin pierderi mari de vieți omenești, atât în rândul soldaților, cât și în cadrul populației civile, forțată să efectueze muncă obligatorie. Din cauza deceselor și a deportărilor, populația teritoriului care, ulterior, a format A doua Republică s-a redus cu aproximativ 14,9%. Pierderile materiale cauzate de război au fost și ele extrem de importante. Rușii au dat foc la câmpul de țiței din Galiția, în timp ce germanii au distrus numeroase fabrici, demolându-le și reconstruindu-le în Germania cu componente aduse din Polonia.\n\nÎn general, se consideră că pentru Polonia și polonezi Primul Războiul Mondial s-a sfârșit la data de 11 noiembrie 1918. Această dată este sărbătorită actualmente ca Ziua Independenței.\n\nA doua Republică \n\nContemporanii au numit statul polonez din perioadă înterbelică A doua Republică (în poloneză II Rzeczpospolita). Această denumire este folosită pentru a arăta continuarea Primei Republici — uniunea statală între Polonia și Lituania. Începutul ei a avut loc la data de 11 noiembrie 1918, când Józef Piłsudski a primit conducerea militară în Varșovia și, apoi, trei zile mai târziu, pe 14 noiembrie, când a primit și conducerea civilă. Două date sunt considerate ca sfârșitul celei de-a doua Republici — 17 septembrie 1939, când autoritățile poloneze au traversat frontiera românească, și 25 septembrie 1939, când președintele Ignacy Mościcki a predat puterile sale guvernului polonez din exil.\n\nStatul nou a primit doar teritoriul care a fost controlat de polonezi în noiembrie 1918 și partea vestică a Prusiei (Prusia Occidentală), cu excepția orașului Gdańsk (care a fost transformat în Orașul Liber Danzig sub controlul Germaniei și Poloniei, sub supravegherea Ligii Națiunilor. Polonia Mare a fost unită cu Polonia după revolta velicopolonă, în 1919. Părțile Sileziei și orașul Katowice s-au alăturat în urma unui plebiscit și a trei revolte în 1921. În cele din urmă, teritoriul estic ce cuprindea orașele cu Liov, Brest, Hrodna și Vilnius a fost adăugat Poloniei conform tratatului de la Riga din 18 martie 1921. Silezia poloneză a avut statutul de regiune autonomă numită voievodatul Silezia, cu reședința la Katowice și dotată cu un parlament propriu.\n\nStatul polonez, alături de Germania Nazistă și Ungaria, a participat la împărțirea Cehoslovaciei în anul 1938. Polonia a primit regiunea Zaolzie și câteva minuscule teritorii din Slovacia situate în jurul munților Tatra.\n\nÎn perioada interbelică, Polonia a fost un stat multinațional și multietnic. Polonezii reprezentau între 64 și 69% din populație. În toate regiunile estice, cu excepția voievodatului Liov și a voievodatului Vilnius polonezii erau minoritari. În Pomerania și Polonia Mare germanii reprezentau minoritatea cea mai importantă. Evreii locuiau în majoritatea orașelor mari, fiind minoritatea cea mai importantă din Varșovia, Cracovia, Liov și Łódź. Cu toate acestea singura limbă oficială era poloneza iar religia romano-catolică era religia oficială a statului. Această stare de fapt a cauzat numeroase probleme etnice și religioase în aproape fiecare regiune a statului.\n\nPolonia a fost înconjurată din fiecare parte de state inamice sau ostile — Germania la vest, Lituania la nord-est, Uniunea Sovietică la est și Cehoslovacia la sud. Doar Letonia la nord-est și România la sud-est au avut relații diplomatice bune cu Polonia. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, aceasta din urmă a oferit refugiu guvernului polonez.\n\nAl Doilea Război Mondial \n\nLa data de 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul Ribbentrop-Molotov, care a conținut și punctul secret privind împărțirea Poloniei în două zone de control: cea germană și cea sovietică. La 1 septembrie 1939 Adolf Hitler a ordonat trupelor sale să intre în Polonia. La început, au fost atacate cetăți în Gdańsk (Westerplatte) și Wieluń. la 17 septembrie și trupele sovietice au atacat Polonia dinspre est, bucurându-se de suportul populației de origine bielorusă și ucraineană. Guvernul polonez a scăpat refugiindu-se în România și, apoi, în Franța. Când Germania a atacat și Uniunea Sovietică, întreaga suprafață a statului a fost ocupată de forțe armate germane.\n\nPolonezii au format mișcarea de rezistență națională și guvernul în exil, la început în Paris și, apoi, la Londra, care au fost recunoscute de Uniunea Sovietică. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 400.000 de polonezi au luptat sub conducere sovietică, iar 200.000 au făcut parte din armatele vestice, în unitățile loiale guvernului polonez aflat în exil.\n\nÎn aprilie 1944 autoritățile Uniunii Sovietice au rupt relațiile cu guvernul exilat, atunci când soldații germani au anunțat că au descoperit morminte ale ofițerilor polonezi omorâți în Katyń. Sovieticii au răspuns că polonezii i-au insultat prin cererea lor ca Crucea Roșie să cerceteze aceste raporturi. În iulie 1944 Armata Roșie și Armata Poporului Polonez (Ludowe Wojsko Polskie, LWP) au intrat în Polonia, alungând, cu grele pierderi (600.000 de morți) trupele germane și instalând în Lublin „Comitetul Polonez de Eliberare Națională” (Polski Komitet Wyzwolenia Narodowego, PKWN, guvern temporar controlat de către comuniști.\n\nDeși la est forțele sovieto-poloneze au înregistrat multe succese, germanii încă au avut puterea de a controla mare parte a fostului stat polonez. Au avut loc multe încercări de schimbare a acestuia și cea mai importantă a fost în Varșovia, unde a fost organizată revolta. Aceasta a fost plănuită cu încrederea că forțele sovietice, așteptând pe malul drept al Vistulei, în refacere, vor da un ajutor masiv în bătălia pentru eliberarea Varșoviei. Însă, nici un ajutor nu a venit din partea sovietică. Forțele Uniunii Sovietice au ocupat înainte fluviul și au dat polonezilor care au organizat revolta eticheta de „criminali” în radioemisiuni. În următoarele două luni, sovieticii au observat calm cum naziștii au reprimat cu brutalitate feroce eforturile revoluționarilor. După capitularea polonezilor, Hitler a comandat distrugerea orașului zicând „nu vor sta în Varșovia nici două cărămizi”. Germanii au fost finalmente învinși când forțele sovietice și-au reluat invazia în 1945.\n\nÎn timpul războiului, aproximativ 6 milioane de cetățeni polonezi au fost omorâți de germani și peste 2,5 milioane au fost deportați în Germania, pentru muncă forțată, sau în lagăre de exterminare precum Auschwitz-Birkenau. Între 1941-1943 naționaliștii ucraineni au omorât mai mult de 100.000 de polonezi în Galiția și Volânia. Aproximativ 500.000 de cetățeni polonezi au fost deportați în Uniunea Sovietică, mulți în gulaguri.\n\nGuvernul sovietic a insistat pentru a reține majoritatea teritoriilor capturate conform pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 (acum teritorii occidentale ale Belarusului și Ucrainei), recompensând Polonia cu părțile Sileziei, ale Pomeraniei și Prusiei Orientale, cu orașe precum Gdańsk (Danzig), Olsztyn (Allenstein), Szczecin (Stettin) și Wrocław (Breslau), acum unele dintre cele mai importante din stat. O dată cu anexarea teritoriilor de către Polonia, majoritatea germanilor au fost expulzați în Germania.\n\nRepublica Populară Polonă \n\nÎn iunie 1945, după conferința de la Ialta, a fost creat Guvernul Provizoriu Polonez al Unității Naționale și, în luna următoare, a fost recunoscut de ONU. Deși în acord se cereau alegeri libere, cele organizate în ianuarie 1947 au fost controlate de partidul comunist. Comuniștii au instalat apoi un regim în totalitate sub controlul lor. Guvernul polonez exilat a existat până în 1990, dar influența lui a fost foarte limitată.\n\nÎn octombrie 1956, după al XX-lea congres al PCUS (ținut în același an la Moscova și care a inițiat destalinizarea), în Polonia a avut loc o zguduire a regimului comunist polonez, ca urmare a revoltei muncitorilor din Poznań. Deși regimul a menținut în cea mai mare parte țelurile comuniste economice și societale, guvernarea condusă de prim-secretarul partidului comunist, Władysław Gomułka, a început liberalizarea vieții în Polonia.\n\nÎn 1968, aceasta tendință a fost anulată, când demonstrațiile studenților au fost reprimate și o campanie antisionistă, inițial vizând adepții lui Gomułka, a cauzat emigrarea majorității evreilor rămași în Polonia după Al Doilea Război Mondial.\n\nÎn decembrie 1970, au avut loc noi tulburări și greve în trei porturi principale: Gdańsk, Gdynia și Szczecin, izbucnite din cauza majorării prețurilor la produsele de bază. Grevele au reflectat nemulțumirea în societatea poloneză față de condițiile de trai și de muncă. Gomułka a fost înlocuit cu Edward Gierek (20 decembrie 1970).\n\nSprijinită prin infuzii mari de credite din țările vestice, rata creșterii economiei poloneze a fost una dintre cele mai mari în lume în prima jumătate a anilor '70 ai secolului XX. Însă capitalul împrumutat a fost în majoritate prost investit și, în consecință, pierdut. Economia dirijată de stat nu a putut folosi eficient resursele noi. Povara datoriilor a devenit insuportabilă la sfârșitul deceniului opt, iar creșterea economică a devenit negativă în 1979.\n\nÎn octombrie 1978 arhiepiscopul Cracoviei, Karol Wojtyła, a devenit Papa Ioan Paul al II-lea, cap al Bisericii Romano-Catolice. Catolicii polonezi s-au bucurat de alegerea compatriotului lor și au salutat cu entuziasm vizita sa în Polonia din iunie 1979.\n\nAvând o datorie externă de circa 20 de miliarde de dolari, guvernul a făcut la 1 iulie 1980 a recurs la o nouă majorare a prețurilor la carne. O reacție în lanț a paralizat sectorul economic pe coasta Balticii la sfârșitul lunii august, și, pentru prima dată, s-au închis majoritatea minelor din Silezia. Polonia a întrat într-o criză majoră, care avea să-i influențeze puternic viitorul.\n\nLa 31 august 1980, muncitorii de la șantierele navale „V. I. Lenin” în Gdańsk, conduși de electricianul Lech Wałęsa, au semnat un acord de 21 de puncte cu guvernul, după care și-au încetat greva. Acorduri similare au fost semnate și cu muncitorii din Szczecin și din provincia Silezia. Principala clauză a acordurilor prevedea garantarea drepturlor muncitorești de a înființa sindicate libere și dreptul la grevă. După semnarea acordului de la Gdańsk, noua mișcare sindicală „Solidaritatea” (Solidarność) s-a extins în toată Polonia.\n\nNemulțumirea exprimată în greve a crescut în urma știrilor despre acte grave de corupție și erori de guvernare și management, de care se făceau responsabile, în primul rând ,eșaloanele superioare din conducerea partidului comunist din Polonia. În septembrie 1980, Edward Gierek a fost înlocuit cu Stanisław Kania în funcția de prim-secretar al partidului.\n\nAlarmată de PZPR din cauza slăbirii rapide a autorității după acordul de la Gdańsk, Uniunea Sovietică a reacționat în decembrie 1980 prin masarea de trupe de-a lungul frontierei cu Polonia. În februarie 1981, ministrul Apărării, generalul Wojciech Jaruzelski, a devenit prim-ministru iar în octombrie, în același an, a fost numit prim secretar al partidului comunist. În timpul primului congres al „Solidarității” (septembrie-octombrie 1981), Lech Wałęsa a fost ales președintele național al sindicatului.\n\nÎn noaptea de 12-13 decembrie, regimul a introdus legea marțială. Armata și Unitățile Armate ale Miliției Cetățenești (Zbrojne Oddziały Milicji Obywatelskiej) au fost folosite pentru a combate „Solidaritatea”. Practic, toți conducătorii sindicatului „Solidaritatea” și mulți susținători au fost arestați. Statele Unite ale Americii și alte țări occidentale au reacționat prin impunerea de sancțiuni împotriva guvernului polonez și a Uniunii Sovietice. Starea de neliniște în stat a persistat mulți ani după aceste evenimente.\n\nRegimul comunist polonez a suspendat legea marțială, în cadrul unei serii de măsuri lente și neuniforme. Suspendarea legii marțiale a avut loc în 1982, când au fost eliberați câțiva deținuți politici. Deși dreptul formal s-a finalizat în iulie 1983 și amnistia generală a fost legiferată, sute de prizonieri de conștiință au continuat să rămână în detenție.\n\nÎn iulie 1984 a fost declarată încă o amnistie generală și, după două ani, au fost eliberați aproape toți deținuții politici. Însă autoritățile au continuat să persecute dizidenții și activiștii sindicatului liber. „Solidaritatea” a rămas proscrisă și publicațiile ei erau interzise, iar publicațiile independente erau cenzurate.\n\nLa sfârșitul anilor '80, regimul a fost nevoit să negocieze cu „Solidaritatea” în așa-zisele negocieri la masa rotundă. Alegerile legislative din 1989 au fost unul dintre cele mai importante evenimente, deoarece au marcat căderea comunismului, la început în Polonia, apoi în alte țări ale Europei Centrale și Răsăritene.\n\nPolonia contemporană \nDupă căderea comunismului, Polonia, precum alte state ale Europei Centrale, s-a transformat în republică democratică, și, precum vecinii săi, s-a confruntat cu probleme economice și cu inflația. În 2007 este clasificată drept stat în curs de dezvoltare. În 1999 a devenit membru al NATO și în 2004 — al Uniunii Europene. În 2007 Polonia a intrat în spațiul Schengen. Din 2009 până în 2012, Jerzy Buzek, fostul prim-ministru, a fost ales Președinte al Parlamentului European.\n\nComisia Europeană a blocat fonduri de 150 milioane Euro pentru zonele libere de LGBT din Polonia, a blocat de asemenea plata a 42 miliarde Euro din fondul de recuperare după Covid, deoarece Polonia nu respectă dreptul european. Curtea Constituțională a Poloniei a decis să nu se supună unor prevederi ale dreptului european. Comentatorii apreciază că acest fapt va avea consecințe asupra rolului Poloniei în UE.\n\nGeografie \n\nLungimea frontierelor Poloniei este de 3.511 km, dintre care 440 km reprezintă o frontieră maritimă (coasta Mării Baltice, care nu formează frontiera statală, are o lungime de 528 km). Vecinii Poloniei sunt:\n Germania la vest (467 km)\n Republica Cehă (796 km) și Slovacia (541 km) la sud\n Ucraina (535 km) și Belarus (418 km) la est\n Lituania (104 km) și Rusia (210 km) la nord\n Danemarca și Suedia pe Marea Baltică\nDupă suprafață, Polonia ocupă locul 9 în Europa și 69 în întreaga lume.\n\nDe la nord la sud Polonia se întinde pe o lungime de 649 km sau 5°50'. Acest fapt cauzează o diferență în durata zilei între nordul și sudul țării. Vara, ziua în nord este mai lungă cu aproximativ o oră, pe când în iarnă – invers. De la vest la est, țara are 689 km sau 10° 02'. Întinderea totală a Poloniei (vest-est și nord-sud) este de 15°51'.\n\nPolonia se află în fusul orar al Europei Centrale, timpul solar al meridianului 15°, care trece la vest de Jelenia Góra, Zielona Góra și Gorzów Wielkopolski, și la est de Szczecin.\n\nPunctele extreme ale Poloniei sunt:\n la sud: vârful Opołonek (49°00' N)\n la nord: , cartierul orașului Władysławowo (54°50' N)\n la vest: curba fluviului Odra în apropierea satului (14°07' E)\n la est: curba râului Bug în apropierea satului (24°09')\nCentrul geografic al Poloniei se află în satul , . Cel mai vechi centru calculat al Europei (1775) este în Suchowola, . Alte localități aflate pe acest punct pe teritoriul Poloniei nu sunt de acord cu calculele științifice.\n\nTopografie \n\nTeritoriul Poloniei se extinde peste cinci regiuni geografice. La nord-vest se află litoralul Mării Baltice, care se întinde de la Golful Pomeranian la Golful Gdańsk. Aceasta coastă este marcată prin mai multe peninsule, lacuri de coastă și dune. În general netedă, ea este croită prin Laguna Szczecin, Golful Puck și Laguna Vistuleană. Centrul țării, împreună cu părțile nordului, se află în Câmpia Europei de Nord. Răsărind delicat de deasupra acest podiș se află o regiune geografică cuprinsă de patru districte ale lacurilor: Districtul Lacurilor Pomeranian, Districtul Lacurilor al Poloniei Marii, Districtul Lacurilor Cașubian și Districtul Lacurilor Mazurian, cel din urmă fiind mai mare și cuprinzând părțile nord-estice ale țării. La sud, se află o regiune montană a Sileziei și a Poloniei Mici.\n\nPolonia are 21 de munți care depășesc 2.000 de metri înălțime, toți în Tatra Înaltă (Wysokie Tatry). Tatra poloneză, care este alcătuită din Tatra Înaltă și Tatra Occidentală, reprezintă cel mai înalt grup de munți din Polonia și din Carpați. Cel mai înalt vârf al Poloniei este Rysy și are 2.499 de metri. Alte grupe de munți mari sunt: Beskizi (Babia Góra, 1.725 de metri), Karkonosze (Śnieżka, 1.602 de metri) și (, 1.346 de metri).\n\nPunctul cel mai jos al Poloniei – 2 metri sub nivelul mării – se află în satul , în apropierea orașului Elbląg, la Delta Vistulei.\n\nApe \nCele mai lungi râuri ale Poloniei sunt: Vistula (Wisla) - 1.047 km), Oder (Odra) - 854 km , Warta (808 km) și râul Bug (772 km). Vistula și Odra se varsă în Marea Baltică, precum multe râuri din Pomerania (de exemplu, Rega, Parsęta, Słupia). Râurile Łyna și Angrapa sunt afluenți ai Pregoliei, Czarna Hańcza – al Nemunasului. Atât Pregolia cât și Nemunas se varsă în Marea Baltică.\n\nPe când majoritatea râurilor poloneze se varsă direct sau indirect în Marea Baltică, la Beskizi își au izvorul câțiva afluenți superiori ai Oravei, care se varsă via Váh și Dunăre în Marea Neagră, precum și cele ale Nistrului, care, de asemenea, este un afluent al Mării Negre.\n\nCu aproape 10.000 de corpuri de apă acoperind mai mult de un hectar, Polonia este unul dintre statele cu cele mai numeroase lacuri din Europa. In Europa, doar Finlanda are o mai mare densitate a lacurilor. Cele mai mari lacuri se află în Mazuria și se întind pe mai mult de 100 km² lacurile (Śniardwy – 113,8 km² și Mamry – 104 km²). Alte lacuri importante sunt Łebsko și Dąbie. Departe de districtele lacurilor la nord, există și multe iazuri în munți, din care Morskie Oko este cel mai mare.\n\nCel mai adânc lac este lacul Hańcza, care are 108,5 de metri adâncime. Se află în voievodatul Podlasia, în apropierea orașului Suwałki.\n\nPe lângă lacurile naturale, există și 98 de lacuri de acumulare. Cel mai vechi este lacul Mylof (lacul Zapora), creat în anul 1848. Cel mai important este lacul Włocławek, care are o suprafață de 70,4 km² și capacitate de 408 hm³ (lacul Solina are o capacitate mai mare – 472 hm³, dar este mai mic – suprafață sa este de 22 km²).\n\nCoasta poloneză a Mării Baltice are 528 de kilometri și se extinde de la Świnoujście pe insulele Usedom (Uznam) și Wolin la vest, la Krynica Morska pe Peninsula Vistuleană. În cea mai mare parte, Polonia are o linie de coastă netedă, formată prin mișcarea continuă a nisipului datorită vânturilor. Această eroziune a format stânci, dune și peninsule, închizând lagune vechi și creând lacuri, precum lacul Łebsko în Parcul Național Słowiński. Cele mai lungi peninsule sunt Peninsula Hel și Peninsula Vistuleană. Pe coastă există și multe stațiuni turistice, precum Sopot, Kołobrzeg sau Ustka.\n\nClimă \nPolonia are o climă moderată, caldă tranzitivă cu temperaturile din sud atingând valori mai înalte decât în nord. Vara, o temperatură medie este de 17 °C pe coastă și de 18,3 °C în voievodatul Silezia Inferioară. Iarna, temperaturile medii sunt între 0 °C în Świnoujście și -7 °C în Suwałki. Precipitațiile sunt intense pe întregul an, dar, în special în estul țării, iarna este mai secetoasă decât vara.\n\nOrașe \n\nÎn Polonia sunt 913 orașe, dintre care cel mai recente două au primit titulatura de orașe la data de 1 ianuarie 2014. Cel mai mic oraș este Wyśmierzyce (, voievodatul Mazovia), care are o populație de 906 locuitori. Cel mai mare – Varșovia – are o populație de 1.700.536 de locuitorii în cadrul frontierelor orășenești.\n\n17 orașe au o populație mai mare de 200.000 de locuitori:\n Varșovia — 1.758.536 de locuitori\n Cracovia — 766 739 de locuitori\n Łódź — 693 797 de locuitori\n Wrocław — 638.364 de locuitori\n Poznań — 551.627 de locuitori\n Gdańsk — 463.754 de locuitori\n Szczecin — 405.657 de locuitori\n Bydgoszcz — 366.074 de locuitori\n Lublin — 354.967 de locuitori\n Katowice — 317.220 de locuitori\n Białystok — 294.864 de locuitori\n Gdynia — 252.791 de locuitori\n Częstochowa — 246.890 de locuitori\n Radom — 227.018 de locuitori\n Sosnowiec — 226.034 de locuitori\n Kielce — 208.193 de locuitori\n Toruń — 208.007 de locuitori\n\nZone metropolitane \nCele mai mari zone metropolitane ale Poloniei sunt:\n Regiunea Industrială a Sileziei Superioare, centrată în Katowice — aproximativ 3,5 milioane de locuitori\n Aglomerația Varșoviană — aproximativ 3.1 milioane de locuitori\n Aglomerația Cracoviană — aproximativ 1,3 milioane de locuitori\n Aglomerația orașului Łódź — aproximativ 1,16 milioane de locuitori\n „Trioraș” (Gdańsk, Gdynia, Sopot și împrejurimi) — 1,1 milioane de locuitori\nZonele metropolitane mai mici sunt formate din capitalele altor regiuni și din alte orașe mari, de ex. Szczecin, Bydgoszcz, Lublin, Tarnów, Bielsko-Biała și Kielce.\n\nPolitică \n\nConform Constituției Republicii Poloneze din anul 1997, Polonia este o republică parlamentară bazată pe principiul separării puterilor în stat.\n\nPuterea legislativă \n\nParlamentul, puterea legislativă, este împărțit în două camere – Seim (camera inferioară) cu 460 de membri, și Senatul (camera superioară) cu 100 de membri. Este ales prin vot universal, direct, egal, secret și proporțional pentru o perioadă de 4 ani. Îndatorirea sa principală este stabilirea drepturilor prin aprobarea legilor și ratificarea convențiilor internaționale. Dizolvarea Seimului înainte de terminarea mandatului e posibilă doar în unele cazuri speciale descrise în Constituție. Prelungirea mandatului este și ea posibilă, dar doar în cursul aplicării dreptului marțial sau cu 3 de luni înainte de sfârșitul mandatului.\n\nSeimul și Senatul aleg din cadrul lor un președinte al camerei, numit mareșal (marszałek) și vicepreședinți, numiți vicemareșali (wicemarszałkowie), care formează un prezidiu (prezydium). Președintele Seimului (Marszałek Sejmu) este ales ca reprezentant suprem al camerei inferioare a Parlamentului. Prerogativele sale sunt conducerea dezbaterilor camerei și reprezentarea Seimului în exterior. Ambele camere creează și comisii parlamentare – permanente, care au drept scop pregătirea proiectelor din domeniul legislației și controlului – în prezent funcționează 41 de comisii (27 în Seim și 14 în Senat). Există și comisii speciale, create cu scopul de a cerceta cazurile concrete ale camerelor, care sunt dizolvate în urma realizării activității.\n\nParlamentarii pot crea cluburi parlamentare formate din cel puțin cincisprezece membri. Membrii Seimului pot, de asemenea, forma grupuri parlamentare, care necesită cel puțin 3 membri. Parlamentarii se bucură de imunitate pe perioada legislativă.\n\nPuterea executivă \n\nPuterea executivă este reprezentată în Polonia prin Președinte (Prezydent Rzeczypospolitej Polskiej) și Consiliul Miniștrilor (Rada Ministrów). Președintele este ales prin vot universal pentru un mandat de 5 ani. Pentru a câștiga alegerile, un candidat trebuie să obțină o majoritate simplă (mai mult de 50%). Poate deține această funcție maxim 10 ani (două mandate). Președinte al Poloniei este Andrzej Duda.\n\nConform Constituției, Președintele este reprezentantul suprem al statului în relațiile interne și externe, este comandantul Forțelor armate ale Republicii Poloneze, garantează inviolabilitatea și indivizibilitatea teritoriului statal, precum și respectarea Constituției. Principalele sale atribuții sunt: promulgarea legilor acceptate de Parlament, ratificarea tratatelor internaționale, numirea judecătorilor, acordarea cetățeniei sau folosirea dreptului de clemență.\n\nOrganul consultativ al Președintelui în cazuri de siguranță statală este Consilul Siguranței Naționale (Rada Bezpieczeństwa Narodowego). În cazuri importante pentru interesul statului, Președintele poate convoca Consiliul Cabinetului (Rada Gabinetowa) – o ședință la care acesta participă împreună cu membrii Consiliului Miniștrilor. Organul auxiliar al Președintelui, care îl ajută în executarea îndatoririlor, este Cancelaria Președintelui Republicii Poloneze (Kancelaria Prezydenta RP).\n\nConsiliul Miniștrilor (guvernul) este organul colectiv al puterii executive. Este compus din: prim ministru, vicepremieri, miniștri și șefii comitetelor.\n\nSistemul de creare a guvernului este descris în Constituția Republicii Poloneze, conform căreia Președintele desemnează Consiliul Miniștrilor împreună cu Primul Ministru. Premierul este obligat să prezinte în Seim, într-o perioadă de 14 de zile de la numirea sa, un program de guvernare (exposé) prin care cere un vot de încredere. Seimul poate acorda votul de încredere doar când cel puțin jumătate din delegați sunt prezenți. Dacă guvernul nu obține votul de încredere, Seimul, într-o perioadă de 14 de zile, alege Primul Ministru și miniștrii conform unor principii asemănătoare.\n\nPuterea judecătorească \nOrganele puterii judecătorești în Polonia sunt: Curtea Supremă de Justiție (Sąd Najwyższy), judecătoriile locale, regionale, orășenești și curțile de apel, precum și tribunalele (militare și administrative – tribunale administrative regionale și Curtea Supremă Administrativă). Împreună cu Tribunalul de Stat (Trybunał Stanu) și Tribunalul Constituțional (Trybunał Konstytucyjny) acestea formează puterea judecătorească independentă de celelalte puteri în stat.\n\nTribunalele judecă litigiile în numele Republicii Polonia, toți judecătorii și membrii tribunalelor supunându-se numai Constituției și legilor. Judecătorii nu pot fi membri de partid politic ori de sindicat și nu pot desfășura activități publice care contravin principiilor de independență a tribunalelor și a judecătorilor (art. 178 alin 3. din Constituția Poloniei).\n\nOrganizarea administrativ-teritorială \n\nPolonia este împărțită în 16 voievodate (). Acestea sunt subdivizate în 314 powiate, 65 de municipii ( sau powiat grodzki) și 2.478 de comune (, dintre care 307 sunt comune urbane, 582 comune urbane și 1.589 comune rurale).\n\nApărare \n\nForțele armate poloneze sunt compuse din patru ramuri: Forțele Terestre (Wojska Lądowe), Forțele Navale (Marynarka Wojenna), Forțele Aeriene (Siły Powietrzne) și Forțele Speciale (Wojska Specjalne). Armata este subordonată Ministrului Apărării Naționale, însă comandantul său suprem este Președintele Republicii.\n\nArmata poloneză este formată în prezent dintr-un efectiv de 65.000 de personal activ, în timp ce Marina și Forțele Aeriene au 14.300 respectiv 26.126 de militari (bărbați și femei).\n\nMarina Militară\nMarina poloneză este una dintre cele mai mari forțe navale din Marea Baltică și este în mare parte implicată în operațiuni pe Marea Baltică, cum ar fi misiuni de căutare și salvare în apele teritoriale ale Poloniei, precum și măsurători hidrografice și de cercetare, cu toate acestea, recent Marina Poloneză a jucat rol internațional în Invazia Irakului din 2003, asigurând suport logistic pentru Marina Statelor Unite.\n\nForțele Aeriene\n\nPoziția actuală a Forțelor Aeriene Poloneze este cam la fel, de obicei participă în misiuni de rutină deasupra Mării Baltice, dar cu excepția unui număr de unități care servesc în Afganistan, nu a participat la nicio luptă activă de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.\n\nÎn 2003, avionul de producție americană F-16 C Fighting Falcon a fost ales ca noul avion de vânătoare multirol pentru Forțele Aeriene, primele livrări au avut loc în noiembrie 2006.\n\nCea mai importantă misiune a forțelor armate este apărarea integrității teritoriale a Poloniei și interesele poloneze în străinătate.\n\nObiectivul național de securitate al Poloniei este de a se integra mai mult cu NATO și apărarea europeană, economic și cu instituțiile sale politice, prin modernizarea și reorganizarea forțelor sale militare. În prezent, forțele armate sunt în curs de reorganizare în conformitate cu standardele NATO, iar de la 1 ianuarie 2010 s-a trecut în întregime la serviciu militar pe bază de contract. Din 2007 până la modificarea legii privind serviciul militar obligatoriu, termenul obligatoriu de serviciu militar a fost de nouă luni.\n\nDoctrina militară poloneză reflectă aceeași natură defensivă ca și cea a partenerilor săi din NATO. Din 1953-2009 Polonia a fost un mare contribuitor la diferite misiuni de menținere a păcii ale Națiunilor Unite. Forțele armate poloneze au luat parte la Invazia Irakului din 2003 cu trimiterea a 2.500 de soldați în sudul țării.\n\nArmata a fost temporar, dar grav afectată de pierderea multora dintre comandanții săi de top în urma accidentului aviatic de la Smolensk, din 2010, în care au decedat toți cei 96 de pasageri și echipajul avionului Tu-154, inclusiv, printre alții, șeful Statului Major General, Franciszek Gagor și Comandantul Forțelor Aeriene, generalul Andrzej Blasik. Delegația era în drum pentru comemorarea a 70 de ani de la Masacrul de la Katyń.\n\nEconomie \n\nDupă căderea comunismului, Polonia a urmat o politică de liberalizare a economiei și astăzi este unul dintre exemplele tranziției de succes de la o economie dirijată de stat la o economie de piață.\n\nPrivatizarea companiilor mici și mijlocii care au fost controlate de guvern și dreptul liber de înființare de firme noi au permis dezvoltarea agresivă a sectorului privat. Ca o consecință, au apărut și organizații de apărare a drepturilor consumatorilor. Restructurarea și privatizarea „sectoarelor sensibile” precum industria minieră, metalurgică, căile ferate și energia au fost demarate începând din 1990. Între anii 2007 și 2010, Guvernul Poloniei plănuiește să listeze douăzeci de companii publice pe bursa poloneză, inclusiv companii din industria minieră. Până în prezent (2007), cele mai mari privatizări au fost vânzarea companiei naționale de telecomunicații, , către operatorul France Télécom, în anul 2000 și vânzarea a unui procent de 30% din acțiunile celei mai mari bănci a Poloniei, PKO Bank Polski, pe Bursa din Varșovia în anul 2004.\n\nÎn domeniul agriculturii, Polonia dispune de mai mult de două milioane de ferme private, având potențial de a deveni cel mai important stat producător de alimente din întreaga Uniune Europeană.\n\nExistă însă o serie de probleme, legate în special de lipsa investițiilor în anumite sectoare economice. Reformele structurale din domeniul asistenței medicale, a educației, din sistemul de pensii, precum și din administrația de stat au sfârșit prin a provoca o mare presiune fiscală asupra contribuitorilor polonezi.\n\nCreșterea PIB-ului a fost puternică și stabilă între anii 1993 și 2000, cu o perioadă scurtă de încetinire a ritmului în intervalul 2001-2002. Perspectiva integrării mai apropiate în Uniunea Europeană a determinat o dezvoltare economică susținută, cu o creștere anuală de 3,7% în 2003, față de numai 1,4% în 2002. În anul 2004, creșterea PIB-ului a fost de 5,4%, în 2005 – 3,3%, în 2006 – 6,1%. Pentru anul 2007, guvernul a prognozat o creștere economică de 6,5-7%.\n\nPolonia a înregistrat în 2008 un Produs Intern Brut de 530 miliarde dolari, în timp ce PIB-ul per cap de locuitor a ajuns la 17.500 dolari. În anul 2009, Polonia a înregistrat o creștere economică de 1,7%, fiind singura țară din Uniunea Europeană care a înregistrat creștere economică în acel an, în timp ce toate celelalte state membre se aflau în recesiune.\n\nDeși economia poloneză se află astăzi într-un proces de dezvoltare rapidă, există încă multe provocări. Cea mai importantă sarcină economică în viitor este pregătirea economiei pentru a permite Poloniei să îndeplinească criteriile necesare pentru adoptarea euro ca monedă națională.\n\nTransport\n\nCăi ferate \n\nCea mai mare companie care lucrează în transportul feroviar este gruparea Polskie Koleje Państwowe S.A. (Căile Ferate Statale Poloneze), compusă din 17 companii autonome, dintre care cele mai importante sunt:\n PKP Polskie Linie Kolejowe S.A. — responsabilă pentru infrastructură\n PKP Przewozy Regionalne Sp. z o.o. — responsabilă pentru servicii de transport al pasagerilor\n PKP Cargo S.A. — servicii marfare, a doua companie de transport feroviar de marfă din Europa ca mărime\n PKP InterCity Sp. z o.o. — responsabilă pentru trenuri rapide EuroCity, InterCity, și trenuri Express.\nÎn câteva voievodate se creează companii autonome PKP S.A. împreună cu organele administrației locale, de exemplu (Căile Ferate Mazoviene) în voievodatul Mazovia. În Trioraș și Varșovia există și linii urbane, care folosesc șinele lui Polskie Linie Kolejowe, numite Cale Ferată Urbană Rapidă (Szybka Kolej Miejska). În cea din urmă funcționează și calea navetiștilor, Calea Navetiștilor Varșoviană (Warszawska Kolej Dojazdowa).\n\nÎn afară de PKP S.A., funcționează și alți operatori de cale ferată, care servesc, în principal, pentru transportul de mărfuri. Unii dintre ei sunt: PTKiGK Rybnik S.A., PCC Rail Szczakowa sau CTL. Puțini operatori au o licențiere pentru servicii de transport al pasagerilor, dar în afară de PKP, doar companii care funcționează pe șine de mică măsură.\n\nLungimea totală a magistralelor este de 23.852 de kilometri. Majoritatea lor este deținută de PKP Polskie Linie Kolejeowe S.A. și alți operatori trebuie să plătească pentru utilizare.\n\nMulte linii feroviare au fost închise după 1990 din cauza lipsei de venituri. În special, reducerea numărului căilor ferate folosite este vizibilă în părțile țării care în trecut au făcut parte din Germania, pentru că rețeaua feroviară este mai mult extinsă acolo decât în alte regiuni.\n\nCele mai importante magistrale feroviare în Polonia sunt:\n E20: frontiera germană ↔ ↔ Warszawa Centralna ↔ frontieria bielorusă\n E30: frontiera germană ↔ Wrocław Główny ↔ Katowice Główne ↔ ↔ frontiera ucraineană\n E65: frontiera cehă ↔ Katowice Główne ↔ Warszawa Centralna ↔ Tczew ↔ \nO parte a magistralei E65 între Katowice Główne și este cunoscută ca Magistrala Feroviară Centrală (Centralna Magistrala Kolejowa) și este pregătită pentru trenuri de mare viteză.\n\nDrumuri și autostrăzi \n\nPolonia are o infrastructură slab dezvoltată a drumurilor și autostrăzilor după standarde vest-europene. Există doar câteva autostrăzi și drumuri rapide (asemănătoare cu autovías în Spania), și o rețea extensivă a drumurilor, din care majoritatea au doar câte un sens, care leagă orașele principale.\n\nCalitatea drumurilor poloneze constituie o barieră importantă pentru dezvoltarea țării, în special într-un context de integrare europeană. Deși lungimea totală a drumurilor este relativ mare, Polonia nu are densitatea cerută de autostrăzi. Căile principale au o lungime de 18.036 km. La data de 31 decembrie 2001, doar 398 km dintre ele erau autostrăzi și 206,2 km — drumuri rapide. Pe o lungă întindere (104 km sau 26,1%) erau într-un stadiu atât de mare de deteriorare, încât necesitau reconstruirea completă. 4.808 km din drumurile poloneze au fost clasificate ca parte a coridoarelor de transport europene , dar doar 7% dintre ele (346 km) sunt în concordanță cu standardele Uniunii Europene.\n\nÎntre anii 1990 și 2001 au fost construite doar 138 km de autostrăzi și 33 km de drumuri rapide. Până la sfârșitul anului 2001, erau în construcție doar 38 km de drumuri. Conform informațiilor mai recente, până în 2004, 67 km de autostrăzi au mai fost deschise pentru trafic, pe când 284 km erau în construcție la sfârșitul acestui an. \n\nDe-a lungul ultimilor ani, situația s-a îmbunătățit și bugetul guvernului pentru construirea căilor de transport a fost mărit datorită finanțărilor Uniunii Europene pentru proiecte infrastructurale. În ultimii ani, situația s-a îmbunătățit, iar bugetul guvernului pentru construirea căilor de comunicații a fost majorat datorită cofinanțării de către Uniunea Europeană a proiectelor de infrastructură. În prezent, se construiesc autostrăzi și autostrăzi care traversează Polonia de la nord la sud și de la vest la est. Orașe majore (Lublin, Białystok, Varșovia, Łódź, Toruń, Gdańsk, Szczecin, Poznań, Wrocław, Katowice, Krakow, Rzeszów și Kielce) sunt conectate la rețeaua de autostrăzi și drumuri din Europa de Vest din Republica Cehă și Slovacia. Noile drumuri au completat rețeaua existentă de autostrăzi scurte și drumuri expres (de exemplu Piotrków Trybunalski, Kielce, Września, Szczecin).\n\nAutostrăzi, numite autostrada (autostrady la plural), plănuite sunt:\n A1: Gdynia ↔ Gdańsk ↔ Toruń ↔ Łódź ↔ Częstochowa ↔ Gliwice ↔ (frontiera cehă)\n A2: (frontiera germană) ↔ Poznań ↔ Łódź ↔ Varșovia ↔ Siedlce ↔ (frontiera bielorusă)\n A4: (frontiera germană) ↔ Wrocław ↔ Katowice ↔ Cracovia ↔ Rzeszów ↔ (frontiera ucraineană)\n A6: (frontiera germană) ↔ Szczecin ↔ Goleniów ↔ Koszalin ↔ Słupsk ↔ Gdynia (prioritate mică și multe alte variante de linie)\n A8: ↔ Wrocław ↔ (șosea de centură a lui Wrocław)\n A18: (frontiera germană) ↔ (joncțiune cu A4)\n\nTransport aerian \n\nCompaniile poloneze de transport aerian sunt: PLL LOT, , , , și Jet Ait (acum cu zborurile anulate). Pe aeroporturile poloneze operează și alte companii aeriene precum: Air France, British Airways, Lufthansa, Ryanair sau TAROM. Cele mai importante aeroporturi sunt: Warszawa Okęcie, Bydgoszcz, Gdańsk, Katowice Pyrzowice, Kraków Balice, Łódź, Poznań Ławica, Szczecin Goleniów și Wrocław Strachowice, Aeroportul Varșovia Modlin Mazovia. Rețeaua legăturilor aeriene în Polonia nu este dezvoltată și majoritatea zborurilor sunt făcute prin aeroportul . Aproximativ 20 de aeroporturi, care acum sunt nefolosite, pot fi modernizate spre a deschide transportul aerian.\n\nTransport urban \n\nÎn Polonia, tipurile principale de transport urban sunt autobuzele și tramvaiele. Există și o linie de metrou — în Varșovia. Varșovia și aglomerația Gdańsk-Gdynia au, de asemenea, un sistem de trenuri urbane rapide , numit Calea Ferată Rapidă Urbană (Szybka Kolej Miejska). Suplimentul pentru transportul urban, tramvaiul rapid, funcționează în Poznań, sisteme asemănătoare sunt construite și în Cracovia, Szczecin și Łódź.\n\nTramvaiele sunt în uz în: Bydgoszcz, Cracovia, Częstochowa, Elbląg, Gdańsk, Gorzów Wielkopolski, Aria Industriala de Silezia Superioară, Grudziądz, Łódź, Pabianice, Poznań, Szczecin, Toruń, Varșovia și Wrocław. În trecut, erau folosite și în Białystok, Bielsko-Biała, Cieszyn, Gubin, Inowrocław, Jelenia Góra, Kostrzyn, Koszalin, Legnica, Olsztyn, Słubice, Słupsk, Tarnów, Wałbrzych și Zgorzelec.\n\nTroleibuzele funcționează în prezent în Gdynia - Sopot, Lublin și Tychy. Erau utilizate și în Dębica, Gorzów Wielkopolski, Legnica, Olsztyn, Poznań, Słupsk, Wałbrzych, Varșovia și Wrocław. Încercările de instalare ale acestui sistem de transport public nu s-au bucurat de succes în Gdańsk și Jelenia Góra.\n\nDemografie\n\nIstorie demografică \n\nÎn perioada de formare a statului, Polonia avea o suprafață de aproximativ 250.000 km², și aproape un milion de locuitori. În timpul regelui Cazimir al III-lea cel Mare, populația a crescut la 2,5 milioane de locuitori pe un teritoriu de ap. 270.000 km². Uniunea cu Lituania a adus cu sine o creștere a populației și a teritoriului. În timpul lui Ștefan Báthory, Rzeczpospolita a avut o suprafață de un milion de kilometri pătrați, iar populația a ajuns la 9 milioane. Când Polonia și-a pierdut independența, a avut o populație de aproximativ 13-14 milioane, dar majoritatea lor (în secolul XVIII aproape 60%) nu vorbeau limba poloneză și nu s-au declarat polonezi. După Primul Război Mondial Polonia, devenind stat independent, avea aproximativ 20 de milioane de locuitori, din care 1/3 a fost de naționalitate nepoloneză. Între 1921 și 1939 populația statului a crescut de la 27,2 de milioane la 35,1 de milioane. Astăzi, minoritățile naționale și etnice reprezintă doar 3% din întreaga populație a statului.\n\nDupă Al Doilea Război Mondial în Polonia a fost consemnată o creștere demografică incredibilă. În ani '50 ai secolului XX s-au născut 500.000 de oameni pe an (ceea ce era egal cu populația contemporană a Cracoviei). După aceasta au mai fost două valuri de creștere demografică: la începutul anilor '70 și la începutul celor '80. După căderea comunismului ritmul de creștere a populației a scăzut și în secolul XXI a atins nivelul 0. Astăzi se observă creștere mică pentru că unda din anii '70 a întrat în faza de procreare când statul polonez a început politica sa de suport pentru familii. Totuși, din Polonia au plecat spre statele UE aproximativ 500.000-2 milioane de tineri. Conform unor surse, populația Poloniei va scădea la 30 de milioane în anul 2060. Populația multor orașe, inclusiv Łódź și Katowice, se micșorează. Numai unele orașe cresc numărul de locuitori, de exemplu Poznań și Cracovia. Un număr mare de oameni locuiesc în clădiri multifamiliale (inclusiv Łódź, Radom, Puławy, Koszalin, Police).\n\nLimbi \n\nLimba poloneză este cea mai răspândită limbă în Polonia, și singura care are statut de limbă oficială. Aproximativ 97% dintre oamenii care trăiesc în Polonia declară această limbă ca fiind limba lor natală, și o vorbesc acasă. Alte patru limbi sunt limbi auxiliare și pot fi folosite în cincizeci și una de comune: bielorusa (ap. 220.000 de vorbitori — poate fi folosită în 12 de comune), cașubiana (ap. 3.000-200.000 de vorbitori, rezultatele evaluărilor variază — poate fi folosită în 10 comune), germana (ap. 500.000 de vorbitori — poate fi folosită în 28 de comune) și lituaniana (ap. 3.000 de vorbitori — poate fi folosită într-o comună). Alte limbi folosite sunt: romani (patru dialecte, ap. 40.000 de vorbitori) și ucraineana (ap. 150.000 de vorbitori).\n\nExistența limbii sileziane este un subiect de discuție al lingviștilor și al opiniei publice. Recent, el a primit un cod ISO szl. La recensământul din 2002, aproximativ 60.000 de persoane au declarat sileziana ca limba vorbită acasă. Astăzi există probe de codificare a limbii și cea mai cunoscută este cea creată de utilizatorii portalului „Pů našymu”.\n\nSe studiază câteva limbi străine în Polonia. Cea mai populară este limba engleză, urmată de limba germană. Înainte de schimbările politice din 1989, limba rusă a fost cea mai cunoscută în societate. Celelalte limbi: franceză, italiană, spaniolă și „limbile clasice” (latină și greacă veche) nu au fost foarte populare niciodată. Studenții universităților pot, de asemenea, să învețe alte limbi, precum ceha, greaca sau româna, dacă aleg studii filologice.\n\nNaționalități și minorități etnice \nPolonezii, care reprezintă 95,63% din populația Poloniei, sunt un popor slav și vorbesc limba poloneză, o limbă slavă din subgrupul occidental. Conform datelor Recensământului Național din 2002, în Polonia trăiesc 36.658.166 de polonezi. Alte naționalități și grupuri etnice erau:\n silezieni: 173.200 de persoane (0,45%)\n germani: 152.900 de persoane (0,40%)\n bieloruși: 48.700 de persoane (0,13%)\n ucrainieni: 31.000 de persoane (0,08%)\n romi: 12.900 de persoane (0,03%)\n ruși: 6.100 de persoane (0,01%)\n lemci: 5.900 de persoane (0,01%)\n lituanieni: 5.800 de persoane (0.01%)\n471.500 de persoane au declarat altă naționalitate, pe când 774.900 de persoane nu au declarat nici una.\n\nLa recensământul din 2021, din populația de 38.036,1 mii de locuitori, 111,9 mii erau cetățeni străini , mai ales ucraineni (53 mii), belaruși (18,6 mii), ruși (4,9 mii), germani (3,5 mii), vietnamezi (2,8 mii), britanici (2 mii) și italieni (1,9 mii). 0,3 mii de locuitori aveau cetățenie necunoscută.\n\nVoievodatele cu cei mai mulți străini erau Mazovia (32,7 mii) si Silezia Inferioara (14,5 mii).\n\nStructură confesională \n\nConform publicației anuale de statistică, cea mai mare comunitate confesională este Biserica Romano-Catolică, care are aproximativ 34,21 milioane de credincioși. În forma romano-catolică sunt botezați 34.158.305 dintre cetățenii Poloniei, reprezentând aproximativ 89% din întreaga populație a statului. Biserica Greco-Catolică are ca membri 53.000 dintre locuitori, Biserica Armeană – 5.000, Biserica Neounită – 195, Biserica Catolică Veche derivată din Biserica Romano-Catolică are 45.000 de credincioși. Biserica Ortodoxă, cea de-a doua după mărime, este formată din 507.000 de persoane.\n\nReligiile protestante au aproape 150.000 de credincioși. Biserica Luterană este cea mai mare și are 77.500 de credincioși. Alte comunități și ateii formează 5-10% de populație (depinde de surse).\n\nEducație și știință \n\nSistemul de educație în Polonia este compus din grădinițe, școli elementare, școli secundare (gimnazii), licee și alte școli postgimnaziale, școli postliceale, școli artistice și altele. În Polonia există peste 500 de universități acreditate. Universitățile și alte școli înalte nu fac parte din sistemul de educație și au drept de autonomie. Conform Constituției Republicii Poloneze, oricine are dreptul de a învăța. Educația este obligatorie până la 18 ani, dar doar școlile elementare și secundare au statut de instituții obligatorii. Educația în școlile publice este gratuită.\n\nCultură și literatură \n\nCultura poloneză are o istorie bogată, veche de o mie de ani, cu influențe atât din occident, cât și orient. Astăzi, aceste influențe sunt vizibile în arhitectura, folclorul și arta țării. Polonia este locul de naștere a multor persoane celebre în întreaga lume, precum papa Ioan Paul al II-lea, Marie Curie, , Tadeusz Kościuszko, Nicolaus Copernic, Frédéric Chopin și altele.\n\nCaracterul unic al artei poloneze a reflectat întotdeauna tendințele mondiale. Pictorul celebru polonez, Jan Matejko, a inclus multe evenimente istorice importante în imaginile sale. Literatura poloneză datează din secolul al XII-lea și include mulți poeți și scriitori renumiți, precum Jan Kochanowski, Adam Mickiewicz, Henryk Sienkiewicz (câștigătorul Premiului Nobel 1905), Bolesław Prus, Władysław Reymont (câștigătorul Premiului Nobel 1924), Juliusz Słowacki, Witold Gombrowicz, Czesław Miłosz (câștigătorul Premiului Nobel 1980), Wisława Szymborska (câștigătorul Premiului Nobel 1996), Stanisław Lem, Ryszard Kapuściński. Regizorii renumiți din Polonia includ câștigătorii Premiului Oscar: Roman Polański, Andrzej Wajda, Zbigniew Rybczyński, și Krzysztof Kieślowski. Compozitorii celebri de muzică clasică sunt, între alți, Frédéric Chopin (în Polonia cunoscut ca Fryderyk Chopin), Krzysztof Penderecki și Karol Szymanowski. Genuri variate de muzică modernă sunt azi apreciate în Polonia. Cele mai populare acum sunt: pop, rock, dance, hip-hop, R&B și metal. Artiștii populari din Polonia includ: , Behemoth, Decapitated, Edyta Górniak, , Maryla Rodowicz, și . Tineretul polonez ascultă și muzicieni din alte țări.\n\nFeluri recunoscute din bucătărie poloneză sunt cârnatul (kiełbasa), supa de sfeclă roșie (), supa de sânge de rață (czernina), colțunașe (pierogi), sarmale din varză și carne (gołąbki), cotlete din carne de porc, tocană (bigos), diverse preparate pe bază de cartofi, zapiekanka (un tip de fast-food) și alte. Deserturi tipice sunt gogoșile, înghețatele și turtele dulci.\n\nSport\n\nFotbalul este cel mai popular sport, cu o istorie bogată în competițiile internaționale. Printre alte sporturi populare se numără atletismul, baschetul, handbalul, boxul, MMA, motocros, săriturile cu schiurile, hochei, tenis, scrimă, înot și haltere.\n\nEpoca de aur a fotbalului din Polonia a avut loc începând cu anii '70 și până la începutul anilor '80, cu naționala Poloniei reușind să obțină locul al treilea la Campionatul Mondial de Fotbal din 1974 și la cel din 1982. În această perioadă se remarcă jucători precum Zbigniew Boniek Włodzimierz Lubański și Grzegorz Lato. Naționala de fotbal a mai obținut o medalie de aur la Jocurile Olimpice de vară din 1976 și două de bronz, în 1976 și 1992. Alături de Ucraina, Polonia a găzduit Campionatul European de Fotbal 2012. Printre jucătorii actuali se numără Robert Lewandowski și Jakub Błaszczykowski.\n\nPolonia are mulți alpiniști care au escaladat vârfuri de peste 8000 de metri. Printre aceștia se numără , , , , , , , și femeile Wanda Rutkiewicz și . Munții Poloniei reprezintă o atracție turistică pentru doritorii de cățărări, schi sau ciclism montan. Activitățile recreaționale din timpul verii sunt legate de sporturile de apă, fiind amenajate în acest sens mai multe locații pentru pescuit, caiac-canoe, navigat și windsurfing, în special în regiunile de nord ale țării.\n\nNote de completare\n\nNote bibliografice\n\nBibliografie \n Glinka Leszek: Podręczny Atlas Polski. Editură PPWK, Varșovia, 2002.\n Mordawski Jan, Wiecki Wojciech: Geografa 2: Geografia i Człowiek. Editură Operon, Gdynia, 2007.\n Roszkowski Wojciech: Najnowsza historia Polski 1945-1980. Editură Świat Książki, Varșovia, 2003.\n Mały Rocznik Statystyczny 2006. Editură lui GUS, Varșovia, 2006.\n seria cărților Polska: Dzieje cywilizacji i narodu. Editură Wydawnictwo Dolnośląskie, Wrocław, 2004.\n Mărculeț I. (coord.): \"Starele Uniunii Europene. Mică enciclopedie\", ISBN 978-973-0-16211-0, București, 2014\n\nVezi și \n\n Locuri din patrimoniul mondial UNESCO\n Devize neoficiale ale Poloniei\n Listă de orașe din Polonia\n Listă de polonezi celebri\n Parcuri naționale din Polonia\n\nLegături externe \n\n Portalul național al Poloniei\n Pagina oficială a Președintelui Poloniei \n Pagina oficială a Seimului\n Pagina oficială a Senatului \n Ambasada Poloniei din București\n Ambasada României din Varșovia\n Polonia la CIA World Factbook\n\n \nȚări din Europa\nState membre ale Organizației Națiunilor Unite\nEponime ale elementelor chimice\nEponime ale asteroizilor"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi mai multe informații despre Dacia."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un număr mai mare de state, iar ei ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru și Marea Neagră (est), Dunărea (sud) și Carpații Păduroși (nord). În anumite părți chiar depășeau aceste hotare: spre est peste Nistru, „înaintând până spre Bug”, iar spre vest, „ajunseră până la Dunărea panonică”.\n\nRegatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest, Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava.\n\nGeto-dacii \n\nConform informațiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (și indică râul Mureș) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare și până la Drobeta), iar geții stăpâneau partea de la cataracte, (astăzi Cazane) denumită Istru până la vărsarea acesteia în Marea Neagră. Tot el spune că „dacii au aceeași limbă cu geții” și că „elenii i-au socotit pe geți de neam tracic”. De asemenea, Dio Cassius ce spune că regele getic Burebista i-a zdrobit pe boii și tauriscii conduși de regele Critasir, afirmă că Critasir a fost învins de daci, și păstrează denumirea luptătorilor armatei de geți sau daci pentru a denumi popoarele de la Nord.\n\nTotuși prima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează campania din 514–512 î.Hr. a lui Darius împotriva sciților la nord de Marea Neagră, și arată că „înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geți care s-au crezut nemuritori”, iar despre faptul că au pierdut lupta spune: „ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci”.\n\nDe la istoricul grec Diodorus Siculus aflăm despre victoria strălucită din anul 300 î.Hr. a regelui get Dromihete împotriva regelui macedonean al Traciei, Lisimahos, dar și de generozitatea pe care acesta a arătat-o învinsului, organizând un ospăț pentru el și ceilalți comandanți captivi, geții mâncând cu linguri și castroane de lemn, iar comandanții capturați mâncând cu tacâmuri și din farfurii de aur, pentru ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinși de bastarni, iar regele lor i-a pedepsit să se poarte ca femeile și doar o victorie în altă bătălie le aduce iertarea.\n\nInscripțiile descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți din secolul al III-lea î.Hr., Zalmodegicos și Rhemaxos, față de care ascultau cetățile grecești din Dobrogea. Trogus Pompeius (sec. I î.e.n. - sec. I e.n.) în Prologul cărții a XXXII-a menționează un „salt de putere a dacilor conduși prin regele Rubobostes și a numărului lor”.\n\nContemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului dac, în anul 70 î.Hr., geograful și istoricul Strabon (63 î.Hr. - 19 d.Hr.) relatează: „Ajungând în fruntea neamului său... getul Burebista l-a înălțat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut și de romani”. O inscripție grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”. Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obține aceste succese, Burebista, ajutat și de preotul Deceneu a săvârșit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe „abstinență și sobrietate și ascultare de porunci”. Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa. Trebuie precizat că: „Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaților n-au nici un temei istoric”.\n\nIntenția lui Cezar de a organiza o mare expediție în anul 44 î.Hr., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, și Burebista „a căzut victima unei conspirații de nemulțumiți”. După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes și Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuții cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-și întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat și de bastarni, a trecut în sudul Dunării și i-a bătut pe moesi, tribali, dardani și denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecția romanilor, aceștia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat și de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 e.n.) credea și el că nu e bine să intre în conflict cu romanii și la insistențele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: „Scorilo... a pus doi câini să se mănânce între ei și când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat”.\n\nÎn fața pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt este relatat de Dio Cassius: „Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia”, în favoarea lui Decebal, „fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor”.\n\nÎnfățișarea caracteristică dacilor \n\nÎmbrăcămintea lor era asemănătoare cu cea a țăranilor români din zilele noastre. Erau bărboși, cu plete mari, purtau pantaloni lungi îndoiți la glezne, tunică scurtă cu mâneci, fiind acoperiți pe cap cu o căciulă ( tarabostes ) conică iar în picioare aveau opinci. Femeile îmbrăcau o cămașa plisată la gât și pe piept, cu mâneci scurte, conservată astăzi sub numele de ie.\n\nCivilizație și cultură \n\nDacii erau organizați în state și aveau cetăți numite dava. Din agricultură obțineau: grâu, vin, miere, creșteau vite și cai, dar și pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie și din cânepă. Dacă la șes locuințele erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu pământ, la deal și la munte ele erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, și mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor din care confecționau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase și monede. Ceramica era prelucrată atât cu mâna cât și cu roata olarului și devenise o artă. Slujbele religioase se țineau în sanctuare ce aveau formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morților, iar cenușa era pusă în urne și îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar și din chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geți la fel de înțelepți ca și grecii.\n\nReligie \n\nDacii obținuseră deja un oarecare grad de civilizație între popoarele barbare până să ia pentru prima dată contact cu romanii, și aveau o cultură asociată perioadei La Tène din Epoca Fierului. Ei credeau în nemurirea sufletului și considerau moartea ca o simplă schimbare de țară. Conducătorul preoților avea o poziție importantă ca reprezentant al zeității supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pământ, fiind de asemena și sfătuitorul regelui.\n\nCriton (doctorul lui Traian) în Getica a spus că „regii geți au impus frică de zei și concordie prin abilitați și magie, bucurându-se astfel de un statut înalt”. Co-guvernarea preot-rege în Dacia (regele fiind în cele din urmă, mult mai puternic) este similară cu relația Enaree-rege (la sciți), druid-rege (la celți) și chakravartin-yogin (în India), urmând astfel un model comun în nordul Eurasiei al acelor vremuri.\n\nÎn afară de Zamolxis/Zalmoxis (numit și Gebeleizis de către unii dintre ei), dacii mai credeau și în alte zeități, Derzelas și Bendis, cu toate ca existența lor nu a fost confirmată prin surse de natură arheologică.\n\nSocietate \nEi erau împărțiți în două clase sociale: aristocrația, numită pileați (pileati) sau tarabostes și agricultorii liberi, comații (comati); un număr mic de izvoare istorice menționează și prezența sclavilor. Primii, care aveau dreptul să-și acopere capul purtând o cușmă și formau o clasă privilegiată. Ceilalți, care formau grosul armatei, erau țărani și meșteșugari și purtau părul lung (capillati). Una din armele lor era „sica”.\n\nEconomie \nOcupațiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi și viță-de-vie), creșterea vitelor și oilor și cunoșteau apicultura; caii erau folosiți mai ales ca animale de povară, dar caii crescuți de daci aveau și faima de a fi foarte buni în război. Ei făceau comerț cu cetățile grecești care, pe atunci, se aflau pe țărmul Mării Negre.\n\nDe asemenea, extrăgeau aur și argint din minele din Transilvania și aveau un comerț înfloritor cu exteriorul, constatabil și prin numărul mare de monede grecești si romane descoperite.\n\nPrimele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. și le imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare și Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele descoperite la Jiblea (județul Vâlcea), Dumbrăveni (județul Vrancea), monedele geto-dace și-au încetat existența către sfârșitul secolului al II-lea î.Hr și primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceștia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Hr. Explicația constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană republicană era falsificată în așezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monede romane republicane descoperite pot fi explicate și în acest sens, nu doar prin relațiile comerciale înfloritoare între lumea dacică și cea greco-romană.\n\nCele mai importante influențe în prelucrarea metalelor și în alte meșteșuguri erau cele ale celților și ale grecilor, astfel că podoabele și obiectele din metal prețios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie. Totodată aceste influențe culturale demonstrează vechimea societății geto-dace și întinderea țării lor, care au făcut posibile contactele cu celții și grecii.\n\nLimbă \nGeto-daca este o limbă indo-europeană, aparținând limbilor tracice și fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. Ea a fost încadrată convențional în grupa satem, conform acestei încadrări, ea înrudindu-se cu limba vechilor locuitori baltici și cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persană și cu cea iraniano-scitică, precum și cu sanscrita, armeana și frigiana.\n\n(vezi și Listă de cuvinte românești moștenite probabil din limba dacă).\n\nEntități politice \n\nDromihete, conducătorul Geților, l-a invins pe Lysimachus în aproximativ 300 î.Hr. Mai înainte, în 531 î.e.n., Darius al Persiei i-a supus pe Geți alături de Traci. Oroles i-a condus pe Geți în secolul II î.Hr.. Iulius Caesar vorbește despre ținuturile Dacilor în De Bello Gallico. Conflictele cu Bastarnii și apoi cu romanii (112 î.e.n. - 109 î.e.n., 74 î.e.n.) au slăbit puterea dacilor, dar Burebista, contemporan cu Caesar, i-a unit pe Daci într-un regat puternic și a reorganizat armata, învingându-i pe Bastarni și pe Boi, orașele grecești de pe țărmul vestic al Mării Negre, de la Olbia pe râul Bug, și până la Apollonia, în Tracia recunoscându-i autoritatea. Dezvoltarea Daciei reprezenta o amenințare pentru Imperiul Roman, dupa cucerirea Galiei, Caesar inițiind planul unei campanii împotriva Dacilor, dar moartea sa a amânat războiul. Cam în același timp și în circumstanțe asemănătoare(un complot la curtea regală), Burebista moare, iar regatul său este împărțit în cinci regate la nord de Dunăre și trei in Dobrogea, sub conducători diferiți.\n\nCucerirea romană \n\nDin 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Duras si apoi Decebal. După două răsturnări de situații, romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un mic avantaj, dar vor fi nevoiți să facă pace din cauza înfrângerii lui Domițian de către Marcomani (trib germanic). Între timp, Decebal și-a refăcut armata, iar Domițian este forțat să accepte plata unui tribut anual dacilor. Astfel Roma a platit timp de peste un deceniu tribut Daciei.\n\nTraian inițiază o amplă campanie împotriva dacilor după ce devine imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa și ocuparea unei părți din țară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal și sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit și transformat în provincia romană Dacia. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare și mai costisitoare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.\n\nDetaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.\n\nStăpânirea romană \n\nProvincia romană Dacia cuprindea Banatul și Ardealul. Alte regiuni ale fostului regat dac au fost fie incluse provinciei Moesia, fie au rămas libere de stăpânirea romană. Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staționând în castrele din Alba Iulia și Potaissa. Coloniști din toate provinciile romane au fost aduși in Dacia. De asemenea și mulți daci fugiți în alte zone ale Daciei au revenit.\n\nTrei drumuri militare au fost construite pentru a uni orașele principale, în timp ce un al patrulea, numit „Traian”, traversa Carpații și intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roșu.\n\nPrincipalele orașe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, județul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, județul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, județul Cluj) și Potaissa (azi Turda, județul Cluj)\n\nLimba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată pentru o perioadă scurtă (107 - 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca, procesul fiind asemănător, în anumite privințe, cu colonizarea europeană a Statelor Unite și a Americii Latine.\n\nÎn timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai multe reorganizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărțiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al crizei Imperiului Roman și al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de Traian.\n\nÎn 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele, trupele și impozitele.\n\nÎncă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal, romanilor le sunt cedate Muntenia, sudul Moldovei, eventual estul Olteniei și sud-estul Transilvaniei care vor fi înglobate provinciei Moesia Inferior din care vor face parte până la moartea lui Traian. Există posibilitatea ca, tot în anul 102 să fi fost creat un district militar roman, sub conducerea lui Longinus și care cuprindea Banatul, vestul Olteniei și sudul Transilvaniei. În anul 106 se formează provincia Dacia propriu-zisă, cuprinzând vestul Olteniei, Banatul și cea mai mare parte a Transilvaniei. În buna tradiție romană, această nou cucerită provincie este organizată ca provincie imperială, adică fondul funciar aparținea împăratului, care recompensa cu terenuri militarii care se distingeau în luptă, funcționarii și cetățenii cu merite deosebite. Dacia va fi condusă de un Legatus augusti pro praetore ales din ordinul senatorial și care îndeplinise în prealabil funcția de consul. Odată stabilită organizarea noii provincii, pacificarea acesteia s-a realizat relativ repede, lucru dovedit și de emisiunea monetară din anul 112, unde legenda Dacia Capta devine, semnificativ, Dacia Augusti Provincia. În anul 117 împăratul Traian, cel care fusese proclamat Optimus Princes, moare. Îi urmează la tron Hadrian, despre viața căruia principalele informații provin din controversata serie de biografii Istoria Augustă. După cum remarcă Dan Ruscu, viața lui Hadrian aparține primului grup de vitae “ceea ce indică un grad mare de informații reale și credibile”. Autorul capitolului despre viata lui Hadrian este Spartianus. Domnia lui Hadrian începe în condiții vitrege. Astfel, el este nevoit să abandoneze teritoriile asiatice cucerite de Traian și care nu fuseseră pacificate. Este lesne de imaginat în ce lumină l-a pus această actiune față de o parte din contemporanii săi, care văzând în Traian pe cel mai bun dintre principi l-au considerat pe Hadrian un succesor nedemn. Un pasaj din Eutropius vorbește despre faptul că în acest context al abandonării provinciilor asiatice, coroborat cu atacurile iazige și roxolane asupra Daciei, Hadrian ar fi avut ideea de a abandona și această provincie, idee la care a renunțat la sfatul “prietenilor” săi care motivau că prea mulți cetățeni romani ar rămâne astfel la bunul plac al barbarilor. Mai important decat faptul că această intenție a existat sau nu, este ceea ce rezultă din textul lui Eutropius, și anume ca, “spre deosebire de provinciile de dincolo de Eufrat, Dacia avea o organizare avansată și un număr mare de coloniști”.\n\nPentru a îndepărta pericolul creat și a pacifica zona, Hadrian se deplasează la Dunăre în anul 117. Acolo le oferă roxolanilor subsidii, reușind astfel să oprească atacurile venite din partea lor. De asemenea, există posibilitatea ca și abandonarea Munteniei și a sudului Moldovei, întreprinsă de Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în aceste zone. Urmează apoi înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi acordă lui Q. Marcius Turbo, general experimentat care înfrânsese răscoale în Egipt și Cirenaica, o comandă excepțională asupra Daciei și a Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident faptul că Dacia necesita o nouă organizare, o împărțire care să o facă mai ușor de apărat. Această reorganizare a avut loc probabil în anul 118, o dată cu zdrobirea iazigilor.\n\nCu toate că renunțase la planul abandonării complete a provinciei și că respinsese cu succes atacurile barbarilor, pentru Hadrian era evidentă necesitatea unei noi organizări. De altfel, el revenise la concepția politică a lui Augustus : “o politică defensivă în cadrul limitelor existente”. Se pare că inițial au fost create Dacia Inferior din teritorii care aparțineau Moesiei Inferior: estul Olteniei și probabil sud-estul Transilvaniei, și Dacia Superior cuprinzănd Transilvania, Banatul și vestul Olteniei. Prima mențiune a Daciei Superior apare într-o diplomă militară din 29 iunie 120, ceea ce implică și existența Daciei Inferior. Este de presupus, totuși, că această organizare s-a realizat ceva mai devreme, probabil o dată cu înfrângerea iazigilor, deci în jurul anilor 118-119. După cum am mai menționat, Muntenia si Moldova de sud fuseseră abandonate deja la momentul încheierii păcii cu roxolanii. Cele mai mari probleme în privința reorganizării sunt puse de provincia Dacia Porolissensis. O diplomă militară din 10 august 123, descoperită la Gherla, este dată pentru trei unități auxiliare din această provincie. Aceasta este prima mențiune a Daciei Porolissensis. Părerile istoricilor sunt divergente. Ioan I. Russu consideră că desprinderea Daciei Porolissensis s-a făcut între anii 120-123, aceasta neputând exista înainte de anul 120 când, la 29 iunie, două diplome militare descoperite la Porolissum și Cășeiu vorbesc de Dacia Superior. Prin urmare, această măsură, neputându-i fi atribuită lui Turbo, ar fi probabil o măsură politico-militară a împăratului Hadrian și a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de altă parte, M. Bărbulescu consideră că noua provincie ar fi fost creată deodată cu Dacia Superior și Inferior și, probabil, nu mai târziu de anul 119, crearea ei înscriindu-se perfect în demersul de reorganizare al împăratului. Oricum ar fi fost, această provincie era formată din zona nordică a fostei provincii Dacia, până la Arieș și Mureșul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămâne o singură legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce înseamnă că guvernatorul provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Inițial, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavând nicio legiune vor fi conduse de un procurator Augusti. După cum am menționat, scopul creării celor trei provincii a fost facilitarea apărării acestei granițe a Imperiului, foarte întinsă de altfel. Dupa cum afirmă Ioan I. Russu, această reorganizare apare “ca dovadă a intensificării controlului roman în această zonă și a necesității întăririi apărării Daciei printr-un corp de armată auxiliar”.\n\nMai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie, după cum menționează și diploma de la Gherla. Semnificativă este și mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.\n\nAceastă organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia într-un organism unitar, noua provincie Dacia, împărțind-o în trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.\n\nÎn anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit „Constitutio Antoniniana” pe locuitorii Daciei cetățeni romani, alături de toți ceilalți cetățeni ai Imperiului Roman.\n\nSe cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staționate în Britania la Birdoswald, la Chester și la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia și alte provincii romane.\n\nRetragerea romană \nStăpânirea romană a provinciei era, însă, dificilă, unii istorici susținând că în provincia Dacia romană nu a existat nici un an fără conflicte cu triburile vecine nesupuse Romei. Se spune că Hadrian, conștient de dificultatea menținerii, s-a gândit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l-a făcut să renunțe la acest gând a fost siguranța coloniștilor romani din acea regiune.\n\nÎncepand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia își proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi și Sarmații, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goții și Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia și Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani și destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe câmpul de luptă. În timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goților și a Carpilor, cu excepția unor fortificații între râul Timiș și Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situației în provincia Dacia, doar o declarație a lui Rufius Festus „în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută” și oprirea subită a inscripțiilor și monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administrației romane in provincia Dacia.\n\nIstoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.\n\nConfruntat cu situația gravă din provinciile Spania și Galia, care se separaseră de Imperiul Roman și își proclamaseră un Impărat Celt, și cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goți, Carpi și alți Barbari, Aurelian (270-275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, și a stabilit cetățenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) și Dacia Mediterranea, cu capitala la Serdica (acum Sofia, capitala Bulgariei).\n\nAstfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, și poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.\n\nDupă retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoților. În secolul IV, aceștia au fost alungați spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni.\n\nRecucerirea Daciei de către Constantin cel Mare \n\nDin inițiativa împăratului Constantin cel Mare este inaugurat în 328, între Sucidava și Oescus, un pod peste Dunăre, care reflectă importanța dobândită de regiunile nord-dunărene pentru imperiu. Constantin cel Mare a lansat in iarna anului 332 o campanie împotriva vizigoților de la nord de Dunăre, fiind aliat cu sarmații. În această campanie, armata romană, condusă de fiul împăratului (Constantin al II-lea), trece pe podul lui Constantin cel Mare de peste Dunăre, construit la Sucidava (azi Celei) și îi înfrânge pe vizigoți și, ca urmare, ținuturile de la nord de Dunăre reintră pentru o perioadă sub stăpânire romană. Apoi în 334 romanii atacă triburile sarmaților care s-au răsculat și au încălcat înțelegerile, împingând mai la nord frontierele.\n\nLimita de nord din Dacia a imperiului este marcată de Brazda lui Novac întărită cu castrul roman de la Pietroasele unde s-a instalat Legiunea a XI-a Claudia venită de la Durostorum. Limesul continua apoi la sudul Moldovei (probabil pe râul Buzău) mergând pe la nord de actualul oraș Galați și peste Prut până la lacul (limanul) Sasîc, aproape de Nistru, pe valul de pământ numit uneori și valul lui Athanaric Cu această ocazie, Constantin și-a adăugat și titlul de Dacicus Maximus. Teritoriile romane din Dacia sunt apoi pierdute după domnia lui Iustinian cel Mare.\n\nProbabil una dintre ultimele menționări în documente a termenului „dac” aparține istoricului grec Zosimos, care în secolul al V-lea menționează tribul numit de el „carpo-daci”, trib înfrânt de Imperiul Roman de Răsărit.\n\nImperiul Roman ca Imperiul Dac\nDupă spusele lui Lactantius, împăratul Galerius (c. 260 – aprilie sau mai 311) și-a afirmat originea dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman, propunând chiar ca imperiul să se numească nu roman ci Imperiul Dac, spre oroarea patricienilor și senatorilor. El și-a exprimat atitudinea anti-romană imediat ce a avut funcția de împărat, tratând cetățenii romani cu cruzime exemplară, așa cum cuceritorii îi tratează pe cuceriți, totul în numele aceluiași tratament pe care victoriosul Traian l-a aplicat cu două secole înainte poporului dac.\n\nDacii în izvoarele istorice din evul mediu timpuriu\nÎn perioada formării poporului român și a limbii române au fost numeroase referiri la daci în diverse documente istorice:\n\nSecolul al IV-lea:\n\nEpiscopul Audias împreună cu adepții săi, exilați de împăratul roman, din Mesopotamia în Scythia Minor, se afirmă în creștinarea populației dintre Nistru și Prut.\n\nSecolul al V-lea:\n\nSozomenos, istoricul bisericii bizantine, a scris în lucrarea sa „Istoria bisericească” (I, 6, I), că în Dacia postromană, creștinismul a fost propovăduit atât printre goții migratori cât și la „cei care erau mai înainte vecini cu ei” \n\nDin unele documente reiese că Niceta din Dacia Mediterranea a fost un episcop care a propovăduit Evanghelia în Dacia și a convertit la creștinism neamuri barbare († pe la 414). Nicolae Iorga, Constantin C. Giurăscu și Radu Vulpe au scris că activitatea de evanghelizare a lui Niceta s-a realizat atât la nord cât și la sud de Dunăre.\n\nSecolul al VI-lea:\n\nÎn „Despre razboaie”, Procopius povestește despre Chilbudios (ant fost prizonier la sclavini) (VII, 14, 7-20, 14, 31-36) care s-a substituit unui general bizantin, știind latinește; e o dovadă că la nord de Dunăre se vorbea limba latină.\n\nÎn „De aedificiis”, Procopius descrie cetățile Lederata (in față la Novae), Sucidava (in față la Palatiolum) și Daphne (in față la Trasmarisca /Turtucaia). \n\nEdictul lui Iustinian (XIII din 538-539) prevedea încasarea dărilor cu ajutorul unităților militare. Nerespectarea hotărârii ducea la mutarea unității vinovate la nord de Dunare.\n\nNovela iustiniană XI (anul 535) referitoare la întemeierea arhiepiscopiei Iustiniana Prima cu jurisdicție la Nord de Dunăre enunța: „ambele maluri ale Dunării sunt acum populate cu cetăți ale noastre: Viminacium (azi în Serbia), Recidiva (Arcidava langa Oravița) si Litterata (azi în Serbia)”.\n\nSecolul al VII-lea:\n\nTeofilact Simocata în „Historiae” arată eforturile lui Mauricius de a respinge sclavinii și avarii. Generalii lui trec Dunărea și sunt menționate în Geția râurile Ilivachia și Paspiros.\n\nIsidor din Sevilla a scris lucrarea Etymologiarum Libri Viginti arătând că dacii din vremea lui ar fi urmașii goților.\n\nCosmografia anonimului din Ravenna compusă după anul 680, „Dacia…care se numește și Gepidia”, indică de fapt venirea nomazilor gepizi. \n\nTot în lucrarea Anonimului din Ravenna apar hidronime despre „Dacorum patrias”: Tisia, Tibisia,Drica, Marisia, Arine, Gilpits, Gresia dar și Flautasis.\n\nSecolul al IX-lea:\n\nIosif Genesios a folosit denumirea de „geți” (getae) într-o relatare legată de participanții la răscoala lui Toma Slavul din anul 821.\n\nO scrisoare a lui Emmerich din Elwangen către Grimaldus, abația St.Gall menționează românii nord-dunăreni cu numele de daci (anul 860):...„gentes innumeras... Sunt his Germanique truces et Sarmata bellax-atque Getae nec non Bastarnae semina gentis-Dacorumque manus et Martia pectori Alani.” \n\nChiril și Metodiu au avut mai mulți discipoli în secolul al IX-lea, dintre care doi au propovăduit creștinismul în randul slavilor rămași printre vlahii/românii deja creștini: Jandov în Dacia (probabil Transilvania) și Moznopan în Alpibus Vallachicis (probabil Valahia Transalpina)\n\nSecolul al X-lea:\n\nLexiconul Suidas din secolul al X-lea arată că la acea vreme Dacii sunt numiți Pecenegi. Acest lucru înseamnă că de fapt pecenegii au ocupat vechea Dacie, care era locuită în acel timp de români\n\nSecolul al XI-lea:\n\nRomânii/vlahii sunt menționați în 1040 sub numele de „geți” și „daci” ca mercenari în Polonia participând la război în vremea ducelui Cazimir \n\nFoucher de Chartres a menționat participarea românilor la Prima cruciadă din 1095 utilizând denumirea de daci. A mai menționat și că o parte din cruciați au trecut prin „țara ungurilor”. Chartres face astfel distincție între daci și unguri. \n\nAna Comnena descrie românii balcanici în Alexiada folosind termenii vlahi, dar și daci: „dacii locuiesc pe pantele de nord ale munților Haemus (Hercinici în unele traduceri), iar macedonenii pe pantele de sud.”\n\nNote\n\nBibliografie \n Bărbulescu M., Deletant D, Hitchins K., Istoria României, editura Corint, București, 2004\n Bejean, A., Organizarea administrativă a Daciei Romane \n Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1975\n Liviu Mărghitan, Civilizația geto-dacilor, 1981\n Radu Florescu, Magazin istoric nr.2, februarie 1990, De la Burebista la regatul lui Decebal, \n A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană\n M. Macrea, Viața în Dacia romană, București, 1969\n Ruscu, Dan, Provincia Dacia în istoriografia antică, editura Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003\n Russu, I.I., Dacia si Pannonia Inferior în lumina diplomei militare din anul 123, editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973\n\nLectură suplimentară \n Alexandru Popescu, „Cultura geto-dacă”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982\n Mircea Petrescu-Dîmbovița, Scurtă istorie a Daciei preromane, Junimea, Iași, 1978\n Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Hadrian Daicoviciu, Editura Dacia,, 1972\n Civilizația fierului la Daci: (sec. II î.e.n.-I e.n.), Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Editura Dacia, 1979\n Circulația monetară în Dacia și provinciile învecinate de la Traian la Constantin I, Cristian Găzdac, Editura Nereamia Napocae, 2002\n\nVezi și \n Etnogeneza românească (secolele V - X)\n Listă de așezări daco-romane din România\n Limes - fortificații de la granițele Daciei și ale Imperiului Roman\n Listă de castre romane din România\n Listă de cetăți dacice\n Listă de regi daci\n Listă de triburi dacice\n Regatele dacice\n Cultura și civilizația dacică\n Brățările dacice\n\nLegături externe \n\n Enciclopedia dacică\n Așezările rurale din Dacia romană intracarpatică\n Izvoare privind istoria geto-dacilor \n Statuile a 8 tarabostes daci decorează Arcul lui Constantin\n Monede emise de Traian după cucerirea Daciei \n Harta Tabula Peutingeriana din timpul Imperiului Roman Târziu \n http://www.stoa.org/trajan - Columna lui Traian\n Dacia - The historic region in East-Central Europe \n Brățările dacice - interviu cu Mircea Babeș \n Dacia – obsesia Romei, 29 februarie 2008, Adrian Nicolae, Descoperă\n Ultimele redute ale Daciei (ARTICOL INTEGRAL) , 19 decembrie 2011, Claudiu Padurean, România liberă\n\nCărți online\n A.D.XENOPOL - Istoria românilor din Dacia Traiană \n\nMultimedia\n Dacia Preistorică - video\n Reconstituire 3d ideala a unei asezari dacice; Unip; judetul Timis"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Poți să-mi dai detalii despre Basarabia?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Basarabia (în , în , în , în , în , în , în ) este denumirea dată de Imperiul Rus în 1812 teritoriului voievodatului Moldovei dintre Prut și Nistru anexat prin Tratatul de la București din 1812, odată cu raiaua Hotinului și cu Basarabia istorică (în limba turcă Bugeac) cedate de Imperiul Otoman după semnarea tratatului de pace de la București din anul 1812 în urma încheierii războiului ruso-turc (1806–1812). Faptul că a fost cedat Rusiei și o parte din teritoriul voievodatului, în ciuda tratatului ruso-otoman care garanta integritatea Moldovei, se datorează dibăciei negociatorului francez Gaspard Louis de Langeron care slujea interesele țarului.\n\nGeografie\n\nSuprafața Basarabiei este de 44.422 km², dintre care 33.846 km² (inclusiv Transnistria) aparțin Republicii Moldova, iar 10.579 km² aparțin Ucrainei. Distanța de la punctul cel mai nordic la cel mai sudic este de 350 km, iar de la cel mai apusean la cel mai răsăritean este de 150 km.\n\nPunctele extreme sunt:\n\nBasarabia:\n Nord: Măzăricea, pe Nistru\n Sud: Ostrovul Limba, la ieșirea în mare a brațului Chilia\n Vest: Pârâul Răchița Mare, care o desparte de Bucovina\n Est: Perisipul de la Bugaz, la gura Nistrului.\n\nRepublica Moldova:\n Nord: Naslavcea, Ocnița, \n Sud: Giurgiulești, port la Dunăre, raionul Cahul, \n Vest: Criva, Briceni, pe Prut, \n Est: Palanca, Ștefan Vodă, pe Nistru, .\n\nIstorie\n\nIstoricul numelui\n\nInițial, numele Basarabia a fost dat Țării Românești, datorită dinastiei întemeietoare a acestui voievodat, familia Basarabilor. Aceștia, în luptele lor împotriva Tătarilor între 1328 și 1342, au luat în stăpânire stepa cuprinsă între Carpații Vrancei - Dunăre - Marea Neagră și o linie mergând de la confluența Trotușului cu Siretul la capul Codăești (la sud de Cetatea Albă, nu departe de gura Nistrului). Ulterior, acest teritoriu a fost cedat în secolul al XIV-lea de Alexandru Basarab voievodatului Moldova, în cadrul căruia i-a rămas numele de Basarabia. În 1484, Turcii cuceresc malurile Dunării și Mării Negre cu cetățile-porturi Chilia și Cetatea Albă, iar în 1538 cuceresc Tighina și restul teritoriului de acum încolo numit de ei Bugeac, dar de restul Europei și de români Basarabia. Aceasta a fost Basarabia istorică până în 1812. În 1713, Turcii iau în stăpânire și cetatea Hotinului cu ținutul dimprejur, dar acest ținut nu făcea încă parte din Basarabia atunci, numele acesta limitându-se încă la ceea ce numim astăzi Bugeac. Este de amintit că prima mențiune completă despre amplasarea și configurația acestui teritoriu în Evul Mediu este conținută în Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir în care Cantemir scria: „În vremurile de demult Moldova era împărțită în trei părți: cea de jos, cea de sus și Basarabia...”\n\nAbia în 1812, când Rusia a ocupat teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, pe care l-a alăturat ținutului Hotin și Basarabiei/Bugeacului luate de la Turci, a fost acest ansamblu numit Basarabia, cu prilejul transformării sale într-o gubernie împărțită în zece ținuturi (Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Lăpușna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia și Cetatea Albă, capitala guberniei fiind stabilită la Chișinău. Teritoriul Basarabiei astfel extins spre nord până la Hotin coincide parțial cu teritoriul Republicii Moldova, în timp ce partea de sud (Bugeac) și cea de nord (cea mai mare parte a fostului județ Hotin) intră astăzi în componența Ucrainei.\n\nBasarabia în cadrul Imperiului Rus\n\nÎn urma războiului ruso-turc din 1806–1812, câștigat de Imperiul Țarist, rușii cereau „ambele țări românești” (Țara Românească și Moldova). Doar iminența atacului lui Napoleon a făcut ca pretențiile rusești să se reducă treptat, de la ambele țări române, la toată Moldova, apoi la teritoriul Moldovei dintre Nistru și Siret, pentru ca până la urmă pretențiile să se limiteze la ținuturile turcești dintre Nistru și Prut: ținutul Hotin și Bugeacul (Basarabia pe hărțile europene). Iscusința negociatorului francez Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron (1763-1831), care servea interesele țarului, a permis însă și anexarea părții răsăritene a Moldovei care nu făcuse parte din vilaietele (provinciile) otomane, prin extinderea frauduloasă a denumirii de Basarabia la toate ținuturile dintre Dunăre și Hotin, mulțumită complicității primului dragoman al Porții, Dumitru Moruzi care și-a trădat suveranul în schimbul unui latifundiu și al unui inel foarte prețios. (Ulterior primul dragoman a fost executat pentru trădare din ordinul Porții.)\n\nTratatul de la București din 16/29 mai 1812, încălca astfel practica internațională și normele de drept existente la moment, devreme ce Imperiul otoman ceda ținuturi care nu-i aparțineau și care făceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom, anume Moldova, cu care imperiul avea un tratat garantând frontierele de atunci.\n\nAu urmat schimburi importante de populații cu Imperiul otoman, musulmanii Turci și Tătari din Bugeac, precum și un număr de peste 30.000 de moldoveni, părăsind teritoriul anexat pentru a se stabili în Dobrogea (teritoriu rămas otoman, unde se amestecară cu românii locali ziși Dicieni) și fiind înlocuiți prin peste 60.000 de Bulgari și Găgăuzi veniți din Bulgaria și Dobrogea, precum și de aproximativ 150.000 de Ruși și Ucraineni, rușii stabilindu-se cu precădere la orașe. Pe lângă aceștia, dezvoltarea economică a secolului XIX, chiar dacă era mai înceată decât în restul Europei, a contribuit și ea la procesul de rusificare a regiunii, chiar dacă nu toți noii veniți erau ruși. Afluxul de Evrei, Armeni, Greci, Germani și alții a făcut din gubernia Basarabiei un ținut în care orașele erau foarte pestrițe, rusa fiind singura limbă comună, iar băștinașii nu mai erau decât 70 % din populație în 1910. \n\nAutonomia guberniei, garantată în 1816, este desființată în 1828 în urma războiului ruso-turc, încheiat cu tratatul semnat în Adrianopol, în 14 septembrie 1829; ca o consecință, guvernatorii boieri moldoveni au fost înlocuiți prin guvernatori militari ruși. În 1829, biserica este trecută, în ciuda protestelor clerului, din obediența mitropoliei moldovene care ținea de patriarhia Constantinopolului, în subordinea patriarhiei Moscovei ; șerbia și robia, care fuseseră desființate în 1749 de domnul moldovean Constantin Mavrocordat sunt restabilite (până în 1861), iar limba română este interzisă în administrație. Procesul de deznaționalizare s-a desfășurat și prin rusificarea toponimelor (Chișinău -> Kișiniov, Orhei -> Orgheev, Ciubărciu -> Ciobruci...) sau prin oficializarea sistematică a denumirilor turcești în dauna denumirilor moldovenești, ori de câte ori se putea (Frumoasa -> Kagul, Oblucița -> Ismail, Cetatea Albă -> Akkerman, Tighina -> Bender...). Nu este vorba aici de antiromânism, dat fiind că sentimentul românității nu apăruse încă în Basarabia în perioada 1812-1840 : Imperiul Țarist căuta pur și simplu să șteargă istoria româneasca a Basarabiei.\n\nConsecutiv războiului din Crimeea, pierdut de Imperiul Rus, între 1856 și 1878 județele Cahul, Bolgrad și Ismail au reintrat timp de 22 de ani în componența Moldovei, respectiv din 1859 a României.\n\nDupă 1850, sentimentul național începe să se manifeste în Basarabia, atât ca românism cât și ca moldovenism, cele două revendicări fiind atunci sinonime. Dar ele nu se puteau manifesta fățiș, pe planul politic, atâta vreme cât Imperiul Țarist le considera ca fiind manifestări de trădare. Îndată, însă, ce prelungirea primului război mondial a condus la prăbușirea țarismului, mișcarea națională a băștinașilor din Basarabia a devenit politică. Astfel, la Chișinău în data de 3 martie 1917 a fost înființat Partidul Național Moldovenesc sub conducerea lui Vasile Stroescu cu obiectivul de a \"crea o dietă provincială numită Sfatul Țării\". Prima întrunire a Sfatului Țării a avut loc în ziua de 21 noiembrie 1917 când a fost ales în funcția de președinte Ion Inculeț, în timp ce Pan Halippa a fost ales vicepreședinte, iar secretar a devenit Ion Buzdugan. Sfatul Țării a proclamat oficial Republica Democrată Moldovenească (și nu \"Basarabeană\") la data de 2 decembrie 1917. Minoritățile aveau de asemenea reprezentanți în Sfatul Țării.\n\nApărut la Chișinău abia în 1906, primul ziar de limba română, Basarabia, funcționează mai puțin de un an, autoritățile închizându-l după ce publică Deșteaptă-te, române!. În 1912, când se celebrau cei 100 ani de la anexarea rusească, Făclia Țării scria că \"Țărișoara noastră este cuprinsă de întuneric ca și o sută de ani în urmă\"; ziarul este închis imediat de autorități. În chemările către basarabeni lansate în aprilie 1917, Emanoil Catelli spunea :\n\nUnirea de la 1918\n\nDeclanșarea revoluției ruse din februarie 1917 a însemnat și începutul destrămării Imperiului, naționalitățile ne-ruse revendicând autonomia. Revoluția din Octombrie 1917 – ca urmare a căreia partidul bolșevic a preluat totalitatea puterii în Rusia (act în care călătoria unor lideri bolșevici spre Rusia a fost sprijinita de Imperiul german), a dus la armistițiul apoi pacea de la Brest-Litovsk, prin care Lenin le ceda germanilor țările baltice, Bielorusia și Ucraina. În acest context, liderii din Sfatul Țării nu mai puteau conta, pentru a garanta pacea civilă și recoltele în Basarabia, decât pe armata română, care, rămasă singură pe frontul de est după retragerea Rușilor, fusese și ea nevoită în cele din urmă să accepte armistițiul cu germanii la 9 decembrie 1917. Aflată în retragere prin Basarabia, armata rusă a început să jefuiască, să violeze și să omoare populația civilă băștinașă, fruntașii basarabeni fiind asasinați de către organizațiile comuniste. În aceste condiții la 22 decembrie 1917, Sfatul Țării a cerut guvernului român aflat la Iași să trimită armata să restabilească ordinea. Trupele aliate, conduse de generalii Broșteanu (român) și Berthelot (francez) au trecut Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918 reușind eliberarea Chișinăului de jefuitori la 9-16 ianuarie 1918 pentru ca în câteva zile să elibereze complet Basarabia.\n\nPe 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director a fost dizolvat și a fost înlocuit cu Consiliul de Miniștri, iar Prim-ministru al noii republici a devenit Daniel Ciugureanu. De fapt a fost o reconfirmare a funcției prin prisma faptului că a fost ales Prim-director pe 16/29 ianuarie 1918. Ion Inculeț a devenit președintele republicii. În lunile ce urmează, pe lângă atacurile bolșevice venite din teritoriul de peste Nistru controlat de germani, apar și pretenții teritoriale din partea Ucrainei, și ea proclamată independentă. Sfatul Țării începe atunci să manifeste intenții de unire cu România, care sunt exprimate și prin \"moțiuni de unire votate de diferite județe (Soroca, Bălți)\". Până la urmă, unirea cu România a fost hotărâtă de Sfatul Țării la 27 martie 1918 prin 86 voturi pentru, 3 voturi împotriva și 36 abțineri. ab.\n\nOcuparea sovietică din 1940\n\nSocietatea Națiunilor recunoscuse unirea republicii democratice Moldovenești cu România, iar Franța și Anglia garantaseră la 12 aprilie 1939 frontierele regatului României. În schimb, Uniunea sovietică recunoscuse oficial toate pierderile teritoriale ale Imperiului Țarist între 1917 și 1921, cu excepția Basarabiei, deoarece aceasta era singura regiune pe care guvernul bolșevic nu o cedase de bunăvoie. Hotărârea Sfatului Țării din 27 martie 1918 era socotită de autoritățile sovietice ca fiind o înscenare imperialistă. În 1924, sovieticii înființează în Podolia ucraineană o republică autonomă moldovenească de 8.000 km² pe care Ian Sodrabs, zis Lațis, un comisar al lui Stalin, o declarase prefigurare a unei viitoare Românii socialiste, și în care limba era scrisă în slove latine și declarată română. Dar, din 28 februarie 1938, această formație politică devine baza unei viitoare anexări numai a Basarabiei, limba fiind de acum încolo declarată moldovenească, diferită de limba română, și scrisă cu slove chirilice.\n\nCa urmare a protocolului adițional secret, compromis între expansionismul nazist și cel stalinist, al pactului Hitler-Stalin din 1939 și a prăbușirii Aliaților apuseni în iunie 1939, un ultimatum este transmis României de către Uniunea Sovietică la data de 28 iunie 1940: României i se dau doar 48 de ore pentru a evacua Basarabia și nordul Bucovinei, în caz contrar URSS va declara război. România cedează și după 40 de ore, trupele sovietice și ale NKVD-ului intră în teritoriile cerute și suplimentar în Ținutul Herței care nu era menționat în ultimatum. În timpul retragerii pripite și haotice a administrației și armatei române din aceste teritorii, populația civilă a fost supusă la jafuri, torturi și asasinate din partea comandourilor comuniste și a trupelor NKVDiste. Alte acțiuni împotriva reprezentanților oficiali ai Statului Român în retragere au fost comise de unități militare sovietice și de comuniștii locali. Locuitorii ținutului, născuți în limitele sale, devin cetățeni sovietici ; cei născuți în restul României sunt expulzați, dat numai cu hainele de pe ei, iar refugiații de orice origini, care fugiseră din URSS și trăiau în Basarabia sub ocrotirea comitetului Nansen, sunt deportați în Siberia, precum și localnicii care fuseseră slujbași ai statului român.\n\nO lună după ce Basarabia a fost anexată în 1940 de sovietici, guvernul sovietic a dezmembrat-o în trei părți. Partea centrală a fost denumită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și era formată din 30.000 km² basarabeni, plus 4.100 km² de teritoriu de pe malul stâng al Nistrului. Sudul Basarabiei (de la Marea Neagră) și partea de nord a acesteia, împreună cu nordul Bucovinei și Ținutul Herța, teritorii ce însumau 14.400 km², precum și restul de 4.000 km² din fosta republică autonomă înființată peste Nistru în 1924, au fost atribuite Ucrainei.\n\nRegimul sovietic a însemnat distrugerea sistemului economic și a identității naționale românești în Basarabia, dar a persecutat și alte naționalități, îndeosebi rușii \"albi\" (antibolșevici). Minoritatea germană, conform pactului Hitler-Stalin, este expulzată spre Germania nazistă. Conform dispozițiilor date de Stalin, toți țăranii proprietari de pământ, socotiți \"chiaburi\" (kulaci) și toți proprietarii de comerțuri particulare, printre care zeci de mii de băștinași (în principal români, dar și ucraineni, ruși ne-comuniști, evrei, armeni, greci) au fost deportați în Siberia. La 14 iulie în același an, la ordinul lui Beria familiile oamenilor deportați au fost dezmembrate și deportate, bărbații fiind trimiși în lagăre diferite de cele unde au fost trimise femeile și copii lor. Astfel bărbații au fost deportați în lagăre cum ar fi Kozeliscenski (500 bărbați), Futilovski (300 bărbați), iar restul familiilor lor alcătuite din femei și copii în lagărele din Karaganda și Aktiubinsk (11.000 de persoane). Aceste deportări s-au repetat și în 1941 (înainte de începerea ofensivei ordonate de Antonescu), fiind deportați în regiunea Omsk, 6.000 de basarabeni, în timp ce în regiunea Kirovsk au fost trimiși 10.000 de basarabeni. Dezmembrarea familiilor a fost aplicată și în aceste cazuri, bărbații fiind separați de familiile lor.\n\nRevenirea la România din 1941\n\nDupă intrarea României în cel de-al doilea război mondial, sub comanda lui Ion Antonescu, care a dat celebrul ordin: Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul!, Basarabia s-a întors în componența statului român timp de încă trei ani. În decursul acestor trei ani însă, ținutul este administrat militar, iar populațiile suspectate de a fi colaborat cu puterea sovietică (precum și țiganii și evreii, indiferent de atitudinea lor) sunt supuse la rândul lor la jafuri, asasinate și deportări în Transnistria\n\nArmata română împreună cu cea germană au comis crime pe teritoriul Basarabiei și au organizat lagăre de concentrare pentru exterminarea evreilor și țiganilor din România. Statul român antonescian a folosit același principiu ca și sovieticii: scopul scuză mijloacele, principiu conform căruia erau necesare atât crimele împotriva populațiilor civile, cât și trimiterea Armatei române la măcel până la Stalingrad. Pentru aceste fapte Ion Antonescu a fost judecat de Tribunalul Poporului din București, declarat „Criminal de război”, condamnat la moarte și executat la Penitenciarul Jilava în 1946.\n\nÎn martie 1944 armata sovietică revine în teritoriile situate la nord-est de o linie Tighina-Chișinău-Iași, iar la 23 august 1944, după trecerea României de partea Aliaților, reocupă Basarabia în întregime. Acțiunile de teroare întreprinse de comuniști, ajutați de armata sovietică și susținuți de NKVD, împotriva populației civile în 1940, s-au repetat atât în momentul retragerii armatei sovietice din iunie 1941, cât și, mult mai intens, după revenirea acesteia în 1944. O bună parte din aceste acțiuni ținteau și « stârpirea urmelor imperialismului român burghezo-moșieresc », adică eliminarea sentimentului românesc printre basarabeni și înlocuirea lui, pentru cei de limba română, prin identitatea « moldovenească sovietică », o ideologie etno-politică nouă, care nu mai era compatibilă cu românismul, cum fusese până în 28 februarie 1938 (inclusiv în RASSM din URSS).\n\nBasarabia sovietică din 1944–91\n\nDupă 1944, organizarea teritorială a rămas cea făcută de Stalin după anexarea din 1940, când Basarabia a fost ruptă în trei părți. Sovietizarea din nou a Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herței s-a manifestat timp de 50 de ani și printr-o campanie de distrugere a culturii și memoriei băștinașilor prin deportări masive, interzicerea alfabetului latin, desființarea bisericilor, demolarea monumentelor istorice, rusificarea denumirilor de localități, teroare și asasinate. Dacă în 1940 au fost deportați zeci de mii de români basarabeni, deportările și exterminările în masă după 1944 s-au ridicat la peste 120.000 de localnici, în mare parte români moldoveni.\n\nLa finalul celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul negocierilor pentru pace, politicianul sovietic moldovean Nikita Salogor a a propus reunirea teritoriilor care au aparținut Principatului Moldovei, în Moldova Mare.\n\nEpoca postsovietică\n\nDupă dezmembrarea Uniunii Sovietice, în 1991, fosta Republica Sovietică Socialistă Moldovenească se declară independentă la 27 august 1991 sub numele de Republica Moldova, iar la 2 martie 1992 a fost recunoscută și de Organizația Națiunilor Unite.\nÎncercările de unire cu România nu au dus la nici un rezultat, pe de-o parte deoarece România ca stat nu a manifestat nici-o veleitate de a le da curs, pe de alta fiindcă mișcarea naționalistă românească din Basarabia a adoptat revendicări nerealiste (abolirea oficială a pactului Hitler-Stalin și a tuturor consecințelor sale, revenirea la granițele din 1939, expulzarea minorităților adică a unei treimi din populație...). Contextul geostrategic de dependență energetică a celor două țări față de Rusia și de prezență pe teritoriul Moldovei a celei de-a 14-a Armată rusă, precum și șovinismele antagoniste ale populațiilor conlocuitoare, au dus la un impas politic, noul stat al Republicii Moldova, care era unitar, fragmentându-se în trei entități federale (dintre care una este de facto independentă de guvern), și revenind la modelul politic sovietic de organizare administrativă pe raioane și de definire a naționalității și limbii locale ca fiind nu o apartenență geografică (cum este cazul în Moldova românească), ci o etnie și o limbă « moldovenească » de sine stătătoare, presupuse « diferite » de restul poporului român. Din acest blocaj a ieșit în final câștigător partidul Comunist care s-a reconstituit, apoi a deținut majoritatea în parlament până în Aprilie 2009. Potrivit Declarației de independență, limba de stat este limba română, dar astăzi constituția Republicii Moldova, în articolul său 13, numește limba de stat moldovenească, în timp ce Academia de Științe afirmă identitatea lingvistică între limba moldovenească și limba română, dar folosește conform legilor, prima denumire. Recent, parlamentul Republicii Moldova a votat ca limba oficială de stat să fie cea română.\n\nBasarabia modernă este așadar împărțită între două țări: Republica Moldova si Ucraina (de care aparțin Bugeacul și Basarabia de Nord).\n\nDemografie\n\nOrașe importante\n\nVezi și\n\nReferințe\n\nBibliografie\nIon Țurcanu, Descrierea Basarabiei. Teritoriul dintre Prut și Nistru în evoluție istorică, Chișinău, Ed. Cartier, 2011.\nIon Țurcanu, Bessarabiana, Teritoriul dntre Prut și Nistru în cîteva ipostaze istorice și reflecții istoriografice, Chișinău, Ed. Cartdidact, 2012.\nIon Țurcanu, Antichitatea greco-romană de la Nistrull de Jos și din teritoriile învecinate, Chișinău, Ed. Cartier, 2014.\nIon Țurcanu, Unirea Basarabiei cu România în anul 1918, Chișinău, 1998.\nStella Ghervas, Réinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l'Europe de la Sainte-Alliance, Paris, Honoré Champion, 2008 (capitolul „La création de la Bessarabie”) ISBN 978-2-7453-1669-1\nConstantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1975.\nLucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea,1940.\nConstantiniu, Florin: Între Hitler și Stalin; România și pactul Ribbentrop - Molotov, București, Danubius, 1991.\nConstantiniu, Florin: Hitler, Stalin și România - România și geneza Operațiunii „Barbarossa”, București, Univers Enciclopedic, 2002.\nGribincea, Mihai. Basarabia în primii ani de ocupație sovietică 1944-1950 . - Cluj-Napoca: Dacia, 1995. -188 p. ISBN 973-35-0483-1\n\nLectură suplimentară\n Basarabia în presa interbelică, Institutul \"Eudoxiu Hurmuzachi\" - recenzie \n Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-1928): modernizare prin reforme, Svetlana Suveică, Pontos, 2010\n Basarabia necunoscută, Iurie Colesnic, vol 1-7 - recenzie \n O istorie critică a literaturii din Basarabia, Știința [u.a], 2004\n Bucovina si Basarabia in lumina arheologiei: pagini de introducere la o viitoare \"Dacia preistorica si Daco-Romana pana la intemeierea Principatelor,\", I. Andriesescu, Editura Tiparul Institutului Grafic din Sfânta Mânăstire Neamțu\n Din istoria arheologiei Moldovei: (Basarabia și Transnistria), Nicolae Chetraru, Editura Știința, 1994\n Basarabia. Populația, istoria, cultura, Ștefan Ciobanu, Editura Clio, București, 1992\n Basarabia. Drepturi naționale și istorice, Gheorghe I. Brătianu, Editura Semne, București, 1995\n Basarabia. Coloniștii germani de la Marea Neagră, Ute Schmdt, Editura Cartier, 2014 - recenzie\n\nLegături externe\n Romanism.net\n Mișcarea Civică - ANUL 1812 (Anexarea Basarabiei la Imperiul Țarist) \nEvacuarea Basarabiei, iunie 1940\nBasarabia, pamânt românesc - Jaful teritorial din 1812 \n Nota lui Joachim von Ribbentrop către Viaceslav Molotov privitoare la Basarabia și Bucovina\nEvolutia proceselor demografice in Basarabia in secolul al XIX-lea \nR.S.S.M. 1956-1963, Vladimir Beșleagă \nUnirea Basarabiei cu Patria Mamă, Cezar Vasiliu\n Unirea Basarabiei cu Romania , 3 aprilie 2008, Nicolae Dragusin, România liberă\nHannowka - sat german în Basarabia 1896-1940 (în limba germană)\nActivitatea social-politică a minorităților naționale din Basarabia în anii 1917/1918-1923 și 1989-1994 (studiu comparativ)\n Problemele Basarabiei si Transnistriei in contextul geopolitic actual\n Drama românilor din Basarabia, 23 ianuarie 2007, Evenimentul zilei\n Enigma unui nume: Basarabia, 24 mai 2012, Adevărul\n Basarabia, pământ românesc – de la alipirea țaristă la ultimatumul sovietic, 8 iulie 2013, Adevărul - articol Historia \n Basarabia, o „chestiune de orgoliu” a țarilor , 10 iulie 2012 Avram Andrei, Historia\n Evoluția monahismului în spațiul pruto-nistrean: istorie, contribuție și perspective, Arhim. Siluan (Șalari), manastireacurchi.md\n\n \nUnirea Principatelor Române\nFoste țări ale Uniunii Sovietice"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ai detalii despre România Mare?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "România Mare (România interbelică, România Întregită) e o sintagmă care a intrat în uz după Tratatul de la Versailles din 1919, ca o stare de fapt obiectivă, în comparație cu dimensiunile geo-politice anterioare. România dintre cele două războaie mondiale a avut extinderea teritorială maximă din istoria sa, 295.641 km2 (în prezent extinderea teritorială a României este de 238.397 km2).\n\nRomânia Mare a existat în această formă până în 1940. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 – ultimatumul sovietic de „retrocedare imediată a Basarabiei și a Bucovinei de nord” (26 iunie 1940) și a Dictatului de la Viena din 30 august 1940, România a pierdut o treime din teritoriu fără să fi tras un foc de armă. Termenul nu a fost niciodată denumirea oficială a statului român, nefiind înscris în constituție.\n\nIstoric \n \n \nÎn 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit cu Regatul României (vezi: Marea Unire din 1918). Această unire a fost ratificată în 1920 prin Tratatul de la Trianon (în cazul Transilvaniei, Crișanei, Banatului și Maramureșului), prin Tratatul de la Versailles (în cazul Basarabiei) și prin tratatul de la Saint Germain (în cazul Bucovinei). România anexase de asemenea Cadrilaterul, după înfrangerea Bulgariei in 1913 in cadrul celui de-Al Doilea Război Balcanic. Astfel, suprafața și populația României s-au dublat în numai 5 ani și, majoritatea poporului român era cuprinsă pentru prima oară între granițele unui stat. A mai rămas o comunitate importantă de români în partea de vest a Banatului, împărțit cu Serbia, și o alta în nord-vestul Bulgariei.\n\nSituația politică\n\nPână în 1938, forma de guvernământ română a fost acea de monarhie constituțională parlamentară. Pe data de 4 martie 1923, profesorul Alexandru C. Cuza a înființat Liga Apărării Național-Creștine (prescurtat LANC), primul partid fascist din România, de orientare naționalistă și antisemită. Principalele partide din perioada interbelică mai erau: Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal și grupări radicale, care nu șovăiau să folosească violența și luptau împotriva democrației parlamentare: comuniștii și partide fasciste precum, legionarii, Frontul Românesc, Partidul Național Creștin al lui A. C. Cuza și Octavian Goga și altele. Tulburările politice și economice din perioada următoare Primului Război Mondial favorizau dezordinea politică, precum și aceste grupări care au dus la fascizarea și destrămarea României Mari. Într-un deceniu (1928-1938) s-au succedat la conducerea României 25 de guverne. Constituția din 1923 îi dădea regelui posibilitatea de a dizolva parlamentul și de a organiza alegeri anticipate.\n\nDictatura carlistă \nLa 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea și-a asumat puteri dictatoriale și a desființat partidele politice, numind prim miniștrii, ceea ce îi asigura puterea supremă.\n\nCa urmare a protocolului expansionist adițional secret al Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 și prăbușirii aliaților occidentali, considerați ca potențialii protectori ai României, la data de 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică transmite un ultimatum în care României i se dau 48 de ore pentru a evacua Basarabia și nordul Bucovinei, în caz contrar URSS va declara război. România cedează și după 40 de ore, Armata Roșie și unități sovietice paramilitare (NKVD) intră în teritoriile cerute și suplimentar în Ținutul Herței care nu era menționat în ultimatum. Retragerea Armatei Române, a Jandarmeriei, a Poliției și a zecilor de mii de civili a fost pripită și haotică, chiar dezastruasă. Vina suveranului-dictator Carol al II-lea este determinantă, demonstrând o paralizie de conducere în situații de extremă urgență.\n\nSuplimentar la aceste cedări teritoriale, Ion Gigurtu, președinte al Consiliului de miniștri, între 4 iulie și 4 septembrie 1940, odată cu venirea sa la putere a declarat că va duce o politică nazistă pro-Axa Berlin–Roma, antisemită și fascist-totalitară. În urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, prin acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei (după ce Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa nazistă și aderarea totală a României la Axa Berlin–Roma), România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, inclusiv orașul Cluj. Vastele teritorii din Transilvania care au fost cedate de Ion Gigurtu în favoarea Ungariei conțineau importante resurse naturale, inclusiv mine de aur. Ion Gigurtu a fost de acord și cu cedarea a 8000 km2 din Dobrogea de sud în favoarea Bulgariei. Guvernul lui Ion Gigurtu a demisionat pe 4 septembrie 1940, în urma marilor proteste organizate de legionari împotriva rezultatelor arbitrajului lui Hitler, prin care România a cedat 2/5 din Transilvania în favoarea Ungariei.\n\nRăzboiul contra URSS \n\nFață de nemulțumirea opiniei publice și protestele liderilor politici datorate cedărilor teritoriale și retragereii haotice din Basarabia, regele Carol al II-lea îl numește ca prim-ministru pe generalul Ion Antonescu. Aceasta, sprijinit de Garda de Fier, cere regelui să suspende Constituția României și apoi, să abdice în favoarea fiului său, Mihai. După reușita puciului, Antonescu își asumă puteri dictatoriale și se proclamă Conducătorul statului. În conflictul cu Horia Sima și Mișcarea legionară, Antonescu dobândește sprijinul lui Hitler promițându-i participarea României la războiul anti-sovietic. În 1941, ca aliat al Germaniei, România declară război Uniunii Sovietice, sub pretextul de recuperare a teritoriilor pierdute.\n\nRomânia intră în război de partea Germaniei și invadează URSS-ul, reușind să elibereze Basarabia în vara anului 1941. În pofida poziției liderilor politici Iuliu Maniu, Brătianu și a unora dintre generali, de a se opri la fostele frontiere românești, și fidel promisiunilor față de Hitler, Antonescu continuă acțiunile militare în teritoriile ucrainene și rusești. În acest sens, România a devenit principalul aliat al Germaniei în Europa de Est, furnizând cantități însemnate de petrol, grâu și alte resurse, și trimițând peste 800.000 de trupe pe frontul de est.\n\nPrin eliminarea regimului lui Antonescu la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra puterilor Axei, România recuperează nordul Transilvaniei, fapt consemnat și definitivat de Tratatul de pace de la Paris la 10 februarie 1947.\n\nTeritoriile fostei Românii Mari care nu mai fac parte din România sunt: Basarabia, jumătatea de nord a Bucovinei, ținutul Herța, Cadrilaterul și Insula Șerpilor.\n\nReferințe\n\nBibliografie \n\n Scurtu, Ioan: Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Rao, București, 2001.\n Sebe, Mihai: Ideea de Europa în România interbelică, Institutul European din România, București, 2010.\n Sebe, Mihai: Perspective românești cu privire la planurile interbelice de creare a unei “Confederații dunărene”. Spre o Strategie europeană a Dunării avant la lettre, Institutul European din România, București, 2011.\n\nBibliografie suplimentară \n Premisele izolării politice a României: 1919-1940, Viorica Moisuc, Editura Humanitas, 1991\n România mare: puterea politică, Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavriil Preda, Editura Mectis, 1998\n Istoria României în anii 1918-1940: evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Ioan Scurtu, Editura Didactică și Pedagogică, 1996\n Istoria României între anii 1918-1944: culegere de documente, Editura Didactică și Pedagogică, Romania, 1982\n România după Marea Unire: partea 1. 1918-1933. partea 2. Noiembrie 1933, Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988\n Elita Interbelica: Sociologia romaneasca in context european, Dan Dungaciu, Editura Mica Valahie, București\n\nVezi și \n Istoria României\n Regatul României\n Regele Ferdinand I\n Regele Carol al II-lea\n Ion Gigurtu\n Ion Antonescu\n Constituția României din 1923\n Constituția României din 1938\n Moldova Mare\n\nLegături externe \n Cum s-a ajuns la pierderea României Mari?, 14 iunie 2011, Historia\n In vremea Regilor – cei mai buni ani din Istoria Romaniei, 4 mai 2009, Descoperă\n Portretul României interbelice, memoria.ro\n Istoria Basarabiei (1812 - 1914) povestită de Mircea Rusnac\n\nSerial în Jurnalul Național despre destrămarea României Mari - \n Înfăptuirea unui ideal - unirea cu Basarabia, Bucovina și Transilvania, 29 august 2005, Cristina Arvatu, Jurnalul Național\n Basarabia, din nou la ruși, 29 august 2005, Ilarion Tiu, Jurnalul Național\n Masacrul din Fântâna Albă , 29 august 2005, Lavinia Betea, Jurnalul Național\n Răsplata roșie, 29 august 2005, Cristina Arvatu, Jurnalul Național\n \"Ora armatei în retragere\" - din Basarabia și Bucovina, 29 august 2005, Cristina Diac, Jurnalul Național\n Vin ai noștri! - deportările din Basarabia, 29 august 2005, Lavinia Betea, Jurnalul Național\n În pustietatea Bărăganului - basarabenii și bucovinenii din Bărăgan, 29 august 2005, Cristina Diac, Jurnalul Național\n Cadrilaterul se jertfește, 29 august 2005, Paula Mihailov, Jurnalul Național\n Hoinarii Balcanilor - cedarea Cadrilaterului, 29 august 2005, Paula Mihailov, Jurnalul Național\n \"A cui este țara aceasta?\" - cedarea Transilvaniei de Nord, 29 august 2005, Ilarion Tiu, Jurnalul Național\n Resemnarea cărturarilor, 29 august 2005, Cristina Arvatu, Jurnalul Național\n Fără Ardeal, 29 august 2005, Ilarion Tiu, Jurnalul Național\n Refugiul familiei lui Lucian Blaga, 29 august 2005, Ilarion Tiu, Jurnalul Național\n Mussolini de Dâmbovița - Carol al II-lea, 29 august 2005, Cristina Diac, Jurnalul Național\n Din pribegie in pribegie, 29 august 2005, Cristina Arvatu, Jurnalul Național\n\n \nAl Doilea Război Mondial\nEvoluția teritorială a României\n \nNaționalism român\nPrimul Război Mondial\n \nRomânism"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce ar trebui să știu despre Cadrilater?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Cadrilaterul (denumit și Dobrogea de Sud și, în perioada interbelică, Dobrogea Nouă) este denumirea românească a părții de sud a Dobrogei, aflată în Bulgaria și mărginită de Dunăre la NV, râurile Beli Lom și Kamchiya la S și Marea Neagră la E. Numele, apărut la generalii români în 1913, în decursul celui de-al doilea război balcanic, înseamnă „patrulater” și provine:\n fie de la cele patru laturi ale sale (vechea frontieră, Dunărea, noua frontieră și Marea Neagră);\n fie de la cele patru cetăți, turcești până în 1878, care alcătuiau un sistem defensiv în nord-estul Bulgariei din 1913: Silistra, Ruse, Șumen și Varna.\n\nIstorie \nCa urmare a implicării României împotriva Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, partea Dobrogei delimitată, la sud, de o linie Turcșmil (Türk-Șmil la apus de Turtucaia)-Ecrina (Ekrene la sud de Balcic) este anexată de România în 1913, în ciuda criticilor unei părți a opoziției politice (de exemplu socialistul Constantin Dobrogeanu-Gherea), care aprecia că acest act îi va crea României un nou și înverșunat inamic pe mai bine de 600 km de frontieră pe flancul sudic, acolo unde, până atunci, avea o țară prietenă a cărei independență fusese obținută simultan cu a sa în același război. De atunci, pentru a denumi teritoriul anexat, se folosește denumirea de „Cadrilater”, probabil din comoditate (este mai scurt decât „Dobrogea de Sud”). Populația „Cadrilaterului” era atunci majoritar turco-tatară, populația creștin-ortodoxă fiind preponderent bulgară, dar cu minorități, în jur de 10%, române, găgăuze și grecești. În momentul anexării, potrivit statisticilor bulgare, dintr-o populație de 286.000 de locuitori, doar 6.348 ar fi fost români, ei înșiși, în majoritate, urmași ai mocanilor mărgineni staționați și sedentarizați aici ca urmare a transhumanței lor pastorale (locuind îndeosebi împrejurul Turtucaiei, Silistrei și în valea Batovei, zisă „Valea fără iarnă”, unde pe hărțile otomane apăreau satele „Vlahlar”. Restul populației era constituit mai ales din turci și bulgari. În patronajul cultural și educațional al românilor din Dobrogea de Sud, principatul Țării Românești, apoi România, se implicaseră încă din sec. al XIX-lea.\n\nÎncă dinainte de independența Bulgariei și României, autoritățile otomane din Dobrogea i-au permis cărturarului Nifon Bălășescu să reorganizeze școlile românești și să creeze altele acolo unde nu existau. În sec. al XIX-lea a continuat să funcționeze vechea școală românească din Turtucaia, unde documentele au păstrat numele unei întregi pleiade de învățători începând cu dascălul Rusu Șaru în 1774. În Silistra încă dinainte de 1850 funcționa o școală românească din care ieșiseră serii întregi de absolvenți. Dascălul Petru Mihail nota: „Anul 1847 martie întâiul: m-am tocmit la școală ca să învăț pe copii carte românească”. C. Petrescu, care în 1866 crease o eforie (un comitet școlar), a tipărit cu ajutorul mitropolitului de Silistra în 1874 un abecedar turco-român. La dotarea ei a participat începând cu 1877 guvernul României. La inițiativa conducerii școlii normale din Silistra a fost înființată „Societatea română pentru cultură și limbă” care deținea regulament, statute, registre și sigiliu propriu, iar scopul ei era „de a propaga prin toate mijloacele putincioase între românii din aceste părți, învățătura limbii materne” și de „a conlucra la dezvoltarea educației naționale și a apăra privilegiile ei”. Mai exista și „Comunitatea Bisericii Românești”.\n\n„Cadrilaterul” a rămas în componența României până în 1940, când prin Tratatul de la Craiova de la 7 septembrie este cedat Bulgariei ca urmare indirectă a presiunilor politice germane asupra guvernului român.\nProcesul de evacuare a populației din Cadrilater a avut loc între 20 septembrie 1940 și 1 octombrie 1940.\n\nCa urmare a încurajării stabilirii aromânilor din Balcani și a românilor din alte provincii în decursul stăpânirii românești, ponderea elementului românesc a crescut mult până în 1940. Aici s-au stabilit și români din Timocul bulgăresc . Prin 1937 bulgarii erau 37 %, rămânând totuși mai numeroși decât românii. În decursul perioadei interbelice, atât jandarmii cât și coloniștii sau românii autohtoni s-au confruntat în permanență cu gherila armată a comitagiilor bulgari și cu rezistența pasivă a populației bulgărești, perioadă evocată în filmografia românească de filmul „O vară de neuitat” de Lucian Pintilie.\n\nLa 15 iunie 1940, Hitler și-a exprimat sprijinul față de pretențiile teritoriale ale guvernului de la Sofia. Ca urmare, la 19 august 1940, guvernul regal al României, la presiunea Germaniei naziste, a început la Craiova negocieri cu Bulgaria privind frontiera de sud-est a României, negocieri suspendate la 30 august 1940 din momentul în care Germania si Italia au garantat noile frontiere ale României rezultate in urma predării Ardealului de Nord către Ungaria. Dupa abdicarea regelui Carol al II-lea, tratativele au fost reluate la 7 septembrie 1940, când, în temeiul ordinului telefonic al noului președinte al Consiliului de Miniștri, Ion Antonescu, acordul a fost semnat de Henri Meitani (membru al delegației), nu de ambasadorul Alexandru Crețianu, șeful delegației române la tratative, revenit între timp în Capitală pentru a primi noi instrucțiuni. La 10 septembrie 1940, Ion Antonescu a ratificat sub proprie semnătură tratatul de cedare a sudului Dobrogei.\n\nLa inceputul lunii septembrie 1940 comandantul Armatei a II-a, generalul Gheorghe Argeșanu, a fost trimis de rege la Constanța pentru a organiza rezistența armată pentru eventualitatea unei invazii a armatei bulgare. Conducătorul rezistenței fiind însă convocat la sediul Guvernului în noaptea de 5/6 septembrie 1940 și arestat din ordinele lui Ion Antonescu, după ratificarea Acordului interministerial de la Craiova, bulgarii au reintrat în posesia acestei regiuni pe cale pașnică. Una din primele măsuri instituite de noii ocupanți a fost aceea de a reda localităților denumirea în limba bulgară. În final, populația română din acest teritoriu a fost mutată în Dobrogea de nord printr-un schimb obligatoriu de populație cu bulgarii. Astfel, din Bulgaria s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români (din Cadrilater și sudul Dunării), iar din România au plecat 77.000 bulgari.\nÎn schimb, Castelul Reginei Maria de la Balcic a rămas în proprietatea fostului rege Carol al II-lea, fiind îngrijit de către un reprezentant al acestuia, până în 1948 când domeniul a trecut în proprietatea statului bulgar.\n\nPrincipalele orașe din această zonă sunt Silistra (sau Dârstor) și Turtucaia (în bulgară Tutrakan), în fostul județ Durostor, respectiv Dobrici (fost Bazargic), Balcic și Cavarna, în fostul județ Caliacra.\n\nPopulația din Cadrilater în 1910, în 1930, în 1940 și în 2001:\n\n1La aceste cifre sunt incluși și tătarii, găgăuzii, țiganii.\n2Sunt incluși la rubrica „turci”.\n3Nu este inclusă și comuna Aksakovo care face parte astăzi din Regiunea Varna\n\nNote\n\nBibliografie \n „Problema Cadrilaterului - diferendum teritorial și repere imagologice (1913-1940)”, George Ungureanu\n\nLectură suplimentară \n 80 de ani de la colonizarea Cadrilaterului, Ion Vulpe, Editura Semne, 2005\n\nLegături externe \n Hoinarii Balcanilor, 29 august 2005, Paula Mihailov, Jurnalul Național\n Cadrilaterul, locul despre care nu vorbește nimeni \n Aromânii din Cadrilater\n Frontiera - un zid sau un pod, Blagovest Niagulov, Magazin Istoric, 2000, N.1\n\nVezi și \n\n Dobrogea\n Mocanii în Cadrilater\n Comitagiu\n\n1913 în Bulgaria\n1913 în România\n1940 în Bulgaria\n1940 în România\n \nDobrogea\nRegiuni istorice ale României"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi câteva informații de bază despre Dobrogea."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Dobrogea (în , în ) este un habitat istoric și geografic dintre Dunăre și Marea Neagră, care face parte din teritoriul României, Bulgariei și Ucrainei. Regiunea a fost cunoscută în antichitate sub numele de Sciția Mică, care nu desemna o provincie, ținutul făcând parte din provincia Moesia inferior iar mai apoi, în Evul Mediu, din thema bizantină Paristrion. Astăzi, din punct de vedere administrativ cuprinde în România județele și iar în Bulgaria regiunile Dobrici și Silistra.\n\nPrincipalele orașe sunt, în nord: Constanța, Tulcea, Medgidia și Mangalia, la care se adaugă stațiunile balneo-climaterice și de vacanță de pe litoralul românesc: Mamaia, Eforie, Costinești și stațiunile din zona Comorova a Mangaliei. Dobrogea cuprinde în partea de nord-est Delta Dunării, habitat aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO.\n\nÎn sud, în Bulgaria, principalele orașe sunt Dobrici, Silistra, Turtucaia și Cavarna, iar situri turistice sunt stațiunile Albena, Balcic, Șabla, precum și cetatea medievală de pe capul Caliacra.\n\nGeografie \n\nDobrogea este limitată de cursul inferior al Dunării care înconjoară la vest podișul Moesic și la nord-vest podișul Casimcei și Munții Măcinului, la nord-est de Brațul Chilia al Deltei Dunării și la est de Marea Neagră (limita formând litoralul românesc). Apele curgătoare de pe teritoriul ei sunt puține la număr, scurte, cu un debit mic, adesea uscate vara, și se varsă în limanele de pe țărmul Mării Negre. Cele mai importante râuri sunt: Taița, Telița, Slava, Casimcea. Unele limane sunt sărate (Sinoe și Techirghiol), altele dulci (Babadag, Razim, Golovița, Zmeica, Tașaul, Agigea și Tatlageac.\n\nDin punct de vedere geologic, Dobrogea cuprinde trei unități: cea mai recentă, formată din aluviuni fluviale și marine Holocene, este Delta Dunării în nord-est; cea mai veche este masivul hercinian al Măcinului în nord-vest, care cuprinde roce efusive și sedimente paleozoice și mezozoice; în sud se întinde podișul moesic care pe un soclu mezozoic prezintă sedimente cenozoice și neozoice.\n\nDin punct de vedere politic, Dobrogea, cu o suprafață de 23.400 kmp, este împărțită între trei state: la extremul Nord, 338 kmp aparțin Ucrainei (insulele de la sudul talvegului brațului Chilia și insula Șerpilor, luate de URSS în 1948); Dobrogea de Nord cu 15.570 kmp aparține României (județele Tulcea și Constanța) iar Dobrogea de Sud sau Cadrilaterul cu 7.412 kmp aparține Bulgariei (regiunile Dobrici și Silistra).\n\nPopulație \nConform datelor recensământului din 2002, cele două județe din partea românească a Dobrogei au o populație de 971.643 de locuitori. 883.620 (90,94%) sunt români (inclusiv aromâni). Alte grupuri semnificative sunt: 27.580 turci și Țigani turci, 23.409 tătari, 21.623 lipoveni și restul greci, ucraineni și bulgari.\n\nEtimologie \nDobrogea își trage numele de la conducătorul local Dobrotici, care a domnit la mijlocul anilor 1300, între 1347 și 1386.\n\nIstorie \n\nAșezată la răscrucea a două drumuri, dintre care unul unea Marea Nordului cu Marea Neagră străbătând Europa centrală, iar celălalt porturile Mediteranei orientale cu ale stepelor pontice, istoria i-a hărăzit Dobrogei de-a lungul veacurilor o soartă zbuciumată. Rând pe rând s-au perindat mai multe armate: ale perșilor, apoi cele romane, iar mai târziu invaziile popoarelor migratoare au fost urmate de stăpânirea musulmană, Dobrogea devenind între timp drumul de invazie al armatelor din stepele Rusiei spre Balcani și Constantinopol. După atribuirea provinciei dobrogene României, în anul 1878, Dobrogea a cunoscut din nou o perioadă de pace și dezvoltare, din care trei ultime valuri de umbră în anii 1916-1918, 1940-1944 și 1945-1989.\n\nDobrogea a fost un teritoriu locuit din cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au evidențiat existența obiectelor din neolitic din cultura Gumelnița și dezvoltarea în neolitic a culturii Hamangia (cunoscută în special datorită statuii numită „Gânditorul de la Hamangia”).\n\nÎn secolele VI-IV î.Hr. litoralul Mării Negre este colonizat de greci. Pe teritoriul Dobrogei române de azi sunt întemeiate coloniile Histria, Callatis și Tomis, iar Dionysopolis în partea bulgară. Coloniile grecești se organizează după modelul polisului grecesc. Inițial Histria era cea mai prosperă dintre colonii, însă, ca urmare a împotmolirii golfului, decade, și Tomisul devine cea mai importantă cetate de pe malul de vest al Mării Negre. Coloniile își exercitau influența asupra unui teritoriu mai larg decât cel al cetății propriu-zise.\n\nÎn aceeași perioadă încep să se constituie și formațiunile statale ale geților. Inscripțiile de la Histria menționează relații cu conducătorii geți Zalmodegikos și Rhemaxos (sec. al III-lea î.Hr.). Câtăva vreme, cetățile dobrogene se află sub stăpânirea perșilor, apoi, în perioada elenistică, se aliară cu Regatul Pontului, puterea dominantă în Marea Neagră, înainte de a trece sub stăpânirea Romei în anul 46, fiind incluse în provincia romană Moesia.\n\nÎn antichitate, Dobrogea era cunoscută sub denumirea de Sciția Mică (Scythia Minor, denumire romană). Începând cu secolul al XX-lea, unii istorici au început, sub influența naționalismului romantic, să folosească și denumirea anacronică de Dacia Pontica. Numele actual vine de la despotul bulgar Dobrotici din sec. al XIV-lea. Istoricul antic grec, Pliniu cel Bătrân, susținea că teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră era populat de geți, pe care romanii îi numeau daci. S-au stabilit în zonă mai târziu și sciții, și același Pliniu cel Bătrân, susținea că sciții aveau aceeași origine ca și geto-dacii. În final, urma sciților se pierde printre daci.\n\nProvincia joacă un rol important în sistemul de apărare a Imperiului Roman, constituind parte a limesului danubian. În iarna 101-102 d.Hr. regele Decebal în fruntea unei armate de daci, carpi și sarmați invadează provincia Moesia Inferior. Legiunile romane sub conducerea lui Traian înfrâng pe invadatori în două rânduri: odată pe Râul Iantra și a doua oară în sudul Dobrogei la lângă localitatea Adamclisi de astăzi. Pentru comemorarea celei de-a doua victorii în locul bătăliei, s-a înființat localitatea Tropeum și în anul 109 d.Hr. s-a înălțat monumentul Tropaeum Traiani.\n\nÎn afară de o invazie a costobocilor în 172 d.Hr. primele două secole reprezintă o perioadă de stabilitate și prosperitate pentru regiune. În secolul al III-lea, mai multe valuri de invazii ale popoarelor migratoare duc la devastarea regiunii. În anul 271, împăratul Aurelian îi infrânge pe carpi la nord de Dunăre, pe o parte din ei colonizându-i lângă Carsium și ajută în reconstrucția provinciei. În timpul domniei împăratului Dioclețian Dobrogea devine provincie separată sub numele de Sciția (Scythia), parte a diocezei romane Tracia (Thraciae).\n\nÎmpăratul Constantin cel Mare îi înfrânge pe goți care au atacat provincia în anii 331-332. După devastarea provinciei în 384-386 de către ostrogoți, orașele și infrastructura Dobrogei sunt refăcute în timpul împăraților Licinius, Iulian Apostatul și Valens.\n\nCreștinându-se, puterea romană devine bizantină. Sub efectul migrațiilor de nestăvilit ale popoarelor din est, Bizanțul se vede nevoit să cedeze în fața protobulgarilor cu care ajunge să dispute teritoriul. Dobrogea dobândește un grad crescând de autonomie și mai apoi devine independentă (cu seria de conducători: Dimitrie, Satza, Tatos, Seslav, Balica, Dobrotici, Ivanco).\n\nÎncă de pe atunci, avea o compoziție etnică variată, apărând în cronicile și hărțile vremii sub denumirile de Velacia minor, Bulgaria tertia, Graecia tomitana sau Despotatus Vicinensis. Johann Schiltberger, cruciat german căzut prizonier, descrie Dobrogea în secolul al XIV-lea ca a treia Bulgarie, cu centrul la Caliacra. Iachint, episcopul de la Vicina (cetate dispărută, situată probabil pe o insulă a Dunării în zona Tulcea - Isaccea) devine primul metropolit al Țării Românești în 1359.\n\nPrima alipire de Țara Românească are loc în 1388-1389 pe vremea domnitorului Mircea cel Bătrân. Dar după moartea lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea intră în componența Imperiului Otoman între 1418 și 1421. Se pare, după anumiți cercetători, că părți din Dobrogea s-au aflat pentru scurt timp în componența Țării Românești în timpul lui Vlad Țepeș (1462 - câteva luni) și a lui Mihai Viteazul (1599-1601).\n\nDeoarece în secolele XIV-XVI, Imperiul Otoman avansa spre Europa centrală, Dobrogea era o posesiune periferică, fără o mare importanță strategică sau economică. Ea făcea parte, din punct de vedere bisericesc, din Exarhatul Proilavon, cu sediul la Brăila, care cuprindea și Bugeacul. Dar pe măsură ce treceau anii, numărul musulmanilor creștea, ajungând sa fie pe alocuri majoritari. În multe locuri, cultura dispare în profitul ciobănitului extensiv, fostele orașe de coastă devin simple sate de pescari, în locul lor se dezvoltă Babadagul și Medgidia ca târguri rurale. Ciobani din Ardeal, Moldova, Țara Românească transhumează în fiecare iarnă aici, mulți dintre ei (mocanii) stabilindu-se definitiv și amestecându-se astfel cu românii dobrogeni (dicienii). Această situație continuă și în perioada de început al declinului puterii otomane (sec. al XVII-lea). Situația se modifică însă dramatic, odată cu extinderea teritorială a Imperiului Rus. În secolele XVIII-XIX, Dobrogea devine un câmp de bătălie între Turcia și Rusia. Situația se agravează după anul 1812, când Imperiul Rus anexează Basarabia, astfel că Dunărea devine frontiera între Rusia și Turcia. Cu acest prilej sultanul și țarul fac un schimb de populații: tătarii nogai și turcii din Bugeac vin în Dobrogea în locul unui număr echivalent de bulgari și de găgăuzi care se stabilesc în sudul Basarabiei.\n\nÎn perioada Imperiului Otoman s-au stabilit pe teritoriul Dobrogei populații turcice (anatolieni, selgiucizi) și lipovenii începând cu secolul al XVIII-lea, după schisma rascolnicilor in Biserica Ortodoxă Rusă.\n\nDupă 1840, în Dobrogea au fost colonizați și germani, veniți din teritoriile țariste - în special din zona Cherson și care au rămas pe acest teritoriu până în 1940, când, în marea majoritate, s-au stabilit în al Treilea Reich. Printre localitățile înființate de coloniștii germani se numără: Malcoci, Ciucorova, Atmagea,\ndar s-au stabilit și localități deja existente precum Tulcea, Techirghiol, Karamurat.\n\nDeși Dobrogea a fost intens colonizată cu români după 1878, în fapt, existau câteva sate românești în munții Măcinului, în jurul gurilor Dunării și pe malul drept al Dunării (Vlahii, Floriile, Aliman, Dunăreni consemnate de Ion Ionescu de la Brad în lucrarea sa \"Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja\"). Băștinașii etnici români dobrogeni purtau tradițional numele de dicieni, despre care Vasile Pârvan și George Vâlsan presupuneau că se trage de la cetatea Vicina menționată în sursele medievale. Cartografia veche arată în jurul gurilor Dunării numiri românești, ca de exemplu limanurile Albastru (azi Sinoie), Fidilimanu (azi, Zmeica), Iancina (azi, Razim sau Razelm) sau satele Bârleni, Filipești (azi, Dunavățul de Sus și cel de Jos), Șontea (azi, Mila 23), Tatomirești (azi, Tatanir), Pojorâta (ulterior Pojareț, dispărut), între timp locuite de lipoveni care le dau denumiri lipovenești. Pe de altă parte, Dobrogea a fost utilizată drept pășune de iarnă de către oierii români din Ardeal, în special de către cei din zona Mărginimea Sibiului pentru o perioadă îndelungată. Aceștia erau cetățeni austrieci și beneficiau de anumite facilități din partea autorităților otomane și române.\n\nExistența locuitorilor de origine românească este probată și de faptul că, in 1870, autoritățile otomane locale îl numesc pe monahul Nifon Bălășescu (născut în județul Sibiu, călugărit la Căldărușani), drept director al școlilor românești din Dobrogea. Nifon Bălășescu înființează 21 de noi școli românești în nordul Dobrogei (Tulcea, Hârșova, Măcin).\n\nDobrogea de Nord devine parte a Regatului României după recunoașterea independenței și cedarea Basarabiei de Sud către Imperiul Țarist, prin decizia Congresului de la Berlin (1878).\n\nAnterior Congresului de la Berlin, Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878) prevedea cedarea Dobrogei la sud de o linie Rasova-Agigea de către Imperiul Otoman către Bulgaria, cu toate că populația acestei părți a Dobrogei cuprindea o majoritate relativă de musulmani (turci, tătari și cerchezi). Dar la Congresul de la Berlin, emisarul francez a insistat ca frontiera cu Bulgaria să pornească de la Dunăre imediat în aval de orașul Silistra pentru a ajunge la mare între cătunele de pescari Ofidaki (azi Vama-Veche) și Limanaki (azi, Durankulak în Bulgaria) ca să cuprindă populația compact românească din satele dunărene situate între Silistra și Rasova, și din jurul portului Mangalia. Dobrogea de Sud, (Cadrilaterul), locuit de asemenea în majoritate de turci și de tătari, a revenit Bulgariei.\n\nÎn anul 1879, România a pretins Bulgariei orașul Silistra și chiar a ocupat „Arab Tabia”, fortăreața orașului. Marile puteri au acordat „Arab Tabia” României, dar Silistra a fost lăsată bulgarilor.\n\nIncluderea Dobrogei în Regatul României în urma Tratatului de la San Stefano a sporit importanța provinciei, deoarece asigura ieșirea directă la mare a statului român. Astfel se construiește Podul de la Cernavodă pentru asigurarea legăturii feroviare directe cu restul țării, iar orașul Constanța devine principalul port la Marea Neagră. Are loc și o recolonizare sistematică intensă a românilor din alte provincii (în special din Muntenia și a românilor din Transilvania) în Dobrogea, sporind semnificativ ponderea elementului românesc din regiune. Spre deosebire de restul Regatului României, în Dobrogea nu existau latifundii date în arendă, ceea ce a contribuit la crearea unei populații rurale relativ înstărite.\n\nRegatului României s-a folosit de situația prielnică din timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic și anexează Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) în anul 1913, prin prevederile Tratatului de pace de la București.\n\nÎn anul 1916, după intrarea României în Primul Război Mondial, pe teritoriul Dobrogei au loc operațiuni militare importante. Astfel in august 1916, trupele conduse de generalul Mackensen recuceresc Turtucaia, luând prizonieri 28.000 de militari români. Ofensiva Puterilor Centrale a continuat. La data de 26 august armata română a evacuat Silistra, iar la mijlocul lunii septembrie a reușit să oprească ofensiva inamicului pe aliniamentul Rasova-Cobadin-Topraisar. La lupte a participat, de partea română, o divizie de prizonieri sârbi și croați din armata austro-ungară, formată în Rusia.\n\nÎn timpul Primului Război Mondial, Bulgaria a redobândit Cadrilaterul și fâșia de teritoriu până la linia Rasova-Agigea timp de 2 ani, ocupând restul Dobrogei (cu excepția Deltei) până la data de 30 septembrie 1918. La încheierea primului război mondial Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine restabilește frontiera din 1913 între România și Bulgaria, atribuind Cadrilaterul din nou României.\n\nÎn perioada interbelică continuă procesul de modernizare a Dobrogei, însă condițiile sunt fundamental schimbate. Porturile din nordul Dobrogei (în special Sulina și Tulcea) decad în condițiile reducerii dramatice a comerțului și navigației pe Dunăre. Constanța continuă să rămână principalul port la Marea Neagră însă orașul este la rândul său afectat de scăderea volumului comerțului și incertitudinile legate de noul statut al navigației prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Continuă stabilirea în Dobrogea a numeroși români din alte provincii, iar în anii '20, în special în partea de sud a județului se așază numeroși aromâni, astfel că vechii dicieni și mocani devin minoritari. Tot în această perioadă are loc o emigrare masivă a turcilor din Dobrogea în Turcia, ca urmare a politicii lui Mustafa Kemal Ataturk de a încuraja stabilirea musulmanilor din Balcani în noul stat turc.\n\nCadrilaterul a fost recuperat de Bulgaria în anul 1940, prin Tratatul de la Craiova, când Adolf Hitler a ordonat regelui Carol al II-lea să regleze diferendele teritoriale cu Bulgaria. În urma convorbirilor dintre cele două state, s-a încheiat la data de 7 septembrie 1940 tratatul care restabilea frontiera din 1912 între România și Bulgaria. Tratatul de la Craiova prevedea și un schimb obligatoriu de populații între cele două state: toți bulgarii din nordul Dobrogei și toți românii din Cadrilater urmau să fie strămutați.\n\nPerioada comunistă a fost deosebit de grea pentru Dobrogea. Autoritățile comuniste au făcut presiuni asupra țăranilor pentru a colectiviza regiunea, astfel că în anul 1955, Dobrogea a fost declarată prima regiune colectivizată a României (Nicolae Ceaușescu și-a făcut aici o parte din carieră). Această politică a ruinat satele Dobrogei și a determinat un exod rural masiv spre centrele urbane, în special spre Constanța. În aceste condiții, și în Dobrogea au existat grupuri armate de rezistență contra puterii comuniste. Dintre acestea cel mai semnificativ a fost grupul Haiducii Babadagului, care a acționat în perioada 1949-1952.\n\nDe asemenea, în 1949, conducerea comunistă a României a organizat construirea canalului Dunăre - Marea Neagră, folosind în special munca forțată a deținuților în special a celor politici, supuși unui regim de exterminare, dar și a unor deținuți aparținând minorităților etnice și religioase. Construirea canalului a fost abandonata în anul 1955. Lucrările la Canal au fost reluate în anul 1975 și au fost încheiate în anul 1984. În anul 1986, a fost dat în folosință Canalul Poarta Albă - Năvodari.\n\nÎn perioada de după 1989, Dobrogea a suferit pe fondul general al crizei generale a economiei românești. Dispariția flotei comerciale române, declinul general al navigației pe Dunăre ca urmare a războaielor din fosta Iugoslavie, pierderea locului privilegiat al portului Constanța, de principal punct de tranzit al exporturilor românești și declinul turismului la Marea Neagră au afectat negativ economia Dobrogei.\n\nSărbători \nDobrogea este prima regiune a României care are o sărbătoare oficială (pe 14 noiembrie), instituită prin lege, la inițiativa unui senator constănțean, liberalul Christian Gigi Chiru.\n\nRegiuni administrative \n România (15.570 kmp): \n Județul Tulcea\n Județul Constanța\n Bulgaria (7.412 kmp):\n Regiunea Dobrici\n Regiunea Silistra\n Regiunea Razgrad - doar satele Konevo, Rainino, Terter și Mădrevo\n Regiunea Varna - doar satul Gheneral Kantardjievo\n Ucraina (338 kmp):\n Insulele Daler, Coasta Dracului, Maican și Limba de la sudul talvegului brațului Chilia\n Insula Șerpilor.\n\nNote\n\nBibliografie \n ANDREESCU, Gabriel (ed.) 2005: Tătarii din România - teme identitare. Tatars in Romania - Problems of Identity. București. Centrul pentru Drepturile Omului. Apador-CH. ISSN 1221-8391.\n ANDREI, Echim 1995: Condiția populației din Rezervația Biosferei Delta Dunării. București. Editura Ararat. ISBN 973-96682-4-0.\n BARNEA, Ion & ȘTEFĂNESCU, Ștefan 1971: Din istoria Dobrogei III. București. Editura Academiei Republicii Socialiste România.\n BORDÂNC, Floarea 2008: Analiza regională a spațiului rural dobrogean. București. Editura Universitară. ISBN 978-973-749-309-5.\n COJOC, Marian 2001: Evoluția Dobrogei între anii 1944-1964. Principalele aspecte din economie și societate. București. Editura Universității din București. ISBN 973-575-560-2.\n COLCER, Iosif & MĂGUREANU, Viorel 1998: File din istoria Dobrogei. Tulcea. Inspectoratul pentru Cultură al județului Tulcea.\n COSSUTO, Giuseppe 2001: Breve storia dei Turchi di Dobrugia. (= I Quardeni del Bosforo; 1). Istanbul. Edizioni Isis. ISBN 975-428-200-5.\n CUȘA, Nicolae 2004: Macedo-aromânii dobrogeni. The Macedo-Aromanians in Dobrudja. Constanța. Editura Ex Ponto. ISBN 973-644-318-3.\n DANESCO, Grégoire 1903: Dobrogea – La Dobroudja. Étude de Géographie physique et ethnographique. Bucarest. Imprimerie de l'Indépendance Roumaine.\n DUMITRACHE-FLOREȘTI, Vasile 2002: Mitropolia Munteniei și Dobrogei. Eparhii, mânăstiri și schituri. București. Editura Saeculum IO.\n EKREM, Mehmet Ali 1994: Din istoria turcilor dobrogeni. Editura Kriterion, București, ISBN 973-26-0384-4.\n HELLER, Wilfried & SALLANZ, Josef (ed.) 2009: Die Dobrudscha. Ein neuer Grenzraum der Europäischen Union: Sozioökonomische, ethnische, politisch-geographische und ökologische Probleme. (= Südosteuropa-Studien; 76). München-Berlin. Verlag Otto Sagner, ISBN 978-3-86688-069-9.\n IPATIOV, Filip 2002: Rușii-lipoveni din România. Studiu de geografie umană. Cluj-Napoca. Editura Universitară Clujeană, ISBN 973-610-090-1.\n KAHL, Thede & SALLANZ, Josef 2006: Die Dobrudscha. Thede Kahl & Michael Metzeltin & Mihai-Răzvan Ungureanu (ed.): Rumänien. (= Österreichische Osthefte, vol. 48), Wien, p. 857-879.\n LUP, Aurel 2003: Dobrogea agricolă. De la legendă ... la globalizare. Constanța. Editura Ex Ponto. ISBN 973-644-215-3.\n MITEA, Neluța 2006: Economia agroturismului în zonele de litoral maritim și fluvial în Dobrogea. Constanța. Editura Dobrogea. ISBN 978-973-8044-88-3.\n NICOARĂ, Vasile 2006: Dobrogea. Spațiu geografic multicultural. Constanța. Editura Muntenia.\n NICOARĂ, Vasile 2009: Dobrogea regiune transfrontalieră europeană \"Cadrilaterul\". Constanța. Editura Muntenia. ISBN 978-973-692-251-9.\n POPA, Vasile 2006: Dobrogea, spatiu de interferențe geopolitice. București. Editura Universității din București. ISBN 978-973-737-212-3.\n POPOV, Žeko B. (ed.) 1993: Severna Dobrudža, 1878-1940. Sofija, Universitetski Izdatelstvo Sveti Kliment Ochridski.\n POSEA, Grigore & BOGDAN, Octavia & ZĂVOIANU, Ion (coord.) 2005: Geografia României. Vol. V. Câmpia Română, Dunărea, Podișul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării Negre și Platforma Continentală. București. Editura Academiei Române. ISBN 973-27-1076-4.\n RĂDULESCU, Adrian & BITOLEANU, Ion 1998: Istoria Dobrogei. Ed. a 2-a, rev. Constanța. Editura Ex Ponto. ISBN 973-9385-32-X.\n SALLANZ, Josef (ed.) 2005: Die Dobrudscha. Ethnische Minderheiten, Kulturlandschaft, Transformation; Ergebnisse eines Geländekurses des Instituts für Geographie der Universität Potsdam im Südosten Rumäniens. (= Praxis Kultur- und Sozialgeographie; 35). 2., durchgesehene Auflage. Potsdam. Universitätsverlag Potsdam, ISBN 3-937786-76-7. (Volltext).\n SALLANZ, Josef 2007: Bedeutungswandel von Ethnizität unter dem Einfluss von Globalisierung. Die rumänische Dobrudscha als Beispiel. (= Potsdamer Geographische Forschungen; 26). Potsdam. Universitätsverlag Potsdam, ISBN 978-3-939469-81-5.\n SALLANZ, Josef 2020: Dobrudscha. Deutsche Siedler zwischen Donau und Schwarzem Meer (= Potsdamer Bibliothek östliches Europa). Potsdam. Verlag des Deutschen Kulturforums östliches Europa. ISBN 978-3-936168-73-0.\n SCHMIDT-RÖSLER, Andrea 1993: Dobrudscha. Weithmann, Michael (ed.): Der ruhelose Balkan. Die Konfliktregionen Südosteuropas. München, p. 94-107.\n STĂNCIUGEL, Robert & BĂLAȘA, Liliana Monica 2005: Dobrogea în secolele VII-XIX. Evoluție istorică. București. Editura DC Promotions. ISBN 973-86782-3-4.\n STINGHE, Horia 2007: Despre germanii din Dobrogea. Constanța. Editura Ex Ponto\n\nLectură suplimentară \n Dobrogia în pragul veacului XX: Geografia matematică, fisică, politică economică și militară, Marin Ionescu Dobrogianu, 1904, reeditare în 2010\n Dobrogea și dobrogenii, C. D. Pariado, Editura Tip. \"Ovidiu\", 1905\n Comunitatea musulmană din Dobrogea: repere de viață spirituală : viața religioasă și învățământ în limba maternă, Nuredin Ibram, Editura Ex Ponto, 1998\n Călăuza vizitatorului în Muzeul Regional al Dobrogei, de Ioan Micu, Tiparul Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1937 \nConstanța - eri, astăzi, mâine. Tomis, Kiustendje, Constanța, de avocat Scarlat Huhulescu, Tipografia „Lucrătorii Asociați\", Constanța,1934\n The California of the Romanians: The Integration of Northern Dobrogea into Romania, 1878-1913, Constantin Iordachi, în Nation-Building and Contested Identities: Romanian & Hungarian Case Studies, Editura Polirom, 2001\n Dobrogea – 1, Geografie – Analele Universității București, 2003, p. 1-143\nRelieful Podișul Dobrogei – caracteristici și evoluție p. 5-58\nPeisajele Dobrogei: tipuri, repartiție, culturalitate, vulnerabilitate p. 59-82\nClima Dobrogei p. 83-106\nApele Dobrogei p.107-143\n\nVezi și \n Bulgaria\n Cadrilater\n Stema Dobrogei\n Lista beilerbeilor de Silistra\n\nLegături externe \n\n Die Dobrudschadeutschen und ihre 100-jährige Siedlungsgeschichte\n Primavara unei destinatii estivale, 5 aprilie 2007, Lucian Vasilescu, Descoperă\n Dobrogea, cel mai frumos pământ al României – botezată după un slav, 3 februarie 2013, Sinziana Ionescu, Adevărul\n Minunea etnică de la Dobrogea. Tărâmul armoniei celor 18 nații, 6 februarie 2013, Sinziana Ionescu, Adevărul\n Top 10 locuri de vizitat în Dobrogea, 18 iulie 2010, Andreea Dogar, Evenimentul zilei\n Comorile subterane ale Dobrogei, 11 august 2010, Darius Martinescu, România liberă\n Jumatate din localitatile dobrogene, incluse in trasee turistice, 11 aprilie 2009, Darius Martinescu, România liberă\n Romania e frumoasa (32): 12 locuri uimitoare de vazut in nordul Dobrogei, 11 ianuarie 2012, RazvanPascu.ro\n Cișmelele dobrogene, locuri izvorâtoare de viață , 27 noiembrie 2012, Dumitru Manolache, Ziarul Lumina"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce detalii ai despre Limbi romanice?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Limbile romanice sau neolatine sunt toate limbile derivate din latina vulgară. Fac parte din subfamilia italică a limbilor indo-europene. Au mai mult de 700 de milioane de vorbitori nativi răspândiți în întreaga lume, mai ales în Europa, America de Sud și Africa.\n\nLimbile romanice își au rădăcinile în așa-numită latină vulgară, sociolectul popular al limbii latine vorbit de legionari, colonizatori și comercianți ai Imperiului roman, deosebit de limba clasică folosită de clasele superioare ale societății. Între anii 350 î.Hr și 150 d.Hr., expansiunea imperiului a dus la aceea că latina a devenit limba dominantă a Europei de Vest și de Sud continentale, influențând de asemenea dialectele folosite în Marea Britanie, Africa de Nord și partea de nord a Balcanilor.\n\nÎn timpul căderii Imperiului și după împărțirea lui în secolul al V-lea, dialectele latine au început să se diferențieze ducând la apariția limbilor noi. Imperii de peste mări create de Portugalia, Spania și Franța au dus la răspândirea limbilor romanice în lume. Acum, peste 70% din vorbitorii limbilor neolatine trăiesc în afara Europei.\n\nÎn ciuda influențelor din limbile germanice și cele preromane, iar în cazul limbii române din cele slave – fonologia, morfologia, lexica și sintaxa tuturor limbilor romanice au evoluat în cea mai mare parte din latina vulgară. Toate au pierdut sistemul de declinare al limbii latine (totuși româna și-a dezvoltat unul prin punerea pronumelor demonstrative latine la sfârșitul cuvintelor) și prin urmare folosesc mai multe prepoziții.\n\nEvoluția limbilor romanice comparativ cu latina \nConform studiului efectuat de Mario Pei în 1949, care compară gradul de evoluție al limbilor față de limba din care provin, iată aici coeficientul de evoluție pentru limbile romanice în comparație cu latina:\n\n Limba retoromană: 7%;\n Limba sardă: 8%;\n Limba italiană: 12%;\n Limba spaniolă: 20%;\n Limba română: 23,5%;\n Limba catalană: 24%;\n Limba occitană (provensală): 25%;\n Limba portugheză: 31%;\n Limba franceză: 44%.\n\nTeritoriul pe care se vorbesc astăzi limbi romanice nu coincide cu cel al Imperiului Roman. Au fost pierdute pentru romanitate mai multe zone (Panonia, Dalmația, Thracia, Grecia, Moesiile (parțial întrucât există minoritatea română/vlahă sau aromână) Britania, Germania, Africa de nord). Acestea poartă numele de Romania Submersa („scufundată“) și mai păstrează uneori forme ale romanității în toponimie și vocabular.\n\nGrade de inteligibilitate reciprocă între limbile romanice\n\nExemple\nSimilaritățile lexicale și gramaticale ale limbilor romanice, precum și latina și fiecare dintre ele, pot fi puse în evidență cu ajutorul exemplelor următoare:\n\nTabela de comparație între limbile romanice \n\n{| border=\"1\" cellspacing=\"5\" cellpadding=\"5\"\n|----- bgcolor=\"#eeeeee\"\n||Latină|| Sardă ||Siciliana || Italiană|| Spaniolă|| Portugheză|| Catalană|| Franceză|| Română|| Lombardă || Retoromană\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||acquam\n||àbba\n||acqua\n||acqua\n||agua\n||agua\n||aigua\n||eau\n||apă\n||acqua\n||aua\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||clave \n||cràe\n||chiavi / ciavi \n||chiave \n||llave \n||chave \n||clau\n||clef / clé\n||cheie \n||ciav \n||clav\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||noctem \n||nòte \n||notti\n||notte \n||noche \n||noite \n||nit\n||nuit \n||noapte\n||nott\n||notg\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||tempus\n||tempu\n||tempu\n||tempo\n||tiempo\n||tempo\n||temp\n||temps\n||timp\n||temp\n||temp\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||familia\n||família\n||famigghja\n||famiglia\n||familia\n||familia\n||família\n||famille\n||familie\n||familia\n||familia\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||caballum\n||cabadhu\n||cavaddu\n||cavallo \n||caballo \n||cavalo \n||cavall\n||cheval \n||cal\n||cavâl\n||cheval\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||dicere\n||dicere\n||diceri\n||dire\n||decir\n||dizer\n||dir\n||dire\n||zice\n||dì\n||dir\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||ego\n||égo\n||eu/ju\n||io\n||yo\n||eu\n||jo\n||je\n||eu\n||mi/me\n||jau\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||filium\n||filiu\n||figghju\n||figlio\n||hijo\n||filho\n||fill\n||fils\n||fiu\n||fioeu\n||figl\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||facere\n||facere\n||faciri\n||fare\n||hacer\n||fazer\n||fer\n||faire\n||face\n||fà\n||far\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||lingua \n||límba \n||lingua\n||lingua \n||lengua \n||língua \n||llengua\n||langue \n||limbă\n||lengua\n||lingua\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||terram \n||tèrra \n||terra\n||terra \n||tierra \n||terra \n||terra\n||terre \n||țară\n||terra \n||terra\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||pluviam \n||próida\n||chiuvuta \n||pioggia \n||lluvia \n||chuva \n||pluja\n||pluie \n||ploaie\n||pieuva\n||plievgia\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||ārbore \n||àrbore\n||arburu\n||albero \n||árbol \n||árvore \n||arbre\n||arbre\n||arbore / copac\n||alber \n||arbre\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||hōmo\n||ómu\n||omu\n||uomo\n||hombre\n||homem\n||home\n||homme\n||om\n||ómm\n||um\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n||cælum \n||chélu \n||celu\n||cielo \n||cielo \n||céu \n||cel\n||ciel \n||cer\n||cel\n||chiel\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n|fenestram\n|fenestra\n|fineštra\n|finestra\n|ventana\n|janela\n|finestra\n|fenêtre\n|fereastră\n|finestra\n|fanestra\n|----- bgcolor=\"#ffffff\"\n|manum\n|mànu\n|manu\n|mano\n|mano\n|mão\n|mà\n|main\n|mână\n|man\n|maun\n|---- bgcolor=\"#ffffff\"\n||nōvum \n||nóvu \n||novu\n||nuovo \n||nuevo \n||novo \n||nou\n||neuf \n||nou\n||noeuv \n||nov\n|}\n\n Clasificare \n\nSIL International a alcătuit pentru limbile romanice clasificarea de mai jos.\n\n Limbile romanice de est \n Româna (în sensul larg al termenului) cu patru dialecte principale:\n dacoromână\n aromână\n istroromână\n meglenoromână\n Dalmata †\n dialectele centrale și sudice ale limbii italiene (vezi și articolul Linia La Spezia-Rimini)\n\n Limbile romanice italo-vestice \n\n Limbi italo-dalmate:\n Dalmată †\n Istriotă\n Italiană\n Iudeo-italiană\n Napoletano-calabreză\n Siciliană\n Corsicană\n Venețiană\n Limbi romanice vestice:\n Limbi galo-iberiene:\n Limbi galoromanice:\n Limbi galoitaliene:\n Emiliano-romagnolo\n Liguriană\n Lombardă\n Piemonteză\n Limbi galorețiene:\n Limbi oïl:\n Grupul limbii franceze:\n Franceza\n Franceza acadiană\n Picardă\n Valonă\n Iudeo-franceză\n Normandă\n Grupul sudestic:\n Franco-provensală\n Limbi romanice retice (sau rețiane):\n Retoromană sau romanșă\n Ladină\n Friulană\n Limbi occitano-romanice\n Occitană\n Catalană\n Limbi ibero-romanice:\n Limbi iberice de vest:\n Limbi asturo-leoneze:\n Asturiană\n Leoneză\n Mirandeză\n Extremeño\n Limbi castiliene:\n Ladină\n Spaniolă\n Spaniolă de junglă\n Limbi portughezo-galiciene:\n Fală\n Galiciană\n Portugheză\n Limbi pirinean-mozarabice:\n Aragoneză\n Mozarabică †\n\n Limbi romanice sudice \n Limba sardă\n Sasareză\n Galureză\n Logudoreză\n Campidaneză\n\n Limbi creole \n\nUrmătoarele limbi creole s-au format având la bază limbi romanice. Se indică locul unde se vorbesc aceste limbi.\n\n Bazate pe franceză:\n Santa Lucia\n Amapá (Brazilia)\n Tayo (Noua Caledonie)\n Seselwa (Seychelles) \n Guadeloupe\n Guyana Franceză\n Creola haitiană\n Karipúna (Brazilia)\n Louisiana (SUA)\n Mauritius\n Réunion\n San Miguel (Panama)\n\n Bazate pe iberice:\n Papiamentu (Antilele Olandeze)\n\n Bazate pe portugheză:\n Angolar (São Tomé e Príncipe)\n Cafundo (Brazilia)\n Sãotomense (São Tomé e Príncipe)\n Fa D'ambu (Guineea Ecuatorială)\n Sri Lanka\n Insulele Capului Verde\n Malacca (Malaysia peninsulară)\n Macao (China)\n Crioulo (Guineea-Bissau)\n Principense (São Tomé e Príncipe)\n Ternateño (Indonezia (Maluku))\n Timorul de Est\n Korlai (India)\n\n Bazate pe spaniolă:\n Chavacano (Filipine)\n Palenquero (Columbia)\n\n Note \n\n Bibliografie \n Günter Holtus, Michael Metzeltin, Christian Schmitt, Lexikon der Romanistischen Linguistik. Niemeyer, Tübingen 1988-2005 (12 Bände).\n Petrea Lindenbauer, Michael Metzeltin, Margit Thir, Die romanischen Sprachen. Eine einführende Übersicht. G. Egert, Wilhelmsfeld 1995.\n Carlo Tagliavini, Le Origini delle lingue neolatine, Casa Editrice prof. Riccardo Pàtron, Bologna, 1972.\n Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine, Introducere în lingvistica romanică'', Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.\n\nLegături externe \n Arborele limbilor romanice, la Ethnologue.com\n Limbile creole, la Ethnologue.com\n Uniunea Latină \n Resurse online în limbile neolatine\n Romania, spațiul geografic unde se vorbesc limbi romanice\n\nVezi și \n America Latină\n Europa neolatină\n Limbile indo-europene\n Limbile romanice orientale\n Listă de limbi\n Uniunea Latină\n\n \nIstoria limbii latine"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Spune-mi tot ce știi despre Județul Neamț."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Județul Neamț, este un județ în regiunea Moldova, în nord-estul României, la limita dintre Carpații Orientali și Podișul Moldovei și se întinde foarte puțin și în partea de N-V a Transilvaniei, cuprinzând comuna Bicaz-Chei. Este cunoscut mai ales pentru frumusețea Masivului Ceahlău, a lacului de acumulare (numit Izvorul Muntelui) de pe râul Bistrița al cărui baraj se situează în partea de vest a orașului Bicaz, cât și a peisajului în general, a mănăstirilor (Agapia, Neamț, Secu, Sihăstria, Văratec etc.), a rezervațiilor naturale (Parcul național Ceahlău, Codrii de aramă, Codrii de argint, Rezervația de zimbri, etc.), a cetăților (Cetatea Neamțului). Reședința județului este municipiul Piatra Neamț. Suprafața județului este de 5.890 km pătrați. Principalele cursuri de apă: Moldova, Siret (între Doljești și Secuieni), Bistrița (între Broșteni și Buhuși), Bistricioara, Bicaz, Cracău, Tarcău, Ozana (numit și Neamțu) și pârâul Cuejd- care traversează municipiul Piatra Neamț; principalele lacuri: Izvoru Muntelui, Pângărați, Vaduri și Bâtca Doamnei (lacuri de interes hidroenergetic). Altitudine maximă: Vf. Ocolașu Mare (M. Ceahlău) 1.907 metri.\n\nVecini \nJudețele învecinate sunt Harghita la vest, Suceava la nord, Iași și Vaslui la est și Bacău la sud.\n\nDemografia \n\nPopulația la diferite recensământuri: \n 1930: 311.113 loc. \n 1948: 357.348 loc.\n 1956: 419.950 loc.\n 1966: 470.206 loc.\n 1972: 523.501 loc.\n 2002: 554.516 loc.\n 2011: 470.766 loc.\n 2021: 454203 loc\n\nPolitică\n\nJudețul Neamț este administrat de un consiliu județean format din 34 consilieri. În urma alegerilor locale din 2020, consiliul a fost condus de de la pâna pe 16 martie 2023 în urma unei condamnării de trafic de influență din 2013, iar componența politică a Consiliului este următoarea:\n\nDiviziuni administrative \n\nJudețul este format din 83 unități administrativ-teritoriale: 2 municipii, 3 orașe și 78 de comune.\nLista de mai jos conține unitățile administrativ-teritoriale din județul Neamț.\n\nNote\n\nLegături externe\n\nVezi și \n\n Județele României\n Județele interbelice ale Regatului României\n Listă de localități din județul Neamț\n Listă de comune din județul Neamț\n Lista monumentelor istorice din județul Neamț\n Lista rezervațiilor naturale din județul Neamț\n Județul Neamț (interbelic)\n Listă de publicații din județul Neamț\n Galeria de steme și steaguri ale județului Neamț"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Îmi poți detalia informațiile despre Microsoft?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Microsoft Corporation este o companie de tehnologie multinațională americană cu sediul în Redmond, Washington. Cele mai cunoscute produse de software ale Microsoft software products este linia de sisteme de operare Windows, suita de aplicații de productivitate Microsoft 365 și browserul web Edge. Produsele sale emblematice de hardware sunt linia de console de jocuri video Xbox și gama de computere personale cu ecran tactil Microsoft Surface. Microsoft a fost clasat pe locul 14 în clasamentul Fortune 500 al celor mai mari companii din Statele Unite după veniturile totale; a fost cel mai mare producător de software după venituri din 2022. Este considerată una din companiile Big Five de tehnologie a informației, alături de Alphabet (compania părinte a Google), Amazon, Apple și Meta Platforms.\n\nMicrosoft a fost fondat de Bill Gates și Paul Allen pe 4 aprilie 1975, ca să dezvolteze și vinde interpretoare BASIC pentru Altair 8800. A crescut dominând piața sistemelor de operare pentru computere personale cu MS-DOS în mijlocul anilor 1980, urmat de Windows. Oferta publică inițială din 1986 a companiei și ascensiunea sa ulterioară în cota sa de prețuri au creat trei miliardari și aproximativ 12,000 de milionari printre angajații Microsoft. Din anii 1990, s-a diversificat din ce în ce mai mult de la piața sistemelor de operare și a realizat o mulțime de achiziții corporative, cu cea mai mare fiind Activision Blizzard pentru 68,7 miliarde de $ pe 13 octombrie 2023.\n\nDin 2015, Microsoft Microsoft este dominant de piață în piața sistemului de operare IBM compatibilă și pe piața software-ului de birou, deși a pierdut majoritatea din piața sistemelor de operare la Android. Compania produce de asemenea o gamă largă de alte software-uri de consum și întreprindere pentru desktop-uri, laptopuri, file, gadgeturi și servere inclusiv motoare de căutare pe internet (cu Bing), piața serviciilor digitale (prin MSN), realitate mixtă (HoloLens), cloud computing (Azure), și dezvoltare software (Visual Studio).\n\nSteve Ballmer a înlocuit pe Gates ca CEO în 2000 și ulterior a conceput o strategie de \"dispozitive și servicii\". Aceasta s-a terminat cu Microsoft cumpărând Danger Inc. în 2008, intrând în piața producției de computere personale pentru prima oară în iunie 2012 cu lansarea gamei Microsoft Surface de calculatoare tabletă, și mai târziu formând Microsoft Mobile prin achiziția diviziei de dispozitive și servicii a Nokia. De când Satya Nadella a devenit CEO în 2014, compania s-a redus la hardware și s-a concentrat în schimb pe cloud computing, o mutare care a ajutat acțiunile companiei să ajungă la cea mai mare valoare din decembrie 1999.\n\nDetronată anterior de Apple în 2010, Microsoft și-a recâștigat poziția în 2018 ca cea mai valoroasă companie cotată la bursă din lume. În aprilie 2019, Microsoft a atins o capitalizare pe piață de un trilion de dolari, devenind a treia companie americană care să fie valorată la peste 1 trilion de $ după Apple și Amazon respectiv. , Microsoft are a patra cea mai mare valoare de brand globală.\n\nMicrosoft a fost criticat pentru practicile sale monopoliste și software-ul companiei a fost criticat pentru probleme cu ușurință în utilizare, robustețe și securitate.\n\nIstorie \nÎn anul 1975 Bill Gates și Paul Allen înființează compania numită Microsoft.\n Pe 10 noiembrie 1983 la Hotelul Plaza din New York City, Microsoft Corporation a anunțat oficial Microsoft Windows, un sistem de operare de ultimă generație care ar oferi o interfață grafică de utilizator (GUI) și un mediu multitasking pentru computerele IBM. \nMicrosoft a introdus suita sa de birou Microsoft Office în 1990. Aplicațiile incluse office software separate pentru productivitate cum ar fi Microsoft Word și Microsoft Excel. \nPe 22 mai 1990 a fost lansat Windows 3.0 a avut un manager de program de îmbunătățit și sistemul de icoane, un manager de fișier nou, sprijin pentru șaisprezece culori, viteză îmbunătățită și fiabilitate. \nWindows 95 a fost lansat în 24 august 1995 care a inclus un TCP integrat / IP stack, Dial-Up Networking și suport pentru nume lungi de fișiere.\n\nProduse software \n Microsoft Windows - sistem de operare\n Windows Live\n Internet Explorer - browser\n Microsoft Office - suită de programe pentru birou\n Windows Media Player - redare media\n Microsoft SQL Server\n Visual Studio\n Microsoft Frontpage - editor HTML\n Microsoft Encarta - enciclopedie\n Microsoft Dynamics\n Expression\n Math\n Microsoft Money\n Windows Virtual PC\nTypeScript\n\nTehnologii \n DirectX\n Active Directory\n MSN Search\n .NET \n Windows Media \n PlaysForSure\n App-V \n Hyper-V \n Silverlight \n Windows Embedded \n Mediaroom \n Microsoft Auto \n Microsoft Tag \n HDi\n\nProduse hardware \n maus, trackball\n tastatură\n Xbox, Xbox 360, Xbox One - console de jocuri\n SideWinder - familie de console de jocuri (controllere de jocuri)\n FingerPrint - cititor de amprente\n Zune - dispozitiv mobil multimedia\n Microsoft Surface - calculator tabletă (disponibil pe piață începând din octombrie 2012)\n\nAchiziții \nÎn august 2008 Microsoft a achiziționat compania de sondaje online Greenfield Online pentru suma de 486 milioane dolari. Prin preluarea acestei companii de Internet, Microsoft a dobândit acces la situl Ciao.com, care se ocupă cu comparații de prețuri și păreri ale consumatorilor despre produsele comercializate pe piață.\n\nÎn mai 2011 Microsoft a achiziționat compania americană Skype pentru 8,5 miliarde de dolari.\n\nÎn Septembrie 2014, Microsoft a achiziționat compania suedeză Mojang (compania care a creat celebrul joc Minecraft) pentru 2.5 miliarde de dolari.\n\nMicrosoft în România \nCompania este prezentă în România din anul 1992. Microsoft are două centre în România, unul de suport tehnic la București și unul de dezvoltare la Timișoara, unde se dezvoltă o parte a motorului de căutare Bing. În total, în cele două centre lucrează 300 de angajați.\n\nÎn iunie 2003 Microsoft a achiziționat softul antivirus RAV (Reliable Antivirus) proiectat de firma românească GeCAD.\n\nÎn cursul anului fiscal 2006 – 2007 Microsoft a vândut în România 220.000 de licențe de Windows, în sistem OEM (preinstalate pe PC-urile asamblate în România), din care 35 % (77.000) au fost vânzări ale noului sistem de operare Windows Vista.\n\nCifra de afaceri \n 2009: 29,7 milioane euro\n 2008: 29,8 milioane euro\n 2007: 22,7 milioane euro. Profit net în 2007: 5,1 milioane euro\n\nControverse \n\nÎn anii 1990 criticii susțineau că Microsoft utiliza practici monopoliste de afaceri și strategii anticompetitive, a pus restricții nerezonabile la utilizarea softului său și a folosit tactici nereprezentative de marketing. Atât Departamentul (ministerul) de Justiție al SUA cât și Comisia Europeană au ajuns la concluzia că Microsoft a încălcat legile antitrust.\n\nÎn iunie 2016, Procurorii DIICOT au cerut arestarea preventivă a lui Călin Tatomir, fostul șef al Microsoft Romania, care era acuzat, alături de alte persoane, că făcea parte dintr-un grup infracțional organizat specializat în evaziune fiscală și spălare de bani care ar fi prejudiciat bugetul de stat cu 12 milioane de lei.\n\nNote\n\nLegături externe \n Microsoft România \n Microsoft Moldova \n Microsoft Europa\n Microsoft internațional\n https://www.windows.microsoft.com/ro-RO/windows/history \n\nDow Jones Industrial Average\nCompanii de software din Statele Unite\n \nCompanii din domeniul tehnologiei"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Descrie în detaliu Listă de companii de software."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Aceasta este o listă de companii renumite producătoare de software.\n\nABBYY\nACD systems\nAdobe (a achiziționat Macromedia)\nAhead (producătoarea programului de gravare CD/DVD: Nero Burning ROM)\nApple, fost Apple Computer\nASSIST Software\nberg COMPUTERS, Timișoara\nBITSoftware\nBlender Foundation gestionează dezvoltarea programului open-source Blender, destinat graficii și animației 3D\nBorland (caută să-și vândă divizia de software)\nCodeSphere - IBM Premier Business Partner & Oracle Gold Partner\nCorel\nDevTeam Romania, București\nEteks Software, București, companie româno-elvețiană\nEuro IT Group\nFlexera Software (fosta divizie de software a Rovi Corporation (fostă Macrovision)) (fostă Acresso Software)\nHewlett-Packard sau HP\nIBM\nIxia\nLasting Software, Timișoara (producatoare unitel)\nLigeroweb - Web, aplicații mobile și microservicii\nRovi Corporation (a achiziționat companiile InstallShield și ZeroG, revându-te ulterior unui fond de investiții)\nMandriva (creată din fuzionarea companiilor Mandrake și Connectiva)\nMicrosoft Corp.\nMozilla Foundation\nMySQL AB\nNetscape\nNovell Inc. (a achiziționat SUSE GmbH)\nNullsoft (producătoarea media-playerului Winamp, achiziționată de AOL)\nOracle (a achiziționat: InnoDB, Jboss, Sun Microsystems ș.a.)\nQwertyBit, Bucuresti - companie dezvoltatoare de aplicatii web si mobile.\nRed Hat\nRomanian Soft Company, București (RSC)\nSCO, companie de software defunctă din SUA\nSAP AG - companie germană\nSenior Software\nSiveco Romania, București\nSoftstudio, Oradea\nSoftware AG - companie germană\nSoftwin\nSkyline Vision, București\nSymantec (a achiziționat Veritas)\nTremend Software Consulting, România, București\n\nVezi și \n Companie de software\n Dezvoltator de software\n Listă de tipuri de software\n Lista fuziunilor și achizițiilor făcute de Apple\n Lista produselor Mozilla Foundation\n Lista topurilor de companii\n Liste de companii\n\n Listă\nSoftware\nCompanii de software, Listă de"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce informații relevante ai despre Europa?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Europa este un continent situat în întregime în emisfera nordică și în cea mai mare parte în emisfera estică. Cuprinde cea mai vestică parte a Eurasiei și este mărginită de Oceanul Arctic la nord, Oceanul Atlantic la vest, Marea Mediterană la sud și de Asia la est. Europa este considerată în mod obișnuit separată de Asia de bazinul hidrografic al Munților Ural, râul Ural, Marea Caspică, Caucazul Mare, Marea Neagră, și căile navigabile ale strâmtorii turcești. Cu toate acestea, granițele pentru Europa, un concept care datează din antichitatea clasică, sunt oarecum arbitrare, deoarece termenul „Europa” se poate referi la o distincție culturală, politică sau geografică.\n\nEuropa acoperă aproximativ 10.180.000 km2 sau 2 % din suprafața Pământului (6,8 % din suprafața terestră), fiind penultimul continent ca mărime. Din punct de vedere politic, Europa este împărțită în aproximativ cincizeci de state suverane, dintre care Rusia este cea mai mare și mai populată, acoperind 39 % din continent și cuprinzând 15 % din populația sa. Europa avea în 2020 o populație totală estimată la aproximativ 747 de milioane (aproximativ 11 % din populația lumii). Clima Europei este în mare măsură influențată de curenții calzi ai Atlanticului, care duc la ierni și veri temperate pe o mare parte din continent, chiar și la latitudini de-a lungul cărora clima din Asia și America de Nord este severă. Mai departe de ocean, diferențele sezoniere sunt mai vizibile decât în apropierea coastei.\n\nCultura europeană este rădăcina civilizației occidentale, care își urmărește descendența până în Grecia antică și Roma antică. Căderea Imperiului Roman de Apus în 476 d.Hr., iar ulterior migrația popoarelor marchează sfârșitul istoriei antice a Europei și începutul Evului Mediu. Umanismul renascentist, explorarea, arta și știința au dus la epoca modernă. Din perioada marilor descoperiri, începută de Portugalia și Spania, Europa a jucat un rol predominant în afacerile globale. Între secolele XVI și XX, puterile europene au colonizat în diverse momente America, aproape toată Africa și Oceania și majoritatea Asiei.\n\nIluminismul, ulterior Revoluția franceză și războaiele napoleoniene au profilat continentul\ndin punct de vedere cultural, politic și economic de la sfârșitul secolului al XVII-lea până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Revoluția industrială, care a început în Marea Britanie la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a dat naștere la schimbări economice, culturale și sociale radicale în Europa de Vest și în cele din urmă în lumea largă. Ambele războaie mondiale au avut loc în cea mai mare parte în Europa, contribuind la o scădere a dominanței vest-europene în afacerile mondiale până la mijlocul secolului al XX-lea, Uniunea Sovietică și Statele Unite crescând în importanță. În timpul Războiului rece, Europa a fost împărțită de-a lungul Cortinei de Fier între NATO în Vest și Pactul de la Varșovia în Est, până la Revoluțiile din 1989 și căderea Zidului Berlinului.\n\nÎn 1949, a fost fondat Consiliul Europei cu ideea de a unifica Europa pentru a atinge obiective comune și pentru a preveni viitoarele războaie. Integrarea europeană suplimentară de către unele state a dus la formarea Uniunii Europene (UE), o entitate politică separată care se află între o confederație și o federație. UE își are originea în Europa de Vest, dar s-a extins spre est de la căderea Uniunii Sovietice în 1991. Moneda majorității țărilor din Uniunea Europeană, euro, este cea mai frecvent utilizată în rândul europenilor; spațiul Schengen al UE elimină controalele la frontieră și imigrație între majoritatea statelor sale membre și unele state nemembre. Există o mișcare politică care favorizează evoluția Uniunii Europene într-o singură federație care cuprinde o mare parte a continentului.\n\nEtimologie\n\nÎn mitologia greacă, Europa era o prințesă feniciană pe care Zeus a răpit-o după ce a luat forma unui uimitor taur alb. El a dus-o pe insula Creta, unde Europa a adus pe lume pe Minos, Radamant și Sarpedon. Pentru Homer, Europa (în greaca veche: Εὐρώπη, Eurṓpē) a fost o regină mitologică a Cretei și nu o denumire geografică. Mai târziu, termenul Europa a fost folosit pentru a se referi la nord-centrul Greciei și în 500 î.Hr., semnificația sa a fost extinsă la ținuturile din nord.\n\nNumele Europa este de etimologie incertă. O teorie sugerează că termenul derivă din grecescul εὐρύς (eurús), „larg, vast” și ὤψ (ōps, gen. ὠπός, ōpós) „ochi, față, chip”,, prin urmare compozitul lor Eurṓpē ar însemna „larg-privind” sau „cu aspect vast” sau „contemplație largă”. „Larg” a fost un epitet al Pământului însuși în religia proto-indo-europeană. \n\nO altă teorie sugerează că Eurṓpē se bazează pe un cuvânt semitic pentru „apus”, acesta fiind fie akkadianul erebu care înseamnă „a coborî, apune” (spus despre Soare), fie fenicianul ereb „seară, apus”, care este la originea Maghrebului arab și a ebraicului ma'arav. Filologul britanic M.L West afirmă însă că „fonologic, corespondența dintre numele Europei și orice formă a cuvântului semitic este foarte slabă”, în timp ce lingvistul neerlandez Robert S. P. Beekes consideră improbabilă o conexiune cu limbile semitice.\n\nMajoritatea limbilor majore ale lumii folosesc cuvinte derivate din Eurṓpē sau Europa pentru a se referi la continent. Chineza, de exemplu, folosește cuvântul Ōuzhōu (歐洲/欧洲), care este o abreviere a denumirii transliterate Ōuluóbā zhōu (歐羅巴洲) (zhōu înseamnă \"continent\"); un termen chinizesc derivat Ōshū (欧州) este de asemenea utilizat, uneori, în japoneză, cum ar fi în numele japonez al Uniunii Europene, Ōshū Rengō (欧州連合), cu toate că katakana Yōroppa (ヨーロッパ) este mai frecvent utilizată. În unele limbi turcice, numele inițial persan Frangistan („ținutul francilor”) este folosit în mod obișnuit pentru a se referi la o mare parte din Europa, pe lângă nume oficiale precum Avrupa sau Evropa.\n\nDefiniție\n\nDefiniție contemporană\nHarta Europei, care arată una dintre cele mai des utilizate granițe continentaleCheie: albastru: state care se încadrează la granița dintre Europa și Asia;\nverde: țări care nu sunt geografic din Europa, dar sunt strâns asociate cu continentul\n\nDefiniția predominantă a Europei ca termen geografic a fost utilizată de la mijlocul secolului al XIX-lea. Europa este considerată a fi mărginită de corpuri mari de apă la nord, vest și sud. Limitele Europei spre est și nord-est sunt considerate Munții Ural, râul Ural și Marea Caspică; spre sud-est, Munții Caucaz, Marea Neagră și căile navigabile care leagă Marea Neagră de Marea Mediterană.\n\nInsulele sunt în general grupate cu cea mai apropiată masă continentală, de aceea Islanda este considerată a face parte din Europa, în timp ce insula Groenlanda este de obicei atribuită Americii de Nord, deși aparține politic Danemarcei. Cu toate acestea, există unele excepții bazate pe diferențe sociopolitice și culturale. Cipru este cel mai apropiat de Anatolia (sau Asia Mică), dar este considerat o parte a Europei din punct de vedere politic și este un stat membru al UE. Malta a fost considerată o insulă din nord-vestul Africii timp de secole, dar acum este considerată a face parte și din Europa. „Europa” așa cum este utilizată în mod specific în engleza britanică se poate referi și la Europa continentală exclusiv.\n\nTermenul „continent” implică de obicei geografia fizică a unei mari mase terestre complet sau aproape complet înconjurată de apă la granițele sale. Cu toate acestea, partea frontierei Europa-Asia este oarecum arbitrară și incompatibilă cu această definiție datorită aderării sale parțiale la Munții Ural și Caucaz, mai degrabă decât o serie de căi navigabile parțial sugerate de cartograful Herman Moll în 1715. Aceste diviziuni de apă se extind cu o puține întreruperi relativ mici (în comparație cu lanțurile muntoase menționate mai sus) de la strâmtorile turcești care ajung în Marea Mediterană până la partea superioară a râului Ob care se scurge în Oceanul Arctic. Înainte de adoptarea convenției actuale, care include divizările montane, granița dintre Europa și Asia a fost redefinită de mai multe ori de la prima concepție din antichitatea clasică, dar întotdeauna ca o serie de râuri, mări și strâmtori care se credea că se extind ăe distanță necunoscută la est și nord de Marea Mediterană fără includerea unor lanțuri muntoase.\n\nÎmpărțirea actuală a Eurasiei în două continente reflectă acum diferențele culturale, lingvistice și etnice est-vest, care variază pe un spectru mai degrabă decât cu o linie de separare ascuțită. Granița geografică dintre Europa și Asia nu urmează nici o graniță de stat și acum urmează doar câteva corpuri de apă. Turcia este, în general, considerată o țară transcontinentală împărțită în întregime de apă, în timp ce Rusia și Kazahstan sunt împărțite doar parțial de căi navigabile. Franța, Țările de Jos, Portugalia, Spania și Regatul Unit sunt, de asemenea, transcontinentale (sau mai adecvat, intercontinentale, atunci când sunt implicate oceane sau mări mari), deoarece principalele lor zone terestre sunt în Europa, în timp ce bucăți din teritoriilor lor sunt situate pe alte continente separate de Europa de corpuri mari de apă. Spania, de exemplu, are teritorii la sud de Marea Mediterană și anume Ceuta și Melilla, care fac parte din Africa și au graniță cu Marocul. Potrivit convenției actuale, Georgia și Azerbaidjan sunt țări transcontinentale în care căile navigabile au fost complet înlocuite de munți ca diviziune între continente.\n\nIstoria conceptului\n\nIstoria timpurie\n\nPrima utilizare înregistrată a Eurṓpē ca termen geografic se află în imnul homeric către Apollo, cu referire la țărmul vestic al Mării Egee. Ca nume pentru o parte a lumii cunoscute, este folosit pentru prima dată în secolul al VI-lea î.Hr. de Anaximandru și Hecataeus. Anaximandru a plasat granița dintre Asia și Europa de-a lungul râului Phasis (râul modern Rioni pe teritoriul Georgiei) în Caucaz, o convenție urmată încă de Herodot în secolul al V-lea î.Hr. Herodot a menționat că lumea a fost împărțită de persoane necunoscute în trei părți: Europa, Asia și Libia (Africa), Nilul și Phasis formând granițele lor — deși afirmă, de asemenea, că unii au considerat fluviul Don, mai degrabă decât Phasis, drept graniță între Europa și Asia.\n\nFrontiera estică a Europei a fost definită în secolul I de către geograful Strabon la fluviul Don. Cartea Jubileelor a descris continentele ca pământuri ale celor trei fii ai lui Noe. Europa a fost definită ca întinzându-se de la Coloanele lui Hercule la Strâmtoarea Gibraltar, separând-o de nord-vestul Africii, până la Don, separându-o de Asia.\n\nConvenția din Evul Mediu și care a supraviețuit utilizării moderne este cea din epoca romană utilizată de autori din epoca romană precum Poseidonios, Strabon și Ptolemeu, care l-au luat ca hotar pe Tanais (râul modern Don).\n\nTermenul „Europa” este folosit pentru prima dată pentru o sferă culturală în Renașterea carolingiană din secolul al IX-lea. În acel moment, termenul desemna sfera de influență a Bisericii occidentale, spre deosebire de biserica ortodoxă și cea a lumii islamice. O definiție culturală a Europei ca ținuturi ale creștinătății latine s-a coagulat în secolul al VIII-lea, semnificând noul condominiu cultural creat prin confluența tradițiilor germanice și a culturii creștin-latine, definit parțial în contrast cu Bizanțul și Islamul și limitat la nordul Iberiei, Insulele Britanice, Franța, Germania de Vest creștinizată, regiunile alpine și nordul și centrul Italiei.\n\nDefiniții moderne\n\nProblema definirii unei granițe estice precise a Europei apare în perioada modernă timpurie, pe măsură ce extensia estică a Moscovei a început să includă Asia de Nord. De-a lungul Evului Mediu și până în secolul al XVIII-lea, împărțirea tradițională a masei terestre a Eurasiei în două continente, Europa și Asia, a urmat ideea lui Ptolemeu, cu granița urmând strâmtorilor turcești, Marea Neagră, Strâmtoarea Kerch, Marea Azov și Don (vechi Tanais). Dar hărțile produse în secolele XVI-XVIII au avut tendința de a diferi în ceea ce privește modul de a continua granița dincolo de cotul Donului la Kalach-na-Donu (unde este cel mai apropiat de Volga), pe un teritoriu nedescris în detaliu de către geografii antici. În jurul anului 1715, Herman Moll a realizat o hartă care arată partea de nord a râului Ob și râul Irtysh, un afluent major al primului, drept componente ale unei serii de căi navigabile parțial îmbinate care făceau granița dintre Europa și Asia din strâmtoarea turcă și fluviul Don până la Oceanul Arctic. În 1721, a produs o hartă mai actualizată, care era mai ușor de citit. Cu toate acestea, ideea sa de a folosi râurile majore aproape exclusiv ca linie de demarcație nu a fost niciodată preluată de alți geografi.\n\nPatru ani mai târziu, în 1725, Philip Johan von Strahlenberg a fost primul care s-a îndepărtat de granița clasică a Donului, propunând că lanțurile montane ar putea fi incluse ca granițe între continente ori de câte ori se consideră că nu există căi navigabile adecvate, fără a se ține seama de râurile Ob și Irtysh. El a trasat o nouă linie de-a lungul Volgăi, urmând Volga spre nord până la Samara Bend, de-a lungul Obshchy Syrt și apoi spre nord de-a lungul Munților Ural. Acest lucru a fost aprobat de Imperiul rus și a introdus convenția care va deveni în cele din urmă acceptată în mod obișnuit, deși nu va fi lipsită de critici de către mulți geografi analitici moderni, cum ar fi Halford Mackinder, care au văzut o valabilitate redusă în Munții Ural drept o graniță între continente.\n\nCartografii au continuat să pună diferite granițe între Donul inferior și Samara până în secolul al XIX-lea. În atlasul din 1745 publicat de Academia Rusă de Științe are granițele delimitate de Don dincolo de Kalaci. La sud, depresiunea Kuma-Manîci a fost identificată în jurul anului 1773 de către un naturalist german, Peter Simon Pallas, ca o vale care lega odinioară Marea Neagră de Marea Caspică, și ulterior a fost propusă ca o graniță naturală între continente.\n\nLa mijlocul secolului al XIX-lea, au existat trei convenții principale, una urmând Donul, Canalul Volga-Don și Volga, cealaltă urmând Depresiunea Kuma-Manîci până la Marea Caspică și apoi râul Ural, iar a treia urmând bazinul hidrografic al Caucazului Mare până la Marea Caspică. Subiectul a fost tratat ca o „controversă” în literatura geografică din anii 1860, Douglas Freshfield susținând limita creastei Caucazului ca fiind „cea mai bună posibilă”, invocând sprijinul diverșilor „geografi moderni”.\n\nÎn Rusia și Uniunea Sovietică, granița de-a lungul depresiunii Kuma-Manîci a fost cea mai frecvent utilizată încă din 1906. În 1958, Societatea Geografică Sovietică a recomandat oficial ca granița dintre Europa și Asia să fie trasată în manuale din Golful Baidaratskaia, pe Marea Kara, de-a lungul piciorului estic al Munților Ural, urmând apoi râul Ural până la Dealurile Mugodzhar și apoi râul Emba; și depresiunea Kuma-Manîci, plasând astfel Caucazul în întregime în Asia și Uralii în întregime în Europa. Cu toate acestea, majoritatea geografilor din Uniunea Sovietică au favorizat granița de-a lungul creastei Caucazului și aceasta a devenit convenția comună la sfârșitul secolului XX, deși granița Kuma-Manîci a rămas în uz în unele hărți ale secolului XX.\n\nIstorie\n\nPreistorie\n\nHomo erectus georgicus, care a trăit acum aproximativ 1,8 milioane de ani în Georgia, este cel mai vechi hominin care a fost descoperit în Europa. Alte rămășițe de hominin, datând de aproximativ 1 milion de ani, au fost descoperite în Atapuerca, Spania. Omul neanderthalian (numit după valea Neandertal din Germania) a apărut în Europa acum 150.000 de ani (acum 115.000 de ani se găsea deja în Polonia) și a dispărut din registrul fosil cu aproximativ 28.000 de ani în urmă, refugiul lor final fiind Portugalia actuală. Neanderthalienii au fost înlocuiți de oamenii moderni, care au apărut în Europa cu aproximativ 43.000 - 40.000 de ani în urmă. Cele mai vechi situri din Europa datate acum 48.000 de ani sunt Riparo Mochi (Italia), Geissenklösterle (Germania) și Isturitz (Franța).\n\nPerioada neolitică europeană — marcată de cultivarea culturilor și creșterea animalelor, numărul crescut de așezări și utilizarea pe scară largă a ceramicii — a început în jurul anului 7000 î.Hr. în Grecia și Balcani, probabil influențată de practicile agricole anterioare din Anatolia și Orientul Apropiat. S-a răspândit din Balcani de-a lungul văilor Dunării și Rinului (cultura ceramicii liniare) și de-a lungul coastei mediteraneene (cultura cardială). Între 4500 și 3000 î.Hr., aceste culturi neolitice din Europa Centrală s-au dezvoltat mai departe spre vest și nord, transmițând abilități nou dobândite în producerea artefactelor din cupru. În Europa de Vest, perioada neolitică a fost caracterizată nu de așezări agricole mari, ci de monumente preistorice cum ar fi terasamente, movile funerare și morminte megalitice. Cultura ceramicii cordate a înflorit la trecerea de la Neolitic la Epoca cuprului. În această perioadă au fost construite în toată Europa de Vest și de Sud monumente megalitice gigantice, cum ar fi Templele megalitice din Malta și Stonehenge.\n\nEpoca europeană a bronzului început în c. 3200 î.Hr., în Grecia, cu civilizația minoică din Creta, prima civilizație avansată din Europa. Minoicii au fost urmați de Civilizația miceniană, care s-a sfârșit brusc în jurul anului 1200 î.Hr., inaugurând epoca europeană a fierului. Colonizarea din epoca fierului de către greci și fenicieni a dat naștere orașelor mediteraneene timpurii. Epoca fierului timpuriu din Italia și Grecia din jurul secolului al VIII-lea î.Hr. a dat naștere treptat la antichitatea clasică istorică, al cărei început este datat uneori din 776 î.Hr., anul primelor Jocuri Olimpice.\n\nAntichitate clasică\n\nGrecia antică a fost cultura fondatoare a civilizației occidentale. Democrația occidentală și cultura raționalistă sunt adesea atribuite Greciei antice. Orașul-stat grecesc, polisul, a fost unitatea politică fundamentală a Greciei clasice. În 508 î.Hr., Clistene a instituit primul sistem democratic de guvernare din lume la Atena. Idealurile politice grecești au fost redescoperite la sfârșitul secolului al XVIII-lea de către filosofii și idealiștii europeni. \n\nGrecia a generat și multe contribuții culturale: în filosofie, umanism și raționalism sub Aristotel, Socrate și Platon; în istorie cu Herodot și Tucidide; în versuri dramatice și narative, începând cu poeziile epice ale lui Homer; în dramaturgie cu Sofocle și Euripide, în medicină cu Hipocrate și Galen; iar în știință cu Pitagora, Euclid și Arhimede.\n\nGrecia a fost urmată de Roma, care și-a pus amprenta asupra dreptului, politicii, limbajului, ingineriei, arhitecturii, guvernării centralizate și mult mai multor aspecte cheie în civilizația occidentală. Până în 200 î.Hr., Roma a cucerit Italia și, în următoarele două secole, a cucerit Grecia și Hispania (Spania și Portugalia), coasta nord-africană, o mare parte din Orientul Mijlociu, Galia (Franța și Belgia) și Britania (Anglia și Țara Galilor).\n\nExtinzându-se de la baza lor în centrul Italiei începând cu secolul al III-lea î.Hr., romanii s-au extins treptat conducând în cele din urmă întregul bazin mediteranean și Europa de Vest până la sfârșitul mileniului. Republica Romană sa încheiat în 27 î.Hr., când Augustus a proclamat Imperiul Roman. Cele două secole care au urmat sunt cunoscute sub numele de pax romana, o perioadă de pace, prosperitate și stabilitate politică fără precedent în cea mai mare parte a Europei. Imperiul a continuat să se extindă sub împărați precum Antoninus Pius și Marcus Aurelius, care au petrecut timp la granița de nord a Imperiului luptând cu triburile germanice, picții și triburile scoțiene. \n\nCreștinismul a fost legalizat de Constantin I în 313 d.Hr. după trei secole de persecuție imperială. Constantin a mutat definitiv capitala imperiului de la Roma în orașul Bizanț, care a fost redenumit Constantinopol în onoarea sa (actualul Istanbul) în anul 330 d.Hr. Creștinismul a devenit singura religie oficială a imperiului în 380, iar în 391-392, împăratul Teodosiu I a interzis religiile păgâne. Aceasta este uneori considerată a marca sfârșitul antichității; alternativ antichitatea se consideră că se încheie odată cu căderea Imperiului Roman de Apus în 476; închiderea Academiei Platonice păgâne din Atena în 529 sau apariția islamului la începutul secolului al VII-lea d.Hr.\n\nEvul mediu timpuriu\n\nÎn timpul declinului Imperiului Roman, Europa a intrat într-o lungă perioadă de schimbări care decurg din ceea ce istoricii numesc „Epoca Migrațiilor”. Au existat numeroase invazii și migrații printre ostrogoți, vizigoți, goți, vandali, huni, franci, angli, sași, slavi, avari, bulgari și, mai târziu, vikingii, pecenegii, cumanii și maghiarii. Gânditorii Renașterii precum Petrarca s-au referit ulterior la aceasta ca „Evul Întunecat”.\n\nComunitățile monahale izolate au fost singurele locuri pentru protejarea și punerea la un loc a cunoștințelor scrise acumulate anterior; în afară de aceasta, foarte puține înregistrări scrise au supraviețuit și multă literatură, filosofie, matematică și alte cunoștințe din perioada clasică au dispărut din Europa de vest, deși au fost păstrate în est, în Imperiul Bizantin.\n\nÎn timp ce Imperiul roman din vest și-a continuat declinul, tradițiile romane și statul roman au rămas puternice în Imperiul Roman de Răsărit predominant vorbitor de greacă, cunoscut și sub numele de Imperiul Bizantin. În cea mai mare parte a existenței sale, Imperiul Bizantin a fost cea mai puternică forță economică, culturală și militară din Europa. Împăratul Iustinian I a condus prima epocă de aur a Constantinopolului: a stabilit un cod juridic care stă la baza multor sisteme juridice moderne, a finanțat construcția Hagia Sofia și a adus biserica creștină sub controlul statului.\n\nÎncepând cu secolul al VII-lea, pe măsură ce bizanzii și persanii sasanizi învecinați au fost puternic slăbiți din cauza războaielor bizantine-sasaniene prelungite pe durata a secole, arabii musulmani au început să facă incursiuni în teritoriul istoric roman, cucerind Levantul și Africa de Nord și intrând în Asia Mică. La mijlocul secolului al VII-lea, după cucerirea musulmană a Persiei, Islamul a pătruns în regiunea Caucazului. În următoarele secole, forțele musulmane au cucerit: Cipru, Malta, Creta, Sicilia și părți din sudul Italiei. Între anii 711 și 720, majoritatea ținuturilor regatului vizigot al Iberiei au fost aduse sub stăpânirea musulmană — cu excepția unor mici zone din nord-vest (Asturia) și mare parte a regiunilor basce din Pirinei. Acest teritoriu, sub numele arab Al-Andalus, a devenit parte a Califatului Omeiad în expansiune. Al doilea asediu nereușit al Constantinopolului (717) a slăbit dinastia omeiadă și le-a redus prestigiul. Omeiazii au fost apoi învinși de liderul franc Charles Martel în Bătălia de la Poitiers în 732, care a pus capăt înaintării lor spre nord. În regiunile îndepărtate din nord-vestul Iberiei și Pirineii mijlocii puterea musulmanilor din sud abia se simțea. Aici au fost puse bazele regatelor creștine din Asturia, Leon și Galiția de unde va începe recucerirea Peninsulei Iberice. Cu toate acestea, nu s-a făcut nici o încercare coordonată de a-i alunga pe mauri. Regatele creștine s-au concentrat în principal pe propriile lor lupte de putere interne. Drept urmare, Reconquista a durat aproape opt sute de ani, perioadă în care o lungă listă de Alfonso, Sanchos, Ordoños, Ramiros, Fernandos și Bermudos s-au luptat cu rivalii lor creștini la fel de mult ca invadatorii musulmani.\n\nÎn timpul Evului Întunecat, Imperiul Roman de Apus a căzut sub controlul diferitelor triburi. Triburile germanice și slave și-au stabilit domeniile în Europa de Vest și respectiv de Est. În cele din urmă, triburile frankiste au fost unite sub Clovis I. Carol cel Mare, un rege franc din dinastia carolingiană care cucerise cea mai mare parte a Europei occidentale, a fost uns „Sfânt împărat Roman” de către Papa în anul 800. Aceasta a condus în 962 la fondarea Sfântului Imperiu Roman, care a devenit în cele din urmă centrat în principatele germane ale Europei centrale.\n\nEuropa Centrală și de Est a văzut crearea primelor state slave și adoptarea creștinismului (circa 1000 d.Hr.). Puternicul stat slav vestic al Marii Moravii și-a răspândit teritoriul până la sud, până în Balcani, ajungând la cea mai mare întindere teritorială sub Svatopluk I și provocând o serie de conflicte armate cu Franța de Est. Mai la sud, primele state sud-slave au apărut la sfârșitul secolelor VII și VIII și au adoptat creștinismul: Primul Țarat Bulgar, Principatul Sârb (mai târziu Regat și Țarat) și Ducatul Croației (mai târziu Regatul Croației). În est, Rusia Kieveană s-a extins din capitala sa la Kiev pentru a deveni cel mai mare stat din Europa până în secolul al X-lea. În 988, Vladimir cel Mare a adoptat creștinismul ortodox ca religie de stat. Mai la est, Bulgaria de pe Volga a devenit un stat islamic în secolul al X-lea, dar în cele din urmă a fost absorbită în Rusia câteva secole mai târziu.\n\nOdată cu sfârșitul Imperiului Roman de Apus și cu centrele urbane în declin, alfabetizarea și învățarea au scăzut în Occident. Acest lucru a continuat un model care se desfășura încă din secolul al III-lea. În lumea antică, greaca era limba primară a științei. Pe măsură ce cunoașterea limbii grecești a scăzut, Occidentul latin s-a trezit separat de unele dintre rădăcinile sale filosofice și științifice grecești. O „Renaștere” a educației clasice va apărea în Imperiul Carolingian în secolul al VIII-lea. În Imperiul Roman de Răsărit (Bizanț), învățarea (în sensul educației formale care implică literatură) a fost menținută la un nivel mai înalt decât în Occident. Sistemul clasic de învățământ, care va persista sute de ani, a subliniat gramatica, latina, greaca și retorica. În secolul al VI-lea, predarea și învățarea s-au mutat în școlile monahale și catedrale, având în centrul educației studiul textelor biblice.\n\nEvul Mediu de mijloc și târziu\n\nPerioada cuprinsă între anii 1000 și 1250 este cunoscută sub numele de Evul Mediu mijlociu, urmată de Evul Mediu târziu până în c. 1500.\n\nÎn timpul Evului Mediu mijlociu, populația Europei a cunoscut o creștere semnificativă, culminând cu Renașterea secolului al XII-lea. Creșterea economică, împreună cu lipsa siguranței pe rutele comerciale continentale, au făcut posibilă dezvoltarea unor rute comerciale majore de-a lungul coastei Mării Mediterane și a Mării Baltice. Bogăția și independența în creștere dobândite de unele orașe de coastă au dat Republicilor maritime un rol de lider pe scena europeană.\n\nEvul Mediu de pe continent a fost dominat de cele două eșaloane superioare ale structurii sociale: nobilimea și clerul. Feudalismul s-a dezvoltat în Franța în Evul Mediu timpuriu și s-a răspândit curând în toată Europa. O luptă pentru influență între nobilime și monarhie în Anglia a dus la redactarea Magna Carta și la înființarea unui parlament. Sursa principală de cultură din această perioadă a venit de la Biserica Romano-Catolică. Prin mănăstiri și școli catedrale, Biserica era responsabilă cu educația în mare parte din Europa.\n\nPapalitatea a atins apogeul puterii sale în Evul mediu mijlociu. Marea Schismă din 1054 a împărțit religios fostul Imperiu Roman, cu Biserica Ortodoxă în Imperiul Bizantin și Biserica Romano-Catolică în fostul Imperiu Roman de Apus. În 1095 Papa Urban al II-lea a cerut o cruciadă împotriva musulmanilor care ocupau Ierusalimul și Țara Sfântă. În Europa însăși, Biserica a organizat Inchiziția împotriva ereticilor. În Peninsula Iberică, Reconquista s-a încheiat cu căderea Granadei în 1492, încheind peste șapte secole de conducere islamică în peninsula sud-vestică.\n\nÎn est, un Imperiu Bizantin renăscut a recucerit Creta și Cipru de la musulmani și a recucerit Balcanii. Constantinopolul a fost cel mai mare și mai bogat oraș din Europa din secolele IX-XII, cu o populație de aproximativ 400.000 de locuitori. Imperiul a fost slăbit în urma înfrângerii de la Manzikert și a fost slăbit considerabil de Atacul asupra Constantinopolului din 1204, în timpul celei de-a patra cruciade. Deși va recupera Constantinopolul în 1261, Bizanțul a căzut în 1453 când Constantinopolul a fost cucerit de Imperiul Otoman.\n\nÎn secolele al XI-lea și al XII-lea, incursiunile constante ale triburilor turce nomade, cum ar fi pecenegii și cumanii, au provocat o migrație masivă a populațiilor slave către regiunile mai sigure și puternic împădurite din nord și au oprit temporar extinderea Rusiei la sud și est. La fel ca multe alte părți ale Eurasiei, aceste teritorii au fost invadate de mongoli. Invadatorii, care au devenit cunoscuți sub numele de tătari, erau în mare parte popoare vorbitoare de turcă sub suzeranitate mongolă. Ei au stabilit starea Hoardei de Aur cu sediul central în Crimeea, care a adoptat ulterior islamul ca religie și a condus peste sudul și centrul Rusiei moderne timp de mai mult de trei secole. După prăbușirea stăpânirilor mongole, au apărut primele state (principate) românești în secolul al XIV-lea: Moldova și Țara Românească. Anterior, aceste teritorii au fost sub controlul succesiv al pecenegilor și cumanilor. Din secolele al XII-lea până în al XV-lea, Marele Ducat al Moscovei a crescut de la un mic principat sub stăpânirea mongolă la cel mai mare stat din Europa, răsturnând mongolii în 1480 și devenind în cele din urmă Țaratul Rusiei. Statul a fost consolidat sub Ivan al III-lea cel Mare și Ivan cel Groaznic, extinzându-se constant spre est și sud în următoarele secole.\n\nMarea Foamete din 1315-1317 a fost prima criză care a lovit Europa în Evul Mediu târziu. Perioada cuprinsă între 1348 și 1420 a fost martorul celei mai mari pierderi. Populația Franței a fost redusă la jumătate. Marea Britanie medievală a fost afectată de 95 de perioade de foamete, iar Franța a suferit efectele a 75 sau mai multe în aceeași perioadă. Europa a fost devastată la mijlocul secolului al XIV-lea de Moartea Neagră, una dintre pandemiile cu cele mai multe decese din istoria omenirii, care a ucis aproximativ 25 de milioane de oameni numai în Europa — o treime din populația europeană de atunci.\n\nCiuma a avut un efect devastator asupra structurii sociale a Europei; a indus oamenilor să trăiască pentru moment, așa cum este ilustrat de Giovanni Boccaccio în Decameron (1353). A fost o lovitură gravă pentru Biserica Romano-Catolică și a dus la o persecuție sporită a evreilor, a cerșetorilor și a leproșilor. Se crede că ciuma a revenit la fiecare generație cu diferite virulențe și mortalități până în secolul al XVIII-lea. În această perioadă, peste 100 de epidemii de ciumă au străbătut toată Europa.\n\nPerioada modernă timpurie \n\nRenașterea a fost o perioadă de schimbări culturale originare din Florența și care s-au extins mai târziu în restul Europei. Apariția unui nou umanism a fost însoțită de recuperarea cunoștințelor clasice grecești uitate și a celor arabe din bibliotecile monahale, adesea traduse din arabă în latină. Renașterea s-a răspândit în Europa între secolele XIV și XVI: a văzut înflorirea artei, filosofiei, muzicii și științelor, sub patronajul unit al regalității, nobilimii, Bisericii Romano-Catolice și a unei clase comerciale emergente. Patronii din Italia, inclusiv familia Medici de bancheri florentini și papii de la Roma, au finanțat prolific artiști quattrocento și cinquecento precum Rafael, Michelangelo și Leonardo da Vinci.\n\nIntriga politică în cadrul Bisericii la mijlocul secolului al XIV-lea a provocat Schisma apuseană. În această perioadă de patruzeci de ani, doi papi — unul la Avignon și celălalt la Roma — au revendicat conducerea Bisericii. Deși în cele din urmă schisma s-a terminat în 1417, autoritatea spirituală a papalității a suferit foarte mult. În secolul al XV-lea, Europa a început să se extindă dincolo de frontierele sale geografice. Spania și Portugalia, cele mai mari puteri maritime ale vremii, au preluat conducerea în explorarea lumii. Explorarea a ajuns în emisfera sudică în Atlantic și în vârful sudic al Africii. Cristofor Columb a ajuns în Lumea Nouă în 1492 și Vasco da Gama a deschis ruta oceanului spre est, făcând legătura între Oceanul Atlantic și Oceanul Indian în 1498. Ferdinand Magellan a ajuns în Asia spre vest, prin Oceanul Atlantic și Pacific, în expediția spaniolă Magellan-Elcano, rezultând prima circumnavigație a globului, finalizată de Juan Sebastián Elcano (1519–1522). La scurt timp, spaniolii și portughezii au început să stabilească mari imperii globale în America, Asia, Africa și Oceania. Franța, Țările de Jos și Anglia au urmat curând construirea unor mari imperii coloniale cu vaste exploatații în Africa, America, și Asia. Un an mai târziu, Anglia a încercat fără succes să invadeze Spania, permițându-i lui Filip al II-lea al Spaniei să își mențină capacitatea de război dominantă în Europa. Acest dezastru decisiv englez a permis, de asemenea, flotei spaniole să-și păstreze capacitatea de a duce război în următoarele decenii.\n\nPuterea Bisericii a fost în continuare slăbită de Reforma protestantă din 1517, când teologul german Martin Luther și-a pus la punct Cele 95 de teze criticând vânzarea indulgențelor la ușa bisericii. Ulterior a fost excomunicat în bula papală Exsurge Domine în 1520, iar adepții săi au fost condamnați în Dieta de la Worms din 1521, care a împărțit prinții germani între credințele protestante și cele romano-catolice. Luptele și războaiele religioase s-au răspândit odată cu protestantismul. Jefuirea imperiilor din America a permis Spaniei să finanțeze persecuția religioasă în Europa timp de peste un secol. Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648) a mutilat Sfântul Imperiu Roman și a devastat o mare parte din Germania, omorând între 25-40 % din populația sa. În urma Păcii de la Westfalia, Franța a crescut în predominanță în Europa.\n\nSecolul al XVII-lea în Europa Centrală și de Est a fost o perioadă de declin general. Europa Centrală și de Est a cunoscut peste 150 de perioade de foamete în 200 de ani, între 1501 și 1700. De la Uniunea de la Krewo (1385) Europa Centrală și de Est a fost dominată de Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei. Hegemonia Commonwealth-ului polonezp-lituanian s-a sfârșit între 1648 și 1655. În secolele XV-XVIII, când hanatul dezintegrat al Hoardei de Aur a fost cucerit de Rusia, tătarii din Hanatul Crimeei au atacat frecvent ținuturile slave din est pentru a captura sclavi. Mai la est, Hoarda Nogai și Hanatul Kazah au atacat frecvent zonele de limbă slavă din Rusia, Ucraina și Polonia timp de sute de ani, până la expansiunea rusă și cucerirea majorității nordului Eurasiei (adică Europa de Est, Asia Centrală și Siberia).\n\nRenașterea și noii monarhi au marcat începutul unei Perioade a marilor descoperiri, o perioadă de explorare, invenție și dezvoltare științifică. Printre marile figuri ale Revoluției științifice occidentale din secolele XVI și XVII s-au numărat Copernic, Kepler, Galileo și Isaac Newton. Potrivit lui Peter Barrett, „Este larg acceptat faptul că „știința modernă” a apărut în Europa secolului al XVII-lea (spre sfârșitul Renașterii), introducând o nouă înțelegere a lumii naturale”.\n\nSecolele XVIII și XIX\n\nEpoca Iluminismului a fost o puternică mișcare intelectuală din secolul al XVIII-lea, care a promovat idei științifice bazate pe rațiune. Nemulțumirea față de monopolul aristocrației și al clerului asupra puterii politice din Franța a dus la Revoluția franceză și la înființarea Primei Republici, în urma căreia monarhia și mare parte din nobilime au pierit în timpul Regimului terorii. Napoleon Bonaparte a ajuns la putere în urma Revoluției franceze și a înființat Primul Imperiu Francez care, în timpul războaielor napoleoniene, s-a extins cuprinzând părți mari ale Europei înainte de a se prăbuși în 1815 cu Bătălia de la Waterloo. Conducerea napoleonică a dus la diseminarea în continuare a idealurilor Revoluției franceze, inclusiv a statului național, precum și la adoptarea pe scară largă a modelelor franceze de administrație, drept și educație.\n\nCongresul de la Viena, convocat după căderea lui Napoleon, a stabilit un nou echilibru de putere în Europa, axat pe cele cinci „Marile Puteri“: Marea Britanie, Franța, Prusia, Austria și Rusia. Acest echilibru va rămâne în vigoare până la Revoluțiile din 1848, timp în care răscoalele liberale au afectat toată Europa, cu excepția Rusiei și a Regatului Unit. Aceste revoluții au fost stinse în cele din urmă de elemente conservatoare și au rezultat puține reforme. În anul 1859 a avut loc unirea României, ca stat național, din două principate mai mici. În 1867 s-a format imperiul austro-ungar; iar în 1871 s-au văzut unificările atât ale Italiei, cât și ale Germaniei ca state naționale din principate mai mici.\n\nÎn paralel, Chestiunea Orientală a devenit mai complexă de la înfrângerea otomană în Războiul Ruso-Turc (1768–1774). Deoarece dizolvarea Imperiului Otoman părea iminentă, Marile Puteri s-au străduit să-și protejeze interesele strategice și comerciale în domeniile otomane. Imperiul rus a beneficiat de pe urma declinului, în timp ce Imperiul Habsburgic și Marea Britanie au perceput păstrarea Imperiului Otoman ca fiind în interesul lor. Între timp, Revoluția sârbă (1804) și Războiul de independență al Greciei (1821) au marcat începutul sfârșitului stăpânirii otomane în Balcani, care s-a încheiat cu Războaiele Balcanice din 1912–1913. La Congresul de la Berlin din 1878 a urmat recunoașterea formală a principatelor independente de facto din Muntenegru, Serbia și România.\n\nRevoluția Industrială a început în Marea Britanie, în ultima parte a secolului al XVIII-lea și răspândit în toată Europa. Invenția și implementarea noilor tehnologii au dus la o creștere urbană rapidă, ocuparea forței de muncă în masă și apariția unei noi clase muncitoare. Industria textilă a fost prima care a folosit metode moderne de producție. Revoluția industrială marchează un moment decisiv major în istorie; aproape fiecare aspect al vieții de zi cu zi a fost influențat într-un fel. În special, venitul mediu și populația au început să prezinte o creștere susținută fără precedent. Unii economiști au spus că cel mai important efect al Revoluției industriale a fost acela că nivelul de trai al populației generale din lumea occidentală a început să crească constant pentru prima dată în istorie, deși alții au spus că nu a început să se îmbunătățească semnificativ până când sfârșitul secolelor al XIX-lea și al XX-lea.\n\nAu urmat reformele din sferele sociale și economice, inclusiv primele legi privind munca copiilor, legalizarea sindicatelor, și abolirea sclaviei. În Marea Britanie, a fost adoptată Legea sănătății publice din 1875, care a îmbunătățit semnificativ condițiile de viață în multe orașe britanice. Populația Europei a crescut de la aproximativ 100 de milioane în 1700 la 400 de milioane până în 1900. Ultima foamete majoră înregistrată în Europa de Vest, Marea Foamete a Irlandei, a provocat moartea și emigrarea în masă a milioane de irlandezi. În secolul al XIX-lea, 70 de milioane de oameni au părăsit Europa în migrații către diferite colonii europene din străinătate și către Statele Unite. Creșterea demografică a însemnat că, până în 1900, ponderea Europei în populația lumii era de 25 %.\n\nSecolul XX până în prezent \n\nDouă războaie mondiale și o criză economică au dominat prima jumătate a secolului XX. Primul Război Mondial a avut loc între 1914 și 1918. A început când arhiducele Franz Ferdinand al Austriei a fost asasinat de naționalistul iugoslav Gavrilo Princip. Majoritatea națiunilor europene au fost atrase în război, care a fost purtat între Puterile Antantei (Franța, Belgia, Serbia, Portugalia, Rusia, Regatul Unit și mai târziu Italia, Grecia, România și Statele Unite) și Puterile Centrale (Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria și Imperiul Otoman). Războiul a făcut peste 16 milioane de soldați și civili morți. Peste 60 de milioane de soldați europeni au fost mobilizați din 1914 până în 1918.\n\nRevoluția rusă a dus la sfârșitul monarhiei țariste și a înlocuit-o cu Uniunea Sovietică comunistă. Austro-Ungaria și Imperiul Otoman s-au prăbușit și s-au despărțit în națiuni separate, iar multe alte națiuni au avut frontierele retrasate. Tratatul de la Versailles, care a încheiat oficial Primul Război Mondial în 1919, a fost aspru față de Germania, căreia i-a plasat întreaga responsabilitate pentru război și i-a impus sancțiuni grele. Decesele în exces din Rusia în cursul Primului Război Mondial și al Războiului civil rus (inclusiv foametea postbelică) s-au ridicat la un total de 18 milioane. În 1932-1933, sub conducerea lui Stalin, confiscările de cereale de către autoritățile sovietice au contribuit la a doua foamete sovietică care a provocat milioane de decese; culacii care au supraviețuit au fost persecutați și mulți au fost trimiși în gulaguri să facă muncă forțată. Stalin a fost, de asemenea, responsabil pentru Marea Epurare din 1937–38 în care NKVD a executat 681.692 de oameni; milioane de oameni au fost deportați și exilați în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice.\n\nDupă Marele Război și alte națiuni europene au fost afectate de revoluții sociale zdrobitoare: în 1919, Republica de la Weimar în Germania și Prima Republică a Austriei; în 1922, guvernul fascist al unui singur partid condus de Mussolini în Regatul Italiei și în Republica Turcă a lui Atatürk, care a adoptat alfabetul occidental și secularismul de stat. Instabilitatea economică, cauzată parțial de datoriile suportate în Primul Război Mondial și de „împrumuturile” acordate Germaniei, a făcut ravagii în Europa la sfârșitul anilor 1920 și 1930. Aceasta și Crahul de pe Wall Street din 1929 au dus la Marea criză economică la nivel mondial. Ajutate de criza economică, instabilitatea socială și amenințarea comunismului, mișcările fasciste s-au dezvoltat în toată Europa, plasându-l pe Adolf Hitler la putere în ceea ce a devenit Germania nazistă.\n\nÎn 1933, Hitler a devenit liderul Germaniei și a început să lucreze la scopul său de a construi Germania Mare. Germania s-a re-extins și a luat înapoi Saarland și Renania în 1935 și 1936. În 1938, Austria a devenit parte a Germaniei după Anschluss. Mai târziu în acel an, în urma Acordului de la München semnat de Germania, Franța, Regatul Unit și Italia, Germania a anexat Regiunea Sudeților, care făcea parte din Cehoslovacia, locuită de etnici germani, iar la începutul anului 1939, restul Cehoslovaciei a fost împărțită în Protectoratul Boemiei și Moraviei (controlat de Germania) și Republica Slovacă. La acea vreme, Marea Britanie și Franța au preferat o politică de calmare .\n\nOdată cu creșterea tensiunilor între Germania și Polonia asupra Gdańsk, germanii s-au îndreptat spre sovietici și au semnat Pactul Molotov–Ribbentrop, care le-a permis sovieticilor să invadeze statele baltice și părți din Polonia și România. Germania a invadat Polonia la 1 septembrie 1939, determinând Franța și Regatul Unit să declare război Germaniei la 3 septembrie și deschizând Teatrul european de război în Al Doilea Război Mondial. Invazia sovietică a Poloniei a început la 17 septembrie și Polonia a căzut curând după aceea. La 24 septembrie, Uniunea Sovietică a atacat țările baltice și mai târziu, Finlanda. Britanicii au sperat să aterizeze la Narvik și să trimită trupe pentru a ajuta Finlanda, dar obiectivul lor principal la aterizare era să înconjoare Germania și să-i scoată pe germani din resursele scandinave. În același timp, Germania a mutat trupe în Danemarca. Războiul ciudat a continuat.\n\nÎn mai 1940, Germania a atacat Franța prin Țările de Jos. Franța a capitulat în iunie 1940. Până în august, Germania a început o ofensivă de bombardament asupra Marii Britanii, dar nu a reușit să-i convingă pe britanici să renunțe. În 1941, Germania a invadat Uniunea Sovietică odată cu Operațiunea Barbarossa. La 7 decembrie 1941, atacul Japoniei asupra Pearl Harbor a atras Statele Unite în conflict ca aliați ai Imperiului Britanic și ale altor forțe aliate. \n\nDupă șocanta Bătălie de la Stalingrad din 1943, ofensiva germană din Uniunea Sovietică s-a transformat într-o continuă retragere. Bătălia de la Kursk, care a implicat cel mai mare tanc din istorie, a fost ultima ofensivă germană majoră pe Frontul de Est. În iunie 1944, forțele britanice și americane au invadat Franța în debarcările din ziua Z, deschizând un nou front împotriva Germaniei. Berlinul a căzut în cele din urmă în 1945, încheind al Doilea Război Mondial în Europa. Războiul a fost cel mai mare și cel mai distructiv din istoria omenirii, cu 60 de milioane de morți în întreaga lume. Peste 40 de milioane de oameni din Europa au murit ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, inclusiv între 11 și 17 milioane de oameni care au pierit în timpul Holocaustului. Uniunea Sovietică a pierdut în jur de 27 de milioane de oameni (majoritatea civili) în timpul războiului, aproximativ jumătate din totalul victimelor celui de-al Doilea Război Mondial. Până la sfârșitul războiului, Europa avea peste 40 de milioane de refugiați. Câteva expulzări postbelice din Europa Centrală și de Est au deplasat în total aproximativ 20 de milioane de oameni, în special, vorbitori de limbă germană din toată Europa de Est.\n\nPrimul Război Mondial și în special cel de-Al Doilea Război Mondial au diminuat eminența Europei de Vest în afacerile mondiale. După cel de-al Doilea Război Mondial, harta Europei a fost retrasată la Conferința de la Yalta și împărțită în două blocuri: țările occidentale și blocul comunist din est, separate de ceea ce ulterior Winston Churchill a numit-o „Cortina de fier”. Statele Unite și Europa de Vest au stabilit alianța NATO și mai târziu Uniunea Sovietică și Europa Centrală au stabilit Pactul de la Varșovia. Punctele fierbinți deosebite după cel de-al Doilea Război Mondial au fost Berlinul și Trieste, prin care Teritoriul Liber din Trieste, fondat în 1947 cu ONU, a fost dizolvat în 1954 și, respectiv, în 1975. Blocada Berlinului în 1948 și 1949 și construirea Zidului Berlinului în 1961 au fost una din marile crize internaționale ale Războiului Rece.\n\nCele două noi superputeri, Statele Unite și Uniunea Sovietică, s-au blocat într-un Război Rece de cincizeci de ani, axat pe proliferarea nucleară. În același timp, decolonizarea, care începuse deja după Primul Război Mondial, a dus treptat la independența majorității coloniilor europene din Asia și Africa. În anii 1980, reformele lui Mihail Gorbaciov și mișcarea Solidaritatea din Polonia au slăbit rigiditatea sistemul comunist. Deschiderea Cortinei de Fier la Picnicul paneuropean a declanșat apoi o reacție în lanț pașnică, la sfârșitul căreia Blocul răsăritean, Pactul de la Varșovia și comunismul s-au prăbușit iar Războiul Rece s-a încheiat. Germania s-a reunit, după căderea simbolică a Zidului Berlinului în 1989, iar hărțile Europei Centrale și de Est au fost redesenate încă o dată. Acest lucru a făcut posibile relațiile culturale și economice vechi întrerupte anterior iar orașe izolate anterior, precum Berlin, Praga, Viena, Budapesta și Trieste, erau acum din nou în centrul Europei. \n\nIntegrarea europeană a crescut și după al Doilea Război Mondial. În 1949 a fost fondat Consiliul Europei, în urma unui discurs al lui Sir Winston Churchill, cu ideea de a unifica Europa pentru a atinge obiective comune. Include toate statele europene, cu excepția Belarusului și a Vaticanului. Tratatul de la Roma din 1957 a stabilit Comunitatea Economică Europeană (CEE) între șase state din Europa de Vest, cu scopul unei politici economice unificate și piața comună. În 1967, CEE, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Euratom au format Comunitatea Europeană, care în 1993 a devenit Uniunea Europeană. UE a înființat un parlament, o curte și o bancă centrală și a introdus euro ca monedă unificată. Între 2004 și 2013, mai multe țări din Europa Centrală și de Est au început să adere, extinzând UE la 28 de țări europene și făcând din nou din Europa un centru economic și politic major de putere. Cu toate acestea, Regatul Unit s-a retras din UE la 31 ianuarie 2020, ca urmare a unui referendum din iunie 2016 privind aderarea la UE.\n\nGeografie\n\nDin punct de vedere fiziografic, Europa este peninsula nord-vestică a mării teritoriale mai mari cunoscute sub numele de Eurasia. Are un raport de coastă mai mare decât cel al oricărui alt continent sau subcontinent. Granițele sale maritime constau din Oceanul Arctic la nord, Oceanul Atlantic la vest și Marea Mediterană, Marea Neagră și Marea Caspică la sud. Limitele terestre ale Europei au fost întotdeauna imprecise în est, deoarece nu există relief sau mare care să împartă clar Eurasia. Prin urmare, granițele geografice ale Europei sunt mai mult politice decât fizice.\n\nÎn ceea ce privește forma, Europa este o colecție de peninsule conectate și insule situate în apropiere. Cele două mari peninsule sunt Europa continentală și Scandinavia la nord, împărțite una de cealaltă de Marea Baltică. Trei peninsule mai mici – Iberia, Italia și Balcani – apar în marginea sudică a continentului. Peninsula Balcanică este separată de Asia de Marea Neagră și Marea Egee. Italia este separată de Balcani de Marea Adriatică și de Iberia de Marea Mediterană, care separă și Europa de Africa. La est, Europa continentală se lărgește la fel ca gura unei pâlnii, până când se ajunge la granița cu Asia în Munții Ural și râul Ural, Marea Caspică și Munții Caucaz. Europa se află pe Placa Eurasiatică, care cuprinde cea mai mare parte a Eurasiei.\n\nRelieful terestru în Europa prezintă variații mari în zone relativ mici. Regiunile sudice sunt muntoase în timp ce se deplasează spre nord, terenul coboară din Alpii înalți, Pirinei și Carpați, prin munți deluroși, în câmpii nordice largi și joase, care sunt vaste în est. Această câmpie întinsă este cunoscută sub numele de Marea Câmpie Europeană, iar în centrul său se află Câmpia Germano-Poloneză. Există, de asemenea, un arc de munți de-a lungul litoralului nord-vestic, care începe în părțile de vest ale insulelor Britaniei și Irlandei și apoi continuă de-a lungul coloanei vertebrale montane, tăiat în fiordul Norvegiei.\n\nAceastă descriere este simplificată. Subregiuni precum Peninsula Iberică și Peninsula Italiană conțin propriile caracteristici complexe, la fel ca Europa Centrală continentală, unde relieful conține multe platouri, văi fluviale și bazine care complică tendința generală (de exemplu, Munții Sfânta Cruce în Polonia, lângă orașul Kielce, protejat ca Parcul Național Świętokrzyski). Subregiuni precum Islanda, Marea Britanie și Irlanda sunt cazuri speciale. Primul este de formare vulcanică din Atlanticul de Nord, în timp ce cel din urmă constă din zone de munte care au fost odată unite cu continentul până când creșterea nivelului mării le-a separat.\n\nDatorită puținelor generalizări care pot fi făcute despre reliefurile Europei, nu este surprinzător faptul că atât de multe regiuni separate au găzduit tot atâtea națiuni independente de-a lungul istoriei sale. Distribuția resurselor de apă în Europa este inegală. Europa, după America și Oceania, este totuși continentul cu cea mai mare disponibilitate a resurselor de apă în raport cu populația. Cele mai importante râuri din Europa sunt: Dunărea, Volga, Rin, Elba, Oder și Nipru.\n\nClimă\n\nEuropa se caracterizează, în general, printr-un climat temperat. Clima este mai blândă în comparație cu alte zone din aceeași latitudine de pe glob, datorită influenței curentului Golfului. Curentul Golfului este supranumit „încălzirea centrală a Europei”, deoarece face climatul Europei mai cald și mai umed decât ar fi altfel. Fluxul Golfului nu numai că transportă apă caldă către coasta Europei, ci și încălzește vânturile predominante din vest care suflă pe continent de la Oceanul Atlantic.\n\nPrin urmare, temperatura medie pe tot parcursul anului la Aveiro, Portugalia este de 16°C în timp ce la New York City, care este aproape pe aceeași latitudine, mărginind același ocean, este de doar 13°C. Berlin, Germania; Calgary, Canada; și Irkutsk, în partea asiatică a Rusiei, se află pe aceeași latitudine; Temperaturile din ianuarie la Berlin sunt în medie cu aproximativ 8°C mai mari decât cele din Calgary și sunt cu aproape 22°C mai mari decât temperaturile medii din Irkutsk. În mod similar, părțile nordice ale Scoției au un climat marin temperat. Temperatura medie anuală în orașul Inverness este de 9,05°C. Cu toate acestea, Churchill, Manitoba, Canada, se află aproximativ pe aceeași latitudine și are o temperatură medie de -6,5°C, oferindu-i un climat aproape subarctic.\n\nMasele mari de apă din Marea Mediterană, care egalează temperaturile pe o medie anuală și zilnică, sunt, de asemenea, de o importanță deosebită. Apa Mediteranei se întinde de la deșertul Sahara până la arcul alpin din partea sa nordică a Mării Adriatice, lângă Trieste. \n\nÎn general, Europa nu este doar mai rece spre nord în comparație cu sudul, ci se răcorește și dinspre vest spre est. Clima este mai oceanică în vest și mai puțin în est. Acest lucru poate fi ilustrat de următorul tabel al temperaturilor medii în locurile de mai jos care urmează aproximativ latitudinilor 60, 55, 50, 45 și 40. Nici unul nu este situat la mare altitudine; majoritatea sunt aproape de mare. (localizare, latitudine și longitudine aproximative, cea mai rece lună medie, cea mai caldă medie lunară și temperaturile medii anuale în grade C)\n\nEste remarcabil modul în care temperaturile medii pentru cea mai rece lună, precum și temperaturile medii anuale, scad de la vest la est. De exemplu, Edinburgh este mai cald decât Belgradul în cea mai rece lună a anului, deși Belgradul este la aproximativ 10 ° latitudine mai la sud.\n\nGeologie\n\nRocile europene din Precambrian au o vechime care variază de la aproximativ 3,8 miliarde până la 541 de milioane de ani. Au urmat roci din Paleozoic (aproximativ 252 milioane de ani în urmă), din Mezozoic (până acum aproximativ 66 de milioane de ani) și din Cenozoic (ultimii 66 de milioane de ani).\n\nScutul Baltic reprezintă cea mai mare zonă europeană cu cele mai vechi roci de pe continent, ea fiind erodată până a ajuns un relief redus. Cele mai tinere roci apar în Sistemul alpin, care încă supraviețuiește ca munți înalți. În urmă cu aproximativ 200 milioane de ani supercontinentul Pangea s-a fragmentat dând naștere unui nou ocean, Marea Tethys. Închiderea acestui ocean în urmă cu aproximativ 50 de milioane de ani în urmă, prin subducție și procese tectonice, a dus la orogenia alpină care se întinde de la Oceanul Atlantic până la Turcia și conține multe centuri orogene separate (Pirineii, Alpii Elvețiano-Austrieni, Munții Apenini, Munții Carpați, Alpii Dinarici și Munții Pontici). Forma actuală a Europei datează de la sfârșitul Terțiarului în urmă cu aproximativ cinci milioane de ani.\n\nGeologia Europei este extrem de variată și complexă și dă naștere la o mare varietate de peisaje pe continent, de la regiuni muntoase la câmpii. Cea mai importantă caracteristică a Europei este dihotomia dintre regiunile muntoase înalte din Europa de Sud și o câmpie vastă, parțial subacvatică, în nord. Aceste două jumătăți sunt separate de lanțurile montane din Pirinei și Alpi/Carpați. Câmpiile nordice sunt delimitate în vest de Munții Scandinaviei și părțile muntoase ale insulelor britanice. Principalele corpuri de apă de mică adâncime care scufundă părți din câmpiile nordice sunt Marea Celtică, Marea Nordului, Marea Baltică și Marea Barents.\n\nCâmpia nordică conține vechiul continent geologic Baltica și, prin urmare, poate fi considerată geologic drept „continentul principal”, în timp ce zonele muntoase periferice și regiunile muntoase din sud și vest constituie fragmente din diferite alte continente geologice. Majoritatea geologiei mai vechi din vestul Europei a existat ca parte a vechiului microcontinent Avalonia.\n\nFlora\n\nAnimalele și plantele europene au fost profund afectate de prezența și activitățile omului. Cu excepția Fennoscandia și a nordului Rusiei, puține zone sălbatice neatinse se găsesc în prezent în Europa, cu excepția diferitelor parcuri naționale.\n\nPrincipalul strat vegetal natural din Europa este pădurea mixtă. În nord, Curentul Golfului și Curentul Atlanticului de Nord încălzesc continentul. Sudul Europei ar putea fi descris ca având un climat cald, dar blând. Există frecvente secete de vară în această regiune. Crestele montane afectează și condițiile. Unele dintre acestea (Alpi, Pirinei) sunt orientate spre est-vest și permit vântului să transporte mase mari de apă din ocean în interior. Altele sunt orientate spre sud-nord (Munții Scandinaviei, Dinarici, Carpați, Apenini) și deoarece ploaia cade în primul rând pe partea munților care este orientată spre mare, pădurile cresc bine pe această parte, în timp ce pe cealaltă parte, condițiile sunt mult mai puțin favorabile. Puține colțuri ale Europei continentale nu au fost pășunate de animale la un moment dat în timp, iar tăierea habitatului forestier pre-agricol a provocat perturbarea ecosistemelor vegetale și animale originale.\n\nProbabil 80-90 % din Europa a fost odată acoperită de pădure, care se întindea de la Marea Mediterană până la Oceanul Arctic. Deși peste jumătate din pădurile originale ale Europei au dispărut de-a lungul secolelor de defrișare, mai mult de un sfert din suprafața ei terestră este împădurită, cum ar fi pădurile cu frunze late și mixte, taigaua Scandinaviei și Rusiei, pădurile tropicale mixte din Caucaz și pădurile de stejar de plută din vestul Mediteranei.\nÎn ultima perioadă, defrișările au fost încetinite și au fost plantați mulți copaci. Cu toate acestea, în multe cazuri, plantațiile de conifere au înlocuit pădurea naturală mixtă originală, deoarece acestea cresc mai repede. Plantațiile acoperă acum zone întinse de pământ, dar oferă habitate mai sărace pentru multe specii, care necesită un amestec de specii de copaci și structuri forestiere diverse. Cantitatea de pădure naturală în Europa de Vest este de doar 2-3 % sau mai puțin, iar în Rusia europeană de 5-10 %. Țara cu cel mai mic procent de suprafață împădurită este Islanda (1 %), în timp ce cea mai împădurită țară este Finlanda (77 %).\n\nÎn Europa temperată, domină pădurea mixtă, atât cu frunze late, cât și de conifere. Cele mai importante specii din centrul și vestul Europei sunt fagul și stejarul. În nord, taigaua este o pădure mixtă de molid–pin–mesteacăn; mai în nordul Rusiei și nordul extrem al Scandinaviei, taigaua cedează loc tundrei pe măsură ce se apropie Arctica. În Mediterana, au fost plantați mulți măslini, care sunt foarte bine adaptați climatului său arid; Chiparosul mediteranean este, de asemenea, plantat pe scară largă în sudul Europei. Regiunea mediteraneană semi-aridă găzduiește multă pădure de arbuști. O regiune îngustă est-vest de pășune (stepă) se extinde spre est din Ucraina și sudul Rusiei și se termină în Ungaria și traversează taigaua spre nord.\n\nFauna\n\nGlaciația din timpul celei mai recente ere glaciare și prezența omului au afectat distribuția faunei europene. În ceea ce privește animalele, în multe părți ale Europei cele mai multe animale mari și specii de prădători de vârf au fost vânate până la extincție. Fauna europeană de mamifere este compusă din 270 de specii, dintre care 78 endemice Europei (15 % dintre acestea sunt amenințate cu dispariția și 27 % au fost identificate ca fiind în declin).\n\nMamutul lânos a dispărut înainte de sfârșitul Neoliticului. Astăzi, lupii (carnivore) și urșii (omnivore) sunt pe cale de dispariție. Odată se găseau în majoritatea părților din Europa. Cu toate acestea, defrișările și vânătoarea au făcut ca aceste animale să se retragă tot mai mult. În Evul Mediu habitatele urșilor erau limitate la munți mai mult sau mai puțin inaccesibili cu acoperire forestieră suficientă. Astăzi, ursul brun trăiește în primul rând în peninsula balcanică, Scandinavia și Rusia; un număr mic persistă și în alte țări din Europa (Austria, Pirinei etc.), dar în aceste zone populațiile de urs brun sunt fragmentate și marginalizate din cauza distrugerii habitatului lor. Urșii polari pot fi găsiți în Svalbard, un arhipelag norvegian situat la nord de Scandinavia. Lupul, al doilea prădător ca mărime din Europa, după ursul brun, poate fi găsit în principal în Europa Centrală și de Est și în Balcani, și în unele enclave în Europa de Vest (Scandinavia, Spania etc.).\n\nAlte carnivore europene importante sunt: pisica sălbatică europeană, vulpea (în special vulpea roșie), șacalul și diferite specii de jderi, arici, diferite specii de reptile (cum ar fi vipera comună, șarpele de apă, șarpele de alun, gușterul) și amfibieni, diferite păsări (acvila de munte, codalbul, șorecarul comun, acvilă-țipătoare-mică, șoimul, bufnița, și alte păsări de pradă) \n\nIerbivorele europene importante sunt melcii, peștii, diferite păsări și mamifere, cum ar fi rozătoare, căprioare, mistreți, marmote, capre alpine, zimbrii, etc. Un număr de insecte, precum neuroptera, ortoptera, trihoptera, diptera, himenoptera se adaugă biodiversității. Extincția hipopotamilor pitici și a elefanților pitici a fost legată de cea mai timpurie sosire a oamenilor pe insulele Mediteranei.\n\nCreaturile marine sunt, de asemenea, o parte importantă a florei și faunei europene. Flora mării constî în principal din fitoplancton. Animalele importante care trăiesc în mările europene sunt zooplanctonnul, moluștele, echinodermele, diferiți crustacei, calmari și caracatițe, pești, delfini și balene.\n\nBiodiversitatea este protejată în Europa prin Convenția de la Berna a Consiliului Europei, care a fost semnată și de Comunitatea Europeană, precum și de statele non-europene.\n\nPolitică\n\nHarta politică a Europei derivă în mod substanțial din reorganizarea Europei după războaiele napoleoniene din 1815. Forma predominantă de guvernare în Europa este democrația parlamentară, în majoritatea cazurilor sub forma republicii; în 1815, forma predominantă de guvernare era încă monarhia. Cele unsprezece monarhii rămase din Europa sunt constituționale.\n\nPrincipalele organizații internaționale din Europa au fost înființate în perioada următoare celui de-al Doilea Război Mondial pentru a spori cooperarea, în special politică, a statelor europene care le compun. Politica europeană modernă este dominată de Uniunea Europeană, de la căderea Cortinei de Fier și prăbușirea Blocului răsăritean al statelor comuniste. După sfârșitul Războiului Rece, UE s-a extins spre est incluzând fostele țări comuniste. Începănd cu 31 ianuarie 2020, UE are 27 de state membre.\n\nCu toate acestea, există o serie de alte organizații internaționale formate preponderent din națiuni europene sau care revendică în mod explicit o origine europeană, inclusiv Consiliul Europei cu 47 de națiuni – prima organizație europeană de după război, considerată un prim-lider al Uniunii Europene – și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) cu 57 de națiuni.\n\nLista statelor și teritoriilor\nExistă 50 de state suverane cu teritoriu situat în definiția obișnuită a Europei și/sau apartenență la organizații europene internaționale care sunt aproape universal recunoscute la nivel internațional. Toate sunt fie state membre, fie state observatoare ale Națiunilor Unite și toate, cu excepția Belarusului, Kazahstanului și a Vaticanului, sunt membre ale Consiliului Europei.\n\nEconomie\n\nDintre toate continentele, economia Europei este în prezent cea mai mare de pe Pământ și este cea mai bogată regiune măsurată prin active aflate în gestiune, cu peste 32,7 trilioane de dolari, comparativ cu 27,1 trilioane de dolari din America de Nord în 2008. În 2009, Europa a rămas cea mai bogată regiune. Activele sale gestionate de 37,1 trilioane de dolari au reprezentat o treime din bogăția lumii. La fel ca și pe alte continente, Europa are o mare variație a bogăției printre țările sale. Statele mai bogate tind să se afle în Occident; unele dintre economiile Europei Centrale și de Est sunt încă în curs de ieșire din colapsul Uniunii Sovietice și a destrămării Iugoslaviei.\n\nModelul Banana albastră a fost conceput ca o reprezentare geografică economică a puterii economice a respectivelor regiuni, care a fost dezvoltat în continuare în Banana aurie sau Steaua albastră. Comerțul dintre Est și Vest, precum și față de Asia, care fusese întrerupt de mult timp de cele două războaie mondiale, de noile frontiere și de Războiul Rece, a crescut brusc după 1989. În plus, există un nou impuls din Noul drum al mătăsii peste Canalul Suez spre Africa și Asia.\n\nUniunea Europeană, o entitate politică compusă din 27 de state europene, cuprinde cea mai mare zonă economică unică din lume. 19 țări din UE au ca monedă comună euro. Cinci țări europene se clasează în primele zece dintre cele mai mari economii naționale din lume după PIB (PPC). Aceasta include (conform The World Factbook): Germania (6), Rusia (7), Regatul Unit (10), Franța (11) și Italia (13).\n\nExistă o diferență uriașă între multe țări europene în ceea ce privește veniturile lor. Cea mai bogată țară din punct de vedere al PIB-ului nominal este Monaco, cu 185.829 USD pe cap de locuitor (în 2018), iar cea mai săracă este Ucraina, cu 3.659 USD pe cap de locuitor (în 2019). Potrivit raportului Băncii Mondiale, Monaco este cea mai bogată țară din punct de vedere al PIB-ului pe cap de locuitor din lume.\n\nÎn ansamblu, PIB-ul pe cap de locuitor al Europei este de 21.767 USD, potrivit unei evaluări a Fondului Monetar Internațional din 2016.\n\nIstorie economică\nCreșterea industrială (1760-1945) (1760–1945)\nCapitalismul a dominat în lumea occidentală încă de la sfârșitul feudalismului. Din Marea Britanie, s-a răspândit treptat în toată Europa.\n\nRevoluția industrială a început în Europa, în special în Regatul Unit la sfârșitul secolului al XVIII-lea, iar secolul al XIX-lea a văzut Europa de Vest industrializată.\nEconomiile au fost perturbate de Primul Război Mondial, dar la începutul celui de-al Doilea Război Mondial s-au recuperat și a trebuit să concureze cu puterea economică din ce în ce mai mare a Statelor Unite. Al Doilea Război Mondial, din nou, a afectat o mare parte din industriile europene.\n\nRăzboiul Rece (1945–1991)\n\nDupă cel de-Al Doilea Război Mondial, economia Marii Britanii a scăzut și a continuat să sufere un relativ declin economic în deceniile următoare. Franța și Italia aflate, de asemenea, într-o stare economică slabă, au avut o revenire remarcabilă, bucurându-se de creștere rapidă și modernizare. Germania de Vest s-a recuperat rapid și a dublat producția față de nivelurile dinaintea războiului până în anii 1950. Mai târziu, Spania, sub conducerea lui Franco, și-a revenit și națiunea a înregistrat o creștere economică imensă fără precedent începând cu anii 1960 în ceea ce s-a numit miracolul spaniol. Majoritatea statelor din Europa Centrală și de Est au intrat sub controlul Uniunii Sovietice și au fost membre ale Consiliului pentru Asistență Economică Reciprocă (COMECON).\n\nStatele care au păstrat un sistem de piață liberă au primit o sumă mare de ajutor de către Statele Unite în cadrul Planului Marshall. Statele occidentale și-au conectat economiile naționale, oferind baza UE și sporind comerțul transfrontalier. Acest lucru i-a ajutat să se bucure de economii care s-au îmbunătățit rapid, în timp ce statele din COMECON se străduiau cu economiile lor în mare parte din cauza costului Războiului Rece. Până în 1990, Comunitatea Europeană a fost extinsă de la 6 membri fondatori la 12 membri. Accentul pus pe reînvierea economiei Germaniei de Vest a dus la depășirea Regatului Unit ca cea mai mare economie din Europa.\n\nReunificare (1991–prezent)\n\nOdată cu căderea comunismului în Europa Centrală și de Est în 1991, statele post-socialiste au început reformele pieței libere.\n\nDupă reunirea Germaniei de Est și de Vest în 1990, economia Germaniei de Vest a trebuit să susțină și să reconstruiască în mare măsură infrastructura Germaniei de Est.\n\nOdată cu schimbarea mileniului, UE a dominat economia Europei, cuprinzând cele mai mari cinci economii europene ale vremii și anume: Germania, Regatul Unit, Franța, Italia și Spania. În 1999, 12 din cei 15 membri ai UE s-au alăturat zonei euro, înlocuindu-și fostele monede naționale cu moneda comună euro. Cele trei state membre care au decis să rămână în afara zonei euro au fost: Regatul Unit, Danemarca și Suedia. \n\nCifrele publicate de Eurostat în 2009 au confirmat că zona euro a intrat în recesiune în 2008. A afectat o mare parte a regiunii. În 2010, s-au dezvoltat temerile unei crize a datoriilor suverane cu privire la unele țări din Europa, în special Grecia, Irlanda, Spania și Portugalia. Ca urmare, au fost luate măsuri, în special pentru Grecia, de către țările de frunte ale zonei euro. Rata șomajului în UE-27 a fost de 10,3 % în 2012. Pentru cei cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani a fost de 22,4 %.\n\nEconomia UE este a doua economie din lume în termeni nominali, după Statele Unite și a treia în termeni de paritate a puterii de cumpărare (PPP), după China și Statele Unite. PIB-ul Uniunii Europene a fost estimat la aproximativ 15 trilioane de dolari (nominal) în 2020, reprezentând aproximativ 1/6 din economia globală.\n\nDate demografice \n\nÎn 2020, populația Europei a fost estimată la 747 de milioane, sau aproximativ 11 % din populația lumii. Acest număr include Siberia (aproximativ 38 de milioane de oameni), dar exclude Turcia europeană (aproximativ 12 milioane).\n\nAcum un secol, Europa avea aproape un sfert din populația lumii. Populația Europei a crescut în secolul trecut, dar în alte zone ale lumii (în special Africa și Asia) populația a crescut mult mai repede. Dintre continente, Europa are o densitate a populației relativ ridicată, a doua după Asia. Vârsta medie a populației europene este relativ ridicată, în raport cu celelalte continente ale lumii, în special în comparație cu Asia, Africa și America Latină. Cea mai mare parte a Europei se află într-un mod de denatalitate (scădere a populației). Cu toate acestea, majoritatea țărilor europene au încă populații în creștere datorită imigrației, impulsului populației și creșterii speranței de viață. Țara europeană cu cea mai mare densitate a populației este microstatul Monaco.\n\nMigrație \n\nEuropa găzduiește cel mai mare număr de migranți din toate regiunile globale, 70,6 milioane de persoane, se arată în raportul Organizației Internaționale pentru Migrație. În 2005, UE a avut un câștig net global din imigrație de 1,8 milioane de persoane. Aceasta a reprezentat aproape 85 % din creșterea populației totale a Europei. În 2008, 696.000 de persoane au primit cetățenia unui stat membru UE, o scădere față de 707.000 din anul precedent. În 2017, aproximativ 825.000 de persoane au dobândit cetățenia unui stat membru UE. 2,4 milioane de imigranți din țări terțe au intrat în UE în 2017.\n\nEmigrația modernă timpurie din Europa a început cu coloniștii spanioli și portughezi în secolul al XVI-lea, și coloniștii francezi și englezi în secolul al XVII-lea. Dar numărul a rămas relativ mic până la valurile de emigrare în masă din secolul al XIX-lea, când milioane de familii sărace au părăsit Europa. \n\nAstăzi, populații mari de origine europeană se găsesc pe fiecare continent. Ascendența europeană predomină în America de Nord și într-o măsură mai mică în America de Sud (în special în Uruguay, Argentina, Chile și Brazilia, în timp ce majoritatea celorlalte țări din America Latină au, de asemenea, o populație considerabilă de origine europeană). Australia și Noua Zeelandă au mari populații europene derivate. Africa nu are țări cu majorități europene (sau cu excepția Capului Verde și probabil a São Tomé și Príncipe, în funcție de context), dar există minorități semnificative, cum ar fi sud-africani albi în Africa de Sud. În Asia, populațiile derivate din Europa (în special rușii) predomină în Asia de Nord și în unele părți ale nordului Kazahstanului.\n\nLimbi\n\nEuropa are aproximativ 225 de limbi indigene, cea mai mare parte se încadrează în trei grupuri lingvistice indo-europene: limbi romanice, derivate din latina Imperiului Roman, limbi germanice, a căror limbă strămoș vine din Scandinavia de sud și limbi slave. Limbile slave sunt vorbite mai ales în Europa de Sud, Centrală și de Est. Limbile romanice sunt vorbite în primul rând în Europa de Vest și de Sud, precum și în Elveția în Europa Centrală și în România și Republica Moldova în Europa de Est. Limbile germanice sunt vorbite în Europa de Vest, de Nord și Centrală, precum și în Gibraltar și Malta în Europa de Sud. Limbile din zonele adiacente prezintă suprapuneri semnificative (cum ar fi în engleză, de exemplu). Alte limbi indo-europene în afara celor trei grupuri principale includ grupul baltic (letonă și lituaniană), gruparea celtică (irlandeză, gaelică scoțiană, manx, galeză, cornișă și bretonă), greacă, armeană și albaneză.\n\nO familie non-indo-europeană distinctă a limbilor uralice (estonă, finlandeză, maghiară, erziană, komi, mari, mokșană și udmurtă) este vorbită în principal în Estonia, Finlanda, Ungaria și părți din Rusia. Limbi turcice includ azera, kazaha și turca, pe lângă limbile mai mici din estul și sud-estul Europei (turca găgăuză balcanică, bașchira, ciuvașa, tătara crimeeană, karachai-balkar, kumica, nogai și tătara). Limbile kartveliene (georgiană, mingreliană și svană) sunt vorbite în principal în Georgia. Alte două familii lingvistice rezidă în Caucazul de Nord. Malteza este singura limbă semitică care este oficială în UE, în timp ce basca este singura limbă europeană izolată.\n\nMultilingvismul și protecția limbilor regionale și minoritare sunt obiective politice recunoscute în Europa de astăzi. Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale și Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare instituie un cadru legal pentru drepturile lingvistice în Europa.\n\nPrincipalele orașe și zone urbane\n\nCele mai mari patru zone urbane din Europa sunt Istanbul, Moscova, Paris și Londra. Toate au peste 10 milioane de locuitori și, ca atare, au fost descrise ca mega-orașe.\n\nÎn timp ce Istanbulul are cea mai mare populație totală, se află parțial în Asia, Moscova devenind astfel cel mai populat oraș în întregime din Europa. Următoarele orașe ca mărime în ordinea populației sunt: Sankt Petersburg, Madrid, Berlin și Roma, fiecare având peste 3 milioane de locuitori.\n\nAtunci când se iau în considerare centurile sau zonele metropolitane, în cadrul UE (pentru care sunt disponibile date comparabile) Moscova acoperă cea mai mare populație, urmată în ordine de Istambul, Londra, Paris, Madrid, Milano, zona Ruhr, Sankt Petersburg, Rhein-Süd, Barcelona și Berlin.\n\nCultură\n\nTermenul de „cultură europeană” derivă în mod substanțial din moștenirea comună a Greciei antice și a Imperiului Roman și a culturilor sale. Limitele Europei au fost înțelese istoric ca fiind cele ale creștinătății (sau mai specific creștinătății latine), așa cum au fost stabilite sau apărate de-a lungul istoriei medievale și moderne timpurii a Europei, în special împotriva islamului (Reconquista) și în războaiele otomane din Europa.\n\nDatorită numărului mare de perspective care pot fi luate asupra subiectului, este imposibil să se formeze o concepție unică, cuprinzătoare, a culturii europene. Cu toate acestea, există elemente esențiale care sunt în general convenite ca formând fundamentul cultural al Europei moderne. Conceptul de cultură europeană este în general legat de definiția clasică a lumii occidentale. În această definiție, cultura occidentală este ansamblul lucrărilor literare, științifice, politice, artistice și filosofice care o deosebesc de alte civilizații. Andreas Kaplan descrie Europa ca un continent care „posedă cea mai mare diversitate culturală la distanțe geografice minime”.\n\nArta\n\nArta preistorică europeană este o parte importantă a patrimoniului cultural european. Istoria artei preistorice este de obicei împărțită în patru perioade principale: Epoca de piatră, Neolitic, Epoca bronzului și Epoca fierului. Majoritatea artefactelor rămase din această perioadă sunt mici sculpturi (Figurinele Venus), picturi rupestre și petroglife. Cea mai veche artă rupestră europeană datează de 40.800 de ani și poate fi găsită în peștera El Castillo din Spania. Alte situri de pictură rupestră includ Lascaux, Peștera Altamira, Grotte de Cussac, Pech Merle, Peștera Niaux, Peștera Chauvet, Peștera Coliboaia din România (considerată cea mai veche pictură rupestră din Europa centrală) și Peștera Măgura.\n\nCivilizația minoică din Creta este considerată cea mai veche civilizație din Europa, arta minoică fiind marcată de figuri imaginative și manoperă excepțională. Grecia antică a avut mari pictori, mari sculptori și mari arhitecți. Parthenonul este un exemplu de arhitectura lor, care a durat până în zilele noastre. Sculptura din marmură greacă este adesea descrisă ca fiind cea mai înaltă formă de artă clasică. Pictura pe ceramică oferă o privire deosebit de informativă asupra modului în care a funcționat societatea din Grecia antică. Apelles este descris ca cel mai mare pictor al Antichității pentru tehnica perfectă în desen, culoare strălucitoare și modelare. La mijlocul secolului al V-lea î.Hr., cei mai renumiți artiști greci erau Polygnotos, cunoscut pentru picturile sale murale și Apollodoros, creatorul clarobscurului. Arta romană a fost influențată de Grecia și poate fi parțial luată ca descendentă a picturii și sculpturii grecești antice, dar a fost, de asemenea, puternic influențat de arta etruscă. Arta creștină timpurie a luat naștere din arta populară romană și mai târziu imperială și și-a adaptat iconografia din aceste surse. Cea mai mare parte a artei care a supraviețuit din perioada medievală avea în centrul atenției subiecte religioase, adesea finanțate de Biserică, de indivizi ecleziastici puternici precum episcopi, de grupuri comunale precum abații sau de patroni seculari bogați. \n\nArta medievală europeană a luat naștere din moștenirea artistică a Imperiului Roman și tradițiile iconografice ale bisericii creștine timpurii. Aceste surse au fost amestecate cu viguroasa cultură artistică „barbară” a Europei de Nord pentru a produce o moștenire artistică remarcabilă. Istoria artei medievale poate fi privită ca istoria interacțiunii dintre elementele artei clasice, creștine timpurii și „barbare”.\n\nOrașul Florența din Toscana este renumit ca locul de naștere al Renașterii și, în special, al picturii renascentiste, deși mai târziu în epocă, Roma și Veneția au căpătat o importanță tot mai mare în pictură. Renașterea Înaltă (a Titanilor) a fost dominată de trei pictori: Leonardo da Vinci, Michelangelo și Rafael. În arta europeană, clasicismul renascentist a generat două mișcări diferite – manierismul și barocul. Acolo unde arta renascentistă pune accentul pe proporție, echilibru și frumusețea ideală, manierismul exagerează astfel de calități, rezultând adesea în compoziții asimetrice sau nefiresc de elegante. Stilul se remarcă prin rafinamentul său intelectual, precum și calitățile sale artificiale (spre deosebire de cele naturaliste). Acest stil artistic privilegiază mai degrabă tensiunea și instabilitatea compoziției decât echilibrul și claritatea picturii renascentiste anterioare. Opera lui El Greco este un exemplu deosebit de clar al manierismului în pictură la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea. Manierismul nordic a durat mai mult timp pentru a se dezvolta și a fost în mare parte o mișcare a ultimei jumătăți a secolului al XVI-lea. Arta barocă a dus reprezentativismul Renașterii la noi culmi, subliniind detaliile, mișcarea, iluminarea și drama în căutarea frumuseții. Poate că cei mai cunoscuți pictori baroci sunt Caravaggio, Rembrandt, Peter Paul Rubens și Diego Velázquez. Arta barocă este adesea privită ca parte a Contrareformei – elementul artistic al renașterii vieții spirituale în Biserica Romano-Catolică. \n\nÎn anii 1730 a apărut în Franța stilul rococo, care era chiar mai elaborat decât barocul însă mai jucăuș. În timp ce barocul a folosit culori bogate, puternice, Rococo a folosit nuanțe palide, mai cremoase. S-a răspândit curând în alte părți ale Europei, în special în nordul Italiei, Austria, sudul Germaniei, Europa Centrală și Rusia. A ajuns să influențeze și celelalte arte, în special sculptura, mobilierul, arginteria și sticlăria, pictura, muzica și teatrul. Sculptura rococo a fost teatrală, colorată și dinamică, dând un sentiment de mișcare în toate direcțiile. Curând stilul rococo a scăzut în pondere, fiind văzut de mulți ca o mișcare gaudină și superficială care subliniază estetica în defavoarea semnificației. Neoclasicismul s-a dezvoltat în multe feluri ca un contra curent al rococo-ului, impulsul fiind un sentiment de dezgust îndreptat spre calitățile floride ale acestuia din urmă.\n\nNeoclasicismul s-a dorit o întoarcere la simplitatea, ordinea și „purismul” antichității clasice, în special a Greciei și Romei antice. S-a născut la Roma dar popularitatea sa s-a răspândit în toată Europa, întrucât o generație de studenți europeni s-au întors din Italia în țările lor de origine cu idealuri greco-romane recent redescoperite. Neoclasicismul a fost componenta artistică a mișcării intelectuale cunoscută sub numele de Iluminism. Arta neoclasică pune accent pe ordine, simetrie și simplitate clasică. Temele comune în arta neoclasică includ curajul și războiul, așa cum au fost frecvent explorate în arta greacă și romană antică. Ingres, Antonio Canova și Jacques-Louis David se numără printre cei mai cunoscuți neoclasiciști. \n\nAșa cum manierismul a respins clasicismul, la fel a respins și romantismul ideile iluminismului și estetica neoclasicistilor. Arta romantică se referea la sentimente individuale, nu la teme comune, cum ar fi în neoclasicism. Printre cei mai mari artiști romantici se numără Eugène Delacroix, Francisco Goya, J.M. William Turner, John Constable, Caspar David Friedrich și William Blake.\n\nMișcarea realistă a început în Franța în anii 1850, Exponenții săi principali au fost Gustave Courbet, Jean-François Millet, Honoré Daumier și Jean-Baptiste-Camille Corot. \n\nDin etica naturalistă a realismului a apărut o mișcare artistică majoră, impresionismul. Impresioniștii au fost pionierii utilizării luminii în pictură în timp ce încercau să capteze lumina așa cum este văzută de ochiul uman. Edgar Degas, Édouard Manet, Claude Monet, Camille Pissarro și Pierre-Auguste Renoir au fost toți implicați în mișcarea impresionistă. Impresioniștii s-au confruntat cu o opoziție dură din partea comunității de artă convențională din Franța. Publicul, la început ostil, a ajuns treptat să creadă că impresioniștii au captat o viziune proaspătă și originală, chiar dacă criticii de artă și instituția de artă dezaprobă noul stil. Recreând senzația din ochiul care vizionează subiectul, mai degrabă decât delimitând detaliile subiectului, și creând o combinație de tehnici și forme, impresionismul este un precursor al diferitelor stiluri de pictură, inclusiv neoimpresionismul, postimpresionismul, fauvismul și cubismul. Paul Cézanne, Vincent van Gogh, Paul Gauguin, Georges Seurat sunt cei mai cunoscuți postimpresioniști.\n\nDupă fauviști, arta modernă a început să se dezvolte în toate formele sale, de la expresionism, preocupat de evocarea emoției prin opere de artă obiective, până la cubism, arta transpunerii unei realități în patru dimensiuni pe o pânză plată, până la arta abstractă. Suprarealismul este adesea clasificat ca o formă de artă modernă.\n\nPatrimoniu\nÎn iunie 2020 Europa și America de Nord aveau cele mai multe situri înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO cu un procent de 47,19 % din totalul Patrimoniului Mondial. Printre siturile europene se numără: pădurile primitive de fag din Carpați, Castelul Ordinului Teutonic din Malbork, Polonia, Bisericile pictate din nordul Moldovei, Delta Dunării, Regiunea Laponia din Suedia, insula vulcanică islandeză Surtsey, Acropola din Atena, Peisajul cultural din Sintra, Centrul istoric al Florenței, Centrul istoric al Romei, Las Médulas, Muntele Athos, Arta rupestră din bazinul mediteranean iberic, Arta rupestră din Valcamonica, Sanctuarul lui Asklepios la Epidaur, Dolomiți, Vatican, Veneția și laguna, orașul port Bordeaux, Catedrala din Canterbury, Catedrala din Bourges, Canal du Midi, Catedrala Notre-Dame din Reims, Frontiera Imperiului Roman, Valea Loarei, Palatul și grădinile Schönbrunn, Palatul și parcul Versailles, Peștera Lascaux, Stonehenge, Turnul Londrei.\n\nReligie \n\nDin punct de vedere istoric, religia în Europa a avut o influență majoră asupra artei, culturii, filosofiei și dreptului european. Există șase sfinți patroni ai Europei venerați în romano-catolicism, cinci dintre aceștia fiind astfel declarați de Papa Ioan Paul al II-lea între 1980 și 1999: Sfinții Chiril și Metodie, Sfântul Bridget al Suediei, Ecaterina de Siena și Sfânta Tereza Benedicta de Cruce. \nCea mai mare religie din Europa este creștinismul, 76,2 % dintre europeni considerându-se creștini, inclusiv catolici, ortodocși și diverse culte protestante. Printre protestanți, cele mai populare sunt denominațiile europene susținute de stat, precum luteranismul, anglicanismul și credința reformată. Alte confesiuni protestante, cum ar fi cele istorice semnificative precum anabaptiști nu au fost susținute de nici un stat și, prin urmare, nu sunt atât de răspândite, precum cele nou sosite din Statele Unite ale Americii: penticostalism, adventism, metodism, baptism, deși metodismul și baptiștii au origini europene. Noțiunea de „Europa” și „lumea occidentală” au fost strâns legate de conceptul de „creștinism și creștinătate”; mulți chiar atribuie creștinismului legătura care a creat o identitate europeană unificată.\n\nCreștinismul, inclusiv Biserica Romano-Catolică, a jucat un rol important în conturarea civilizației occidentale încă din secolul al IV-lea, și cel puțin un mileniu jumătate, Europa a fost aproape echivalentă cu cultura creștină. Cultura creștină a fost forța predominantă în civilizația occidentală, îndrumând cursul filosofiei, artei și științei. În 2012, Europa are cea mai mare populație creștină din lume.\n\nA doua cea mai populară religie este Islamul (6 %) concentrat în principal în Balcani și Europa de Est (Bosnia și Herțegovina, Albania, Kosovo, Kazahstan, Cipru de Nord, Turcia, Azerbaidjan, Caucazul de Nord și regiunea Volga-Ural). Alte religii, inclusiv iudaismul, hinduismul și budismul sunt religii minoritare (deși budismul tibetan este religia majoritară a Republicii Kalmykia din Rusia). În secolul al XX-lea a avut loc renașterea neopăgânismului prin mișcări precum Wicca și Druid.\n\nEuropa a devenit un continent relativ laic, cu un număr și o proporție tot mai mare de oameni care nu au religie, agnostici și atei, care reprezintă aproximativ 18,2 % din populația Europei, în prezent cea mai mare populație laică din lumea occidentală. În Republica Cehă, Estonia, Suedia, fosta Germanie de Est și Franța există un număr deosebit de mare de persoane care se descriu drept nereligioase.\n\nSport în Europa\n\nSportul în Europa tinde să fie foarte organizat, multe sporturi având ligi profesionale. Originile multor dintre cele mai populare sporturi din lume se află astăzi în codificarea multor jocuri tradiționale. Cu toate acestea, o caracteristică paradoxală a sportului european este măsura remarcabilă în care variațiile locale, regionale și naționale continuă să existe și chiar în unele cazuri să predomine. Europa găzduiește cele mai importante competiții pentru multe sporturi, cum ar fi Liga Campionilor UEFA la fotbal, Liga Campionilor EHF Masculin la handbal, Cupa Campionilor Europeni de Rugby. \n\nÎn sporturile individuale, tenisul găzduiește două dintre cele patru turnee de Grand Slam, Roland Garros și Wimbledon. Cele trei tururi principale de ciclism: Turul Franței, Turul Italiei și Turul Spaniei și cele cinci monumente: Milano-San Remo, Turul Flandrei, Paris-Roubaix, Liège-Bastogne-Liège și Turul Lombardiei, toate au loc în Europa. British Open masculin este unul dintre cele patru turnee de Grand Slam la golf. În atletism, Campionatele Europene sunt mai vechi decât Mondialele, iar majoritatea întâlnirilor Ligii de Diamant se desfășoară în Europa, inclusiv Weltklasse Zurich, Bislett Games și Memorial Van Damme. În sporturile cu motor Formula Unu, Campionatul Mondial de anduranță, Campionatul Mondial de mașini de turism, Campionatul Mondial de raliuri și Campionatul Mondial rallycross sunt organizate în principal în Europa și sunt dominate în mod tradițional de șoferi și echipele europene.\n\nEuropa joacă, de asemenea, un rol important, fiind sediul multor federații internaționale mondiale, cum ar fi FIFA pentru fotbal, FIBA pentru baschet, UCI pentru ciclism, Fina pentru natație, IHF pentru handbal, toate având sediul în Elveția, IAAF în atletism are sediul la Monaco.\n\nVezi și \n\n Europa (mitologie)\n Uniunea Europeană\n Euroregiune\n Europenism\n Zona euro\n Europalia\n Europenizare\n Capitală Europeană a Sportului\n Regiunea Europeană a Gastronomiei\n Capitală Europeană a Culturii\n Capitala Europeană a Tineretului\n Jocurile Europene\n Drapelele Europei\n Lista orașelor din Uniunea Europeană după mărime\n Lista celor mai mari orașe din Europa\n Lista munților de peste 3000 de metri din Europa\n Listă de fluvii din Europa\n\nNote\n\nSurse\n National Geographic Society (2005). National Geographic Visual History of the World. Washington, DC: National Geographic Society. .\n\nLegături externe\n\n Consiliul Europei\n Uniunea Europeană\n The Columbia Gazetteer of the World Online \n \"Prezentarea Europei\" la Lonely Planet Ghid de călătorie și informații\nHărți istorice\n Frontierele în Europa din 3000 î.Hr. până în prezent Geacron Historical atlas\n Istoria online a Europei în 21 de hărți\n\n \nContinente\nPagini peste 100K\nEponime ale elementelor chimice"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Îmi poți detalia informațiile despre Subiect logic?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Subiectul logic este o noțiune logică element component al structurii/sintaxei logice a propozițiilor logice alături de predicatul logic. Distingerea celor două părți de propoziție a fost făcută încă din Antichitate, pornind de la analiza structurii sintactice a limbajului de către diverși filosofi, cum ar fi Aristotel. De la el provine evidențierea cuplului subiect–predicat, definiția „despre ceea ce se spune ceva / ceea ce este spus”.\n\nCa orice noțiune, și cele care constituie subiect logic al unei propoziții sunt exprimate la nivel lingvistic printr-un nume simplu, dintr-un singur cuvânt, sau printr-un nume compus din mai multe cuvinte care conține un substantiv (grup nominal) sau înlocuitori însoțiți de atribute sau complemente de obiect direct sau indirect sau agent prin subordonare in cascadă.\n\nSubiectul logic, notat cu S, este reprezentat de noțiunea (conceptul) căreia i se atribuie o însușire sau intră în relație cu alte noțiuni logice pentru a forma o propoziție logică simplă, formată din doar două noțiuni, iar subiectul gramatical este partea principală din numele compus care e asociat subiectului logic. Ca parte de vorbire această parte principală poate consta din substantive, înlocuitori de substantiv (pronume, numeral), adverbe, verbe la moduri nepersonale sau alte părți de vorbire (adjectiv, adverb, interjecție) devenite substantive prin substantivizare (schimbarea valorii gramaticale). \n\nFuncția de subiect logic este parte dintr-o relație predicativă care există la nivelul unei propoziții logice. După nivelul complexității unei propoziții apar două tipuri de relație predicativă corespunzătoare propozițiilor logic simple (adică formate din doar două noțiuni absolute, nereferitoare la o relație) sau propozițiilor logic complexe (care conțin cel puțin o noțiune relativă, adică referitoare la o relație, și cel puțin trei noțiuni ). Propozițiile logice simple sunt de patru tipuri notate în forma standard S - (a, e, i, o) - P și la nivel gramatical conțin un verb copulativ care face legătura subiectului logic S cu predicatul logic P care e nume predicativ la nivel gramatical. Propozițiile complexe conțin verbul predicativ, notat cu V sau altă literă mare ca element de relație între termenii propozițiilor (subiect și obiectele direct sau indirect, denumite în gramatici argumente ale verbului). Acești termeni ai propozițiilor sau argumente ale verbului sunt variabile obiect (individuale) (notate cu litere mici x, y, z,…) sau constante individuale (notate cu litere mici a, b, c, d, e,… , i,… , o, p, q, r, s…) în contrast cu propozițiile logice simple unde erau notate cu două litere mari. O propoziție complexă poate fi notată sVo. Ordinea termenilor în relațiile exprimate de propozițiile complexe poate fi semnificativă, în relațiile orientate de la subiect la obiecte sau indiferentă, ca în relațiile neorientate sau simetrice având un subiect multiplu. Propozițiile logic simple de forma S este P. pot fi și ele exprimate în modalitatea propozițiilor complexe ca și cazuri particulare. \n\nUnele propoziții gramaticale considerate logic simple prin neglijarea prezenței celei de-a treia noțiuni, noțiune relativă, considerând-o constantă (și nu variabilă individuală) înglobată într-o noțiune absolută (nerelativă) pot fi analizate și ca propoziții complexe luând în considerare noțiunea relativă neglijată anterior: \"Tineretului îi place sportul de performanță.\" Ca propoziție logic simplă are subiectul logic noțiunea tinerii având numele simplu substantivul tineretul și predicatul logic cu nume complex (oameni/cei cărora) le place sportul de performanță, predicat exprimat printr-o noțiune absolută.Ca propoziție complexă conține ca termeni, noțiunile tinerii, sportul de performanță, oameni iar relația este dată de verbul a plăcea care exprimă o noțiune relativă.\n\nUnele propoziții gramaticale cu nume predicativ multiplu nu pot fi logic simple deoarece ar conține două predicate logice: \"Orice număr natural este par sau impar.\"\n\nUnele surse gramaticale prezintă un caz de distingere a subiectului logic de cel gramatical la folosirea diatezei pasive.\n\nUn des întâlnit caz de distincție practică dintre cele două este folosirea majorității ca subiect gramatical.\n\nSubiectul logic și complexitatea propozițiilor logice \n\nPentru propozițiile logic simple numite și propoziții categorice relația predicativă se poate forma între subiect logic și elementul gramatical expresie predicativă care e predicat logic, cele două fiind unite prin elementul gramatical verb copulativ. \n\nPentru propozițiile complexe datorită prezenței noțiunilor relative relația predicativă apare sub forma unei scheme predicat centrate pe verbul predicativ care exprimă relația și care are ca argumente subiectul gramatical, și elementele gramaticale (complementul de) obiect direct sau indirect reprezentate și ele de noțiuni denumite prin nume simple sau complexe. Verbul predicativ se notează cu litere mari V, F, G, H, P, S etc și constituie o variabilă (literă) predicat. Argumentele enumerate ale verbului predicativ V sunt elementele noțiuni individuale s, o, i, puse în relație prin litera predicat V, noțiuni individuale având denumirea de constante obiect (individuale). Propoziția e notată sVo(i).\n\nRelația exprimată de verbul predicativ cu argumentele sale e direcționată de la subiect către obiecte fiind notată sVo(i). O relație simetrică, adică neorientată de la subiect către obiecte, e redată printr-o structură similară propozițiilor logice simple conținând la nivel gramatical un verb copulativ și un adjectiv predicativ nume de relație însă subiectul este unul multiplu, format prin coordonare cu operatorii propoziționali exprimați prin conjuncțiile gramaticale \"și\" și \"sau\", primul operator putând fi exprimat prin virgulă sau juxtapunere. Se notează s1Rs2 sau xRy. Propozițiile logice simple se notează în acest sistem de notare al schemelor predicat Px sau Ps, unde P este numele predicativ asociat variabilei individuale x sau constantei individuale s și se citesc x(sau s) este P.\n\nSubiect logic multiplu \nUrmătoarele exemple ilustrează subiectul logic multiplu\n Punctele A și B sunt coliniare (între ele).\n Punctele A și B sunt coplanare (între ele).\n Punctele A și B sunt coliniare sau coplanare (între ele).\n\nSubiect logic conținând \"majoritatea\" \nFolosirea cuvântului majoritatea pe lângă un substantiv la plural distinge un subiect logic format din majoritatea și substantivul respectiv în contrast cu posibilul subiect gramatical \"majoritatea\"\n\nMajoritatea articolelor de pe Wikipedia au fost editate de cel puțin două ori.\n\nÎn acest caz, subiectul gramatical este \"majoritatea\", iar subiectul logic este expresia \"majoritatea articolelor\" care include cuantorul logic \"majoritatea\" intermediar între cuantificatorul existențial unii și cel universal toți sau fiecare. Verbul predicativ al propoziției se acordă cu subiectul logic, plural în acest caz, nu cu cel gramatical, singular, cum poate părea la o analiză gramaticală superficială.\n\nTrebuie menționat că din punct de vedere strict gramatical și acordul cu singularul este corect în acest caz, iar construcția este acceptată în limba română; cu toate acestea, acordul cu subiectul logic este preferat.\n\nVezi și \n Entitate cu nume\n\nNote\n\nBibliografie \n Ion Bărbuță, ș.a., Gramatica uzuală a limbii române, Chișinău, Editura Litera, 2000, ISBN 9975-74-295-5 \n Petre Bieltz, Anghelina Istrate, Logică - Manual pentru clasa a X-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990\n\nLingvistică\nGramatică\nSintaxă\nSintaxa propoziției"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Descrie în detaliu Alba (dezambiguizare)."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Termenul „Alba” se poate referi la:\n\nAcronime \n ALBA, acronim pentru „Alianța Bolivariană pentru America”\n\nNume proprii \n Alba, familie de rang nobiliar în Spania.\n Ducele de Alba, unul din membrii familiei Alba, unul dintre regenții și generalii împăratului Carol Quintul.\n Jessica Alba, actriță americană.\n\nLocalități, regiuni, denumiri geografice \n Alba, o provincie a Sfântului Imperiu Roman.\n Alba Longa, oraș antic situat la sud-est de Roma\n Alba-la-romaine, oraș în Franța, departamentul Ardèche.\n Alba, oraș din Italia.\n Alba (Scoția), în limba scoțiană Alba înseamnä Scoția.\n \"Alba Regia\", oraș din Ungaria, care se numește în limba maghiară Székesfehérvár.\n\nRomânia \n Alba Iulia, oraș din România.\n Județul Alba, unul dintre județele României.\n\n Alba în cuvinte compuse:\n Unele localități din România poartă denumiri compuse cu diferite sufixe după cuvântul alba:\n Alba, Botoșani\n Alba, Tulcea\n Unele localități din România poartă denumiri compuse de tipul Balta- combinate cu cuvântul albă:\n Balta Albă, Buzău, reședința comunei cu același nume\n\nStatele Unite ale Americii \n Alba, Michigan\n Alba, Missouri\n Alba, Pennsylvania\n Alba, Texas\n\nArtă \n Alba (muzică), un gen de cântec popular provensal.\n\nBotanică \n Denumirea taxonomică binomială în latină a unor plante, care în general sunt denumite astfel pentru că sunt plante cu flori albe, așa cum ar fi: Meliotus Alba sau Bryonia Alba.\n\nMedicină \n Linea alba, linia mediană a țesutului conjunctiv, importantă la operații pe abdomen.\n\nTermen din istoria Rusiei / Uniunii Sovietice \n Armata Albă, sau așa-numiții Albi, trupele fidele țarului rus care au luptat împotriva Roșiilor.\n\nVezi și \n Alb (dezambiguizare)\n Albi (dezambiguizare)\n Albu (dezambiguizare)"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi câteva informații de bază despre Mascare binară."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Mascarea binară este denumirea curentă a operației binare AND („și”), notată și cu „&”, în care al doilea operand este denumit convențional mască.\n\nAceastă denumire provine de la faptul că, așa cum se vede în imagine, biții din mască cu valoare zero produc drept rezultat valoarea zero, în timp ce biții cu valoarea 1 lasă valoarea originală din operand neschimbată. Semnele de întrebare din imagine pot reprezenta atât valoarea 0 cât și valoarea 1. Astfel, octetul (baitul) denumit convențional \"mască\" are într-adevăr funcția de a masca în rezultat anumiți biți din operand.\n\nAceastă operație este folosită în multe situații împreună cu operațiile de shift binar pentru crearea măștii. În general mascarea binară este folosită pentru a extrage informații anume din cadrul unei structuri mai mari de date. Cel mai comun exemplu este probabil „masca de subnet” folosită în Internet pentru a stabili care sunt computerele din aceeași rețea cu adresa IP a unui anume computer. Un alt exemplu este determinarea bitului de semn dintr-un octet, caz pentru care trebuie efectuată o operație de mascare cu valoarea 128 10 = 10000000 2.\n\nVezi și \n Logică binară\n Bază de numerație\n Complement față de doi\n Sistem binar\n Algebră booleană\n\nLogică binară"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Care sunt lucrurile esențiale despre Limba poloneză?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Limba poloneză (sau polonă; polszczyzna, język polski) este o limbă slavă de vest, vorbită de aproximativ 42,5 milioane de persoane în întreaga lume, în principal în Polonia. Precedată de rusă și urmată de ucraineană, este cea de-a doua limbă slavă după numărul vorbitorilor.\n\nAstăzi, limba poloneză este limba oficială în Polonia, unde este folosită de 37-38 milioane de vorbitori nativi. Mulți vorbitori locuiesc și în părțile vestice ale Belarusului și ale Ucrainei, precum și în Lituania estică, în special în jurul orașului Vilnius. Din cauza emigrației din Polonia, se găsesc milioane de vorbitori în multe țări, cum ar fi Australia, Brazilia, Canada, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii.\n\nPoloneza este principala reprezentantă a limbilor lehitice, ramură a limbilor slave de vest. S-a dezvoltat pe teritoriul Poloniei actuale în principal din dialectele și graiurile slave vorbite în Polonia Mare și Polonia Mică. Lexicul este în mare parte comun cu cel al limbilor slave învecinate, în special slovaca (ruda cea mai apropiată), ceha, bielorusa și ucraineana.\n\nDistribuție geografică \n\nPoloneza este vorbită mai ales pe teritoriul Poloniei, una dintre cele mai omogene țări europene în ceea ce privește limba maternă a locuitorilor. Aproximativ 98% din locuitorii statului declară poloneza ca limbă maternă. După cel de-al Doilea Război Mondial, teritorii care au aparținut Poloniei au fost anexate de Uniunea Sovietică, dar în acestea a rămas o populație poloneză numeroasă, care nu a vrut sau nu a putut să migreze spre Polonia postbelică, astfel încât și astăzi în Lituania, Belarus și Ucraina există comunități mari de polonezi. În același timp, Polonia a ocupat și apoi anexat teritorii care aparțineau Germaniei (Silezia, Pomerania, Danzig, sudul Prusiei Orientale) în care numărul polonezilor era inițial foarte redus. Germanii au fost expulzați, iar locuințele acestora au fost date coloniștilor polonezi care în bună parte proveneau din vestul Ucrainei. Astfel, aria lingvistică poloneză s-a extins către est până la linia Oder-Neisse în dauna celei germane.\n\nÎn Lituania, 195.016 locuitori au declarat poloneza ca limbă maternă. 26% din populația județului Vilnius, conform recensământului din 2001, folosește poloneza acasă ca prima limbă. Polonofoni trăiesc și în alte județe.\n\nÎn Ucraina, poloneza este mai mult vorbită în orașul și regiunea Liov, și în Luțk. Aceste orașe au făcut parte din Polonia. Liovul este și în prezent important pentru polonezi din punct de vedere istoric, și majoritatea minorității poloneze din Ucraina trăiește în acest oraș. Conform recensământului din 2001, 18.660 din cei 144.130 de polonezi din Ucraina vorbesc poloneza acasă.\n\nÎn Belarus există o minoritate poloneză mare, dar din cauza neînțelegerilor dintre cele două state, condițiile pentru promovarea și cultivarea tradițiilor sunt defavorabile. Comunitatea poloneză din Belarus se concentrează în apropiere de Hrodna și Brest.\n\nComunitatea polonofonă din România este concentrată în județul Suceava. Are o organizație, Dom Polski (Casa Poloneză), care promovează cultura și limba poloneză.\n\nÎn SUA, numărul persoanelor de origine poloneză este de peste 11 milioane, dar majoritatea lor nu vorbesc limba poloneză. Conform recensământului Statelor Unite ale Americii din 2000, doar 667.414 americani, cu vârsta de peste cinci ani, au declarat limba poloneză ca limbă vorbită acasă, ceea ce reprezintă aproximativ 1,4% din persoanele care vorbesc alte limbi decât engleza sau 0,25% din întreaga populație a Statelor Unite.\n\nAlte țări cu populație polonofonă semnificativă sunt: Africa de Sud, Argentina, Australia, Austria, Azerbaidjan, Canada, Cehia, Emiratele Arabe Unite, Estonia, Finlanda, Germania, Grecia, Israel, Irlanda, Kazahstan, Letonia, Norvegia, Noua Zeelandă, Regatul Unit, Rusia, Slovacia, Suedia, Ungaria și Uruguay.\n\nLimbi înrudite \n\nPoloneza face parte din subgrupul limbilor slave, cunoscut sub denumirea de limbi lehitice, în care se includ și limba pomeraniană (aproape dispărută, în afară de un dialect al ei, limba cașubiană) și limba polabă (dispărută din secolul al XVIII-lea). Rude mai îndepărtate ale limbii poloneze sunt alte limbi slave de vest: limba slovacă, limba cehă, limba sorabă de jos și limba sorabă de sus. Și celelalte limbi slave se aseamănă mai mult sau mai puțin cu limba poloneză.\n\nPentru că poloneza este o limbă indo-europeană, aproape toate limbile europene au ceva comun cu ea. Excepțiile principale sunt limba maghiară și limba finlandeză, care fac parte din grupul limbilor fino-ugrice, precum și limba bască.\n\nDialecte și graiuri \nDupă al Doilea Război Mondial, limba poloneză a devenit mai omogenă, în parte din cauza generalizării învățământului, dar mai ales datorită migrației masive a milioane de cetățeni polonezi din partea estică spre cea vestică, după schimbările teritoriale care au avut loc.\n\nExistă unele diferențe între dialectele și graiurile poloneze, dar ele sunt foarte mici și înțelegerea dintre vorbitorii acestora nu prezintă niciun fel de probleme. Cel mai bine păstrate dialecte sunt: cel velicopolon, cel malopolon, cel mazovian și cel silezian (uneori considerat ca limbă aparte). Limba cașubiană, care este vorbită în părțile nordice ale statului (voievodatul Pomerania) și are statut de limbă auxiliară, nu este un dialect polonez, ci face parte din sistemul dialectelor pomeraniene, fiind unica rămășiță a acestei limbi.\n\nGraiul goralilor, aparținător dialectului malopolon, are unele influențe din cultura ciobanilor vlahi.\n\nDiferențele dintre dialecte și limba standard apar în principal în realizarea unor sunete. De exemplu, în Polonia orientală, Lituania, Belarus și Ucraina, fonemul redat în scris prin litera ł se realizează ca (un velarizat), în timp ce în limba standard acest caracter reprezintă sunetul . Dialectul silezian este cel mai diferit din punct de vedere lexical. Are multe cuvinte împrumutate din germană, precum fojercojg (brichetă, din germ. Feuerzeug, cuvântul polonez fiind zapalniczka) sau cug (tren, germ. Zug, pol. pociąg).\n\nPolonezii din Statele Unite vorbesc o variantă arhaică a limbii, inteligibilă pentru polonezii din Polonia. În schimb polonezii din SUA au dificultăți în a înțelege limbajul colocvial și al literaturii moderne din Polonia.\n\nIstorie \n\nLimba poloneză veche s-a dezvoltat din dialectele vestice ale limbii protoslave, în secolul al IX-lea, pe teritoriul statului primilor Piaști. După creștinare, în anul 966, au apărut primele izvoare scrise în latină referitoare la limba poloneză. Au rămas doar câteva documente din acea epocă, dar datorită lor este posibil să ne imaginăm cum era limba în Evul Mediu:\n Geographus bavarus (în poloneză Geograf bawarski, în română Geograful bavarez) descrie teritoriul Europei de Est, menționând denumirile popoarelor prepoloneze: Wiślanie, Goplanie, Dziadoszanie, Opolanie.\n Dagome Iudex este cel mai vechi document polonez, prin care Mieszko I (Dagome) își pune statul sub protecția papală. Conține o listă de localități poloneze.\n Bula din Gniezno (în poloneză Bulla gnieźnieńska, cunoscută și ca Bula de aur a limbii poloneze) este actul prin care se anulează controlul arhiepiscopului din Magdeburg asupra bisericii poloneze, prin crearea arhiepiscopiei Gniezno. Conține aproximativ 400 de etnonime și nume de familie.\n Liber fundationis (în poloneză Księga henrykowska) conține prima frază atestată în limba poloneză: „Daj, ać ja pobruszę, a ty poczywaj.” (în poloneza modernă Daj, niech ja pomielę, a ty odpocznij., în română Dă-mi să macin eu, iar tu odihnește-te.).\nDin secolele următoare, XIII-XV, ne parvin primele texte scrise integral în poloneză. Acestea au în principal un caracter religios. Cele mai importante dintre ele sunt: cânturi, cântece, predici și texte de jurăminte depuse în fața judecătorilor:\n Bogurodzica (în română Maica Dumnului) este cel mai vechi cânt religios polonez. Nu este datat precis, dar se știe că a fost cântat înainte și în cursul bătăliei de la Grunwald din anul 1410, și al bătăliei de la Varna din 1444. Uneori este denumită „primul imn național al Poloniei”.\n Predicile de Sfânta Cruce (Kazania świętokrzyskie) și Predicile de la Gniezno (Kazania gnieźnieńskie) sunt două predici care au fost ținute, prima în secolul al XIII-lea și a doua în secolul al XIV-lea. Predicile de Sfânta Cruce au fost descoperite în anul 1890 de specialistul în istoria literaturii, culturii și limbii, Alexander Brückner, la Sankt Petersburg. Sunt scrise într-un stil artistic. Predicile de la Gniezno se află în biblioteca Catedralei din Gniezno. Sunt scrise în stil comun, popular și mai puțin arhaic.\n\nLa sfârșitul secolului al XV-lea începe epoca limbii poloneze medii, cea mai importantă pentru dezvoltarea limbii scrise. După inventarea tiparului, publicarea de cărți și cititul iau avânt. Mai mulți poeți, precum Jan Kochanowski (1530-1584), scriu mai degrabă în limba lor maternă decât în latină. În Evul Mediu se produc multe schimbări în vocabular și gramatică, mai ales în flexiune. Apar primele dicționare și lucrări lingvistice.\n\nPe lângă activitatea sa de poet, Jan Kochanowski este cel care propune prima reglementare a ortografiei poloneze. Alfabetul propus de el conține 48 de litere și digrame: a, á, à, ą, b, b', c, ć, cz, d, dz, dź, dż, é, è, ę, f, g, h, ch, i, j, k, l, ł, m, m', n, ń, o, ó, p, p', q, r, rz, s, ś, sz, t, u, v, w, w', x, y, z, ź și ż. Acest set de semne este folosit și astăzi pentru a transcrie cuvinte dialectale.\n\nÎnceputul iluminismului este și cel al perioadei limbii poloneze noi, care durează până la Al Doilea Război Mondial. În aceasta epocă se îmbogățește vocabularul. În limba scrisă intră multe franțuzisme, care nu se impun în limba vorbită și dispar după împărțirile Poloniei. În timpul iluminismului, limba poloneză este introdusă în școli de către Komisja Edukacji Narodowej (Comisia pentru Educația Națională). După împărțirile Poloniei, ea devine un factor de menținere a conștiinței naționale și de unire a polonezilor din toate teritoriile locuite de aceștia. Atunci a scris Henryk Sienkiewicz (1846-1916) trilogia sa istorică: Prin foc și sabie (1884), Potopul (1886) și Pan Wołodyjowski (1888).\n\nÎn 1918, după refacerea statului polonez, limba poloneză devine unica sa limbă oficială, folosită în administrație, școli, tribunale etc., și se dezvoltă datorită acestui statut. În perioada interbelică este redactată prima enciclopedie modernă în limba poloneză.\n\nÎn timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ocupanții germani și ruși interzic folosirea publică a limbii poloneze, care devine din nou un factor de unire a tuturor polonezilor. După război, poloneza este declarată limbă oficială în Republica Populară Polonă. Regimul comunist încearcă să schimbe limba, propunând un „limbaj nou” (nowomowa) în domeniile economic, social și militar.\n\nÎn zilele noastre, limba poloneză își dezvoltă vocabularul mai ales prin introducerea unor cuvinte noi din domeniul științei și tehnicii (informatică, fizică nucleară, etc.). În sistemul fonologic se observă dispariția vocalelor nazale în unele cuvinte și apariția lor în altele.\n\nInfluența altor limbi \nMulte limbi au influențat poloneza, în grade diferite. Limbile germanice sunt sursa principală de împrumuturi. În trecut, poloneza a preluat multe cuvinte din limba germană, precum: kształt < Gestalt („formă”), sztuka < Stück („piesă, artă”). În prezent, limba engleză este sursa cea mai importantă de neologisme, în special din domeniul informaticii.\n\nDintre celelalte limbi, cele mai multe împrumuturi au provenit din cehă, franceză, gotă, italiană, latină, maghiară, rusă și ucraineană.\n\nFonetică\n\nVocale \n\nSistemul vocalic al limbii poloneze este foarte simplu, conținând doar șase vocale orale și două vocale nazale. De altfel, poloneza, cașuba și polaba sunt singurele limbi slave care au păstrat vocale nazale existente în protoslavă. Toate vocalele poloneze sunt monoftongi. În trecut au existat și vocale lungi, dar au dispărut din cauza schimbărilor fonetice:\n (a lung) → (a scurt) – în unele dialecte – scris a\n (e lung) → (e scurt) – în unele dialecte sau – scris e\n (i lung) → (i scurt) – scris i\n (y lung) → (y scurt) – scris y\n (o lung) → (u scurt) – scris ó\n (u lung) → (u scurt) – scris u\n (a nazal lung) → (o nazal scurt) – scris ą\nDe observat că care a fost în trecut rămâne distinct în grafie ca ó. Până în secolul al XIX-lea, s-a scris é, iar – á, dar aceste litere au ieșit din uz.\n\nConsoane \n\nSistemul consonantic al limbii poloneze este mult mai bogat decât cel vocalic. Se caracterizează prin serii de consoane africate și palatale, care au apărut după patru palatalizări în limba protoslavă, plus două care au apărut în poloneză și bielorusă. Retroflexele și africatele sonore sunt adesea notate cu digrame. Consoanele palatale (cunoscute în terminologia fonetică slavă cu denumirea de „consoane moi”) sunt marcate ori prin accent ascuțit, ori printr-un i care le urmează.\n\nAccent \nÎn limba poloneză accentul cade în general pe silaba penultimă a cuvântului, de exemplu zrobił („a făcut”), zrobili („au făcut”).\n\nExcepții în limba standard:\n verbele la persoana I și a II-a plural ale timpului trecut, de exemplu zrobiliśmy („noi am făcut”) – accentul cade pe antepenultima silabă\n verbele la condițional, de exemplu zrobiłbym („aș face”) – accentul cade pe antepenultima silabă\n verbele la persoana I și a II-a plural ale condiționalului, de exemplu zrobilibyśmy („am face”) – accentul cade pe silaba a patra de la sfârșitul cuvântului\n Unele cuvinte împrumutate din limba latină sunt și ele accentuate pe silaba a patra de la sfârșitul cuvântului, dar această accentuare tinde să devină arhaică în ultimii 50 de anii. \nExplicația acestui accent neregulat la verbe este că terminațiile verbelor la trecutul simplu și condițional nu sunt la origine sufixe, ci formele enclitice conjuncte ale verbului auxiliar być („a fi”), corespunzătoare formelor disjuncte żeśmy zrobili, respectiv bym zrobił, care au devenit mai puțin frecvente. Astfel, există tendința ca formele conjuncte să fie reanalizate ca sufixe și, prin urmare, ca accentul să se mute pe penultima silabă.\n\nSistem de scriere și ortografie \nPoloneza folosește alfabetul latin cu următoarele diacritice:\n accent ascuțit (kreska), folosit:\n pentru a indica palatalizarea (înmuierea) unei consoane: Ć, Ń, Ś, Ź\n ca o concesie principiului etimologic, deasupra lui Ó care a fost cândva lung, dar în poloneza modernă reprezintă sunetul , ca și litera U\n punct superior (kropka), folosit pentru a indica înăsprirea unei consoane: Dż, Ż\n ogonek, folosit pentru a indica nazalizarea unei vocale: Ą, Ę\n bară (kreska ukośna), folosită pentru a nota consoana sonantă labiovelară [w]: Ł\n\nÎn poloneză există și șapte digrame: ch, cz, dz, dż, dź, rz și sz.\n\nSpre deosebire de alte limbi slave care folosesc alfabetul latin, poloneza și cașubiana nu au adoptat grafia limbii cehe, ci și-au creat o grafie proprie.\n\nOrdinea alfabetului polonez este:\nA, Ą, B, C, Ch, Cz, Ć, D, Dz, Dż, Dź, E, Ę, F, G, H, I, J, K, L, Ł, M, N, Ń, O, Ó, P, Q, R, Rz, S, Sz, Ś, T, U, V, W, X, Y, Z, Ź, Ż.\n\nDigramele nu sunt considerate litere aparte. De exemplu în dicționare, cuvintele care încep cu ch urmează după cele care încep cu ce și sunt urmate de cele care încep cu ci, ca în dicționarele românești.\n\nSunt folosite și literele Q, V și X, dar numai în cuvinte străine. În cuvintele deja asimilate, acestea se schimbă în kw (germ. Quartz > pol. kwarc), w (lat. visio > pol. wizja), respectiv ks (fr. expertise > pol. ekspertyza) sau gz (lat. examen > pol. egzamin). Literele străine sunt însă populare printre tineri și folosite pe chaturi și webloguri.\n\nOrtografia limbii poloneze este în general fonemică, cu unele excepții (de exemplu, poate fi scris ż sau rz).\n\nCorespondență între scriere și pronunție\n\nGramatică\n\nSubstantivul și adjectivul \nPoloneza este o limbă flexionară și păstrează sistemul protoslav de șapte cazuri pentru substantive, adjective și pronume: nominativ (mianownik), genitiv (dopełniacz), dativ (celownik), acuzativ (biernik), instrumental (narzędnik), locativ (miejscownik) și vocativ (wołacz). Există două numere: singular și plural. În trecut a existat și numărul dual. Rămășițele lui sunt vizibile în flexiunea numeralelor.\n\nSistemul polonez al genurilor este foarte complicat din cauza combinației a trei categorii: genul (masculin, feminin și neutru), opoziția personal (adică nume de persoană) vs. nepersonal și opoziția animat vs. inanimat. Personal vs. nepersonal și animat vs. inanimat sunt relevante la masculin, dar nu afectează femininul și neutrul. Sistemul poate fi descris ca având cinci clase: masculin personal, masculin nepersonal animat, masculin neanimat, feminin și neutru. Aceste clase pot fi identificate conform modelelor de declinare și criteriilor de acord în gen între substantiv și adjectiv.\n\nClasele de genuri se caracterizează prin următoarele proprietăți de flexiune (cu rare excepții):\n Masculin personal: acuzativ = genitiv (atât la singular, cât și la plural), terminația la nominativ fiind diferită la plural.\n Masculin nepersonal animat: nominativul substantivului se termină în consoană la singular, acuzativ singular = genitiv singular, acuzativ plural = nominativ plural.\n Masculin neanimat: nominativul substantivului se termină în consoană la singular, acuzativ = nominativ la ambele numere.\n Neutru: nominativul singular se termină în -o sau în -e, genitivul singular în -a (substantivele), acuzativ = nominativ la ambele numere.\n Feminin: dativ singular = locativ singular, acuzativ plural = nominativ plural.\nPentru a acorda corect în gen adjectivul cu substantivul, trebuie să se distingă doar patru genuri la singular (se combină clasele 1 și 2) și doar două genuri la plural (se combină clasele 2, 3, 4 și 5). Pentru selectarea corectă a pronumelui, sistemul genurilor mai poate fi simplificat la trei clase la singular și două la plural.\n\nVerbul \nForma verbelor poloneze se modifică după persoana, numărul și genul subiectului. Verbul se mai caracterizează și prin categoriile de diateză (activă, reflexivă și pasivă), aspect (imperfectiv și perfectiv), mod (indicativ, imperativ, condițional, participiu și gerunziu), și timp (prezent, trecut și viitor). Dacă se iau în considerare formele temporale combinate cu cele aspectuale, numărul timpurilor se ridică la cinci. În trecut au existat încă trei forme de trecut: aoristul, imperfectul și mai mult ca perfectul, dar astăzi se folosește numai așa-numitul „perfect slav”.\n\nAproape toate verbele poloneze au două forme aspectuale: cea de perfectiv și cea de imperfectiv.\n\nForma de perfectiv se formează:\n cu ajutorul unui prefix (robić / zrobić – „a face”, „a crea”);\n prin adăugarea unui sufix (kichać / kichnąć – „a strănuta”);\n printr-o schimbare în rădăcina verbului (oddychać / odetchnąć – „a respira”);\n prin cuvinte diferite în cazul unor verbe (brać / wziąć – „a lua”).\n\nExistă și subcategorii ale aspectului imperfectiv. De exemplu, \nverbul „a scrie” are o formă actuală (pisać – acțiunea tocmai are, avea sau va avea loc) și una iterativă (pisywać – acțiunea se face sau se făcea în mod repetat), pe lângă forma de aspect perfectiv napisać.\n\nTimpurile verbale poloneze sunt:\n\nSufixele timpului trecut se adaugă la verb sau la cuvântul din propoziție care se accentuează cel mai puternic, ca de exemplu pronumele interogative.\n\nAl cincilea timp polonez, viitorul imperfectiv, este o construcție analitică și se compune din forma de viitor simplu a verbului auxiliar być („a fi”) + fie infinitivul (będziecie robić), fie participiul trecut (będziecie robili) imperfectiv. Ambele forme au același înțeles, „veți face”.\n\nPentru a accentua și mai mult o întrebare, se folosește particula że: Cożeście zrobili? („Ce ați făcut?”). Este o evoluție a formei Cóż zrobiliście? care este învechită și folosită doar în cazuri speciale, de exemplu în limbajul biblic.\n\nCa în limba română, persoana subiectului este inclusă în verb. De aceea, pronumele personal în funcție de subiect se folosește numai pentru scoaterea în evidență a subiectului: Co wy zrobiliście? sau Co wyście zrobili? („Voi ce ați făcut?”)\n\nParticipiul trecut se acordă în gen și număr cu subiectul:\n\nForma de plural în -li se folosește pentru mai mulți bărbați, sau bărbați și femei, iar cea în -ły – pentru subiecte nume de femei, de copii și alte substantive feminine sau neutre.\n\nConjugare \nAcest tabel prezintă cele mai folosite forme ale verbelor poloneze, care sunt distribuite în șase clase de conjugare.\n\nTopica în propoziție \nDeși limba poloneză este de tip SVO, totuși, fiindcă este bogată în morfeme, ordinea cuvintelor în propoziție este variabilă, iar subiectul, complementul direct sau uneori chiar predicatul pot fi omise, dacă se subînțeleg din context. Topica poate fi folosită pentru a accentua una sau alta dintre părțile de propoziție. Exemplu:\n\n Ala ma kota. – „Ala are (o) pisică.” – Nicio parte de propoziție nu este mai accentuată decât celelalte.\n Ala kota ma. – „Ala are (o) pisică.”\n Kota ma Ala. – „Ala are o pisică.”\n Ma Ala kota. – „Are Ala pisică.”\n Kota Ala ma. – „(O) pisică are Ala.” – Se subînțelege că este vorba de pisica pe care Ala o are cu adevărat.\n Ma kota Ala. – „Ala are (o) pisică.” – Se subînțelege că Ala nu deține pisica temporar, ci îi aparține.\n\nDoar primele trei exemple sunt comune. Celelalte sunt folosite pentru accentuări speciale sau în poezie.\n\nToate exemplele de mai sus pot fi folosite și ca întrebări totale (la care se răspunde cu „da” sau „nu”), cu sau fără cuvântul interogativ Czy (aproximativ echivalent cu „Oare”). Dacă nu se folosește acest cuvânt, interogația este marcată numai de intonația urcătoare.\n\nCuvântul care nu este necesar pentru ca propoziția să fie înțeleasă poate fi omis:\n\n Ma kota. – „Are (o) pisică.” – dacă este evident cine este subiectul\n Ma. – „Are.” – răspuns scurt la Czy Ala ma kota? („Are Ala pisică?”), în loc de Tak. („Da.”)\n Ala. – răspuns la Kto ma kota? („Cine are pisică?”)\n Kota. – „(O) pisică.” – răspuns la Co ma Ala? („Ce are Ala?”). \n Ala ma. – „Ala are.” – răspuns la Kto z nas ma kota? („Cine dintre noi are pisică?”) sau Który z naszych znajomych ma kota? („Care din cunoscuții noștri are pisică?”).\n\nNote\n\nBibliografie \n Halina Karaś, Elżbieta Wierzbicka-Piotrowska, Wśród znaków kultury: Retoryka (Printre semnele culturii: Retorica), Kielce, MAC Edukacja, 2002\n Zenon Klemensiewicz, Historia języka polskiego (Istoria limbii poloneze), Varșovia, PWN, 1974\n Stanisław Szober, Gramatyka języka polskiego (Gramatica limbii poloneze), Varșovia, PWN, 1971\n Oficiul Polonez de Statistică\n\nVezi și \n limbi lehitice\n limba cașubiană\n wenedyk\n\nLegături externe \n Consiliul Limbii Poloneze\n harta dialectelor poloneze\n A apărut Marele dicționar român-polon, 9 aprilie 2009, Tudor Cristian, Amos News\n\nDicționare on-line \n Dicționar român-polonez, glosbe\n dicționar englez-polonez de bază\n dicționar polonez <-> englez \n polonez <-> ebraic, polonez <-> englez, polonez <-> francez, polonez <-> german, polonez <-> italian, polonez <-> rus, polonez <-> spaniol \n dicționar polonez <-> englez, polonez <-> francez, polonez <-> german \n dicționar multilingv Webster\n Słownik języka polskiego (Dicționarul explicativ al limbii poloneze), PWN\n Oscar E. Swan, A Learner’s Polish-English Dictionary (Dicționar polonez-englez pentru învățare)\n vocabular de bază al limbii poloneze\n\nMateriale on-line pentru învățarea limbii poloneze \n exerciții de gramatică a limbii poloneze\n Curs de limba poloneză \n Ronald F. Feldstein, A Concise Polish Grammar (Compendiu de gramatică a limbii poloneze), SEELRC, 2001\n gramatica limbii poloneze și curs de limba poloneză\n Universitatea din Pittsburgh: Situl limbii poloneze\n Oscar E. Swan, English-Polish Phrase Guide (Ghid de coversație englez-polonez)\n\nPoloneză"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce informații ai disponibile despre Mazurek Dąbrowskiego?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "(cunoscută în română drept Mazurca lui Dąbrowski sau Mazurca lui Dombrowski) este imnul național al Poloniei, scris de Józef Wybicki în anul 1797.\n\nDenumit inițial („Cântecul legiunilor poloneze în Italia”), este de asemenea cunoscut de polonezi ca sau „Polonia nicidecum nu a pierit” — după primul vers al poemului.\n\nIstoric \nScris de poetul și generalul polonez Józef Wybicki în luna iulie a anului 1787 — la numai doi ani de la cea de-a treia împărțire a Poloniei —, în orașul italian Reggio Emilia, în vremea în care se afla în Italia alături de generalul Jan Henryk Dąbrowski, avea scopul de a ridica moralul trupelor poloneze de voluntari, venite în sprijinul lui Napoleon Bonaparte.\n\nPopularitatea cântecului a condus la o pletoră de variațiuni, cântate de patrioții polonezi în diferite conjuncturi — în timpul răscoalelor din noiembrie 1830, din ianuarie 1863 etc. În timpul revoluțiilor europene de la 1848, a devenit un imn revoluționar prin Europa, în special la Berlin, Viena, Praga și Paris. Acest lucru a condus la scrierea imnului Hej, Slováci de către poetul slovac Samuel Tomašik, bazat pe linia melodică a Mazurcii lui Dąbrowski, care mai târziu a fost adoptat de Primul congres panslav, desfășurat la Praga, ca imn al mișcării panslave. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o traducere a acestui imn a devenit imnul național al Iugoslaviei. O altă versiune a acestui imn o reprezintă Șumi Marița, imnul național al Bulgariei între anii 1886 și 1944. Când Polonia și-a recăpătat independența, în anul 1918, Mazurek Dąbrowskiego a devenit imnul de fapt, fiind recunoscut oficial drept imn național al celei de-a Doua Republici Poloneze în anul 1926.\n\nVersuri \n\nVersurile oficiale\n\nJeszcze Polska nie zginęła, \nKiedy my żyjemy. \nCo nam obca przemoc wzięła, \nSzablą odbierzemy.\n\nMarsz, marsz, Dąbrowski,\nZ ziemi włoskiej do Polski.\nZa twoim przewodem\nZłączym się z narodem.\n\nPrzejdziem Wisłę, przejdziem Wartę, \nBędziem Polakami. \nDał nam przykład Bonaparte, \nJak zwyciężać mamy.\n\nMarsz, marsz...\n\nJak Czarniecki do Poznania \nPo szwedzkim zaborze, \nDla ojczyzny ratowania \nWrócim się przez morze.\n\nMarsz, marsz...\n\nJuż tam ojciec do swej Basi \nMówi zapłakany — \nSłuchaj jeno, pono nasi \nBiją w tarabany.\n\nMarsz, marsz...\n\nTraducerea românească\n\nPolonia nu a pierit încă,\nEa va fi cât vom fi și noi,\nCeea ce a ocupat dușmanul prin forță,\nCu sabia în mână, noi vom recâștiga!\n\nMarș, marș, Dąbrowski!\nMărșăluiește din Italia până în Polonia!\nSub comanda ta,\nVom ajunge în țara noastră.\n\nTrecem Vistula și Warte\nȘi vom fi în Polonia;\nNoi i-am arătat lui Bonaparte\nDrumul spre victorie.\n\nMarș, marș, Dąbrowski!\n\nCa Czarniecki la Poznan,\nLuptând cu suedezii,\nSpre a ne elibera Patria de sub lanțuri,\nVom reveni pe calea mării.\n\nMarș, marș, Dąbrowski!\n\nUn tată, cu lacrimi în ochi,\nÎi spune Basiei sale —\nAscultă, acum, poți auzi oamenii noștri\nbătând din tobe?\n\nMarș, marș, Dąbrowski!\n\nReferințe\n\nBibliografie \n Bălan, Cristian. Imnurile de stat ale țărilor din Uniunea Europeană. Consiliul Județean Prahova, Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga”. Editura Premier. Ploiești, 2008.\n\nImnuri naționale\nSimboluri naționale ale Poloniei\nCântece patriotice poloneze"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce informații relevante ai despre Varșovia?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Varșovia este capitala Poloniei din 1596, când Regele Sigismund al III-lea a mutat capitala de la Cracovia. Populația Varșoviei este estimată la 1.708.491 locuitori. Orașul este de asemenea capitala voievodatului Mazovia, localizat în partea central-estică a Poloniei.\n\nCentrul vechi istoric din Varșovia a fost înscris în anul 1980 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.\n\nEtimologie\nNumele Varșoviei în limba poloneză este Warszawa (în trecut se scria Warszewa și Warszowa), înseamnă “aparținând lui Warsz”, Warsz fiind forma prescurtată a unui nume masculin de origine slavă Warcisław (vezi de asemenea și etimologia numelui Wrocław). Etimologia populară atribuie numele orașului unui pescar pe nume Wars și soției sale Sawa. Potrivit legendei, Sawa era o sirenă, ce locuia în râul Vistula, de care Wars s-a îndăgostit . În realitate Wars a fost un nobil ce conducea orașul în secolele XII, respectiv XIII. Numele oficial este miasto stołeczne Warszawa (Română: \"Orașul capitală al Varșoviei\") . Un rezident al Varșoviei este numit varșovian. Alte nume ale Varșoviei în diferite limbi: Warsaw (engleză), Warschau (germană), װאַרשע/Varshe (idiș), Варшава/Varshava (rusă, bulgară, ucraineană), Varšuva (lituaniană), Varsovia (latină, italiană, portugheză și spaniolă), Varsovie (franceză).\n\nIstorie \nVarșovia este notabilă printre capitalele din Europa nu pentru mărimea sa, vârsta sa, sau frumusețea sa, ci pentru indestructibilitatea sa. Este un phoenix care a renăscut de mai multe ori din cenușa războiului. Suferind daune mari în timpul ocupărilor suedeză și prusacă din 1655-1656, a fost asaltată din nou în 1794, când armata rusă a masacrat populația suburbiilor varșoviene.\n\nPerioada Medievală \n\nPrimele așezări de tip cetate pe situl actualei Varșovii au fost Bródno (Secolele IX-X) și Jazdów (secolele XII-XIII). După ce Jazdów a fost distrus, o nouă așezare similară a fost stabilită pe situl unui mic sat pescăresc numit Warszowa. Prințul plock Boleslav al II-lea al Masoviei, a stabilit acest așezământ ca fiind moderna Varșovie în jurul anului 1300. La începutul secolului XIV, economia Varșoviei se baza în mare parte pe meșteșug și schimburi. La terminarea liniei ducale regale, Coroana Poloneză a devenit noua linie ducală în anul 1526.\n\nSecolele XVI-XVIII \n\nÎn 1529 Varșovia a devenit pentru prima dată, ulterior permanent din 1569, cetatea de scaun a Sejm. În 1573 orașul și-a schimbat numele în Confederația Varșoviei, stabilind formal libertatea religioasă pentru federația polonezo-lituaniană. Datorită poziției centrale între capitalele Federației Kraków și Vilnius, Varșovia a devenit capitala Federației, și a Coroanei Poloneze, în 1596, când regele Sigismund al III-lea de Vasa a mutat curtea din Cracovia în Varșovia.\n\nÎn anii următori orașul s-a extins până la suburbii. Câteva districte private independente au fost stabilite, proprietățile aristocraților și cele ale micii nobilimi erau conduse după propriile reguli. De trei ori, între anii 1655 și 1658 orașul a fost sub asediu.\n\nÎn 1700, Marele Război Nordic a izbucnit. Orașul a fost asediat de mai multe ori și a fost obligat să plătească dări foarte mari.\nStanisław August Poniatowski, este cel care a reproiectat Castelul Regal din Varșovia, contribuind de asemena și la dezvoltarea culturală și artistică a acestuia. Acest lucru a adus Varșoviei denumirea de Paris al Estului.\n\nSecolele XIX-XX \n\nVarșovia a rămas capitala Federației Polonezo-Lituaniene până în anul 1795, când orașul a fost anexat de Prusia și transformat în capitala provinciei Prusiei de Sud. Eliberat de armata lui Napoleon în 1806, Varșovia a devenit capitala nobilimii nou create a Varșoviei. În urma Congresului de la Viena din 1815, Varșovia a devenit centrul Congresului Polonez, o monarhie constituțională sub o unire proprie cu Imperiul Rus. Universitatea Regală a Varșoviei a fost creată în anul 1816.\n\nDin cauza violării repetate a constituției Poloniei de către Rusia, în 1830 a avut loc o revoltă. Războiul dintre Polonia și Rusia din 1831 s-a sfârșit cu eșecul revoltei de a micșora autonomia Regatului. În data de 27 februarie 1861 o mulțime în Varșovia a protestat împotriva ocupației Poloniei de către Rusia.\n\nVarșovia a înflorit la sfârșitul secolului XIX, când primar era Sokrates Starynkiewicz (1875–1892), un general originar rus numit de țarul Alexandru al III-lea al Rusiei. Sub Starynkiewicz în Varșovia a fost construit primul sistem de apă și canalizare proiectat și conceput de inginerul englez William Lindley și fiul acestuia, William Heerlein Lindley. În aceeași perioadă au fost modernizate tramvaiele, creat un sistem iluminarea al străzilor și construcția instalației de gaz.\nLa recensământul Imperiului Rus din 1897 erau înregistrați 626 000 de oameni ce locuiau în Varșovia, poziționându-l pe locul al treilea, ca mărime în Imperiu, după St. Petersburg și Moscova.\n\nPerioada Interbelică (1918-1939) \n\nIstoria civilizației contemporane nu cunoaște un eveniment de o importanță mai mare decât Bătălia Varșoviei, 1920, sau cel puțin unul a cărui importanță să fie mai puțin apreciată. \n(Edgar Vincent)\n\nVarșovia a fost sub ocupație germană din 4 august 1915 până în noiembrie 1918. Termenii Armistițiului Forțelor Aliate din articolul 12 cereau Germaniei să se retragă din zonele controlate de Rusia în 1914 (Varșovia se număra printre orașele ce se aflau în zonele respective). Germania a respectat armistițiul, iar Pilsudki s-a intors în Varșovia la data de 11 Noiembrie punând bazele a ceea ce a devenit ulterior A doua Republică Poloneză, cu capitala în Varșovia. În cursul războiului bolșevico-polonez din 1920, marea bătălie pentru Varșovia a avut loc la periferia orașului ce a fost apărat cu succes, Armata Roșie fiind învinsă. Polonia a oprit de una singură atacul principal al Armatei Roșii și a învins ideea exportului revoluției.\n\nAl Doilea Război Mondial \n\nMai mult de 8 din 10 clădiri erau distruse, în Varșovia, la finalul celui de al doilea Război Mondial.\n\nDupă invadarea Poloniei de către Germania pe 1 septembrie 1939, a început cel de al doilea Război Mondial. Centrul Poloniei, inclusiv Varșovia, a fost adus sub conducerea Guvernului General, o administrație colonială germană nazistă. Toate instituțiile cu un nivel de educație mai mare și influență politică au fost închise imediat. Întreaga populație evreiască a Varșoviei – câteva sute de mii, aproape 30% din populația totală a orașului – a fost transferată în Ghetoul Varșoviei. Orașul va deveni centrul urban al rezistenței ocupației naziste în Europa ocupată. Când a venit ordinul, ce făcea parte din Soluția Finală a lui Hitler din data de 19 aprilie 1943, de a anihila ghetto-ul, luptătorii evrei au lansat Revolta Ghetoul Varșoviei. În ciuda faptului că erau neînarmați și depășiți numeric, Ghetoul a rezistat aproape o lună. Când lupta a luat sfârșit, aproape toți supraviețuitorii au fost masacrați. Foarte puțini reușind să scape sau să se ascundă.\n\nÎn iulie 1944, Armata Roșie avansează pe teritoriul polonez spre Varșovia urmărindu-i pe germani. Știind că Stalin nu era de acord cu ideea unei Polonii independente, Guvernul Poloniei, exilat în Londra, a dat ordine propriei armate secrete (AK) să încerce să preia controlul asupra Varșoviei înainta Armatei Roșii. Prin urmare, pe 1 august 1944, în timp ce Armata Roșie se apropria de oraș, Revolta Varșoviei a început. Lupta armată, prevăzută să dureze 48 de ore, a durat 63 de zile. Stalin, între timp, a dat ordine propriilor trupe să aștepte în afara Varșoviei. În cele din urmă, luptătorii armatei secrete din Varșovia, asistată și de civili, au fost obligați să capituleze. Supraviețuitorii au fost transportați în lagărele PoW din Germania, în timp ce întreaga populație civilă a fost forțată să părăsească orașul. Victimele civile poloneze sunt estimate undeva între 150 000 și 200 000.\n\nGermanii au distrus Varșovia din temelii. Hitler ignoră termenii de capitulare și a ordonat ca întregul oraș să fie distrus din temelii iar biblioteca și colecțiile din muzee să fie luate în Germania sau arse. Monumentele și clădirile guvernului au fost aruncate în aer de către trupele germane cunoscute sub numele de: Verbrennungs- und Vernichtungskommando (Detașamentul de ardere și distrugere). În jur de 85% din oraș a fost distrus, inclusiv centrul istoric vechi al oraș și Castelul Regal.\n\nLa data de 17 ianuarie 1945 –după ce ofensiva Armatei Roșii cunoscută sub numele de Ordinul Vistula a început– trupele sovietice au intrat în ruinele Varșoviei, și au eliberat suburbiile acesteia de sub ocupația germană. Orașul a fost cucerit foarte repede de către armata aflată sub conducerea lui Stalin, avansând rapid către Łódź, în timp ce trupele germane se retrăgeau.\n\nIstoria Recentă \n\nÎn 1945, după ce bombardamentele, revoltele, luptele și demolările au luat sfârșit, o mare parte din Varșovia zăcea în ruină. După război, sub un regim comunist stabilit de către cuceritorii sovietici, campania “cărămizile Varșoviei” a fost inițiată. Au fost proiectate clădiri noi pentru a le înlocui pe cele vechi. Au fost construite și clădiri monument precum: Palatul de Cultură și Știință, un cadou din partea Uniunii Sovietice. Orașul a redevenit capitala Poloniei și centrul politic respectiv economic al țării. Multe dintre străzile istorice, clădiri și biserici au fost restaurate la forma lor originală. În 1980, centrul istoric al orașului a fost desemnat ca Moștenire Mondială și ocrotit de UNESCO.\n\nIoan Paul al II-lea vizitează țara nativă în 1979 și 1983 acordând suport mișcării solidarității și încurajează mișcările anti-comuniste. În 1979, la mai puțin de un an de când a devenit papă, Ioan Paul celebrează euharistia în Piața Victoria din Varșovia. Încheie ceremonia cu un apel cunoscut sub numele de schimbarea feței Poloniei. Intervenția lui Ioan Paul al II-lea a fost înțeleasă ca fiind un imbold în favoarea unor schimbări democratice.\n\nGeografie\n\nLocalizare și topologie \n\nVarșovia este poziționată în zona central-estică a Poloniei la aproximativ 300 de km de Munții Carpați, la aproximativ 260 de km de Marea Baltică și la 523 km est de Berlin, Germania. Orașul este străbătut de către râul Vistula. Altitudinea medie a orașului este de 100 de metri peste nivelul mării. Cel mai înalt punct în partea stângă a orașului este de 115,7 metri (cartierul Wola), cel mai înalt punct din partea dreaptă a orașului fiind de 122,1 metri (cartierul Wesoła). Cel mai jos punct este de 75.6 metri (malul drept al Vistulei). Sunt de asemenea câteva dealuri în oraș, majoritatea construite artificial localizate la limita orașului (de exemplu: dealul Răzvrătirii Varșoviene 121 metri și dealul Szczęśliwice 138 metri, ultimul fiind de asemenea și cel mai înalt punct din Varșovia).\n\nVarșovia se află pe două formațiuni geomorfologice principale cu paternuri asimetrice și terasări: câmpie rezultată în urma unui platou de acumulare glaciară și valea Vistulei. Râul Vistula este principala axă a Varșoviei ce divide orașul în două părți, partea stângă și partea dreaptă. Partea stângă se situează atât pe platoul de acumulare glaciară cât și pe terasările de pe Vistula. Forma predominantă de relief în această parte a Varșoviei este platoul de acumulare glaciară numit și Abruptul Varșoviei. Platoul de acumulare glaciară are foarte puține lacuri și locuri de extracție pentru lut artificiale și naturale. Partea dreaptă a Varșoviei are un pattern geomorfologic diferit. Sunt câteva nivele ale câmpii rezultate în urma terasării Vistulei și o mică parte abruptă, puțin observabilă, a câmpiei de acumulare glaciară.\n\nClima \nClima Varșoviei este una de tip continental cu ierni friguroase și veri calde. Temperatura medie este de −3 °C (27 °F) în ianurie și 19.3 °C (66.7 °F) în iulie. Temperaturile pot să atingă uneori 30 °C (86 °F) vara. Primăvara și toamna sunt în general anotimpurile frumoase, prima fiind însorită și înfloritoare în timp ce a doua fiind alternativ însorită și cu zile de ceață, friguroasă dar nu rece.\n\nDistricte administrative \nVarșovia are două centre istorice, numite Orașul Vechi (Stare Miasto) respectiv Orașul Nou (Nowe Miasto) ambele fiind plasate în sectorul Śródmieście.\nPână în 1994 existau 7 districte administrative: Śródmieście, Praga Północ, Praga Południe, Żoliborz, Wola, Ochota, Mokotów. Din 1994 până în 2002 au fost create încă 11 districte: Centrum, Białołęka, Targówek, Rembertów, Wawer, Wilanów, Ursynów, Włochy, Ursus, Bemowo, Bielany. În 2002, orașul Wesoła era încorporat iar diviziunea teritorială a Varșovia este divizată în 18 entități distincte cu propriul corp administrativ:\n\nUrbanism \n\nAmestecul de stiluri arhitecturale pe care îl are Varșovia reflectă istoria tulburatoare a orașului. În timpul celui de al Doilea Război Mondial Varșovia a fost distrusă. După terminarea războiului a început reconstrucția susținută de partidul comunist. Multe clădiri istorice au fost reconstruite, însă, în ciuda faptului că au fost prezervate rezonabil, între 1950-1960 multe dintre ele au fost demolate (spre exemplu: Palatul Kronenberg). Foarte multe blocuri au fost construite în spiritul blocului estic. Pentru spațiile publice au fost construite piețe, parcuri și monumente noi. Peisajul urban al Varșoviei actuale este unul modern cu arhitectură contemporană.\n\nArhitectură \n\nÎn Varșovia există clădiri reprezentative pentru aproape orice stil și perioadă arhitecturală din Europa. Orașul are câteva exemple arhitecturale reprezentative din perioadele gotică, renascentistă, barocă și neoclasică, toate poziționate relativ aproape de centrul orașului.\n\nArhitectura gotică este reprezentată de biserici majestuoase dar și de case burgheze și fortificații. Clădirile semnificative sunt: Catedrala Sfântul Ioan (sec. XIV), lăcașul fiind un exemplu de stil gotic mazovian; Biserica Sfânta Maria (1411); Primăria familiei Burbach (secolul XIV); Turnul cu praf de pușcă (după 1379); castelul Regal Curia Maior (1407-1410).\n\nExemplele notabile ale arhitecturii renascentiste sunt: casa negustorului Baryczko (1562); clădirea numită “Negrul” (la începutul secolului al XVII-lea) și casa Salwator (1632).\n\nExemplele cele mai interesante cu stil manierist sunt: Castelul Regal (1596-1619); Biserica Iezuită (1609-1626). Printre primele structuri cu stil baroc sunt: Biserica Sfântului Hyacinth (1603-1639) și columna lui Zygmunt (1644).\n\nCele mai impresionante exemple de arhitectură rococo sunt: Palatul Czapski (1712-1721); Palatul celor Patru Vânturi (1730).\n\nArhitectura neoclasică a Varșoviei poate fi descrisă prin simplitatea formelor geometrice și cu inspirație din perioada Romană. Unele dintre cele mai bune exemple de stil neoclasic sunt: Palatul de pe Apă (reconstruit în 1775-1795); Królikarnia (1782-1786); Biserica Carmelite (fațada 1761-1783); Biserica Evanghelică Sfânta Treime (1777-1782).\n\nCreșterea economică a Poloniei a cauzat și o creștere a nivelului arhitectural. Renașterea Neoclasică a influențat toate aspectele arhitecturale, cel mai notabil exemplu este Marele Teatru (1825-1833).\n\nExemplele excepționale de arhitectură burgheză din perioada târzie au fost restaurate de către autoritățile comuniste după război (cum ar fi Palatul Kronenberg și clădirea Companiei de asigurare Rosja). Unele au fost reconstruite, însă în stilul realist socialist (spre exemplu: Filarmonica Varșoviei). Clădirea Universității de Tehnologie a Varșoviei este una dintre cele mai interesante modele arhitecturale din secolul al XIX-lea.\n\nPrintre construcțiile notabile ale arhitecturii contemporane este inclus și Palatul de cultură și Știință (1952-1955), un zgârie-nori realist-socialist localizat în centrul orașului împreună cu Piața Constituției.\n\nArhitectura Modernă în Varșovia este reprezentată de clădirea Biroului Metropolitan și Piața Pilsudski construite de Lord Foster, Biblioteca Universității din Varșovia construită de Marek Budzyński și Zbigniew Badowski, o clădire de birouri construită de Skidmore Owings și Merrill.\n\nSe spune că Varșovia este unul dintre cele mai mari orașe, ca suprafață, alături de Frankfurt, Londra, Paris, Moscova, Istanbul și Rotterdam. Din cei 21 zgârie-nori din Polonia, 18 se află în Varșovia.\n\nFloră și Faună\n\nSpațiile verzi acoperă 25% din suprafața orașului, incluzând aici și structurile de vegetație cum ar fi parcurile din cartiere, spațiile verzi de-a lungul șoselei și din curți, parcuri istorice, arii pentru conservarea naturii și pădurile urbane de la marginea orașului.\n\nExistă 82 de parcuri în oraș ce acoperă în total 8% din suprafața totală a orașului. Cele mai vechi parcuri aparțineau palatelor reprezentative, de exemplu: Grădina Saxonă, Grădina Palatului Krasiński, Parcul Regal Baths, parcul Palatului Wilanów și parcul Palatului Królikarnia.\n\nGrădina Saxonă se întinde pe o suprafață de 15.5 ha (hectare), înainte a fost o grădină regală. În ea există peste 100 de specii diferite de copaci iar aleile sunt un spațiu de odihnă și relaxare. În partea de est a orașului se află Mormântul Soldatului Necunoscut.\n\nÎn secolul XIX grădina Palatului Krasiński a for reamenajată de către Franciszek Szanior. În zona centrală a parcului se află foarte multe specii de copaci bătrâni. Tot în această zonă de află și monumentul Revolta Ghetoului Varșoviei.\n\nParcul Regal Baths se întinde pe o suprafață de 76 ha. Caracterul unic și istoric al parcului este reflectat de peisajul arhitectural (pavilioane, sculpturi, poduri, cascade, iazuri) și vegetal (specii domestice și străine de copaci și tufișuri). Acest parc diferă, în comparație cu alte spații verzi din Varșovia, prin faptul că există păuni și fazani ce pot fi văzuți în libertate și crapi regali în iazuri. Parcul din jurul Palatului Królikarnia se află pe vechiul abrupt al Vistulei.\n\nAlte spații verzi din oraș includ Grădina Botanică și grădina Bibliotecii Universității. În cele două există specii de plante rare. Pe lângă acestea, la marginea orașului se regăsesc: Pole Mokotowskie (un parc mare în nordul Mokotów unde exista prima pistă de curse de cai ulterior fiind construit aeroportul); Parcul Ujazdowski pe malul drept al Vistulei.\n\nFlora orașului poate fi considerată ca fiind foarte diversificată la nivelul speciilor. Prin padure sunt trei trasee pentru pietoni și bicicliști.\n\nExistă 13 rezerve naturale în Varșovia, Pădurea Bielany, Pădurea Kabaty, Lacul Czerniaków. La 15 km de Varșovia mediul râului Vistula se schimbă, acesta având caracteristicile unui ecosistem prezervat cu un habitat pentru animale precum: vidre, castori și sute de specii de păsări. Există de asemenea câteva lacuri (belciug) în Varșovia rezultate în urma meandrelor, spre exemplu: Lacul Czerniaków; Lacurile din parcurile Łazienki sau Wilanów, lacul Kamionek. Există de asemena și foarte multe lacuri mici în parcuri, dar numai o parte din ele sunt permanente – cele mai multe dintre ele sunt seacate înainte de iarnă pentru a fi curățate de plante și sedimente.\n\nGrădina zoologică din Varșovia acoperă o arie de 40 de hectare, deține aproape 5 000 de animale din 500 de specii diferite. Deși este oficial creată în 1928, ea exista încă din secolul al XVII-lea.\n\nDemografie \n\nIstoric, Varșovia a fost destinația imigrărilor din afara țării dar și în interiorul acesteia, în special din Europa de Est și Centrală. De aproape 300 de ani Varșovia este numită: „Parisul Nordului” sau „Al doilea Paris”. A fost întotdeauna centrul culturii Europene. Din punct de vedere demografic este cel mai diversificat oraș al Poloniei, cu un număr semnificativ de locuitori născuți în străinătate. Pe lângă majoritatea poloneză există și o minoritate evreiască în Varșovia.\n\nPotrivit recensământului realizat de Rusia în 1897, din populația totală a orașului de 638.000 de oameni, 219.000 erau evrei (aproape 34%). Populația evreiască a Varșoviei înainte de Război se ridica la un număr de 350.000, constituind 30% din populația totală. În 1933 din 1.178.914 de locuitori, 835.500 aveau limba poloneză ca limbă maternă. Al doilea Război Mondial a schimbat această situație, în zilele noastre există o diversitate etnică mult mai mică decât era în urmă cu 300 de ani, în istoria orașului. O mare parte din creșterea populației se bazează pe migrarea internă și urbanizare.\n\nÎn 1939, aproximativ 1.300.000 de oameni locuiau în Varșovia, dar în 1945 existau doar 420.000. După primii ani de după război creșterea populației era de circa 6% pe an, orașul suferind de pe urma lipsei de populație (case nelocuite). Prima măsură de remediere a fost de a mări suprafața orașului în 1951. Cu toate acestea, autoritățile locale au fost în continuare forțate să introducă anumite limite înregistrărilor rezidențiale: numai soțiile și copii rezidenților permanenți erau lăsați să se înregistreze cu acte în Varșovia.\n\nGuvernarea municipală \n\nGuvernarea municipală a existat în Varșovia până la începutul celui de al Doilea Război Mondial și a fost restaurată din 1990 (în timpul comunismului funcționând Consiliul Național al orașului: Miejska Rada Narodowa). Din 1990, sistemul administrativ al orașului s-a modificat de mai multe ori datorită restaurării anumitor sectoare (powiat, în limba poloneză). În final, potrivit Actului de la Varșovia, orașul este divizat în 18 sectoare ce formează un oraș powiat cu un guvern municipal.\nUnitatea de bază pentru diviziunea teritorială a Poloniei este o comună (gmina în limba poloneză). Un oraș este de asemenea și o comună dar având caracteristicile unui oraș. Atât orașele cât și comunele sunt conduse de către un primar, în limba poloneză există o distincție primarul unui oraș numindu-se: burmistrz, iar cel al unei comune: wójt . Orașele mai mari obțin anumite îndreptățiri, precum sarcini și privilegii ce se află în posesia următoarei diviziuni teritoriale, și anume județului (powiats în limba poloneză). Un exemplu de astfel de îndreptățiri pentru județe constă de înmatricularea unei mașini, o comună (gmina) nu poate să înmatriculeze o mașină. În Varșovia, sectoarele au câteva îndreptățiri specifice județelor (powiat) cum ar fi exemplul deja menționat cu privire la înmatricularea mașinilor. De exemplu sectorul Wola și Ursynów dețin o evidență proprie, numele numerelor de înmatriculare fiind diferite. Dar sectorul Kraków spre exemplu nu are această îndreptățire.\n\nPuterea legislativă în Varșovia este legitimă într-un Consiliu unicameral al orașului Varșovia, alcătuit din 60 de membrii. Membrii consiliului sunt aleși direct la fiecare patru ani. Precum toate aparatele legislative, Consiliul Orașului se divide la rândul său în comitete ce au ca sarcină vizarea mai multor sarcini ale guvernării orașului. Propunerile ce trec de simpla majoritate sunt trimise președintelui ce poate să le transforme în legi. Dacă primarul își exprima dreptul de veto cu privire la o propunere, Consiliul are la dispoziție 30 de zile de a trece peste decizia președintelui votând o majoritate de 2/3 în favoarea legii.\n\nFiecare din cele 18 sectoare separate ale orașului are propriul consiliu (numit în limba poloneză: Rada dzielnicy). Obligațiile lor orientate spre a îl ajuta pe Președinte și Consiliul Orașului, cum de asemenea și de a superviza mai multe companii municipale, proprietățile deținute de oraș și școli. Șeful fiecărui Consiliu al Sectorului poartă numele de primar (Burmistrz în poloneză) și este ales de consiliul local dintre candidații propuși de președintele Varșoviei.\n\nDupă cum se poate observa primarii generali sunt numiți președinți în Polonia, doar primarii unor orașe foarte mari. Primul președinte al Varșoviei a fost Jan Andrzej Menich (1695–1696). Între anii 1975 și 1990 președintele Varșoviei era în același timp și voievod. Din 1990 președintele Varșoviei a fost ales de către Consiliul Orașului. Între anii 1994 și 1999 primarul sectorului Centrum era automat și președintele Varșoviei: primarul sectorului Centrum era ales de către consiliul sectorului Centrum, consiliu ce era ales de către cetățenii sectorului Centrum. Din 2002 președintele Varșoviei este ales de către toți cetățenii Varșoviei.\n\nPreședintele actual al Varșoviei este Hanna Gronkiewicz-Waltz (din 2006), președintele Băncii Naționale Poloneze. Primul președinte ales potrivit acestor reguli a fost Lech Kaczyński. Când a fost ales președinte al Republicii Poloneze în decembrie 2005, nu a existat o altă alegere în Varșovia, el a fost președinte al Varșoviei cât și al Poloniei în același timp.\n\nPolitică \n\nCapitala Poloniei, Varșovia, este centrul politic al țării. Toate gențiile statului se află în Varșovia, inclusiv parlamentul Poloniei, Biroul Prezidențial și Curtea Supremă. Adunarea (traducere a termenului: Sejm) este organul subiacent parlamentului Poloniei. Adunarea aeste alăcuită din 460 de deputați (Poseł în limba poloneză) ce sunt aleși prin vot universal de către un vorbitor numit de șeful Adunării (Marszałek Sejmu).\n\nTransport \n\nVarșovia a cunoscut schimbări majore la nivelul infrastructurii în ultimii ani datorită investițiilor străine și creșterii economice. Orașul are o infrastructură mai bună cu drumuri noi și poduri.\n\nVarșovia nu are un sistem rutier foarte eficient deoarece cea mai mare parte din trafic circulă direct prin centrul orașului. Centura orașului Varșovia va fi construită prin intermediul a trei drumuri directe: S2, S8 și S17. În prezent o parte din S2 și S8 sunt în construcție. Totuși, mulțumită autostrăzii A2 ce se întinde la vest de Varșovia inaugurată în iunie 2012, orașul are acum o legătură directă cu Łódź, Poznań și Berlin. Orașul are două aeroporturi internaționale: Aeroportul Chopin Varșovia, localizat la 10 km de centrul orașului și Aeroportul Moldin-Varșovia aflat la 35 de km de Varșovia spre nord. Cu aproape 100 de zboruri naționale și internaționale pe zi și cu peste 9.268.551 de pasageri până în 2007, Aeroportul Chopin din Varșovia este de departe cel mai mare din Polonia.\n\nTransportul public în Varșovia este alcătuit din autobuze, tramvaie, metrou, calea fereată pe linia Warszawska Kolej Dojazdowa, calea ferată urbană pe linia Szybka Kolej Miejska, trenul regional Koleje Mazowieckie, și traseele pentru biciclete Veturilo și Bemowo Bike. Autobuzele, tramvaiele, căile ferate urbane și metroul aparțin Zarząd Transportu Miejskiego (Autoritatea de transport a Varșoviei).\n\nPrima linie a metroului din Varșovia a fost deschisă în 1995, având în total 11 stații. În acest moment are 21 de stații pe o distanță de aproape 23 km. Inițial toate trenurile erau rusești. În 1998, 108 vagoane au fost comandate de la firma Alstom. A doua linie de la est la vest va parcurge aproape 31 de km. Secțiunea centrală se află acum în construcție în Warszawa Centralna servind traficului domestic aproape fiecărui oraș mai mare din Polonia dar și legăturilor internaționale. Există de asemenea 5 alte linii de căi ferate mari și un număr mic de stații suburbane.\n\nInfrastructură \n\nPrecum toate orașele din Europa Centrală și de Est, infrastructura Varșoviei a suferit foarte mult în perioada comunistă. Oricum, în ultimele câteva decenii s-au realizat o serie de îmbunătățiri datorită creșterii economice, creștere datorată investițiilor străine din fondurile Uniunii Europene. S-a dezvoltat în special sistemul subteran de transport dar și drumuri respectiv sistemul de sănătate.\n\nAstăzi Varșovia are unul dintre cel mai bun centrul medical din Polonia și Europa Centrală. Orașul găzduiește CMHI (Children's Memorial Health Institute), cel mai bun spital din toată Polonia dar și un centru de cercetare și de educație. În timp ce Institutul de Oncologie Maria Skłodowska-Curie este unul dintre cele mai moderne institute de oncologie din Europa. Secția clinică se află într-o clădire cu 10 etaje cu 700 de paturi, 10 săli de operații, o unitate de terapie intensivă, câteva departamente de diagnosticare cât și o clinică de externări. Infrastructura s-a dezvoltat foarte mult în ultimi ani.\n\nReligie \n\nÎncă de la existența sa Varșovia a fost un oraș multicultural. Potrivit recensământului din 1901, 711.988 de locuitori 56.2% erau catolici, 35.7% evrei, 5% creștini ortodocși greci și 2.8% protestanți. Opt ani mai târziu, în 1909 existau 281.754 de evrei (36.9%), 18.189 de protestanți (2.4%) și 2.818 mariavites (0.4%). Această situație a dus la construirea a sute de locuri religioase în toate părțile orașului. Multe dintre ele au fost distruse după Revolta Varșoviei din 1944. După război autoritățile comuniste poloneze descuraja construirea bisericilor iar o mică parte dintre bisericile distruse a fost reabilitată.\n\nActivități de recreere\n\nEvenimente \n\nO serie de evenimente comemorative au loc în fiecare an. Mulțimi alcătuite din mii de oameni se adună pe malul Vistulei vara la miezul nopții pentru a participa la festivalul Wianki, ce a devenit o tradiție și un eveniment anual în programul cultural al evenimentelor în Varșovia. Festivalul își trage originile dintr-un ritual pașnic păgân în care fetele necăsătorite lasă coroane de flori în apă pentru a prevesti când se vor mărita și cu cine. Din secolul XIX această tradiție a devenit un eveniment festiv ce continuă și astăzi. Consiliul orașului organizează concerte și alte evenimente. Fiecare eveniment de vară, pe lângă coroanele de flori ce sunt aruncate în apă, săriturile pe deasupra focului, căutarea florilor ferigă, au loc și concerte muzicale, discursuri ale demnitarilor și artificii.\n\nFestivalul de Film din Varșovia este un festival anual ce are loc în octombrie. Filmele sunt rulate în limba originală cu subtitrări în limba poloneză. Cinemaurile ce participă la acest eveniment sunt: Kinoteka (Palatul de Știință și Cultură); Multikino la Golden Terraces și Kultura. Peste 100 de filme sunt proiectate în timpul festivalului și sunt înmânate premii celor mai bune și populare filme.\n\nSport \n\nÎn data de 9 aprilie 2008, președintele Varșoviei, Hanna Gronkiewicz-Waltz, a obținut de la primarul orașului Stuttgart, Wolfgang Schuster ca premiu, o plăcuță comemorativă pentru Varșovia, Capitală Europeană a Sportului pe anul 2008.\n\nStadionul Național de Fotbal are o capacitate de 58.500 de locuri. Stadionul Național a găzduit două grupe, optimi și semifinala în timpul campionatului UEFA Euro 2012, găzduit de Ucraina și Polonia.\n\nExistă mai multe centre sportive în oraș. Multe facilități constă în bazine de înot și hale sportive, foarte multe construite de municipalitate în ultimii ani. Principala sală acoperită, folosită pentru multe tipuri de jocuri pentru interior este Hala Torwar. Există și un patinoar în aer liber Stegny și un hipodrom Służewiec.\n\nCel mai bun centru de înot este Parcul Wodny Warszawianka, aflat la 4 km sud de strada Merliniego unde se află o piscină olimpică cu zone diferite.\n\nDintre echipele de fotbal ale Varșoviei cea mai faimoasă este Legia Varșovia, clubul sportiv al armatei ce joacă pe stadionul Armata Poloneză, la sud de strada Łazienkowska. Clubul a fost fondat în anul 1916, au câștigat campionatul de 8 ori (cel mai recent în 2006) și Cupa Poloniei de 14 ori. În sezonul de Liga Campionilor din 1995/1996 au ajuns până în optimi unde au pierdut împotriva atenienilor de la Panathinaikos.\nRivalii locali, Varșovia Polonia, au un număr de suporteri semnificativ mai mic dar au reușit totuși să câștige Campionatul Ekstraklasa în 2000. Au câștigat și Campionatul în 1946 și cupa de 2 ori.\n\nCultură\n\nTeatrul în trecut \n\nDin 1833 până la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, Piața Teatrului (în poloneză: Plac Teatralny ) a fost centrul cultural al țării și casa multor teatre.\n\nClădirea principală a găzduit Marele Teatru din 1833 până în 1834, Teatrul Rozmaitości din 1836 până în 1924 și Teatrul Nowy, 1928-1939, ce a găzduit producții contemporane de dramă poetică, inclusiv cele regizate de Leon Schiller.\n\nÎn apropiere, Grădina Saxonă (Ogród Saski în poloneză), Teatrul de Vară a funcționat între anii 1870-1939, și în perioada interbelică, complexul teatral includea și primul cabaret al Varșoviei, Momus, și teatrul muzical melodramatic al lui Schiller. Teatrul Wojciech Bogusławsk (1922-1926) a fost cel mai bun exemplu de teatru polonez monumental. De la mijlocul anilor 1930, clădirea Marelui Teatru a găzduit Institutul Upati de Arte teatrale, prima academie de arte teatrale, cu un departament de actorie și unul de regie.\n\nPlac Teatralny și împrejurimile au fost destinația multor parade, fetivități, carnavale, baluri și concerte.\n\nTeatru \n\nVarșovia găzduiește peste 30 de teatre, inclusiv Teatrul Național (fondat în 1765) și Teatrul Mare (fondat în 1778).\n\nVarșovia reprezintă o atracție pentru foarte mulți regizori tineri și actori ce contribuie la cultura teatrală a orașului. Munca lor poate fi văzută, în mare parte, în teatre mai mici cum ar fi: Casa de Cultură (Domy Kultury în poloneză). Varșovia găzduiește Întâlnirile Internaționale de Teatru.\n\nMuzică \n\nMulțumită numeroaselor locuri muzicale, inclusiv Teatre Wielki, Opera Națională Poloneză, Sala Operei, Sala Filarmonică Național și Teatrul Național precum și teatrele muzicale Roma și Buffo și Sala Congresului a Palatului de Cultură și Știință, Varșovia a găzduit foarte multe evenimente și festivaluri. Printre evenimente o atenție deosebită trebuie acordată: Competiției Internaționale de Pian Frédéric Chopin, Festivalul Internațional de Muzică Contemporană Toamna Varșoviei, Jamboree de Jazz, Zilele de Vară Jazz ale Varșoviei, Competiția Internațională Vocală Stanisław Moniuszko, Festivalul Mozart, Festivalul de Muzică Veche.\n\nMuzee și Galerii de Artă \n\nEvenimentele din Varșovia din Timpul războiului au lăsat găuri în colecțiile istorice ale orașului. Deși un număr considerabil de comori au fost salvate în 1939, un număr foarte mare de exponate din palate și muzee din țară au fost aduse în Varșovia când se considera că ar fi mai în siguranță în capitală prin urmare, pierderile au fost foarte mari.\n\nPrintre exemplele cele mai notabile ale exponatelor se numără: Muzeul de Postere ce se mândrește cu una dintre cele mai mari colecții de postere din lume, Muzeul de Vânătoare și Călărie și Muzeul de Cale Ferată. Dintre cele 60 de muzee din Varșovia, cel mai prestigios este Muzeul Național cu o colecție de lucrări, unele datând încă din antichitate, colecții de picturi inclusiv câteva picturi private ale lui Adolf Hitler și Muzeul Armatei Poloniei.\n\nColecțiile palaturilor Łazienki și Wilanów (ambele supraviețuind războiului) și ale Castelului Regal conțin lucrări ale unor pictori faimoși cum ar fi Rembrandt.\n\nMuzeul Revoltei Varșoviei și Muzeul Katyń pot fi considerate simboluri comemorative ale evenimentele istorice din Polonia. Muzeul de Independență găzduiește accesorii sentimentale și patriotice ce au legătură cu epocile respective. Datând din 1936 Muzeul de Istorie al Varșoviei are 60 de camere ce găzduiesc în permanent o expoziție a istoriei Varșoviei de la origini până în zilele noastre.\n\nCastelul Regal Ujazdów din secolul XVII locul Centrului de Artă Contemporană are expoziții temporare, concerte, spectacole și ateliere de creație. Centrul realizează, în prezent, aproape 500 de proiecte pe an. Galeria Națională de Artă Zachęta, cea mai veche expoziție din Varșovia, cu o tradiție ce datează din secolul XIX organizează expoziții de artă modernă ale artiștilor polonezi și internaționali, promovând arta în foarte multe feluri.\n\nOrașul mai deține și câteva curiozități precum Muzeul de Caricaturi și Muzeul de Motorizare din Otrębusy.\n\nMedia și film \n\nVarșovia este centrul media al Poloniei și locația sediilor centrale TVP și numeroaselor posturi de televiziune locală și națională precum și al posturilor de radio: TVN, Polsat, TV4, TV Puls, Canal+Polonia, Cyfra+ și MTV Polonia.\n\nÎn mai 1661 a fost publicat, în Varșovia, primul ziar polonez Merkuriusz Polski Ordynaryjny. Orașul este și capitala tipografiilor din Polonia cu o gamă foarte largă de periodice locale și străine pe diferite domenii. Cele mai mari ziare își au sediile centrale în Varșovia: Rzeczpospolita, Gazeta Wyborcza și Dziennik Gazeta Prawna.\n\nVarșovia are și o industrie de televiziune și de film destul de mare. Orașul găzduind câteva companii cinematografice și studiouri. Printre comaniile cinematografice trebuie menționate: TOR, Czołówka, Zebra și Kadr.\n\nDe la cel de al Doilea Război Mondial Varșovia a fost unul dintre cele mai importante centre de producție din Polonia. Exemple de filme faimoase ce au fost realizate de cinematografia poloneză împreună cu alte companii sunt: Kanał și Korczak realizate de Andrzej Wajda, The Decalogue realizat de Krzysztof Kieślowski, și de asemenea câștigătorul premiului Oscar The Pianist de Roman Polański.\n\nEducație \n\nÎn Varșovia se află cele mai bune instituții de învățământ superior din Polonia. Patru universități importante se regăsesc în oraș, împreună cu alte 62 de școli de învățământ superior. Numărul total de studenți, din toate ciclurile de învățământ, este de aproape 500.000 (29.2% din întreaga populație a orașului, conform statisticilor din 2002). Numărul de studenți înscriși la universități este de 280.000. Multe dintre universitățile cu o reputație bună sunt publice, dar recent a crescut și numărul universităților private.\n\nUniversitatea din Varșovia a fost fondată în anul 1816. Universitatea de Tehnologie a Varșoviei este a doua școală de tehnologie din țară și una dintre cele mai mari din Europa Centrală, unde sunt angajați 2.000 de profesori. Alte instituții de învățământ superior: Universitatea de Medicină a Varșoviei, cea mai mare școală de medicină din Polonia, Academia de Muzică Fryderyk Chopin, cea mai veche și mai mare școală de muzică din Polonia și una dintre cele mai mari din Europa, Școala de Economie din Varșovia, cea mai veche și renumită universitate de economie din țară, Universitatea de Științe ale Vieții din Varșovia cea mai mare universitate agricolă fondată în 1818.\n\nÎn Varșovia se află foarte multe biblioteci, multe dintre ele dețin colecții importante de documente istorice. Cea mai importantă bibliotecă, având drept criteriu colecția de documente istorice, este Biblioteca Națională a Poloniei. Biblioteca deține 8.2 milioane de volume. A fost fondată în 1928 și este o succesoare a bibliotecii Załuski, cea mai mare din Polonia și printre primele biblioteci mari din lume.\n\nO altă bibliotecă foarte importantă –Biblioteca Universitară- fondată în 1816 deține milioane de cărți și documente. Clădirea a fost proiectată de arhitecții Marek Budzyński și Zbigniew Badowski iar deschiderea ei a fost inaugurată în 1995, 15 decembrie. Grădina Bibliotecii Universității, proiectată de Irena Bajerska, a fost deschisă în 2002, 12 iunie. Este una dintre cele mai mari și frumoase grădini de acoperiș din Europa cu o suprafață de 10.000 m2 și plante ce acoperă 5.111 m2.\n\nEconomie \n\nÎn 2011 Varșovia era pe locul 46 în clasamentul cel mai scump oraș în care să trăiești. A fost clasificat ca un oraș Alpha (cunoscut și sub numele de „oraș mare al lumii”) de către Globalization and World Cities (GaWC) Grupul de Studiu și Rețea al Universității Loughborough, fiind la egalitate cu Amsterdam sau Roma. Orașul este de asemenea clasat pe locul al 8-lea din 65 de orașe în Indexul de Emergență al Piețelor al Mastercard (2008).\n\nAfaceri și comerț \n\nÎn Varșovia, în special în centrul orașului (Śródmieście), se află foarte multe instituții naționale și agenții guvernamentale., dar și foarte multe companii naționale și internaționale. În 2006, 304.016 companii erau înregistrate în oraș. Comunitatea de afaceri a Varșoviei a crescut atât la nivel național și regional dar începe să fie din ce în ce mai influentă și la nivel internațional. Indexul de Emergență a Piețelor Mastercard a cotat puterea economică și centrul comercial. Mai mult, Varșovia a fost cotată pe locul al 7-lea ca cea mai emergentă piață. Investitorii străini participă prin investiții la dezvoltarea orașului, în 2002 investițiile s-au ridicat la suma de 650 milioane de euro. Varșovia produce 12% din venitul național, ce în 2008 a fost de 305.1% a mediei poloneze pe cap de locuitor (sau 160% la media Uniunii Europene). PIB-ul pe cap de locuitor în Varșovia era de 23.800 de euro sau 33.000 de dolari. Varșovia conduce regiunea Europei Centrale la nivelul investițiilor străine, iar în 2006 creșterea PIB-ului a fost de 6.1%. Orașul a cunoscut și una dintre cele mai rapide creșteri economice, PIB-ul crescând la 6.5% în 2007 și 6.1% în 2008.\n\nÎn același timp rata șomajului este cea mai mică din Polonia, nedepășind 3% potrivit oficialităților locale. Orașul colectează în jur de 8,740,882,000 złotys din taxe și granturi guvernamentale.\n\nBursa de valori a Varșoviei \n\nPrima bursă de valori a Varșoviei a fost fondată în anul 1817 și-a continuat activitatea până la începutul celui de al Doilea Război Mondial. Aceasta și-a reluat activitatea în aprilie 1991, ca urmare a sfârșitului controlului comunist și reintroducerea economiei de piață-liberă. Astăzi Bursa de Valori a Varșoviei este, potrivit mai multor indicatori, cea mai mare piață din regiune cu 374 de companii cotate și un capital de 162.584 milioane de euro în august 2009. Din 1991 până în 2000, bursa de valori avea, în mod ironic, sediul în clădirea folosită anterior de Partitul Uniunii Muncitorilor din Polonia. Orașul este considerat unul dintre cele mai atractive locații de afaceri din Europa.\n\nIndustrie \n\nÎn timpul reconstrucției orașului după cel de al Doilea Război Mondial, autoritățile comuniste au decis ca orașul să devină un centru industrial major. Prin urmare, foarte multe fabrici mari au fost construite în oraș și în împrejurimi. Cea mai mare a fost fabrica de oțel Huta Warszawa, fabrica de mașini FSO și fabrica de tractoare Ursus.\n\nCând economia comunistă a început să decadă aceste fabrici au pierdut foarte mult intrând în faliment după 1989. Astăzi fabrica de oțel Arcelor Warszawa (fosta Huta Warszawa) este singura fabrică ce a supraviețuit.\n\nFabrica de mașini FSO a fost creată în 1951. Multe autovehicule erau asamblate în ea inclusiv Warszawa, Syrena, Fiat 125p (fiind sub licența Fiat, mai târziu când licența a expirat acesta a fost redenumit FSO 125p) și Polonez. Ultimele două modele erau ansmablate și în alte țări cum ar fi în Egipt și Columbia. În 1995 fabrica a fost cumpărată de sud coreeni de la Daewoo, ce produceau modelele Tico, Espero Nubira, Tacuma, Leganza, Lanos și Matiz pentru piața europeană. În 2005 fabrica a fost vândută unui producător ucrainean AvtoZAZ ce asambla modelul Chevrolet Aveo. Licența pentru producția modelului Aveo a expirat în februarie 2011 și nu a mai fost reînnoită.\n\nFabrica de tractoare Ursus a fost deschisă în 1893 și funcționând și astăzi. De-a lungul istoriei sale au fost asamblate o mulțime de mașini, motociclete, vehicule militare, camioane și autobuze. După cel de al Doilea Război Mondial au fost asamblate numai tractoare în ea.\n\nNumărul întreprinderilor deținute de stat continuă să scadă în timp ce numărul companiilor ce au capital străin crește, acest lucru reflectă transformarea continuă spre o economie modernă bazată pe piață. Cei mai mari investitori străini sunt Daewoo, Coca-Cola Amatil și Metro AG. Varșovia are cea mai mare concentrație de electronice și industrie high-tech din Polonia, în timp ce creșterea consumului stimulează dezvoltarea industriei de procesare a alimentelor.\n\nAtracții Turistice\n\nObiective turistice \n\nDeși Varșovia de astăzi este un oraș relativ tânăr există multe atracții turistice. Pe lângă centrul vechi, reconstruit după cel de al Doilea Război Mondial, fiecare centru are câte ceva de oferit. Printre cele mai notabile atracții turistice din orașul vechi se numără: Castelul Regal și Columna Regelui Zygmunt.\n\nMai spre sud se află așa numita Rută Regală, cu foarte multe locuri clasice, Palatul Prezidențial, campusul Universității din Varșovia. Palatul Wilanów era reședința fostului rege Ioan al III-lea Sobieski, este recunoscut pt arhitectura în stil baroc.\n\nCel mai vechi parc public al Varșoviei, Grădina Saxonă, se află la 10 minute de mers pe jos din centrul orașului vechi. Cel mai mare parc public al Varșoviei este parcul regal Baths, construit în secolul XVII. Acesta se află spre sud, pe Ruta Regală, la 3 km de Orașul Vechi al Poloniei.\n\nCimitirul Powązki este unul dintre cele mai vechi cimitire din Europa, în el se află foarte multe sculpturi, unele dintre ele fiind realizate de sculptori polonezi renumiți din secolele XIX respectiv XX. Din moment ce servește comunităților religioase din Varșovia, fie ele catolice, ortodoxe sau evreiești, este adesea numit necropolă. Alături se află strada cimitirului evreiesc Okopowa, unul dintre cele mai mari cimitire evreești din Europa.\n\nÎn foarte multe locuri din oraș cultura și istoria evreească rezonează cu cea a orașului. Printre cele mai bune exemple este teatrul evreesc, orfelinatele Janusz Korczak și Nożyk Synagogue și pitoreasca stradă Próżna. Paginile tragice de istorie ale Varșoviei sunt comemorate în locuri precum Monumentul Eroilor Ghetoului, Umschlagplatz, la resturile zidului ghetoului de pe strada Sienna și la movila în memoria Organizației de Combatere a Evreilor.\n\nExistă multe locuri ce comemorează istoria eroică a Varșoviei. Pawiak, de exemplu, este o pușcărie infamă a gestapo-ului german unde se află în prezent un monument funerar. Citadela Varșoviei, este o fortificație din secolul XIX construită dup înfrângerea Revolta din Noiembrie. Un alt monument important, statuia Micului Insurgent, localizată la meterezele orașului vechi, comemorează copii ce au ajutat la transmiterea mesajelor în timpul Revoltei Varșoviei, în timp ce monumentul impresionant Revolta din Varșovia construit de Wincenty Kućma a fost ridicat în memoria marii insurecții din timpul celui de al Doilea Război Mondial.\n\nÎn Varșovia foarte multe locuri au legătură cu opera lui Frédéric Chopin. Inima compozitorului polonez se află înhumată în interiorul Bisericii Sfânta Cruce din Varșovia. În timpul verii Statuia lui Chopin din Parcul Regal Baths asistă la numeroase concerte de pian.\n\nSe pot găsi și foarte multe referințe la Marie Curie, munca și familia acesteia se află în Varșovia. Locul de naștere se plasează în orașul nou. Locul unde a realizat primele experimente se regăsește tot în Varșovia. Institutul de Radiu de pe strada Wawelska pentru cercetarea și tratarea cancerului a fost fondat de către ea în 1925.\n\nSirena Varșoviei \n\nSirena (syrenka în limba poloneză) este simbolul Varșoviei ce poate fi găsit pe statuile din oraș. Această ilustrare a fost folosită încă din secolul XIV. Cel mai vechi sigiliu al Varșoviei datează din anii 1390, constă într-un simbol rotund cu inscripții latinești „Sigilium Civitatis Varsoviensis” (sigiliul orașului Varșovia). Există înregistrări ale orașului din 1609 ce ne înștiințează de o formă a unui monstru de mare cu partea de sus identică cu cea a unei femei ce ține o sabie în mână. În 1653 poetul Zygmunt Laukowski se întreabă de ce Varșovia are această emblemă.\n\nOriginea figurii legendare nu este cunoscută în totalitate. Cea mai cunoscută legendă, spusă de Artur Oppman, este aceea că în trecut două dintre fiicele lui Triton au plecat într-o călătorie spre adâncurile oceanelor și mărilor. Una dintre ele s-a decis să rămână în portul Copenhaga din Danemarca. A doua sirenă a atins gura de vărsare a râului Vistula și a plonjat în apele sale. S-a oprit să se odihnească pe nisipul plajei satului Warszowa, unde pescarii au venit să îi admire frumusețea și vocea frumoasă. Un negustor lacom auzind vocea acesteia s-a decis să o captureze.\n\nO altă legendă spune că a fost văzută o sirenă înotând spre Varșovia din Marea Baltică pentru iubitul Griffin, apărătorul antic al orașului, ce a fost ucis în lupta împotriva invaziei suedeze din secolul XVII. Sirena, dorind să îl răzbune, a luat ocupat locul de apărător al orașului, devenind simbolul orașului.\n\nPersonalități \n\nUnele dintre cele mai faimoase personalități născute în Varșovia este Maria Skłodowska-Curie, recunoscută pe plan internațional datorită cercetărilor radioactivității . Muzicieni faimoși precum Władysław Szpilman și Frédéric Chopin. Deși Chopin s-a născut în satul Żelazowa Wola aflat la 60 de km de Warșovia, s-a mutat în oraș cu familia sa când avea doar șapte luni. Kazimierz Pułaski, este un erou al Războiului de Independență s-a născut în 1745.\n\nTamara de Lempicka a fost o artistă faimoasă născută în Varșovia. S-a născut cu numele de Maria Górska în Varșovia într-o familie bogată iar în 1916 s-a măritat cu un avocat polonez Tadeusz Łempicki . Ea a fost unul dintre reprezentanții stilului Art Deco în pictură. Nathan Alterman, poetul israelian s-a născut în Varșovia, de asemenea și compozitorul și pianistul israelian, Moshe Vilenski ce a studiat Conservatorul în Varșovia. Varșovia a fost orașul preferat al autorului Isaac Bashevis Singer, ce îl descrie în multe dintre romanele sale astfel: “Varșovia tocmai a fost distrusă. Nimeni nu va mai vedea Varșovia știu asta. Permiteți-mi să scriu despre el. Nu permiteți ca Varșovia să dispară pentru totdeauna.”.\n\nPersonalități născute aici \n Bartolomeo Altomonte (1694 - 1783), pictor austriac;\n Henryk Arctowski (1871 - 1958), om de știință, explorator al Antarcticii;\n Kasimir Fajans (1887 - 1975), chimist-fizician american;\n Solomon Asch (1907 - 1996), psiholog american;\n Władysław Bartoszewski (1922 - 2015), om de stat;\n Zbigniew Brzeziński (1928 - 2017), politician american;\n Israel Shahak (1933 - 2001), profesor universitar, supraviețuitor al Holocaustului.\n\nStema și culorile \nDintr-a doua parte a secolului al XVIII-lea, stema Varșoviei a fost o sirenă cu sabie și scut în mâini, reprezentând creatura care în legendă a condus un prinț la acest loc, cerându-i să fondeze orașul. Mottoul orașului este \"Contemnit procellas\" (\"Învinge furtunile\").\n\nCulorile orașului sunt galben și roșu aranjate ca două benzi într-un steag - galben sus și roșu jos.\n\nGalerie de imagini\n\nVezi și \n Locuri din patrimoniul mondial\n Pactul de la Varșovia\n Brigada de Pompieri a Varșoviei \n Metroul din Varșovia\n\nNote\n\nBibliografie\n\nNote\n\nLegături externe \n\n \n \n\nPatrimoniul mondial în Polonia\n \nEponime ale asteroizilor"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi mai multe informații despre Zlot polonez."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Zlotul (plural: Zloți) este unitatea monetară poloneză. În poloneză se scrie złoty (pronunțat [], ; aprox. „zuó-tî”), însemnând „de aur”. Este divizat în 100 de grosz (pronunțat [], ; aprox. „groș”).\n\nLa 1 ianuarie 1995, zlotul nou (PLN) a înlocuit zlotul vechi (PLZ, care fusese creat în 1950), în urma hiperinflației de la începutul anilor 1990 la cursul de 1 PLN = PLZ.\n\nPolitica monetară este de competența Băncii Naționale a Poloniei (în ), prezidată, din 10 iunie 2010, de Marek Belka.\n codul ISO 4217 al devizei: PLN\n Rata de schimb (06/2008): 1 RON = 0,92 PLN; 1 Euro = 3,36 PLN; 1 USD = 2,16 PLN\n\nDatorită hiperinflației în anii 1990, punctul decimal al devizei a fost mutat cu patru locuri. De aceea 10.000 zloți vechi (PLZ) = 1 zlot nou (PLN).\n\nIstoria zlotului polonez\n\nPrimul zlot: Regatul Poloniei și Uniunea Polono-Lituaniană\n\nZlotul este o unitate valutară tradițională poloneză datând din Evul Mediu. Inițial, în de-a lungul secolelor al XIV-lea și al XV-lea, numele era folosit pentru tot felul de monede străine de aur, folosite în Polonia, îndeosebi monede din Veneția și ducați din Ungaria.\n\nÎn 1496 Dieta a aprobat crearea unei monede naționale, „zlotul”, a cărei valoare a fost fixată la 30 grosz, monedă bătută din 1347 și calchiată (imitată) după groșul din Praga. Grosz-ul era subdivizat în doi „polgrosz” și trei „solidi”.\n\nDenumirea de złoty (denumit uneori florin) a fost folosit pentru diferite monede, incluzând moneda de 30 de groszy, denumită polski złoty, czerwony złoty (złoty roșu) și złoty reński (florin renan), care au fost în circulație în acel moment.\n\nPână în 1787 cursul monedei „zloty” era legat de cel al Talerului din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (1 taler = 8 zloty), apoi a fost devalorizat în două rânduri înainte de a treia împărțire a Poloniei (1795), care a pus capăt statului polonez independent.\n\nPolonia dezmembrată\nZlotul a continuat să circule după împărțire. Ducatul Varșoviei (1807-1815) a bătut monede exprimate în „grosz”, „złoty” și „thaler” și a emis bancnote exprimate în „thaleri”.\nLa Congresul de la Viena din 1815, Ducatul Varșoviei a devenit Regatul Poloniei, revenit țarului Rusiei. Începând din 1816, zlotul este aliniat rublei (1 zloty = 15 copeici, iar 1 grosz = ½ copeică). Groșii și zloții au fost bătuți la Varșovia până în 1850, dar din 1832 (după eșecul insurecției din 1830-1831) au circulat în Polonia și piese monetare exprimate în ruble.\n\nÎntre 1835 și 1846, Orașul Liber Cracovia, un alt rezultat al Congresului de la Viena, a emis propria sa monedă, zlotul din Cracovia.\n\nÎncepând din 1850, unica monedă emisă în regatul Poloniei a rămas rubla; monedele metalice erau cele rusești, iar bancnotele erau emise de Banca Poloniei. După eșecul revoltei din ianuarie 1863, sistemul monetar polonez a fost integrat în totalitate celui al Imperiului Rus. Totuși, monedele de aur emise anterior au rămas în circulație, până în 1914, în paralel cu rublele-aur, poreclite în Polonia świnki („porci”) și suverani.\n\nÎn secolul al XX-lea\n\nMoneda Republicii Polone (1919-1939)\n\nDupă ocuparea Poloniei de către germani în timpul Primului Război Mondial în 1917, rubla a fost înlocuită de marca poloneză (la plural marki și marek), a cărei valoare inițială a fost egală cu valoarea mărcii germane, dar a suferit devalorizări începând din 1919.\n\nAl doilea zlot\n\nZlotul a fost reintrodus în 1924, după o perioadă de hiperinflație și de haos monetar care a urmat Primului Război Mondial, cu un curs de 1 zloty pentru de mărci poloneze. 1 zlot = 100 groszy = 0,1687 grame de aur\n\nMoneda Poloniei în timpul celui de Al Doilea Război Mondial\nÎn urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, autoritățile germane au decis ca bancnotele poloneze emise înainte de război să-și păstreze validitatea pe teritoriul Guvernământului General, cu excepția a două cupiuri cu valorile nominale cele mai ridicate, care au trebuit să fie retrase în depozit pentru a fi ștampilate cu roșu, pe revers, cu mențiunea în : „teritorii poloneze ocupate”, apoi au fost reintroduse în circulație, în așteptarea emiterii de noi bancnote, însă consemnul a fost puțin urmat de efecte, iar această ștampilare a fost falsificată masiv. Doritori de a menține încrederea populației în monedă și de a ușura gestiunea trezoreriei în teritoriile ocupate, germanii au hotărât să păstreze denumirea de złoty și să-i propună lui Felix Mlynarski, fost vicepreședinte al Băncii Poloniei (dizolvată), cât și lui Wladyslaw Grabski, un alt economist de renume, administrarea monedei pe teritoriul Guvernământului General. Aceștia au reușit să obțină de la germani ca noile cupiuri să fie redactate exclusiv în polonă, iar în numele băncii emitente să figureze cuvântul Polonia. Noua instituție bancară, denumită Banca de Emisiune în Polonia (în ), a fost creată în aprilie 1940. Rata de schimb a fost fixată la 1 Reichsmark = 2 złote.\nÎmpreună cu Crucea Roșie a Poloniei, a rămas, în tot timpul războiului, singurul organism oficial autorizat de germani să poarte un nume care făcea, în mod explicit, referire la Polonia. Politica monetară a rămas totuși subordonată în fapt autorităților germane de ocupație, care au crescut, în mod considerabil, cantitatea de monedă în circulație, reducându-se astfel nivelul de trai (inflație).\n\nTeritoriile poloneze situate în afara Guvernământului General au fost fie încorporate celui de al Treilea Reich, unde doar Reichsmark avea curs legal, fie ocupate de Uniunea Sovietică, unde circula rubla. Abia începând din 22 iulie 1944, o monedă purtând numele de złoty a fost reintrodusă de sovietici în teritoriile preluate de la germani (doar bancnote).\n\nAl treilea zlot\nÎn 1950 guvernul a instaurat un „al treilea złoty”, care valora 100 złotych din 1944. Această nouă monedă nu a devenit liber convertibilă decât în 1990.\n\nNoul złoty (al patrulea zlot)\n\nDupă căderea regimului comunist, trecerea în anii 1990 la economia de piață a antrenat o inflație galopantă. Noul guvern a hotărât crearea unui „nou złoty” (al patrulea zlot), al cărui curs a fost fixat la zloți vechi. Acest złoty reevaluat a intrat în circulație la 1 ianuarie 1995, și se schimba atunci aproximativ contra 0,62 Deutsche Mark.\n\nDupă 1999 (anul introducerii euro), paritatea medie a złoty față de euro este de circa 4 zloți pentru 1 euro. Aceasta a coborât la 5 zloți pentru un euro (minimul atins la 23 februarie 2004, și a crescut progresiv timp de patru ani și jumătate, atingând 3,20 zloți pentru 1 euro la 28 iulie 2008, apoi a scăzut brutal până în februarie 2009, până a „flirtat” cu minimul său atins cu cinci ani mai devreme. Din al doilea semestru al anului 2009, zlotul se schimbă contra 0,22 până la 0,26 euro.\n\nTrecerea la euro\n\nAderarea Poloniei la Uniunea Europeană în 2004 implică adoptarea în viitor a monedei euro, întrucât țara și-a însușit, fără excepție, toate tratatele europene anterioare: Maastricht, Amsterdam și Nisa. Polonia nu poate, prin urmare, să ceară derogarea de la adoptarea monedei unice europene, contrar Danemarcei și Regatului Unit, negociatori și semnatari ai tratatelor precedente, care au obținut o clauză specială. Data aderării la Zona euro era stabilită, se pare, să aibă loc la 1 ianuarie 2017, ceea ce ar fi implicat intrarea în mecanismul „ERM 2” de stabilizare a schimburilor în 2014.\n\nTotuși Beata Szydło, actuala prim-ministru din Polonia, a afirmat în mai multe rânduri că nu se gândește să abandoneze zloții atâta timp cât nivelul mediu al salariilor poloneze nu ar fi aliniat cu cel al salariilor germane și a hotărât chiar închiderea serviciului care era însărcinat cu pregătirea Poloniei la adoptarea monedei unice, prelungind acest termen sine die.\n\nRatele medii de schimb anuale din anii precedenți\n\nOrtografie și gramatică poloneză\nAcordul în număr al substantivelor și adjectivelor este destul de complex în limba polonă, întrucât există mai multe feluri de plural.\n\n propoziția nominalăse acordă la singular cu numărul 1, cum este și în română;\n propoziția nominală se acordă la plural la toate cazurile cu 2, 3 și 4 și cu toate numerele a căror ultimă cifră este 2, 3 sau 4 (cu excepția numerelor 12, 13, 14); \n propoziția nominală se acordă la genitiv plural cu toate celelalte numere (de exemplu cele care se termină prin 5, 6, 7, 8, 9, 0, 11, 12, 13 sau 14) inclusiv numerele cu fracții ordinare sau zecimale. \n\nLa nominativ și la acuzativ (cazurile care exprimă noțiunile de subiect și de obiect), se folosesc formele złoty, złote sau złotych și formele grosz, grosze sau groszy:\n\n (a) nominativ/acuzativ singular : złoty și grosz,\ndoar cu numărul 1\njeden złoty (1 zł), jeden grosz (1 gr);\n (b) nominativ/acuzativ plural : złote și grosze,\ncu numerele 2, 3 și 4, și cu orice numere în care cifra unităților este 2, 3 sau 4\ndwa złote (2 zł), cztery grosze (4 gr);\n (c) genitiv plural: złotych și groszy, \ncu toate numerele care nu au fost deja menționate, inclusiv numerele cu fracții și cu zecimale:\npięć złotych (5 zł), jedenaście groszy (11 gr), dwa i pół złotych ( zł), milion złotych ( zł).\n\nNote\n\nLegături externe\n\n Imagini ale unor bancnote poloneze vechi și moderne\n\nMonede poloneze\nFlorini\nIstoria economică a Poloniei\nNumismatică"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi un rezumat despre Listă de cetăți dacice."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Aceasta este o listă de cetăți dacice sau daco-romane.\n\n (Costești - Blidaru)\n (Costești - Cetățuie)\n Acidava > Enoșești.\n Acmonia\n Aedeva, Aedava sau Aedadeba\n Aizis\n Amutrium\n Angustia\n Apoulon > Piatra Craivii, jud. Alba\n Ad Aquas, Aquae sau Hydata\n Arcidava, Argedava sau Argidava > Vărădia, Popești, or. Mihăilești, jud. Giurgiu - capitala lui Burebista \n Arcinna\n Arcobadara\n Arutela\n Cetatea dacică de la Bănița\n Berzobis > Berzovia\n Buridava > Ocnița, or.Ocnele Mari, jud. Vâlcea\n Buteridava\n Callatis > Mangalia - colonie grecească\n Capidava > Capidava, Constanța \n Carsidava\n Cetatea dacică de la Căpâlna\n Cedonie / Cebonie > \n Comidava / Cumidava > Râșnov\n Danedebai\n Dausdava\n Diacum\n Dierna\n Dinogetia\n Docidava\n Drobeta / Drubetis > Drobeta Turnu Severin \n Cetatea dacică Fețele Albe\n Frateria\n Genucla\n Gildova sau Gildoba\n Giridava\n Helis\n Itadeba sau Itadava\n Jidava\n Jidova\n Lizisis\n Malva, devenit Romula după curerirea romană\n Marcodava\n Napoca > Cluj-Napoca\n Nentinava > Slobozia\n Paloda > Bârlad\n Patridava\n Patruissa\n Pelendava > Craiova\n Petrodava > Bâtca Doamnei, mun. Piatra Neamț\n Pinum\n Piroboridava\n Pirum\n Polonda / Polondava\n Porolissum > Moigrad, com. Mirșid, jud. Sălaj\n Potaissa sau Patavissa > Turda\n Praetoria Augusta\n Ramidava\n Ranisstorum\n Recidava\n Romboses\n Romula\n Rucconium\n Rusidava\n Sacidava\n Salinae\n Sandava\n Sangidava - se presupune că se află în zona Toplița, județul Harghita\n Sarmizegethusa ton Basileion - Grădiștea de Munte, jud. Hunedoara,capitala lui Decebal\n Setidava sau Susudava\n Singidava\n Sornum\n Sucidava > Corabia -Județul Olt\n Tamasidava > Pâncești, jud. Bacău (eronat, plasată la Răcatău, com. Horgești)\n Tapae\n Tiasum\n Tibiscum\n Tirista\n Triphulum / Trifulon\n Troesmis\n Tsierna sau Dierna\n Ulpianum\n Utidava > Tisești, Târgu Ocna\n Zaldapa\n Zargidava> Brad, com. Negri, jud. Bacău\n Zeugma\n Zimnicea\n Ziridava> Pecica, jud. Arad\n Zisnedeva, Zisnudeva sau Zisnudeba\n Zurobara\n Zusidava> Grădiștea, jud. Brăila - neindentificată\n\nUnele din fortărețele dace din Munții Orăștie au intrat în patrimoniul mondial UNESCO din anul 1999.\n\nVezi și\nLista castrelor romane din România\n\nLegături externe \n Listă de așezări fortificate din Epoca fierului, Hallstatt, Latène la Repertoriul Arheologic Național (RAN)/cIMeC\n Cetăți dacice și așezări romane din România: Google Maps Google Earth\n Pe urmele dacilor, 31 ianuarie 2008, Georgiana Fefea, Descoperă\n\nDacia\n Listă\nGeografia Imperiului Roman"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Îmi poți povesti despre [Titlu] Anii 2000?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 2000 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 2000 și s-a încheiat la 31 decembrie 2009.\n\nGlobalizarea\n\nEvenimente \n 11 septembrie 2001: Atentatele teroriste din Statele Unite asupra turnurilor gemene World Trade Center din New York și asupra Pentagonului din Washington. \"Ziua care a schimbat lumea\".\n 7 octombrie 2001: Primele bombe cad asupra teritoriului afgan - Începe operațiunea Enduring Freedom.\n 20 martie 2003: O coaliție internațională condusa de Statele Unite declanṣează Invazia Irakului din 2003. \n 11 martie 2004: Atentatele teroriste din Madrid - o serie de 10 detonări îndreptate asupra trenurilor de călători.\n 2 aprilie 2005: Decesul Papei Ioan Paul al II-lea.\n 19 aprilie 2005: Cardinalii electori au ales, după un conclav considerat cel mai scurt din ultima sută de ani, al 265-lea șef al Bisericii Catolice, în persoana cardinalului german Joseph Ratzinger, care și-a ales numele de Benedict al XVI-lea.\n 7 iulie 2005: Atentatele teroriste din Londra - 4 detonări în rețeaua de metrou.\n 22 noiembrie 2005: Angela Merkel își asumă funcția de prim-cancelar al Germaniei.\n 30 decembrie 2006: La Bagdad este executat prin spânzurare Saddam Hussein.\n 4 noiembrie 2008: La alegerile prezidențiale din SUA, candidatul democrat Barack Obama îl învinge pe candidatul republican John McCain, și este ales cel de-al 44-lea președinte al Statelor Unite ale Americii. Barack Obama devine primul președinte afro-american al Statelor Unite ale Americii.\n 25 iunie 2009: Moare Michael Jackson, supranumit Regele muzicii pop, stârnind numeroase controverse.\n\nAnii 2000"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi mai multe informații despre Berlin."
},
{
"from": "assistant",
"value": "|componenta=\n|suprafață_totală_km2=\n|suprafata_metropolitana_km2=\n|altitudine=\n|populație_note_subsol=\n|populație=\n|recensământ=\n|densitate=\n|populatie_urbana=3755251\n|populatie_metropolitana=4429847\n|an=\n|fus_orar=CET\n|fus_orar_DST=CEST\n|utc_offset=+1\n|utc_offset_DST=+2\n|camp1_gol_nume=Număr de înmatriculare (auto)\n|camp1_gol_info=B\n|cod_poștal=10001–14199\n|tip_cod=Cod zonal\n|cod=030\n|website=berlin.de / 3D Berlin\n|descriere_hartă2= \n}}\n\nBerlin este capitala Germaniei, fiind cel mai mare oraș al țării cu aproximativ și acoperind o suprafață de aproximativ 892 km² (2020). Berlinul este, în același timp, și unul din cele 16 landuri federale, având guvern de land propriu, numit „Senat”. Poziția sa pe hartă este aidoma unei insule înconjurată complet de landul Brandenburg. Este traversat de râurile Spree și Havel. Este centrul Regiunii Metropolitane Berlin-Brandenburg, care are în jur de șase milioane de rezidenți din cadrul a 180 de națiuni. Datorită situării sale pe Câmpia Europeană, Berlin este influențat de un climat temperat sezonier. În jur de o treime din teritoriul orașului constă în păduri, parcuri, grădini, râuri și lacuri.\n\nAtestat pentru prima dată în secolul al XIII-lea, Berlinul a fost capitală a Margrafiatului Brandenburg (1417-1701), a Regatului Prusiei (1701–1918), a Imperiului German (1871–1918), a Republicii de la Weimar (1919–1933) și a celui de-Al Treilea Reich (1933–1945). În anii 1920, Berlinul era a treia cea mai mare municipalitate din lume. După cel de-Al Doilea Război Mondial, orașul a fost împărțit; Berlinul de Est a devenit capitala Germaniei de Est, iar Berlinul de Vest a devenit de facto o enclavă a Germaniei de Vest, îngrădit de Zidul Berlinului (1961–1989). În urma reunificării Germaniei din 1990, Berlinul a devenit din nou capitala întregii Germanii.\n\nBerlin este un oraș global al culturii, politicii, mediei și științei. Economia sa are la bază firme de înaltă tehnologie și sfera serviciilor. Orașul are o gamă diversă de industrii creative, facilități pentru cercetare, corporații media și locuri pentru convenții. Berlin servește ca punct continental pentru transportul aerian și feroviar și are o rețea foarte complexă de transport public. Metropola este o destinație turistică populară. Printre ramurile semnificative ale sectorului industrial se numără IT-ul, industria farmaceutică, ingineria biomedicală, biotehnologia, construcția și electronica.\n\nBerlinul modern este casa unor renumite universități, orchestre, muzee, locuri de divertisment și găzduiește multe evenimente sportive. Este un loc căutat pentru producțiile internaționale de filme. Orașul este cunoscut pentru festivalurile sale, arhitectura diversă, viața de noapte, arte contemporane și calitatea înaltă a vieții. De-a lungul ultimului deceniu, Berlinul a fost martorul unei scene antreprenoriale cosmopolite.\n\nEtimologie \nOriginea numelui Berlin este nesigură. Ar putea avea origini în limba slavilor occidentali care au locuit pe teritoriul Berlinului de azi și poate fi asociat cu vechiul polab berl-/birl- („mlaștină”). Etimologia populară face legătură între numele orașului cu cuvântul german pentru urs, Bär. De asemenea, un urs apare pe stema orașului.\n\nIstorie\n\nSecolele XII-XVI\n\nCele mai vechi evidențe ale așezărilor pe teritoriul Berlinului actual sunt o tijă de lemn ce datează aproximativ din 1192 și resturi ale unei case de lemn, datate din 1174 și găsite în 2012 într-o săpătură din Berlin Mitte. Primele documente scrise ale târgurilor de pe teritoriul actualului Berlin datează de la sfârșitul secolului al XII-lea. Spandau este menționat pentru primata dată în 1197, iar Köpenick în 1209, dar aceste teritorii nu s-au alăturat Berlinului până în 1920. În partea centrală a Berlinului au existat înainte două orașe: Cölln, situat pe Fischerinsel, care este menționat pentru prima dată într-un document din 1237, și Berlin, situat de-a lungul râului Spree, care este ceea ce acum este numit Nikolaiviertel, referențiat într-un document din 1244. Primul dintre acești ani (1237) este considerat anul fondării orașului. Cele două orașe au dezvoltat de-a lungul timpului relații economice și sociale. În 1307, ele au format o alianță cu o politică externă comună, administrația lor internă rămânând încă separată.\n\nÎn 1415, Frederick I a devenit principe elector al Margrafiatului Brandenburgului, pe care l-a condus până în 1440. În timpul secolului al XV-lea, succesorii săi vor face din Berlin-Cölln capitala margrafiatului, iar membrii ulteriori ai familiei Hohenzollern au condus Berlinul până în 1918, mai întâi ca electori ai Brandenburgului, apoi ca regi ai Prusiei, iar din 1871 până în 1918 ca împărați germani. În 1443, Frederick II al Brandenburgului a început construcția noului palat regal în Berlin-Cölln. Protestele cetățenilor orașului împotriva clădirii au culminat în 1448, cu „Revolta Berlinului”. Acest protest n-a avut succes, iar cetățenii orașului au pierdut multe din privilegiile lor politice și economice. După ce palatul regal a fost terminat în 1451, a intrat treptat în uz. Din 1470, cu noul elector Albrecht III Ahile, Berlin-Cölln a devenit noua reședință monarhică. În mod oficial, din 1486, când Johann Cicero a venit la putere, palatul din Berlin-Cölln a devenit reședința permanentă a electorilor Brandenburgului, membri ai dinastiei Hohenzollern. În orice caz, Berlin-Cölln, a trebuit să renunțe la statutul său de oraș hanseatic liber. În 1539, electorii și orașul au devenit în mod oficial luterani.\n\nSecolele XVII-XIX\n\nRăzboiul de Treizeci de Ani dintre 1618 și 1648 a devastat Berlinul. O treime din casele sale au fost avariate sau distruse, iar orașul a pierdut jumătate din populație. Frederic Wilhelm, cunoscut ca „mare Elector”, care și-a succedat tatăl, George Wilhelm în funcția de Elector în 1640, a inițiat o politică promovare a imigrației și a toleranței religioase. Prin Edictul de la Potsdam din 1685, Frederic William a oferit azil hughenoților francezi. La Berlin s-au stabilit cca. 15.000 de hughenoți. Așezarea acestora la Berlin a dus la creșterea economică și culturală a orașului. Prin 1700, aproximativ 30 de procente din locuitorii Berlinului erau francezi, datorită imigrației hughenote. Mulți alți imigranți au venit din Boemia, Polonia și Salzburg.\n\nDin 1618, Margrafiatul Brandenburg s-a aflat în uniune personală cu Ducatul Prusia. Oricum, în 1701, statul dual a format Regatul Prusiei, iar Frederick III, Elector de Brandenburg, s-a încoronat pe sine ca regele Frederic I al Prusiei. Berlin a devenit capitala noului regat. Aceasta a fost încercare reușită de a centraliza capitala într-un stat foarte întins și a fost pentru prima dată când orașul a început să crească. În 1809, Berlin a fuzionat cu patru orașe, Cölln, Friedrichswerder, Friedrichstadt și Dorotheenstadt, orașul extins având numele Berlin, „Haupt- und Residenzstadt Berlin”.\n\nÎn 1740, Frederic II, cunoscut Frederic cel Mare (1740–1786), a venit la putere. Sub conducerea lui Frederic II, Berlin a devenit centrul iluminismului, dar de asemenea, a fost ocupat pentru scurt timp de armata rusă în timpul Războiului de Șapte Ani. În timpul Războiului celei de-a Patra Coaliții, câștigat de Franța, Napoleon Bonaparte a mărșălui în Berlin în 1806, dar a acordat autoguvernare orașului. În 1815, orașul a devenit parte a noii Provincii Brandenburg.\n\nRevoluția Industrială a transformat Berlinul în timpul secolului 19; economia și populația orașului s-au extins rapid, iar Berlinul a devenit principalul punct feroviar și centru economic al Germaniei. S-au dezvoltat suburbii adiționale ce au mărit teritoriul și populația Berlinului. În 1861, suburbii învecinate precum Wedding, Moabit și încă câteva au fost încorporate în Berlin. In 1871, Berlin a devenit capitala nou fondatului Imperiu German. În 1881, Berlin a devenit un sector al orașului diferit de Brandenburg.\n\nSecolele XX-XXI\n\nLa începutul secolului XX, Berlinul a devenit un teren fertil pentru mișcarea expresionistă germană. În domenii precum arhitectura, pictura și filmul, au fost inventate noi forme de stiluri artistice. La sfârșitul Primului Război Mondial, în 1918, republica a fost proclamată de Philipp Scheidemann la Clădirea Reichstag. În 1920, prin legea cu privire la reconstruirea noii autorități locale a Berlinului, capitala a încorporat duzini de orașe suburbane, sate și proprietăți din jurul Berlinului, orașul extinzându-se semnificativ. Actul a mărit teritoriul Berlinului de la 66 la 883 km2. Populația aproape s-a dublat, Berlinul având după extindere în jur de patru milioane de locuitori. În timpul epocii Weimar, Berlinul a îndurat tulburări politice cauzate de problemele economice, dar a devenit de asemenea un centru recunoscut al Anilor '20 Zgomotoși. Metropola și-a experimentat apogeul ca o majoră capitală a lumii și a fost cunoscută pentru aflarea în fruntea rolurilor în știință, tehnologie, arte, binefaceri, plănuirea orașului, film, educație superioară, guvernământ și industrie. Albert Einstein a devenit persoană de importanță publică în timpul anilor când a fost stabilit la Berlin, primind Premiul Nobel pentru Fizică în 1921.\n\nÎn 1933, Adolf Hitler și Partidul Nazist au venit la putere. Sub conducerea NSDAP, a fost distrusă efectiv comunitatea evreiască din Berlin, care număra 160,000 și reprezenta o treime din totalul evreilor din țară. Comunitatea evreiască berlineză a scăzut de la 80,000 în urma emigrației dintre 1933 și 1939. După Noaptea de cristal din 1938, mii de grupuri persecutate din oraș au fost închise în apropierea lagărului de concentrare Sachsenhausen sau, începând cu începutul anului 1943, erau trimiși în lagăre ale morții, precum Auschwitz. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, părți mari din Berlin au fost distruse de raidurile aeriene din 1943–45 și în timpul Bătăliei Berlinului. În jur de 125,000 de civili au fost omorâți. După sfârșitul războiului în Europa în 1945, Berlinul a primit mari numere de refugiați din provinciile estice. Puterile victorioase au împărțit orașul în patru sectoare, analog cu zonele de ocupație în care Germania a fost împărțită. Sectoarele aliaților occidentali (Statele Unite, Regatul Unit și Franța) au format Berlinul de Vest, iar sectorul sovietic a format Berlinul de Est.\n\nToți cei patru aliați au împărțit responsabilitățile asupra Berlinului. Oricum, în 1948, când aliații occidentali au extins reforma monetară din zonele vestice ale Germaniei în cele trei sectoare occidentale ale Berlinului, Uniunea Sovietică a impus o blocadă pe rutele de acces spre și dinspre Berlinul de Vest, ce erau cu totul fixate în cadrul teritoriului controlat de sovietici. Transportul aerian berlinez, condus de cei trei aliați occidentali, a trecut peste această blocadă, furnizând mâncare și alte oferte orașului din iunie 1948 până în mai 1949. În 1949, Republica Federală Germană a fost fondată în Germania de Vest și includea toate zonele controlate de americani, britanici și francezi, nu însă și zonele din Berlin ce aparțineau aliaților vestici, pe când marxist-leninista Republică Democrată Germană a fost proclamată în Germania de Est. Berlinul occidental a rămas oficial un oraș ocupat, dar politic s-a alăturat Republicii Federale Germane, în ciuda izolării geografice a Berlinului de Vest. Transportul aerian către Berlinul occidental a fost permis doar liniilor aeriene americană, britanică și franceză. \n\nFondarea celor două state germane a crescut tensiunile Războiului Rece. Berlinul de Vest a fost înconjurat de teritoriul Germaniei de Est, iar Germania de Est a proclamat partea estică a orașului, capitală, mișcare ce nu a fost recunoscută de puterile occidentale. Berlinul de Est includea mai mult centrul istoric al orașului. Guvernul Germaniei de Vest s-a stabilit la Bonn. În 1961, Germania de Est a început construirea Zidului Berlinului între estul și vestul orașului și s-a ajuns la trimiterea unor tancuri din partea sovieticilor și americanilor la punctul de control Charlie, fapt ce n-a degenerat într-un conflict armat. Berlinul de Vest a fost de acum de facto parte a Germaniei de Vest, cu un statul legal unic, pe când Berlinul de Est - de facto parte a Germaniei de Est. John F. Kennedy a ținut al său „Ich bin ein Berliner” – discurs din 1963 ce sublinia susținerea SUA pentru partea occidentală a orașului. Berlinul a fost complet divizat. Cu toate că pentru vestici a fost posibil să treacă dintr-o parte în alta a orașului prin niște puncte de control bine controlate, pentru cei mai mulți estici, călătoria în Berlinul de Vest sau în Germania de Vest a fost interzisă. În 1971, o înțelegere a celor patru puteri aliate a garantat accesul spre și dinspre Berlinul de Vest, printr-o mașină sau tren care să treacă prin Germania de Est.\n\nÎn 1989, odată cu sfârșitul Războiului Rece și presiunea din partea populației Germaniei de Est, Zidul Berlinului a căzut pe 9 noiembrie și a fost ulterior în mare parte demolat. Astăzi, Galeria Părții Estice păstrează o porțiune mare din Zid, aici se găsește și muzeul zidului Berlinului deschis în anul 2016. Pe 3 octombrie 1990, cele două părți ale Germaniei s-au reunit, noua țară numindu-se oficial Republica Federală Germană, iar Berlinul a devenit din nou capitala oficială germană. În 1991, Parlamentul german, Bundestagul, a votat mutarea capitalei Germaniei de la Bonn la Berlin, fapt desăvârșit complet în 1999. Reforma administrativă a Berlinului din 2001, a unit mai multe districte. Numărul acestora a fost redus de la 23 la 12. În 2006, finala Campionatului Mondial de Fotbal 2006 a avut loc la Berlin.\n\nUnele palate și parcurile din Berlin au fost înscrise în anul 1990 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO (Museumsinsel, „Insula Muzeelor”, în anul 1999).\n\nGeografie\n\nTopografie\n\nBerlin este situat în nord-estul Germaniei, pe un teritoriu cu regiuni păduroase mlăștinoase, cu o topografie în primul rând netedă, parte a vastei Câmpii a Europei de Nord, ce se întinde din nordul Franței până în vestul Rusiei. Berliner Urstromtal (vale glaciară din epoca de gheață), aflată între Podișul Barnim situat spre nord și Podișul Teltow situat spre sud, a fost format din zăpadă topită cursă din învelișuri de gheață la sfârșitul ultimei perioade glaciare. Râul Spree curge acum în această vale. În Spandau, cel mai vestic district al Berlinului, Spree curge în râul Havel, care curge din nord spre sud prin Berlinul occidental. Cursul lui Havel este mai mult asemenea unui lanț de lacuri, cele mai mari fiind Tegeler See și Großer Wannsee. De asemenea, o serie de lacuri alimentează partea superioară a râului Spree, care curge prin Großer Müggelsee în Berlinul de est.\n\nPărți importante ale Berlinului de azi s-au extins pe podișul jos de pe ambele părți ale Văii Spree. Părți mari ale districtelor Reinickendorf și Pankow se află pe Podișul Barnim, iar districtele Charlottenburg-Wilmersdorf, Steglitz-Zehlendorf, Tempelhof-Schöneberg și Neukölln se află pe Podișul Teltow.\n\nDistrictul Spandau se află parțial în cadrul Văii Glaciare Berlin și parțial pe Planul Nauen, care se întinde în vestul Berlinului. Punctele aflate la cele mai înalte altitudini din Berlin sunt Teufelsberg și Müggelberge, aflate la periferia orașului, și Kreuzberg, în centru. Dacă ultimul măsoară 66 m (217 ft) peste nivelul mării, primele două au o înlălțime de aproximativ 115 m (337 ft). Teufelsberg este de fapt un deal artificial compus dintr-o grămadă de molozuri provenite din ruinele cauzate de cel de-Al Doilea Război Mondial.\n\nClimă\n\nPotrivit sistemului de clasificare climatică Köppen, Berlin are un climat temperat-oceanic. Orașul este influențat semnificativ de climatul continental blând, datorită poziției sale în intracontinentale. Gerurile sunt obișnuite iarna, iar între diferitele anotimpuri sunt diferențe mai mari de temperatură decât în mai multe zone cu climat oceanic.\n\nVerile sunt calde și uneori umede, cu media temperaturilor celor mai înalte de , iar a celor mai scăzute de . Iernile sunt reci, cu media temperaturilor celor mai înalte de , iar a celor mai scăzute de la −2 la 0 °C (de la 28 la 32 °F). În general, primăvara și toamna sunt de la răcoroase la moderate. Teritoriul berlinez acoperit cu clădiri creează un microclimat, cu o căldură păstrată de clădirile orașului. Temperaturile pot fi cu mai mari în oraș decât în teritoriile înconjurătoare.\n\nPrecipitația anuală este de 570 mm (22 in), cu precipitații moderate pe parcursul anului. Ninsorile au loc în principal din decembrie până în martie.\n\nPeisaj urban\n\nIstoria Berlinului a lăsat orașul într-o aranjare arhitecturală foarte eclectică. Aspectul de azi al orașului este predominant modelat de rolul cheie pe care l-a jucat Germania în istoria secolului XX. Fiecare din administrațiile naționale cu baza la Berlin — Regatul Prusiei, Imperiul German din 1871, Republica de Weimar, Germania nazistă, Germania de Est, iar acum Germania reunificată — au inițiat programe ambițioase de reconstrucție, fiecare adăugând propriul stil distinct la arhitectura orașului.\n\nBerlin a fost devastat de raiduri cu bombe, incendii și bătălii stradale în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar multe din clădirile care rămas după război au fost demolate în perioada postbelică, atât în vestul, cât și în estul Berlinului. Multe din aceste demolări au fost inițiate de programul de arhitectură municipală pentru a construi noi noi cartiere rezidențiale și de business și străzi principale. Multe ornamente ale clădirilor dinainte de război au fost distruse de dogmele moderniste. În timpul Germaniei divizate, precum și în Berlinul reunificat, variate monumente istorice au fost de asemenea (parțial) reconstruite, inclus Forum Fridericianum cu, de exemplu, Opera de Stat (1955), Castelul Charlottenburg (1957), principalele monumente din Gendarmenmarkt (anii 1980), Kommandantur (2003), la care se adaugă proiectul de reconstruire a fațadelor baroce ale Palatului Orașului. Un număr de clădiri noi sunt inspirate de la predecesoarele istorice sau de la stilul clasic general al orașului, precum cel al Hotelului Adlon.\n\nGrupul clădirile înalte se află în locuri precum Potsdamer Platz, Noul Vest și Alexanderplatz. Berlin are trei din cele 40 cele mai înalte clădiri din Germania.\n\nArhitectură\n\nTurnul de televiziune aflat în Alexanderplatz, în Berlin-Centru, este printre cele mai înalte structuri din Uniunea Europeană, având . Construit în 1969, este vizibil în tot orașul, în special în districtele centrale. Orașul poate fi văzut de la etajul său de înaltă observație aflat la înălțimea . Începând de aici, Karl-Marx-Allee pune capăt unei străzi cu clădiri residențiale monumentale, proiectate în stilul clasic socialist. În apropierea acestui teritoriu este Rotes Rathaus (primăria), cu arhitectura ei distinctă din cărămidă roșie. În față se află Neptunbrunnen, o fântână înfățișează grupul mitologic al tritonilor, personificări ale celor patru râuri principale prusace, cu Neptun deasupra lor.\n\nPoarta Brandenburg este un reper emblematic al Berlinului și al Germaniei. Rămâne ca un simbol al istoriei europene bogată în evenimente, a unității și păcii. Clădirea Reichstagului este sediul tradițional al Parlamentului german. A fost remodelată de arhitectul britanic Norman Foster în anii 1990 și înfățișează o boltă de sticlă deasupra camerei ședințelor, ce permite accesul public liber la procedurile parlamentare și la priviri magnifice asupra orașului. \n\nEast Side Gallery este o expoziție în aer liber a artei pictate direct pe ultimele porțiuni existente ale Zidului Berlinului. Este cea mai mare evidență rămasă a divizării istorice a orașului. \n\nGendarmenmarkt, o piață neoclasică din Berlin, numele căreia derivă de la sediile regimentului faimos Gens d'armes, localizate acolo în secolul 18, este mărginită de două catedrale proiectate în mod asemănător, Domul Französischer, cu platforma sa de observație și Domul Deutscher. Konzerthaus (sale de concerte), casa Orchestrei Simfonice din Berlin, se află între cele două catedrale.\n\nInsula Muzeului, situată pe râul Spree are cinci muzee, construite între 1830 și 1930 și face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Restaurarea și reconstruirea intrărilor principale în toate muzeele, precum și a Palatului Orașului continuă. De asemenea, pe insulă și în apropierea Lustgartenului și a palatului se află Catedrala Berlinului, încercare ambițioasă a împăratului William II de a crea o replică protestantă la Bazilica Sfântul Petru din Roma. O criptă largă adăpostește rămășițele unor membri a familiei regale prusace timpurii. Catedrala Sfânta Hedviga este catedrala romano-catolică a Berlinului.\n\nUnter den Linden este o stradă cu copaci aliniați pe ambele părți, ce se întinde de la Poarta Brandenburg până la locul unde se afla fostul Stadtschloss. Multe clădiri clasice sunt aliniate de-a lungul străzii și o parte din Universitatea Humboldt se află aici. Friedrichstraße a fost strada legendară a Berlinului în timpul Douăzecilor de Aur. Ea combină tradițiile secolului 20 cu arhitectura modernă a Berlinului de azi. \n\nPotsdamer Platz este un cartier construit de la zero după 1995. La vest de Potsdamer Platz se află Kulturforum, unde se află Gemäldegalerie, ce este flancată de Noua Galerie Națională și Filarmonica berlineză. Memorialul Evreilor Uciși din Europa, un memorail al Holocaustului, este situat spre nord.\n\nTeritoriul din jurul Hackescher Markt este casa culturii mondene, cu nenumărate debușee, cluburi, baruri și galerii. Printre ele se numără și Hackesche Höfe, o conglomerație de clădiri dimprejurul diferitor curți, reconstruită în jurul anului 1996. Noua Sinagogă, aflată în apropiere, este centrul culturii evreiești. \n\nStraße des 17. Juni, ce face conexiune între Poarta Brandenburg Gate și Ernst-Reuter-Platz, servește ca axă centrală est-vest. Numele ei comemorează răzvrătirile din Berlinul de Est din 17 iunie 1953. La aproximativ jumătate de cale de la Poarta Brandenburg se află Großer Stern, o insulă de trafic circulare unde se află Siegessäule (Coloana Victoriei). Acest monument, construit pentru comemorarea victoriilor Prusiei, a fost mutat în 1938–39 din fosta locație în fața Reichstagului.\n\nKurfürstendamm este locul în care se află mai multe magazine luxoase, precum și Kaiser-Wilhelm-Gedächtnis-Kirche în est, la Breitscheidplatz. Biserica a fost distrusă în Al Doilea Război Mondial și a devenit ruine. În apropiere se află KaDeWe, revendicat a fi cel mai mare magazin universal din Europa continentală. Rathaus Schöneberg, unde John F. Kennedy și-a ținut faimoasa cuvântare „Ich bin ein Berliner!”, este situat în Tempelhof-Schöneberg.\n\nVestul centrului, Schloss Bellevue este reședința președintelui Germaniei. Castelul Charlottenburg, care a fost ars în Al Doilea Război Mondial, este cel mai mare palat istoric din Berlin.\n\nFunkturm Berlin este un turn radio înalt de , construit între 1924 și 1926. Este singurul turn de observație care stă pe izolatoare și are un restaurant aflat la înălțimea de și o punte de observație aflată la înălțimea de , care este accesibilă printr-un ascensor cu ferestre.\n\nDemografie\n\nPe 31 decembrie 2014, orașul Berlin avea o populație de 3.562.166 locuitori întregistrați pe un teritoriu de . Densitatea populației orașului este de 3.994 loc./km2. Berlin este al doilea cel mai populat oraș din UE. Zona urbană a Berlinului cuprinde în jur de 4 milioane de oameni, fiind a doua cea mai populată zonă urbană din Uniunea Europeană. Aria metropolitană a regiunii Berlin-Brandenburg este casa a circa 4,5 milioane de locuitori pe un teritoriu de . În 2004, Aria Funcțională Urbană a fost casa a circa 5 milioane de oameni pe un teritoriu de . Întrega regiune a capitalei Berlin-Brandenburg are o populație de 6 milioane.\n\nMigrația națională și internațională în oraș are o istorie lungă. În 1685, în urma revocării Edictului de la Nantes în Franța, orașul a răspuns cu Edictul de la Potsdam, care a garantat libertatea religioasă și scutirea de impozite a hughenoților francezi pentru zece ani. Prin Actul Marelui Berlin din 1920, au fost încorporate multe suburbii și orașe din jurul Berlinului. Astfel s-a format teritoriul ce cuprinde Berlinul modern. Actul a crescut populația orașului de la 1,9 milioane la 4 milioane.\n\nPoliticile de asimilare și imigrație activă în Berlinul de Vest au adus valuri de imigrație în anii 1960 și 1970. În prezent, Berlinul este casa a în jur de 200.000 de turci, aceștia fiind cea mai mare comunitate turcă din afara Turciei. În anii 1990, Aussiedlergesetze a dat posibilitatea imigrării în Germania a unor rezidenți din fosta Uniune Sovietică. Astăzi, etnicii germani din țările ex-sovietice constituie cea mare comunitate vorbitoare de limbă rusă. Ultimul deceniu a experimentat un aflux din diferite țări occidentale și anumite regiuni africane. Tineri germani, europeni din alte țări UE și israeliți s-au stabilit în oraș.\n\nComunități internaționale\n\nÎn decembrie 2013, 538.729 rezidenți (15,3% din populație) erau de naționalitate străină, originari din peste 180 de țări diferite. Alți 460.000 cetățeni estimați în 2013 sunt descendenți ai migranților internaționali ce au devenit cetățeni germani sau au obținut cetățenia datorită nașterii în Germania. În 2008, în jur de 25%–30% din populație era de origine străină. 45 de procente din rezidenții sub vârsta de 18 ani au origini străine. Se estimează că Berlinul are de la 100.000 la 250.000 locuitori neînregistrați.\n\nSunt mai mult de 25 comunități nebăștinașe cu o populație de cel puțin 10.000 de oameni. Este vorba de turci, poloni, ruși, libanezi, palestinieni, sârbi, italieni, bosniaci, vietnamezi, americani, români, bulgari, chinezi, austrieci, ghanezi, ucraineni, francezi, britanici, spanioli, israeliți, thailandezi, iranieni, egipteni, sirieni. \n\nDe obicei, cele mai vorbite limbi străine în Berlin sunt turca, engleza, rusa, araba, polona, kurda, vietnameza, sârba, croata și franceza. Turca, araba, kurda și croata sunt auzite mai mult în partea vestică, datorită comunităților mari din centrul Europei de Est și din țările ex-iugoslave. Engleza, vietnameza, rusa și polona au mai mulți vorbitori nativi în estul Berlinului.\n\nReligia\n\nMai mult de 60% din locuitorii Berlinului nu s-au înregistrat în vreo afiliere religioasă. În 2010, cele mai mari denominațiuni erau corpul regional bisericesc protestant al Bisericii Evanghelice din Berlin-Brandenburg-Silezia (EKBO) (o biserică compusă mai mult din luterani și puțini reformați și congregații protestante unite; EKBO este membră a Bisericii Evanghelice din Germania (EKD) și a Uniunii Evangelischer Kirchen (UEK)) cu 18.7% din populație, și Biserica Romano-Catolică cu 9.1% membri înregistrați. Circa 2.7% din populație se identifică cu alte denominațiuni creștine (în special cu cea ortodoxă răsăriteană), iar 8.1% sunt musulmani. 0.9% din berlinezi aparțin altor religii. Aproximativ 80% din cei 12,000 (0.3%) de iudei întregistrați care își au reședința în Berlin provin din țările ex-sovietice. \n\nBerlin este sediul arhiepiscopului romano-catolic de Berlin și al persoanei alese de Biserica Evanghelică din Berlin-Brandenburg-Silezia ca episcop al acesteia. În plus, Berlin este sediul multor catedrale ortodoxe, precum Catedrala Sf. Boris Botezătorul, unul dintre cele două sedii ale Eparhiei Ortodoxe Bulgare a Europei Occidentale și Centrale, și Catedrala Învierea lui Hristos, ce ține de Eparhia Berlinului (Patriarhia Moscovei).\n\nCredincioșii diferitor religii și denominațiuni se găsesc în multele locuri de cult din Berlin. Biserica Luterană Evanghelică Independentă are opt parohii în de diferite mărimi în Berlin. Sunt 36 congregații baptiste (în cadrul Uniunii Evanghelice a Congregațiilor Bisericești Libere din Germania), 29 biserici nouapostolice, 15 biserici metodiste unite, opt congregații evanghelice libere, șase congregații a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă (mormone), o biserică veche-catolică și o biserică anglicană în Berlin.\n\nBerlin are 76 moschei, 11 sinagogi și două temple budiste, în afară de grupurile umaniste și ateiste.\n\nPolitică și administrație\n\nOrașul land\n\nÎn urma reunificării din 3 octombrie 1990, Berlin a devenit unul dintre cele trei orașe-land ale Germaniei, printre cele 16 landuri ale țării. Parlamentul orașului și landului este Casa Reprezentanților (Abgeordnetenhaus), care în prezent are 141 de locuri. Corpul executiv al Berlinului este Senatul Berlinului (Senat von Berlin). Senatul Berlinului constă din primarul guvernant (Regierender Bürgermeister) și opt senatori ce dețin poziții ministeriale, iar una dintre ele deține titlul oficial de „primar” (Bürgermeister), ca deputat al primarului guvernant.\n\nPrimarul guvernant este de asemenea primarul general al orașului (Oberbürgermeister der Stadt) și prim-ministrul Statului Federal (Ministerpräsident des Bundeslandes). Oficiul primarului guvernant este Rotes Rathaus (primăria roșie). Din 2023, acest oficiu este deținut de Kai Wegner de la CDU.\n\nBugetul total anual al Berlinului pe 2007 a fost de €20,5 ($28,7) de miliarde, inclusiv surplusul de buget de €80 ($112) de milioane. Bugetul total a inclus o sumă estimată de €5,5 ($7,7) miliarde, care este finanțată direct de guvernul german sau de Bundesländerul german.\n\nAlegeri \nPartidul Social Democrat (SPD) și Stânga (Die Linke) au preluat controlul asupra guvernării orașului după alegerile pentru parlamentul de land din 2001 și au câștigat și au câștigat și alegerile din 2006. În urma alegerilor pentru parlamentul de land din 2011, s-a format o coaliție dintre Partidul Social Democrat și Uniunea Creștin-Democrată, și pentru prima dată, iar Partidul Piraților a câștigat pentru prima dată locuri într-un parlament de land din Germania. \n\nLa 18 septembrie 2011 au avut loc în Berlin alegeri pentru parlamentul de land (care în Berlin este numit Senat). Pe primul loc s-a situat SPD, cu 28,3% din voturi, urmat de CDU 23,3 %, Verzii 17,6%, Die Linke (Stânga) 11,7%, Pirații 8,9%. În fostul Berlin de Vest CDU s-a situat pe primul loc, cu 29,5%, urmat de SPD, cu 27,9%.\n\nLa 24 noiembrie 2011, Klaus Wowereit (SPD) a fost ales pentru un nou mandat în funcția de primar al Berlinului, susținut de o mare coaliție SPD-CDU. Wowereit a anunțat, în data de 26 august 2014, că va demisiona din funcție pe 11 decembrie 2014. Din 2014 până în 2021 Michael Müller a fost primar al Berlinului. În data de 21 decembrie 2021 Franziska Giffey a fost aleasă în funcția de primar al Berlinului. Din 27 aprilie 2023 Kai Wegner este primar al Berlinului.\n\nSectoarele Berlinului \nDin punct de vedere administrativ Berlinul se împarte în 12 sectoare (districte) (Bezirk). Fiecare sector cuprinde un număr de localități (Ortsteile), multe din care au origini în municipalitățile mai vechi care au precedat formarea Marelui Berlin pe 1 octombrie 1920 și au devenit urbanizate și încorporate în oraș. Mulți rezidenți se identifică cu localitățile sau sectoarele lor. În prezent, Berlinul este compus din 96 localități, care de obicei sunt formate din diferite cartiere ale orașului—numite Kiez în dialectul berlinez—ce sunt mici teritorii rezidențiale. \n\nFiecare sector este administrat de un consiliu sectorial (Bezirksamt) format din cinci consilieri (Bezirksstadträte), inclusiv primarul sectorului (Bezirksbürgermeister). Consiliul sectorial este ales de adunarea sectorială. (Bezirksverordnetenversammlung). Sectoarele Berlinului nu sunt municipalități independente. Puterea administrației sectorului este limitată și subordonată Senatului Berlinului. Primarii sectoarelor formează consiliul primarilor (Rat der Bürgermeister), care este condus de primarul guvernant al orașului, care se consultă cu senatul. Localitățile nu au corpuri guvernamentale locale. \n\nIată care sunt cele 12 sectoare ale Berlinului:\n Charlottenburg-Wilmersdorf\n Friedrichshain-Kreuzberg\n Lichtenberg\n Marzahn-Hellersdorf\n Mitte (Bezirk Mitte)\n Neukölln\n Pankow\n Reinickendorf\n Spandau\n Steglitz-Zehlendorf\n Tempelhof-Schöneberg\n Treptow-Köpenick\nLa rândul lor sectoarele se subîmpart în cartiere (Ortsteil și Ortslage).\n\nOrașe înfrățite\n\nBerlin întreține parteneriate oficiale cu 17 orașe. Înfrățirea dintre Berlin și alte orașe a început cu înfrățirea cu Los Angelesul în 1967. Parteneriatele Berlinului de Est au fost anulate după reunificarea Germaniei, iar mai târziu au fost parțial restabilite. Parteneriatele Berlinului de Vest erau limitate la nivel sectorial. În timpul Războiul Rece, parteneriatele reflectau diferitele blocuri de putere, Berlinul de Vest având parteneriate cu capitalele occidentale, iar Berlinul de Est având parteneriate mai mult cu orașe ale țărilor Pactului de la Varșovia și a aliaților lor.\n\nSunt mai multe proiecte comune cu multe alte orașe, precum Beirut, Belgrad, São Paulo, Copenhaga, Helsinki, Johannesburg, Mumbai, Oslo, Shanghai, Seoul, Sofia, Sydney, New York City și Viena. Berlin participă la asociațiile orășenești internaționale, precum Uniunea Capitalelor Uniunii Europene, Euroorașele, Rețeaua Orașelor Europene ale Culturii, Conferința Summit a Orașelor Majore ale Lumii și Conferința Orașelor Capitală ale Lumii. Orașele înfrățite oficial cu Berlinul sunt:\n\nOrașul capitală\n\nBerlin este capitala Republicii Federale Germane. Președintele Germaniei, ale cărui funcții sunt mai mult ceremoniale, potrivit Constituției germane, își are reședința oficială la Schloss Bellevue. Berlin este sediul executivului german, care își desfășoară ședințele la cancelarie, la Bundeskanzleramt („Casa Albă” a Germaniei). Cancelaria este Bundestagul, iar Parlamentul German își desfășoare ședințele în Clădirea Reichstagului de când guvernul s-a mutat înapoi la Berlin în 1998. Bundesratul („consiliul federal”, îndeplinește funcția unei camere superioare) este reprezentarea landurilor federale (Bundesländer) ale Germaniei și este sediul fostei Case Prusace a Lorzilor. \n\nMutarea guvernului și Bundestagului la Berlin a fost terminată în 1999, unele ministere și departamente minore rămânând totuși în orașul federal Bonn, fosta capitală a Germaniei de Vest. Discuții cu privire la mutarea ramurilor rămase continuă. Ministerele și departamentele Apărării, Justiției și Protecției Consumatorului, Finanțelor, de Interne, de Externe, a Afacerilor Economice și Energiei, a Afacerilor Sociale și Muncii, a Chestiunilor Familiale, al Mediului Înconjurător Conservării Naturii, Construcției și Securității Nucleare, a Alimentației și Agriculturii, a Cooperării și Dezvoltării Economice, a Sănătății, a Transportului și Infrastructurii Digitale, a Educației și Cercetării, își au sediile în capitală. \n\nBerlin găzduiește 158 de ambasade străine, precum și multe think tankuri, sindicate, organizații non-profit, grupuri lobby și asociații profesionale. Datorită influenței și parteneriatelor internaționale ale Republicii Federale Germane ca stat, orașul capitală a devenit loc de întâlnire al afacerilor germane și europene. Vizitele oficiale frecvente și consultațiile diplomatice între reprezentanții guvernamentali și liderii naționali sunt obișnuite în Berlinul contemporan.\n\nEconomie\n\nÎn 2021, PIB-ul nominal al orașului land Berlin a avut o rată a creșterii de 3.3% și totaliza €163 miliarde. Economia Berlinului este dominată de sfera serviciilor, iar în jur de 80% din companii fac business în servicii. Rata șomajului era 2018 de 7.9%.\n\nSectoare economice importante ale Berlinului sunt științele vieții, transportul, tehnologiile informaționale și de comunicare, media și muzica, publicitatea și designul, biotehnologia, serviciile legate de mediul înconjurător, construcția, e-comerțul, afacerile hoteliere și ingineria medicală.\n\nCercetarea și dezvoltarea au semnificație economică pentru oraș. Regiunea metropolitană este considerată a fi în topul celor 3 locații inovatoare ale UE. Parcul Științei și Businessului din Adlershof este cel mai mare parc de tehnologie din Germania, potrivit măsurii veniturilor. În cadrul zonei euro, Berlin a devenit centru al relocării businessului și al investițiilor internaționale. În 2015, Berlin a generat capitalul cu cele mai multe acțiuni comerciale pentru companiile startup din Europa.\n\nCompanii\n\nMulte companii germane și internaționale au centre de business sau servicii în oraș. În unii ani, Berlin a fost recunoscut centru al antreprenoriatului în Europa. Printre 10 cei mai mari antreprenori ai Berlinului sunt Orașul-Land Berlin, furnizorii pentru spitale Charité și Vivantes, furnizorul de transport public BVG și Deutsche Telekom.\n\nMercedes Benz fabrică mașini, iar BMW construiește motociclete în Berlin. Bayer Health Care și Berlin Chemie sunt mari companii farmaceutice cu sediul în oraș.\n\nSiemens, o companie din cadrul Global 500 listată în DAX își are baza parțial în Berlin. Operatorul național al căilor ferate, Deutsche Bahn și firmele listate în MDAX, Axel Springer SE și Zalando își au sediile în sectoarele centrale. Berlin are un grup de companii de tehnologie feroviară, iar în el se află sediul Bombardier Transportation, Siemens Mobility, Stadler Rail și Thales Transportation.\n\nTurism și convenții \n\nÎn 2014, Berlin avea 788 de hotele cu 134,399 paturi. Orașul a înregistrat 28.7 milioane de șederi în hotel peste noapte și 11.9 milioane de oaspeți în hotele în 2014. Turismul s-a dublat în ultimii zece ani, iar Berlinul a devenit al treia cea mai vizitată destinație orășenească din Europa. Cele mai mari grupuri de vizitatori sunt din Germania, Olanda, Italia, Spania și Statele Unite. \n\nBerlin este în topul celor trei orașe de congres din lume și este casa celui mai mare centru de convenție din Europa, Estrel Berlin. Anumite afaceri de scală largă precum cea de electronice IFA, ILA Berlin Air Show, Săptămâna Modei în Berlin (inclusiv expoziția de pâine și unt), Săptămâna Verde, afacerea de transporturi InnoTrans, afacerea turistică ITB și distracția pentru adulți și afacerea erotică Venus, au loc anual în oraș, atrăgând un număr semnificativ de vizitatori businessmani.\n\nIndustrii creative\n\nIndustriile care fac business în arte și divertisment creativ sunt un sector important și voluminos al economiei Berlinului. Sectorul artelor creative cuprinde muzica, filmul, publicitatea, arhitectura, arta, designul, moda, artele spectacolului, publicitatea, R&D, software, TV, radio și jocurile video. În jur de 22,600 de întreprinderi creative, predominante fiind SME-urile, generează peste 18,6 miliarde de euro ca venituri. Industriile creative ale Berlinului au contribuit cu un procent estimat de 20% din PIB în 2005.\n\nMedia \n\nBerlin este casa multor televiziuni și stații de radio internaționale și regionale. Emițătorul public RBB își are sediile în Berlin ca și emițătorii comerciali MTV Germany și Welt. Emițătorul public internațional german, Deutsche Welle, își are unitatea de producție TV în Berlin, iar cei mai mulți emițători germani au un studio în oraș, inclusiv ZDF și RTL.\n\nBerlin are cel mai mare numărul de ziare cotidiene din Germania, acestea având numeroase foi locale (Berliner Morgenpost, Berliner Zeitung, Der Tagesspiegel). Orașul are și trei tabloizi mari, precum și cotidiene naționale de dimensiuni variate, fiecare cu o afiliere politică diferită, precum Die Welt, Neues Deutschland și Die Tageszeitung. Exberliner, o revistă lunară, este publicația periodică în limba engleză din Berlin. Aceasta se concentrează pe arte și divertisment.\n\nBerlin este de asemenea sediul a două edituri de limbă germană, Walter de Gruyter și Springer, ambele publicând cărți, publicații periodice și producții multimedia. \n\nBerlin este un centru important al industriei filmului german și european. Este casa a peste o mie de companii de producție de filme și televiziune, a 270 de cinematografe și a în jur de 300 coproducții naționale și internaționale filmate în regiune în fiecare an. Istoricul Babelsberg Studios și compania de producție UFA sunt localizate în Potsdam, oraș vecin cu Berlinul. Orașul este de asemenea casa Academiei Europene de Film și a Academiei Germane de Film, iar aici are loc anual Festivalul Internațional de Film de la Berlin (Berlinale). Cu în jur de 500,000 de admiteri, este cel mai mare festival de film frecventat în mod public din lume.\n\nInfrastructură\n\nTransport\n\nInfrastructura transportului Berlinului este foarte complexă, asigurând o gamă diversă de mobilitate urbană. Un număr de 979 poduri traversează de căi navigabile din interiorul orașului. de drumuri trec prin Berlin, din care sunt autostrăzi („Autobahn”). În 2013, 1.344 milioane de autovehicule au fost înregistrate în oraș. Cu 377 mașini per 1000 de rezidenți în 2013 (570/1000 în Germania), Berlin ca oraș global occidental are unul dintre cele mai mici numere de mașini per capita.\n\nLiniile feroviare de distanță lungă fac conexiune între Berlin și alte orașe mari ale Germaniei și cu multe orașe din țările europene vecine. Liniile feroviare regionale asigură accesul la regiuni înconjurătoare, precum Brandenburgul și la Marea Baltică. Berlin Hauptbahnhof este cea mai mare gară feroviară separată gradat din Europa. Deutsche Bahn duce trenurile la destinații interne precum Hamburg, München, Köln și altele. De asemenea administrează un serviciu feroviar expres pentru aeroport. Principalele destinații internaționale ale trenurilor care pleacă din Berlin sunt Viena, Praga, Zürich, Varșovia și Amsterdam.\n\nTransport public\nBerliner Verkehrsbetriebe și Deutsche Bahn administrează niște sisteme de transport public urban dens.\n\nAeroporturi\n\nAeroportul Berlin Brandenburg (BER) a fost inaugurat pe 30 octombrie 2020. Se află la 24 km sud-est de Berlin, Germania, în landul Brandenburg. A înlocuit aeroporturile Berlin-Tegel și Berlin-Schönefeld. Ambele aeroporturi au avut împreună 26,3 milioane de pasageri în 2013. În 2014, 67 linii aeriene berlineze au condus la 163 destinații în 50 de țări. Aeroportul Berlin Brandenburg servește ca destinație importantă pentru linii aeriene ca easyJet.\n\nCiclism\n\nBerlinul este cunoscut pentru bine dezvoltatul sistem de culoare pentru biciclete. Se estimează că Berlinul are 710 biciclete pe 1000 de locuitori. În jur de 500,000 de șoferi de bicicletă zilnici au constituit 13% din traficul total în 2009. Cicliștii au acces la de drumuri pentru bicicletă, inclusiv aproximativ de drumuri mandatorii pentru bicicletă, de rute de bicicletă în afara șoselelor, de culoare pentru bicicletă pe șosele, de culoare pentru autobuz care sunt permise și cicliștilor, de drumuri pentru pietoni și biciclete și de culoare pentru biciclete marcate pe trotuarele de la marginea drumului.\n\nEnergie\n\nEnergia Berlinului este suplimentată în principal de firma suedeză Vattenfall, ce se bazează mai mult decât alți producători de electricitate pe lignit ca sursă de energie. Întrucât lignitul aprins produce emanații nocive, Vattenfall și-a anunțat angajamentul de a trece la surse mai sănătoase, precum energia regenerabilă. În fostul Berlin de Vest, electricitatea era furnizată în special de centrale electrice termice. Pentru a facilita tamponarea în timpul încărcăturii maxime, acumulatoarele au fost instalate în anii 1980, la unele din aceste centrale electrice. Acestea au fost conectate de invertori statici la rețeaua de alimentare și erau încărcate în perioadele în care se consuma puțină energie și descărcate în perioadele de mult consum. \n\nÎn 1993, conexiunile rețelelor de alimentare cu teritoriile din jur au fost restabili. În sectoarele occidentale ale Berlinului, aproape toate liniile de alimentare subterane; doar două linii, de380 kV și 110 kV, ce vin din substația Reuter la urbanul Autobahn, folosesc linii supraterane. Linia electrică de 380-kV din Berlin a fost construită când rețeaua electrică din Berlinul de Vest nu era conectată la cea din Estul sau Vestul Germaniei. Ea a devenit acum coloana vertebrală a rețelei de energie a orașului.\n\nSănătate\n\nBerlinul are o istorie lungă de descoperiri în medicină și inovații în tehnologia medicală. Istoria modernă a medicinei a fost influențată semnificativ de savanți din Berlin. Rudolf Virchow a fost fondatorul patologiei celulare, iar Robert Koch a dezvoltat vaccinuri pentru antrax, holeră și tuberculoză.\n\nComplexul Charité este cel mai mare spital universitate din Europa. Are origini din anului 1710. Charité este repartizat în patru locuri și cuprinde 3,300 paturi, în jur de 14,000 de angajați, 7,000 de studenți și mai mult de 60 de săli de operație. De asemenea, are un circuit de peste un miliard de euro anual. Charité este o instituție comună a Universității Libere din Berlin și a Universității Humboldt din Berlin, care includ o gamă mare de instituții și centre medicale specializate. \n\nPrintre acestea se numără Centrul German al Inimii, unul dintre cele mai renumite centre de transplantare, Centrul-Max-Delbrück pentru Medicină Moleculară și Institutul-Max-Planck pentru Genetică Moleculară. Cercetarea științifică la aceste instituții este completată de multe departamente de cercetare precum Siemens și Bayer. World Health Summit și mai multe convenții asociate au loc anual la Berlin.\n\nEducație\n\nBerlinul are 878 de școli, care învață 340,658 copii în 13,727 clase și 56,787 stagiari în businesses și în alte părți. Orașul are un program educațional primar de șase ani. După terminarea școlii primare, studenții continuă să învețe la Sekundarschule (o școală cuprinzătoare) sau la gimnaziu (școală pregătitoare pentru colegiu). Berlinul are un program școlar special bilingv introdus în „Europaschule”, în care copiilor li se predă curriculumul în germană și într-o limbă străină, începând din școala primară și continuând în cea superioară. Nouă mari limbi europene pot fi alese ca limbi străine în 29 de școli.\n\nFranzösisches Gymnasium Berlin, care a fost fondat în 1689 pentru a-i învăța carte pe copiii refugiaților hughenoți, oferă instrucție (în germană/franceză). Școala John F. Kennedy, o școală publică bilingvă germano-americană localizată în Zehlendorf, este populară, având copii de diplomați și din comunitatea anglofonă expatriată. În patru școli se predă latina și greaca clasică. Două dintre ele sunt școli de stat (Gimanaziul Steglitzer în Steglitz și Gimnaziul Goethe în Wilmersdorf), una este protestantă (Evangelisches Gymnasium zum Grauen Kloster în Wilmersdorf), iar alta este iezuită (Canisius-Kolleg în „Cartierul Ambasadei” în Tiergarten).\n\nEducația superioară\n\nRegiunea Berlin-Brandenburg este una dintre cele mai prolifice centre de educație superioară și cercetare din Germania și Europa. Istoric, 40 de câștigători ai Premiului Nobel sunt afiliați unor universități cu baza la Berlin. \n\nOrașul are patru universități de cercetare publică și 40 colegii private, profesionale și tehnice (Hochschulen), ce oferă o gamă largă de discipline. Peste 200,000 au fost înrolați în iarna anului 2021/22.\n\nCele mai mari trei universități au împreună aproximativ 110.000 de studenți înmatriculați. Acestea sunt Humboldt Universität zu Berlin (HU Berlin) cu 35,000 de studenți, Freie Universität Berlin (Universitatea Liberă din Berlin, FU Berlin) cu în jur de 35,000 de studenți și Technische Universität Berlin (TU Berlin) cu 35,000 de studenți. Universität der Künste (UdK) are în jur de 4,500 de studenți, iar Școala de Economie și Drept din Berlin are circa 9,000 de studenți înscriși.\n\nCercetare\n\nOrașul are o mare densitate de instituții de cercetare, precum Societatea Fraunhofer, Asociația Leibniz și Societatea Max Planck, care sunt independente de universitățile lor sau asociate vag cu acestea. În 2008, 62,000 de savanți lucrau în cercetare și dezvoltare în oraș. Berlin este unul dintre centrele de cunoaștere și de comunități inovatoare din Institutul European de Inovare și Tehnologie (EIT). Unul dintre centrele mari de cercetare și tehnologie se află la WISTA, în Berlin-Adlershof, cu mai mult de 1,000 de companii afiliate și 16 instituții științifice.\n\nÎn plus față de bibliotecile care sunt afiliate variator universități, Staatsbibliothek zu Berlin este o mare bibliotecă de cercetare. Cele două locații principale ale sale sunt pe Potsdamer Straße și pe bulevardul Unter den Linden. Sunt de asemenea 86 de biblioteci publice în oraș. \n\nResearchgate, o rețea socială globală pentru savanți, își are sediul la Berlin.\n\nPremiul Nobel\n\nCultura\n\nBerlinul este cunoscut pentru numeroasele sale instituții culturale, multe dintre care au reputație internațională. Muzica, dansul și arta scenică s-au dezvoltat în forme inovatoare în secolul 21. \n\nTineri, artiști internaționali și antreprenori au continuat să se stabilească în oraș și au făcut din Berlin un centru de divertisment popular în toată lumea.\n\nÎn 2005, Berlin a fost numit „Oraș al designului” de UNESCO.\n\nGalerii și muzee\n\nDin 2011, Berlinul este casa a 138 de muzee și a mai mult de 400 galerii de artă.\n Ansamblul Muzeului Insulei este parte a Patrimoniului Mondial UNESCO și este situat în partea de nord a insulei Spree, între Spree și Kupfergraben. În 1841 a fost desemnat „district dedicat artei și antichităților” printr-un decret monarhic. Ulterior, Muzeul Altes a fost construit în Lustgarten. Muzeul Neues, care expune bustul reginei egiptene Nefertiti, Alte Nationalgalerie, Muzeul Pergamon și Muzeul Bode au fost construite aici. Deși aceste clădiri adăpostesc diferite colecții, numele clădirilor nu corespund neapărat cu numele colecțiilor. \n\nAparte de Muzeul Insulei, sunt multe muzee adiționale în oraș. Gemäldegalerie (Galeria Picturii) se centrează pe picturi ale „vechilor maeștri” din secolul 13 până în secolul 18, pe când Neue Nationalgalerie (Noua Galerie Națională, construită de Ludwig Mies van der Rohe) prezintă picturi europene din secolul 20. Hamburger Bahnhof, aflat în Moabit, prezintă o colecție mare de artă modernă și contemporană. În primăvara anului 2006, întinsul Muzeul Istoric German a fost redeschis în Zeughaus, având o privire de ansamblu asupra istoriei germane de până la căderea Zidului Berlinului în 1989. Bauhaus-Archiv este un muzeu de arhitectură.\n\nMuzeul evreiesc are o expoziție permanentă a două milenii de istorie germano-evreiască. Muzeul German de Tehnologie din Kreuzberg are o mare colecție de artefacte tehnice istorice. Museum für Naturkunde este un muzeu de istorie naturală. Are cel mai mare dinozaur montat din lume (un Giraffatitan) și o specie prezervată de pasăre timpurie, Archaeopteryx.\n\nÎn Dahlem, sunt diferite muzee ale artei și culturii mondiale, precum Muzeul de Artă Asiatică, Muzeul Etnologic, Muzeul Culturilor Europene, precum și Muzeul Aliaților (un muzeul al Războiului Rece) și Muzeul Brücke (un muzeu de artă). În Lichtenberg, în locul unde se afla fostul Minister pentru Securitatea Statului al Germaniei de Est (Stasi), se află Muzeul Stasi. Locul punctului de control Charlie, unul dintre cele mai cunoscute puncte de trecere ale Zidului Berlinului, este încă conservat și de asemenea are un muzeul al punctului de control Charlie, o acțiune privată ce expune o documentare cuprinzătoare a strategiilor și planurilor detaliate concepute de oamenii care au încercat să părăsească Estul.\n\nViața de noapte și festivalurile\n\nViața de noapte a Berlinului este una dintre cele mai diverse și mai vibrante de acest tip din Europa. În timpul anilor 1990, oameni cu vârsta între 20 și 30 de ani din diferite țări, în special din Europa occidentală și centrală, au făcut din scena de club a Berlinului o premieră a vieții de noapte. După căderea Zidului Berlinului în 1989, multe clădiri istorice din Berlin-Centru, fostul centru al Berlinului de Est, au fost ocupate ilegal de niște tineri. Aceștia le-au reconstruit, clădirile devenind un teren fertil pentru adunări subterane și contraculturale. În sectoarele centrale sunt multe cluburi de noapte, printre care cluburile Watergate, Tresor, E-Werk și Berghain. KitKatClub și alte locații sunt cunoscute pentru petreceri neinhibate din punct de vedere sexual. \n\nCluburile nu sunt solicitate la ore fixe în weekend-uri, iar multe petreceri durează până dimineața sau tot weekend-ul. Berghain scoate în relief Panorama Bar, un bar care își deschide jaluzelele în zori, permițând petrecăreților să aibă o priveliște panoramică a Berlinului după ce au dansat toată noaptea. Weekend Club, aflat în apropierea Alexanderplatz, scoate în relief o terasă pe tavan ce permite facerea petrecerilor în orice moment al zilei. \n\nClubul SO36 din Kreuzberg, s-a concentrat inițial în mare măsură pe muzică punck, dar astăzi este mult mai divers. SOUND, aflat din 1971 până în 1988 în Tiergarten, a primit o proastă reputație la sfârșitul anilor 1970 din cauza folosirii drogurilor.\n\nPotrivit unor autori, în anii 1920, Berlinul a devenit Capitala gay a Europei. În 1896, în Berlin a fost începută prima revistă gay, iar prima demonstrație gay a avut loc în 1922. Astăzi, orașul are un număr mare de cluburi și festivaluri gay. \n\nKarneval der Kulturen (Carnavalul Culturilor) este o paradă stradală multietnică ce are loc anual, în weekendul în care se sărbătoresc Rusaliile. Berlin este de asemenea cunoscut pentru festivalul cultural, Berliner Festspiele, care include un festival de jazz, JazzFest Berlin. Anumite conferințe și festivaluri de artă media și tehnologică au loc în oraș, inclusiv Transmediale și Chaos Communication Congress. În fiecare an, la Berlin are loc una dintre cele mai mari sărbători de Revelion din lume, la care participă milioane de oameni. Punctul principal este Poarta Brandenburg, unde sunt concentrate artificiile de la miezul nopții. Peste tot în oraș, artificii debutate sunt manifestate în toate cartierele. Petrecăreții Germaniei sărbătoresc adesea Anul Nou cu o sticlă de vin spumos.\n\nArte în desfășurare\n\nÎn Berlin își desfășoară activitatea 44 teatre. Deutsches Theater din Berlin-Centru a fost construit în 1849–50 și de atunci activează în continuu, cu excepția unei pauze de un an (1944–45), cauzată de cel de-Al Doilea Război Mondial. Teatrul Volksbühne, din Piața Rosa Luxembrug, a fost construit în 1913–14, deși compania a fost fondată în 1890. Ansamblul Berlinez, faimos pentru executarea lucrărilor lui Bertolt Brecht, a fost înființat în 1949, nu departe de Deutsches Theater. Schaubühne a fost fondat în 1962 într-o clădire din Kreuzberg, dar în 1981 s-a mutat într-o clădire a fostului cinema Universum. Cu 1,891 de locuri și o podea scenică de 2,854 metri pătrați (30,720 sq ft), Friedrichstadt-Palast este cel mai mare palat de spectacole din Europa.\n\nBerlin are trei mari opere: Deutsche Oper, Opera de Stat din Berlin și Komische Oper. Opera de Stat, aflată pe bulevardul Unter den Linden, a fost deschisă în 1742 și este cea mai veche din cele trei. Actualul ei director muzical este Daniel Barenboim (2022). Komische Oper este tradițional specializată în operete și se află pe Unter den Linden, de asemenea. Deutsche Oper a fost deschisă în 1912 la Charlottenburg. În perioada când orașul era divizat, din 1961 până 1981, a fost singura operă mare din Berlinul de Vest. Principalele locuri destinate spectacolelor de teatru muzical sunt Teatrul am Potsdamer Platz și Teatrul Vestului (construit în 1895).\n\nSunt șapte orchestre simfonice în Berlin. Orchestra Filarmonică din Berlin este una din orchestrele proeminente pe plan mondial; își are sediul în Filarmonica Berlineză, lângă Potsdamer Platz, pe strada ce poartă numele celui care a dirijat orchestra cel mai mult timp, Herbert von Karajan. Konzerthausorchester Berlin a fost fondată în 1952 ca orchestră pentru Berlinul de Est, deoarece Filarmonica își avea baza în Berlinul de Vest. Haus der Kulturen der Welt prezintă variate expuneri ce au de-a face cu chestiuni interculturale și pun în scenă muzică și conferințe.\n\nBucătăria\n\nOfertele culinare ale Berlinului variază foarte mult. Doisprezece restaurante din Berlin au fost incluse în Ghidul Michelin al anului 2015, care pune orașul în top pentru numărul restaurantelor sale. Afară de asta, Berlinul este cunoscut pentru ofertele sale vaste de mâncare vegetariană, vegană și organică.\n\nMulte mâncăruri locale își au originile în tradițiile culinare nord-germane și printre ele întâlnim feluri de mâncare rustice și consistente cu porc, gâscă, pește, mazăre, fasole, castraveți sau cartofi. Brutăriile germane oferă o varietate de pâini, iar patiseria este larg răspândită. Printre mâncărurile tipic berlineze se numără cârnatul german, inventat în 1949, Buletten (găluști netede, prăjite în tigaie) și patiseria berlineză cunoscută în Berlin ca .\n\nBerlin este de asemenea casa unei diverse scene gastronomice ce reflectă istoria imigrantă a orașului. Imigranții turci și arabi și-au adus tradițiile culinare în oraș, de exemplu falafelul și lahmacunul, care au devenit produse fast food obișnuite. Versiunea modernă a kebabului rotativ a fost inventată la Berlin în 1971. Bucătării asiatice precum cea chineză, vietnameză și thailandeză, baruri tapas, restaurante sushi, precum și bucătăria italiană, cea greacă și cea indiană, pot fi găsite în multe părți ale orașului.\n\nRecreere\n\nZoologischer Garten Berlin, cea mai veche din cele două grădini zoologice ale orașului, a fost fondată în 1844 și prezintă cea mai diversă gamă de specii din lume. Este casa celebrului urs polar născut în captivitate, Knut. Cealaltă grădină zoologică din oraș, Tierpark Friedrichsfelde, a fost fondată în 1955.\n\nBotanischer Garten include Muzeul Botanic al Berlinului. Cu un teritoriu de 43 hectare (110 acri) și în jur de 22,000 de specii diferite de plante, este una dintre cele mai mari și diverse colecții de viață botanică din lume. Printre alte grădini botanice ale orașului se numără Britzer Garten și Erholungspark Marzahn (cunoscută de asemenea ca Grădinile lumii).\n\nTiergarten, amplasat în Berlin-Centru, este cel mai mare parc berlinez și a fost proiectat de Peter Joseph Lenné. În Kreuzberg, Viktoriapark furnizează un punct de vedere asupra părții sudice a orașului Berlin. Parcul Treptower, aflat lângă Spree în Treptow are în prim plan un mare memorial al războiului sovietic. Volkspark, aflat în Friedrichshain, a fost deschis în 1848 și este cel mai vechi parc din oraș. Are monumente, un cinematograf de vară în aer liber și niște teritorii pentru sport.\n\nBerlinul este de asemenea cunoscut pentru numeroasele cafenele, baruri pe plajă aflate de-a lungul râului Spree, piețe de vechituri și buticuri ce sunt o sursă pentru recreere și timp liber.\n\nSporturi\n\nBerlinul are o mare reputație de oraș gazdă a evenimentelor sportive internaționale. Orașul a găzduit Jocurile Olimpice de vară din 1936 și a fost orașul gazdă pentru finala Campionatului Mondial de Fotbal 2006. Campionatul Mondial de Atletism din 2009 s-a desfășurat pe Stadionul Olimpic din Berlin.\n\nAnualul Maraton al Berlinului — o cursă ce deține topul de 10 recorduri la alergare — și ISTAF sunt evenimente atletice bine statornicite în oraș. Turneul mondial FIVB, un eveniment de volei pe plajă, are loc anual în interiorul orașului, pe când Mellowpark din Köpenick este unul dintre cele mai mari parcuri de patinaj și BMX din Europa.\n\nÎn 2022, în jur de 684.000 berlinezi au fost înregistrați în unul sau mai multe din cele 2.400 de cluburi de sport și fitness. Iată diferite cluburi profesionale ce își au baza la Berlin:\n\nBerlinul în cultura de masă\n\nÎn film \n Regizorul german Walther Ruttmann a lansat, în 1927, filmul Berlin, simfonia unui mare oraș, situată ca gen între documentar și film experimental. Pelicula este structurată în cinci acte, dezvăluind o mare varietate de aspecte ale vieții cotidiene berlineze.\n Bourne\n Babylon Berlin\n\nÎn literatură \n\n Romanul Berlin Alexanderplatz de Alfred Döblin a fost publicat în anul 1929 și este considerat ca fiind unul dintre cele mai importante și inovative romane ale Republicii de la Weimar. Romanul are ca temă lumea interlopă berlineză a anilor 1920.\n\nImagini\n\nPersonalități \n\nPrintre personalitățile notabile născute în Berlin, se pot enumera:\n Marlene Dietrich (1901 - 1992), actriță, cântăreață, stabilită în SUA, devenită celebră la Hollywood;\n Alexander von Humboldt (1769 - 1859), geograf și naturalist, care a contribuit la formarea geografiei ca disciplină științifică; cercetări în diverse domenii științifice;\n Alfred Wegener (1880 - 1930), meteorolog, creatorul teoriei plăcilor tectonice;\n Rainer Weiss (n. 1932), fizician; Premiul Nobel pentru Fizică;\n Heinrich Gustav Magnus (1802 - 1870), chimist, fizician; a descoperit efectul care îi poartă numele;\n Herbert Marcuse (1898 - 1979), filozof, sociolog; a pus bazele Școlii de la Frankfurt;\n Ernst Zermelo (1871 - 1953), matematician cu contribuții în teoria mulțimilor;\n Emil du Bois-Reymond (1818 - 1896), medic, fondatorul electrofiziologiei experimentale;\n Paul Du Bois-Reymond (1831 - 1889), matematician, fratele lui Emil du Bois-Reymond;\n Constantin Carathéodory (1873 - 1950), matematician, cu contribuții în calculul variațional și termodinamică;\n Gabriele Münter (1877 - 1962), pictor expresionist; împreună cu Kandinski, Marc și alții, a înființat grupul \"Der Blaue Reiter\";\n Wolfgang Döblin (1915 - 1940), matematician cu contribuții în teoria grafurilor;\n Karl Dönitz (1891 - 1980), amiral, om politic, președinte interimar al Germaniei după sinuciderea lui Hitler;\n Ferdinand Georg Frobenius (1849 - 1917), matematician cu contribuții în teoria ecuațiilor diferențiale și a grupurilor;\n Ludwig Tieck (1773 - 1853), scriitor romantic;\n Wilhelm Furtwängler (1886 - 1954), compozitor și dirijor;\n Alexandre Grothendieck (1928 - 2014), matematician și filozof al științei[;\n Eduard Heine (1821 - 1881), matematician cu contribuții în teoria funcțiilor;\n Rammstein, trupă germană formată în anul 1994.\n\nReferințe\n\nBibliografie\n\nLegături externe \n\n Berlin -- web site oficial;\n Dmoz - Berlin -- pe web site-ul Dmoz;\n Berlin City Panoramas \n 10 atracții ale orașului Berlin, 21 mai 2010, Descoperă - Travel\n Informații despre Berlin\n Timp real & webcams ale Berlin-ului \n \n\nFondări în 1237\n \nCapitale din Europa\nCapitalele landurilor Germaniei\nLandurile Germaniei\nLocalități fondate în secolul al XIII-lea\nOraș al Hansei\nOrașe gazdă ale Jocurilor Olimpice de vară\nOrașe-stat\nPatrimoniul mondial în Germania\nRăzboiul Rece\nSfere de influență\nEponime ale asteroizilor"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce ar trebui să știu despre Anii 1990?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "\nAnii 1990 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1990 și s-a încheiat la 31 decembrie 1999.\n\nEvenimente \n\n Creșterea spectaculoasă a Internetului și a realității virtuale prin intermediul computerului.\n Reunificarea Germaniei pe 3 octombrie 1990.\n Dezmembrarea Uniunii Sovietice în 1991.\n Declararea Uniunii Europene în 1992.\n Războaie pe teritoriul fostei Iugoslavii.\n Prima clonare a unui animal (oaia Dolly).\n Atentatul din Oklahoma City din 1995.\n Masacrul de la liceul Columbine din aprilie 1999."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi un rezumat despre Porto."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Porto (portugheză []), este capitala districtului omonim din Portugalia. Cu o populație de circa 231.962, orașul este al doilea din țară după Lisabona. Cu cei aproximativ 1.700.000de locuitori în zona metropolitană, este pe locul doi la nivel național. Este situat în nordul țării, la nord de râul Douro, aproape de coasta Oceanului Atlantic. Țara și vinul de Porto (Vinho do Porto) și-au luat numele de la orașul Porto. \n\nÎn locul demonimului portuense, locuitorii Porto-ului și-au spus tripeiros, nume care este în uz și astăzi. „Tripeiro” înseamnă „mâncător de măruntaie ”. Apelativul își are originea într-un fel de mâncare faimos din Porto numit „tripas à moda do Porto” (măruntaie gătite în stilul din Porto).\n\nReferințele istorice merg până în secolul V, pe timpul Imperiului Roman. În perioada de dinaintea formării Portugaliei era numit Portus Cale - Portul lui Cale. Regiunea înconjurătoare a fost numită de aceea Condado Portucalense. Această regiune a devenit regatul independent al Portugaliei, care s-a extins de-a lungul timpului până la frontierele actuale. Orașul a fost de asemenea scena mariajului dintre João I și Ecaterina de Lancaster, simbolizând alianța militară ce a durat mult timp dintre Portugalia și Anglia, care era când respectată, când nu.\n\nUnul dintre produsele Portugaliei apreciate la nivel mondial este Vinul de Porto. Numele său vine de la faptul că stătea închis în pivnițele din orașul-soră al Porto-ului, Vila Nova de Gaia, cel de peste râu.\n\nArhitectul italian Nicolau Nasoni a desenat un turn care a fost construit în zonele centrale ale orașului, devenind pictograma sa: Torre dos Clérigos.\n\nÎntre secolul XVIII și secolul XIX orașul a devenit un centru industrial important crescând văzând cu ochii. Un pod de oțel de două etaje (Ludovic I) și un pod feroviar (Ponte de D. Maria Pia), au fost construite amândouă de arhitectul Gustave Eiffel, la fel cu gara (considerată a fi una dintre cele mai frumoase din Europa). Bursa și universitate au fost de asemenea create între timp. O rețea de tramvaie în continuă de dezvoltare a fost creată în oraș, dar în zilele noastre doar o linie a mai rămas, care merge prin râu și pe țărmul mării, în special în scopuri turistice. În secolul XX alte poduri au fost construite, ca și Arrábida. Apoi a venit S. João, înlocuitorul lui Maria Pia, Freixo, pentru a completa Luís I, și mai recent, Infante pentru a înlocui al doilea nivel al lui Luis I.\n\nCel mai vechi ziar portughez (Jornal de Notícias) este de asemenea din acest oraș și clădirea în care este realizat (care are același nume cu periodicul), este una dintre cele mai înalte ale orașului. Cea mai importantă editură portugheză, Porto Editora, este de asemenea din acest oraș. Dicționarele sale sunt considerate cele mai bune.\n\nBursa orașului (Bolsa do Porto) a fuzionat cu cea din Lisabona, original Bolsa de Valores de Lisboa, care a fuzionat mai târziu cu Euronext, împreună cu Amsterdam, Bruxelles, LIFFE și Paris.\n\nDe curând (1996), centrul istoric (care datează din Evul Mediu) a intrat în patrimoniul cultural mondial UNESCO. În 2001 Porto a împărțit titlul de capitală culturală europeană împreună cu orașul neerlandez Rotterdam). În prezent cel mai important proiect de dezvoltare este metroul său. Este cel mai scump proiect în construcția publică din Europa, în principal din cauza solului orașului, care este extrem de complex, din perspectiva tehnică. O consecință este construcția unui nou pod, pentru trafic, și dedicarea podului Ludovic I metroului.\n\nCluburile de fotbal FC Porto și Boavista FC, care joacă în principala ligă portugheză și în Liga Campionilor, sunt ambele din Porto.\n\nGalerie de imagini\n\nPersonalități născute aici \n Henric Navigatorul (1394 – 1460), explorator;\n Pêro Vaz de Caminha (1450 - 1500), explorator;\n Inácio de Azevedo (1526 – 1570), călugăr iezuit;\n Tomás Antônio Gonzaga (1744 - 1812), poet;\n Vieira Portuense (1765 – 1805), pictor;\n Almeida Garrett (1799 — 1854), scriitor;\n Júlio Dinis (1839 — 1871), scriitor;\n Arthur Napoleão dos Santos (1843 - 1925), compozitor;\n Artur Loureiro (1853 – 1932), pictor;\n Venceslau de Sousa Pereira de Lima (1858 – 1919), geolog, paleontolog;\n António Pereira Nobre (1867 – 1900), poet;\n Guilhermina Suggia (1885 – 1950), violoncelistă;\n Manoel de Oliveira (1908 – 2015), regizor, scenarist;\n Sophia de Mello Breyner Andresen (1919 – 2004), scriitoare;\n Ana Hatherly (1929 – 2015), scritoare, artistă;\n Francisco de Sá Carneiro (1934 – 1980), premier al Portugaliei;\n Sérgio Godinho (n. 1945), muzician;\n José Pacheco Pereira (n. 1949), europarlamentar;\n Eduardo Souto de Moura (n. 1952), arhitect;\n Miguel Sousa Tavares (n. 1952), scriitor;\n José Costa (n. 1953), fotbalist;\n Augusto Santos Silva (n. 1956), sociolog, om politic;\n Rui Fernando da Silva Rio (n. 1957), om politic;\n Pedro Chaves (n. 1965), pilot de formula 1;\n Jorge Costa (n. 1971), fotbalist.\n\nVezi și \n\n Listă de orașe din Portugalia\n Locuri din patrimoniul mondial\n Districtul Porto\n\nNote\n\nLegături externe \n Porto - orasul navigatorilor , 22 mai 2008, Revista Magazin\n\nOrașe din Portugalia\nPatrimoniul mondial în Portugalia\nPorturi\nPorto"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Poți descrie [Titlu] pFranța?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Franța (în , ), recunoscută în mod oficial ca Republica Franceză (în , ), este o republică constituțională unitară având un mod de guvernare semi-prezidențial, mare parte din teritoriul său și din populație fiind situată în Europa de Vest, dar care cuprinde și mai multe regiuni și teritorii răspândite în toată lumea. Capitala sa este orașul Paris, limba oficială este franceza iar moneda este euro. Deviza națională este „Libertate, egalitate, fraternitate” (în ), iar drapelul Franței este format din trei benzi verticale colorate, respectiv în albastru, alb, roșu. Imnul național este La Marseillaise.\n\nÎn timpul epocii fierului, zona ce reprezintă astăzi Franța a fost locuită de gali, un popor celtic. Roma a anexat zona în anul 51 î.Hr. și a deținut regiunea până în anul 486, când francii (un popor germanic) au cucerit regiunea și au format Regatul Franței. Franța a devenit o mare putere europeană în Evul Mediu, în urma victoriei din războiul de o sută de ani (1337-1453). În perioada renașterii, cultura franceză a înflorit, iar Franța a pus bazele unui imperiu colonial global, care urma ulterior să devină al doilea cel mai mare din lume. Secolul al XVI-lea a fost dominat de către războaie civile și religioase, între catolici și protestanți (hughenoți). Sub Ludovic al XIV-lea, Franța a devenit puterea culturală, politică și militară dominantă a Europei. În secolul al XVIII-lea, Revoluția franceză a răsturnat monarhia absolută, a dezvoltat una dintre cele mai vechi republici din istoria modernă și a elaborat Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, care exprimă idealurile unei națiuni inclusiv în ziua de astăzi.\n\nÎn secolul al XIX-lea, Napoleon I a preluat puterea și a creat Primul Imperiu Francez, care prin războaiele napoleoniene a schimbat istoria Europei continentale. După prăbușirea imperiului, Franța a trecut printr-o perioadă tumultuoasă, având o succesiune de guverne ce a dus într-un final în 1870 la înființarea celei de-a Treia Republici Franceze. Franța a fost un participant major în Primul Război Mondial, din care a ieșit victorioasă, și a fost una dintre Puterile Aliate în Al Doilea Război Mondial, dar a intrat sub ocupația puterilor Axei în 1940. În urma eliberării, în 1944, a fost creată A Patra Republică Franceză, ulterior dizolvată în cursul Războiului din Algeria. A Cincea Republică, condusă de Charles de Gaulle, a fost înființată în 1958 și există până în ziua de astăzi. Algeria și aproape toate celelalte colonii au devenit independente în anii 1960, dar au păstrat legături economice și militare cu Franța.\n\nFranța este o putere nucleară, este unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și membru NATO. De asemenea, Franța este membră a G7, G20, a zonei euro, a spațiului Schengen și găzduiește sediile Consiliului Europei, Parlamentului European și UNESCO. Franța joacă un rol important în istoria mondială prin intermediul influenței exercitate de cultura sa, de limba sa și de valorile democratice, seculare și republicane pe care le-a promovat în ultimele două secole.\n\nFranța este a doua putere economică europeană și a cincea putere economică mondială. Economia sa de tip capitalist o face să fie unul dintre liderii mondiali în sectoarele agroalimentar, aeronautic, al automobilelor, , al și în , aceasta în ciuda unor politici de .\n\nCu 66,6 milioane de locuitori la 1 ianuarie 2014, Franța este o țară dezvoltată, cu un indice al dezvoltării umane foarte ridicat.\n\nGeografia\n\nAșezare și frontiere \n\nFranța metropolitană se află la una dintre extremitățile vestice ale Europei. Are ieșire la Marea Nordului către nord, la Canalul Mânecii către nord-vest, la Oceanul Atlantic către vest și la Marea Mediterană către sud-est. Se învecinează cu Belgia și Luxemburg la nord-est, cu Germania și Elveția la est, cu Italia și cu Monaco la sud-est, cu Spania și cu Andorra la sud-vest.\n\nDacă frontierele sudice ale țării corespund unor creste montane, frontierele nord-estice nu corespund, aproape deloc, vreunor limite geografice fizice sau lingvistice.\n\nFranța metropolitană cuprinde mai multe insule, cea mai mare fiind Corsica, multe fiind, însă, mici insule de coastă. Metropola se încadrează între paralelele de 42°19'46\" N și 51°5'47\" N, și între meridianele de 4°46' V și 8°14'42\" E.\n\nFranța este formată, însă, și din numeroase teritorii aflate în afara continentului european, denumite în vorbirea curentă „teritorii de peste mări” (în , prescurtat „DOM-TOM”), ceea ce face ca Franța să aibă teritorii în toate oceanele lumii cu excepția celui Arctic.\n\nAceste teritorii au diverse statute în cadrul organizării administrativ-teritoriale a Franței și sunt situate astfel:\n pe continentul sud-american: Guyana Franceză;\n în Oceanul Atlantic: Saint-Pierre-et-Miquelon și, în Antile, la Guadelupa, Martinica, Saint-Martin și Saint-Barthélemy;\n în Oceanul Pacific: Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Wallis și Futuna și Clipperton;\n în Oceanul Indian: Réunion, Mayotte, Îles Éparses, Insulele Crozet, Insulele Kerguelen și ;\n în Antarctica: Țara Adélie.\n\nPrin intermediul teritoriilor de peste mări, Franța deține, astfel, și frontiere terestre cu Brazilia, cu Surinam și cu Regatul Țărilor de Jos prin partea franceză a insulei Saint-Martin.\n\nSuprafața Franței metropolitane este de , cu o densitate de aproximativ un locuitor pe hectar. Luând în calcul și totalitatea teritoriilor de peste mări, Franța are o suprafață totală de .\n\nFranța este a 42-a țară din lume ca mărime a suprafeței terestre și a treia cea mai mare țară din Europa, după Rusia și Ucraina, deși, dacă se iau în calcul teritoriile de peste mări, este mai întinsă ca Ucraina, fiind, totodată, și cea mai întinsă țară a Uniunii Europene.\n\nTeritoriul metropolitan continental are o lungime de circa de la nord la sud și de la est la vest.\n\nLungimea totală a țărmurilor, incluzând aici și teritoriile de peste mări, este de .\n\nGeologie, relief și hidrografie \n\nTeritoriul metropolitan al Franței oferă forme de relief și peisaje naturale deosebit de variate. Mari părți din teritoriul actual al Franței s-au înălțat de-a lungul mai multor episoade tectonice, în special în orogeneza hercinică din paleozoic, care stă la originea masivelor Armorican, Central, Morvan, Vosgi, Ardeni și Corsican. Munții Alpi, Pirinei și Jura sunt mult mai tineri, și sunt mai puțin erodați — Alpii ating altitudine în Mont Blanc (cel mai înalt punct al Franței). Deși 60% din comunele Franței sunt clasificate ca având risc seismic, acest risc rămâne unul moderat.\n\nAceste masive delimitează mai multe bazine sedimentare, cele mai mari fiind bazinul Aquitaniei în sud-vest și Bazinul Parisului în nord — acesta din urmă cuprinzând mai multe regiuni cu soluri deosebit de fertile, în special platourile cu soluri acide din Beauce și Brie. În rest, diferite căi naturale de trecere, cum ar fi valea Ronului, permit comunicații facile. Zonele litorale oferă și ele peisaje diverse: maluri abrupte ale masivelor muntoase (Coasta de Azur, de exemplu), câmpii ce se termină cu faleze (Coasta de Alabastru), regiuni umede și forestiere, cum ar fi sau mari câmpii nisipoase (Câmpia Languedoc).\n\nRețeaua hidrografică a Franței este, în principal, drenată de patru mari fluvii: Loara, Sena, Garonne și Ron, la care se mai pot adăuga și Meuse și Rinul, mai puțin importante pentru Franța, dar fluvii majore la nivel european. Bazinele hidrografice ale primelor patru acoperă peste 62% din teritoriul metropolitan.\n\nFranța dispune de 11 milioane de km² de ape marine teritoriale, în trei oceane, 97% din această suprafață fiind asociată teritoriilor de peste mări.\n\nClima \n\nClima Franței metropolitane este una temperată, influențată de anticiclonul Azorelor, ca și restul Europei de Vest, cu variante regionale sau locale destul de însemnate. Tipologia actuală reține șase mari zone climatice:\n sfertul nord-vestic al țării aparține zonei bretone, cu nuanțe pariziene și flamande; aceasta este caracterizată printr-un regim de temperatură blând, cu variații reduse de temperatură și cu precipitații relativ importante;\n la sud de aceasta, zona aquitană, cu aceleași caracteristici ca și zona bretonă, dar cu temperaturi mai ridicate;\n în nord-estul țării, zona Lorenei deține caracteristici semicontinentale, cu ierni reci și precipitații mai reduse decât în vest;\n pe coasta Mării Mediterane, zona provensală este caracterizată prin numeroase zile însorite, cu veri calde și uscate și cu ierni blânde și umede;\n între zona Lorenei și cea provensală se află zona dunăreană cu rol de zonă de tranziție, cu variații mari de temperatură;\n zona montană, ce corespunde regiunilor de altitudini ridicate, este caracterizată prin ierni reci și umede, cu precipitații nivale importante.\n\nMare parte din teritoriile de peste mări este, în schimb, dominată de clima tropicală (de intensitate variabilă), excepție făcând Guyana franceză (climă ecuatorială), Saint-Pierre-et-Miquelon (climă temperat-oceanică) și teritoriile australe și antarctice franceze (cu climă polară și temperat-oceanică).\n\nFranța metropolitană se confruntă și cu evenimente climatice cu consecințe importante: furtuni ( au doborât 7% din copacii din pădurile franceze), canicule (canicula din 2003 din Europa soldându-se cu ), incendii și inundații.\n\nTemperatura medie în Franța a crescut cu în medie pe deceniu de-a lungul secolului al XX-lea.\n\nPeisajele și mediul \nFranța metropolitană beneficiază de o largă varietate de peisaje: câmpii agricole sau împădurite, lanțuri montane mai mult sau mai puțin erodate, litoraluri diversificate și văi cu orașe amestecate cu spații neo-naturale. Franța de peste mări conține și ea o importantă biodiversitate (de exemplu, în pădurile ecuatoriale franco-guyaneze sau în lagunele Noii Caledonii). Franța este una dintre cele mai împădurite țări din Europa Occidentală, pădurile ocupând 28% din suprafața țării.\n\nAceastă diversitate a peisajelor și a ecosistemelor este amenințată de (cauzată de densa rețea de căi de comunicații rutiere), de antropizarea zonelor de coastă și de poluarea apelor și solului. O treime din apele de suprafață sunt de calitate rea spre foarte rea, în principal, din cauza poluării industriale; poluarea agricolă în legătură cu utilizarea îngrășămintelor și pesticidelor a contribuit și ea la deteriorarea calității pânzelor freatice în mai multe regiuni, în Bretania, în special. populației și a activităților ei determină o intensificare și o îndesire a construcțiilor de pe malul mării, în ciuda din 1986 și a intervenției și în ciuda caracterului inundabil al anumitor sectoare. În ceea ce privește infrastructura de transport, în special cea rutieră, ea expune pe vecinii ei la o poluare atmosferică, sonoră și vizuală considerabilă.\n\nCu toate acestea, instituțiile publice încearcă de mai multe decenii să răspundă acestor provocări. și li s-a adăugat, din 1968, și , care combină acțiunile de conservare cu cele de punere în valoare a patrimoniului natural și cultural și care, în 2007, acopereau 13% din teritoriul francez. Au fost înființate pentru a proteja și a garanta resursele de apă ale țării. Datorită unei politici de limitare a utilizării produselor petroliere și datorită importanței energiei nucleare, emisiile de CO2 pe cap de locuitor ale Franței sunt mai scăzute decât cele ale vecinilor săi europeni, și a fortiori decât cele ale SUA. Cu toate acestea, conform unui studiu al publicat în 2010, „în mai multe puncte, bilanțul ecologic rămâne îngrijorător, cu tendințe de deteriorare”.\n\nRepartiția spațială a populației și a activităților sale \n\nFranța metropolitană este marcată de multiple dezechilibre spațiale. Pe de o parte, ea este originală prin faptul că are o capitală de șase ori mai populată decât a doua arie urbană a țării, și care grupează un sfert din studenți și aproape toate sediile centrale ale marilor companii ale țării. Pe de altă parte, linia Le Havre–Marsilia este adesea considerată a fi limita între un vest rămas de multă vreme agrar și care, astăzi, beneficiază de o importantă dezvoltare demografică și economică, și un est industrializat și de multă vreme urbanizat. În cele din urmă, de la departamentul Ardenilor în nord-est până la departamentul Landes în sud-vest se observă o „”, care prin comparație cu restul țării secaracterizează printr-un grad redus de populare și printr-o economie, adesea, în dificultate.\n\nDupă un îndelungat exod rural în secolul al XIX-lea și până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, sporul migratoriu al zonelor rurale franceze a redevenit pozitiv în anii 1990. Creșterea populației urbane are loc predominant în zonele periurbane, din ce în ce mai îndepărtate de aglomerația centrală. Tabelul de mai jos listează cele mai mari orașe ale Franței, în funcție de populația ariei metropolitane.\n\nAxe de comunicație și de transport \nDin pricina poziției sale la răscruce, Franța este țară de tranzit. Ea este, de fapt, traversată, în mod obligatoriu, de persoanele și mărfurile care circulă pe cale terestră între peninsula Iberică și restul Europei și, după deschiderea Eurotunelului în 1994, între Regatul Unit și restul Europei. Ca o moștenire a istoriei, rețelele franceze de transport sunt foarte centralizate în jurul Parisului; această centralizare este deosebit de puternică în domeniul feroviar și aerian, deși a început să se diminueze.\n\nPrincipalul mijloc de transport utilizat în Franța este cel rutier, care, în 2007, reprezenta respectiv 86,5% și 79,9% din traficul de călători și de mărfuri. Franța numără, la nivelul anului 2005, peste un milion de kilometri de șosele, dintre care aproape toate sunt asfaltate sau pietruite. După , Franța și-a dezvoltat o , care, în 2007, totalizau o lungime de . De câteva decenii, sunt dezvoltate politici publice cu scopul reducerii accidentelor rutiere mortale, ale căror principale cauze sunt identificate ca fiind, în principal, viteza și consumul de alcool, și încearcă să reducă dependența francezilor de automobile, în beneficiul altor mijloace de transport mai puțin poluante.\n\nRețeaua feroviară franceză datează și ea, în mare parte, de la mijlocul și de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ajungând să numere, în 2009, de linii, dintre care mai mult de jumătate sunt electrificate. Cea mai mare parte din trafic este derulată de compania publică SNCF, pe liniile care aparțin gestionarului de infrastructură (RFF). Începând cu anii 1980, traficul de călători în Franța metropolitană este în creștere, mulțumită, pe de o parte, preluării de către regiuni a gestionării traficului regional și local, dar mai ales apariției rețelei continue a liniilor de mare viteză parcurse de TGV. Pe de altă parte, principalele orașe ale țării sunt dotate cu o rețea feroviară urbană, de tip metrou, tramvai sau expres regional (RER); Metroul din Paris, înființat în 1900, formează una dintre cele mai dense rețele din lume.\n\nÎn ceea ce privește transportul aerian, acesta este deosebit de centralizat: cele două aeroporturi pariziene — Roissy-Charles-de-Gaulle și Orly — au deservit în 2008 peste 87 de milioane de călători, în vreme ce principalul aeroport din provincie, , a deservit doar puțin mai mult de 10 milioane. Aeroporturile din provincie fac, de fapt, concurență TGV-ului pentru trafic intern, în vreme ce aeroporturile pariziene adună cvasi-totalitatea traficului de cursă lungă. Franța este locul unde funcționează una dintre cele mai mari companii aeriene din lume, în termeni de pasageri transportați (Air France-KLM) și unde funcționează primul constructor aeronautic civil (Airbus) din Europa.\n\nÎn Franța se mai utilizează și alte mijloace de transport, dar ele sunt marginale. Traficul fluvial asigură o parte neglijabilă din traficul de călători și una secundară din traficul de mărfuri, în special din cauza neadaptării unei mari părți din rețea la traficul modern. Traficul maritim este mai important, dar porturile Dunkerque, Le Havre, și Bordeaux sunt foarte mici comparativ cu rivalele lor de la Marea Nordului, cum sunt Rotterdam sau Anvers; numai portul Marsilia este comparabil cu marele porturi ale lumii, fiind cel mai mare port de la Marea Mediterană în termeni de tonaj expediat. Astăzi, bicicleta cunoaște o nouă tinerețe, în special datorită preocupărilor ecologiste ale francezilor și datorită înființării sistemelor de închiriat biciclete în mai multe orașe ale țării.\n\nIstoria \n\nFranța actuală ocupă mare parte din fostele Galii celtice, cucerite de Iulius Cezar în secolul I î.e.n., dar numele și-l ia de la franci, un popor germanic care s-a instalat acolo începând cu secolul al V-lea. Franța este un stat unificat de mult timp și a fost una din primele țări ale epocii moderne care să încerce să experimenteze un regim democratic.\n\nPreistorie, protoistorie și antichitate \nPrezența omenească pe teritoriul actual al Franței datează din paleoliticul inferior; cele mai vechi urme de viață umană datează de acum circa . Pe atunci, omul se confrunta cu o climă dură și schimbătoare, marcată de mai multe ere glaciare care i-au modificat mediul de viață. În Franța se găsesc numeroase din paleoliticul superior, dintre care una dintre cele mai celebre este cea din Lascaux (departamentul Dordogne, cu picturi rupestre vechi de circa de ani).\n\nAproximativ în urmă, la sfârșitul ultimei ere glaciare, clima s-a îmblânzit. Cam de acum , această parte a Europei de Vest a intrat în neolitic și locuitorii ei s-au sedentarizat, chiar dacă evoluția aceasta a variat de la regiune la regiune. După o puternică dezvoltare demografică și agricolă în mileniile al IV-lea și al III-lea î.e.n., metalurgia și-a făcut apariția la sfârșitul mileniului al III-lea, întâi cu meșteșugul prelucrării aurului, cuprului și bronzului, apoi a fierului - în secolul al VIII-lea î.e.n.\n\nÎn preajma anului 600 î.e.n., grecii originari din orașul Phocaea din Asia Mică au înființat colonia Masalia (astăzi, orașul Marsilia), pe țărmul Mediteranei; în aceeași perioadă, câteva popoare celtice au pătruns pe teritoriul Franței actuale, dar această ocupație nu s-a generalizat asupra întregului teritoriu decât între secolele al V-lea și al III-lea î.e.n. Astfel a apărut noțiunea de „Galia”, corespunzătoare teritoriilor populate de celți între Rin, Atlantic și Mediterana. Galia era pe atunci o țară prosperă, ale cărei părți sudice au fost din ce în ce mai mult supuse influențelor grecești și apoi romane.\n\nÎncepând cu anul 125 î.e.n., sudul Galiei a fost cucerit, încetul cu încetul, de Republica Romană, care a înființat aici orașele Aix-en-Provence, Toulouse și Narbonne. În 58 î.e.n., Iulius Cezar s-a lansat într-o campanie de cucerire a întregii Galii și a înăbușit, în 52 î.e.n.. o revoltă condusă de căpetenia galică Vercingetorix. Noile teritorii au fost împărțite de Augustus în nouă provincii romane, dintre care principalele au fost Gallia Narbonensis în sud, Aquitania în sud-vest, Gallia Lugdunensis în centru și Belgica în nord. În perioada galo-romană au fost înființate numeroase orașe, printre care Lyon, denumită capitală a Galiilor; acestea erau concepute după tipicul orașelor romane, cu un , un , , teatru și thermae. Religia romană s-a suprapus peste cultul celtic, fără a-l face pe acesta din urmă să dispară, divinitățile de diferite origini contopindu-se, încet-încet, până la formarea unui unic sincretism.\n\nÎn secolul al III-lea e.n., Galia romană a trecut printr-o gravă criză, limesul, frontiera fortificată care apăra Imperiul de incursiunile germanice, fiind rupt în mai multe rânduri de către barbari. În acea perioadă, puterea romană părea șubrezită: în 260 s-a proclamat un imperiu al galilor care a scăpat de sub controlul roman până în 274. Cu toate acestea, situația s-a îmbunătățit în prima jumătate a secolului al IV-lea, care a fost o perioadă de reînnoire și prosperitate pentru Galia. În 312, împăratul Constantin cel Mare s-a convertit la creștinism; creștinii, persecutați până atunci, s-au înmulțit. Dar invaziile barbare s-au reluat începând cu a doua jumătate a secolului al IV-lea; la 31 decembrie 406, vandalii, suebii și alanii au trecut Rinul și au traversat Galia până în Spania. La mijlocul secolului al V-lea, alemanii și francii, două popoare păgâne, s-au instalat în nord-estul Franței de astăzi și au exercitat o puternică presiune asupra generalilor romani care rezistau cu greu în nord-estul Galiei.\n\nApariția, crizele și transformările Regatului Franței de-a lungul Evului Mediu \n\nDupă scindarea Imperiului Roman, convertirea la creștinism a căpeteniei france Clovis a făcut din el un aliat al Bisericii creștine și i-a permis să cucerească, la sfârșitul secolului al V-lea și începutul secolului al VI-lea, mare parte din Galia. Fuziunea moștenirii galo-romane cu aporturile germanice și cu creștinismul a fost lungă și dificilă, francii constituind, la început, o societate războinică, cu practici și legi foarte îndepărtate de dreptul roman și de principiile creștine. În vreme ce scăderea demografică suferită de Regatul Franc a antrenat un declin al orașelor, creștinismul s-a instalat prin fondarea bisericilor rurale și, mai ales, a numeroaselor mănăstiri. Dacă puterea lui Clovis părea, la început, solidă, dinastia merovingiană a trebuit, totuși, să facă față unor grave dificultăți; ea s-a stins în 751, după care Pepin cel Scurt a fost uns rege al francilor, fondând dinastia carolingiană.\n\nPepin cel Scurt și fiul său, Carol cel Mare, au extins considerabil teritoriul regatului francilor, stat ce se întindea, la sfârșitul secolului al VIII-lea, pe o suprafață de peste un milion de kilometri pătrați. Imensul Imperiu Carolingian era controlat de o administrație centralizată cu sediul la Aachen, cu conți ce îl reprezentau pe Carol cel Mare în tot imperiul și care erau supravegheați de . Carol, încoronat în 800 ca , a relansat artele frumoase în educație, iar a găzduit o activitate artistică și intelectuală de înalt nivel. Cu toate acestea, după moartea împăratului, conții și vasalii lor au început, din ce în ce mai mult, să-și facă funcțiile ereditare, iar nepoții lui Carol cel Mare și-au împărțit imperiul prin tratatul de la Verdun (843); Carol a obținut Francia occidentală, care corespunde, aproximativ, celor două treimi vestice ale Franței actuale, teritoriu ale cărui frontiere au fluctuat puțin până la sfârșitul Evului Mediu. Noul regat a trebuit, totuși, să înfrunte, în secolele al IX-lea și al X-lea, trei valuri de invazii diferite: ale musulmanilor, ale vikingilor și ale maghiarilor. În același timp, puterile foștilor conți au continuat să crească, în timp ce puterea regelui scădea; relațiile sociale au început să capete caracter feudal, caracterizat prin împărțirea societății în trei clase: clerul, nobilimea și „starea a treia”.\n\nÎn 987 Hugo Capet a fost ales rege; monarhia a redevenit ereditară, iar Dinastia capețiană au domnit în Franța timp de peste 800 de ani. Totuși, primii regi capețieni nu controlau direct decât o mică parte din teritoriul francez, denumit „domeniu regal”, și câțiva din vasalii lor erau mult mai puternici decât ei. În secolul al XII-lea, puterea regală a început să se impună din nou în fața nobililor din regat, dar, începând cu anii 1150, a trebuit să se confrunte cu apariția unui „”, domeniu nobiliar extrem de puternic, ce cuprindea Anglia și părțile vestice ale Franței.\n\nRegatul capețian a atins apogeul în secolul al XIII-lea, monarhia redobândind puterea pe care o pierduse iar arta și cultura franceză au început să se afirme în Europa. Filip August (1180-1223) a reușit să cucerească mare parte din posesiunile franceze ale Plantageneților, punând capăt, pentru un timp, amenințării engleze și lărgind considerabil domeniul regal cu această ocazie. Ludovic al IX-lea (1226-1270) a acționat ca arbitru al creștinismului și a participat la cruciadele a șaptea și a opta, ceea ce a dus la canonizarea sa rapidă de către Biserica Romano-Catolică.\n\nSecolul al XIV-lea și prima jumătate a secolului al XV-lea au găsit Franța într-o gravă criză, cu manifestări multiple. Războiul de 100 de Ani, dus contra Angliei și apărut în urma unei la tronul Regatului Franței, a făcut ravagii în țară. Dar criza din secolele al XIV-lea și al XV-lea nu a fost una doar politică sau militară: ea a fost și demografică — Moartea Neagră a ucis, începând cu anul 1347, cel puțin o treime din populația regatului —, socială — răscoalele țărănești și urbane s-au înmulțit —, economică și religioasă. Exilului papilor la Avignon (1309-1377) i-a urmat Schisma apuseană, care a durat până în 1417. \n\nMonarhia franceză a fost atinsă de toate aceaste crize. Pe termen scurt puterea centrală a ieșit întărită, mutându-se din valea Loarei, îmbogățindu-se cu noi instituții și întreținând o armată plătită dintr-un impozit permanent.\n\nRenașterea și monarhia absolutistă (secolele al XVI-lea–al XVIII-lea) \n\nÎncepând cu 1494, suveranii francezi au dus mai multe războaie în Italia și, apoi, împotriva împăratului Carol Quintul. Domniile lui Francisc I (1515-1547) și a fiului său Henric al II-lea (1547-1559) au fost marcate de o întărire a puterii regale, care tinde să devină absolutistă, și de o Renaștere literară și artistică puternic influențată de Italia.\n\nÎn 1539, ordonanța de la Villers-Cotterêts a făcut limba franceză limbă administrativă și judiciară în regat. Unitatea Franței în jurul persoanei regelui a fost însă afectată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de probleme religioase: între 1562 și 1598, s-au succedat între catolici și calvini. Această criză religioasă a fost dublată de una economica și mai ales politică. În 1598, regele Henric al IV-lea (1589-1610) a dat, prin Edictul de la Nantes, libertăți parțiale de cult protestanților.\n\nLudovic al XIII-lea (1610-1643) și miniștrii săi, Richelieu și Mazarin, au fost obligați să se confrunte cu opoziția nobilimii dornice să-și redobândească vechile privilegii. În aceeași perioadă, Franța a ieșit victorioasă din mai multe războaie (între care Războiul de Treizeci de Ani) și a început să-și formeze un , în principal, în Noua Franță, în Antile și pe drumul spre Indii. Ludovic al XIV-lea a afirmat mai mult ca niciodată caracterul absolut al puterii sale: „Regele-Soare” se considera „locțiitor al lui Dumnezeu pe Pământ” și a ordonat construirea palatului de la Versailles, simbol al puterii sale. El s-a înconjurat de artiști și de savanți și a acționat pentru unitatea religioasă a regatului său, reluând și revocând edictul de la Nantes. În ciuda situației financiare critice a monarhiei, Ludovic al XIV-lea a dus mai multe războaie cu o Europă coalizată împotriva sa, iar marchizul de Vauban a construit o rețea de cetăți la frontierele regatului. Deși aceste războaie au adus, la început, și victorii, mai multe înfrângeri și răspândirea foametei i-au marcat sfârșitul domniei.\n\nStrănepotul său, Ludovic al XV-lea (1715-1774), a dus și el mai multe războaie, cu diferite rezultate. Franța a abandonat, în 1763, prin tratatul de la Paris, posesiunile din America de Nord, dar a dobândit, în același deceniu, Lorena și Corsica. În această perioadă, Franța a cunoscut o puternică revitalizare demografică și economică. Creșterea producției agricole a fost însoțită de o proto-industrializare, în special în sectorul textil, dar și de un avânt în domeniile intelectual și cultural. Ludovic al XVI-lea, care a urcat pe tron în 1774, s-a dovedit însă incapabil să găsească o soluție pentru plata datoriei monarhice și s-a văzut obligat să convoace Adunarea Stărilor Generale în 1789.\n\nSecolul revoluțiilor (1789 - începutul secolului al XX-lea) \n\nDelegații trimiși la Adunarea Stărilor Generale din 1789, ale căror lucrări s-au deschis la 5 mai, și-au depășit rapid atribuțiile conferite și s-au erijat într-o adunare națională constituantă. Regele nu a putut, astfel, împiedica adunarea constituantă să declare abolirea privilegiilor nobiliare în , după care, la 26 august, să adopte o „declarație a drepturilor omului și cetățeanului”. După o tentativă de monarhie constituțională, în septembrie 1792, s-a proclamat republica, iar Ludovic al XVI-lea, acuzat de trădare, a fost ghilotinat la 21 ianuarie 1793. Franța revoluționară s-a lansat după aceea în mai mulți ani de războaie și de execuții continue, până la instaurarea directoratului în 1795.\n\nLa 9 noiembrie 1799, generalul Napoleon Bonaparte a răsturnat Directoratul printr-o lovitură de stat și l-a înlocuit cu iar, după cinci ani, el s-a încoronat împărat al francezilor. Napoleon I a înființat sau a reformat numeroase instituții, iar multiplele sale victorii militare au făcut ca mare parte din populația europeană să se afle pe teritorii sub controlul său la începutul anilor 1810. Declinul său avea să fie însă rapid: după o efemeră abdicare, urmată de o scurtă revenire la putere, împăratul a fost învins definitiv la Waterloo, în 18 iunie 1815.\n\nÎn cele ce au urmat, Franța a trecut prin a doua sa experiență de monarhie constituțională, în timpul căreia regii Ludovic al XVIII-lea (1814-1824) și mai ales Carol al X-lea (1824-1830) au readus în discuție o parte din cuceririle Revoluției. La câteva săptămâni după , Carol al X-lea a fost detronat, în 1830, de Trois Glorieuses, o mișcare revoluționară care l-a adus pe tron pe Ludovic-Filip. Deși pe moment acesta din urmă era considerat un reformator, el a început rapid să fie contestat, în ciuda dezvoltării economice cunoscute de Franța în acea perioadă.\n\nÎn februarie 1848 a izbucnit o nouă revoluție, ale cărei obiective nu mai erau doar politice, ci și sociale. Efemera a Doua Republică, instaurată atunci, a impus votul universal pentru bărbați, a și pedeapsa cu moartea pe motive politice, dar a fost răsturnată de președintele Ludovic-Napoleon Bonaparte, care s-a încoronat, în 1852, împărat .\n\nDacă primii ani ai celui de al Doilea Imperiu au fost ani de regim autoritar, Napoleon al III-lea a imprimat o direcție liberală, în 1860, și nu a mai împiedicat formarea unei opoziții politice, concomitent cu dezvoltarea accelerată a industriei și căilor ferate. Înfrângerea Franței în fața unei Germanii în curs de unificare, în 1870-1871, a fost un dublu punct de cotitură în istoria țării: împăratul a capitulat,în 2 septembrie 1870, la Sedan, și două zile mai târziu a fost proclamată republica, în timp ce Prusia a anexat Alsacia și Lorena.\n\nÎn ciuda nașterii ei din haos, a Treia Republică Franceză a fost cel mai îndelungat regim politic cunoscut de Franța după 1789. Republicanii și-au instaurat proiectul politic pas cu pas: în 1881-1882; libertățile presei și de asociere au fost acordate în 1881; în 1884 au fost legalizate divorțul și sindicatele, iar în 1905 . Imperiul colonial francez a ajuns să fie în 1914 al doilea din lume ca mărime, după cel britanic. Deși s-au succedat mai multe crize politice — , , , afacerea Dreyfus —, principala amenințare pentru Republică a venit, totuși, din exterior, unde războiul părea din ce în ce mai iminent.\n\nFranța în cele două războaie mondiale \n\nPrin jocul alianțelor, Franța a intrat în război, la începutul lunii august 1914, împotriva Germaniei, de partea Regatului Unit și a Imperiului Rus. Primul Război Mondial, soldat cu de victime în rândul francezilor și care a adus numeroase distrugeri în nord-estul țării, s-a încheiat prin armistițiul de la 11 noiembrie 1918 cu victoria Triplei Înțelegeri. În afara retrocedării Alsaciei și Lorenei, Franța a primit o parte din despăgubirile de război cuvenite prin tratatul de la Versailles și a obținut garanții de securitate, care au încetat însă în 1940, când Germania a invadat Belgia, după ce și-a reconstruit armata și a remilitarizat malul stâng al Rinului.\n\nDupă laborioasă, marcați de un efort de atragere a imigrației și de creștere a productivității, cu scopul de a ameliora penuria de forță de muncă în minerit, în siderurgie și în industria automobilistică, Franța s-a străduit să-și recapete forța economică antebelică, astfel că, după anul 1924, a înregistrat o creștere puternică, dar de scurtă durată, fiind, însă, lovită puternic, odată cu celelalte mari puteri, de Marea Criză Economică din anii 1929-1930. Deși această criză a venit târziu, ea a fost durabilă și profundă, dificultățile economice fiind amplificate de o criză politică majoră, în ciuda speranțelor trezite de venirea la putere, în 1936, a . În cele din urmă, când Franța a declarat, la 3 septembrie 1939, război Germaniei Naziste, ea abia ieșise din cea mai grea criză pe care o cunoscuse a Treia Republică.\n\nDupă opt luni fără lupte („Războiul ciudat”), Wehrmachtul a invadat, la 10 mai 1940, nord-estul Franței, iar mareșalul Philippe Pétain a cerut, la 22 iunie, armistițiul . Acesta din urmă a cerut și a obținut, la 10 iulie, puteri depline, lichidând, astfel, cea de a Treia Republică și punând bazele regimului de la Vichy, care a dus o politică conservatoare, tradiționalistă și antisemită, în colaborare cu Germania Nazistă și în ciuda acțiunilor rezistenței din interiorul și din exteriorul țării. Debarcarea Aliaților, la 6 iunie 1944, în Normandia a anunțat sfârșitul ocupației naziste și începutul eliberării Europei. În total, conflictul a dus la moartea a mai puțini militari ca cel anterior, dar victimele civile au fost numeroase – cel puțin victime civile dintre care evrei de pe teritoriul francez au fost uciși în Holocaust – iar rănile psihologice și politice (cauzate de dezastrul din 1940, de colaboraționism și, apoi, de reglările de conturi din cadrul epurărilor) s-au cicatrizat după perioade foarte îndelungate.\n\nDupă eliberare \nDupă război, a început pentru Franța o perioadă de reînnoire. Dacă generalul de Gaulle, liderul Franței libere, nu a putut să împiedice adoptarea unei constituții apropiate de spiritul celei de a Treia Republici, perioada postbelică s-a remarcat prin înființarea unui sistem de asigurări sociale și de acordarea dreptului de vot pentru femei. A Patra Republică a ales tabăra occidentală în Războiul Rece care a început atunci, a inițiat decolonizarea Asiei și Africii și a participat la începuturile construcției europene. În același timp, Franța a început o perioadă de puternică creștere economică, pe care economistul avea s-o denumească „” ».\n\nLa 1 iunie 1958, după o gravă criză politică legată de Războiul din Algeria, generalul de Gaulle a fost învestit de către Adunarea Națională în funcția de „Președinte al Consiliului”, cu misiunea de a da republicii o nouă constituție: a Cincea Republică conferea președintelui puteri mai largi în raport cu Parlamentul. Charles de Gaulle a urmărit și a realizat decolonizarea Africii, și a afirmat independența Franței față de Statele Unite. Dar criza socială din mai 1968 a scos în față arhaismul unui regim care părea deconectat de la aspirațiile tinerilor vremurilor sale; în ciuda demisiei, în 1969, generalului de Gaulle, s-a menținut la putere încă cinci ani, prin figura președintelui Georges Pompidou.\n\nÎn 1974 a început epoca post-gaullistă, după venirea în funcția de președinte a unei personalități de centru, Valéry Giscard d'Estaing. În timp ce Franța a intrat, puțin câte puțin, în criza anilor 1970, primii ani ai mandatului său au fost marcați de mai multe legi care au generat schimbări în societatea franceză, cum ar fi , care legaliza avortul, sau coborârea de la 21 la 18 ani a vârstei majoratului. Dar adevăratul punct de cotitură a avut loc în 1981, când a fost ales primul președinte socialist, François Mitterrand. În fața unei situații economice în curs de agravare, acesta din urmă a încercat, la început, o , adoptând măsuri cu puternic accent simbolic - spre exemplu, . Deși François Mitterrand a fost reales în 1988, Franța a cunoscut între 1986 și 1988 și, apoi, între 1993 și 1995 două perioade de „”, situație până atunci inedită în care președintele nu aparține aceluiași partid ca guvernul și care a pus țara în situația unei noi interpretări a rolului instituțiilor. Această situație s-a mai reprodus și între 1997 și 2002, dar invers, după ce un președinte de dreapta, Jacques Chirac, a fost ales în 1995, și apoi alegerile legislative l-au adus pe socialistul Lionel Jospin în fruntea guvernului. Franța a adoptat în aceeași perioadă și moneda unică europeană.\n\n au fost marcate de o surpriză electorală, marcată de eliminarea lui Lionel Jospin, încă din primul tur, în favoarea candidatului extremei drepte Jean-Marie Le Pen. Jacques Chirac a fost reales în al doilea tur, iar guvernele lui Raffarin și apoi Villepin au fost marcate prin opoziția Franței la Războiul din Irak, respingerea, prin referendum, a ratificării tratatului pentru o Constituție Europeană și de agitațiile urbane din 2005. Deși Nicolas Sarkozy, președinte al țării începând cu 2007, conducea partidul predecesorului său în momentul în care a fost ales și era membru al guvernului, politica pe care a dus-o s-a vrut una de „ruptură”. Guvernul „de deschidere” pe care l-a format François Fillon cu personalități care nu proveneau doar din zona de dreapta, ci și din centru și chiar din stânga eșicherului politic, a fost obligat, totuși, să facă față crizei economice mondiale începută în 2008-2009 în Statele Unite. La 6 mai 2012, socialistul François Hollande a fost ales președinte. După dezbateri aprinse și polemici virulente declanșate de opozanți, a fost adoptată, la 15 mai 2013, o lege prin care se legaliza căsătoria homosexuală.\n\nÎn 2012, socialistul François Hollande a fost ales președinte, fiind nominalizat de partidul sau după primele alegeri primare deschise din istoria Republicii. Cu o majoritate socialistă în cele două camere ale Parlamentului pentru prima oară în a V-a Republică, el a dus o politică marcată prin creșterea fiscalității urmată de un viraj social-liberal și de deschiderea căsătoriei civile pentru cuplurile de același sex. Alegerile prezidențiale din 2017 s-au ținut după alegeri primare deschise în ambele tabere politice care dăduseră până atunci președinți ai celei de a Cincea Republici, dar s-au soldat cu eliminarea candidaților lor din primul tur. Demisionat din Partidul Socialist pentru a-și înființa propria mișcare, Emmanuel Macron, fost secretar general adjunct al cabinetului președintelui Hollande și apoi ministru al economiei, a câștigat cele două tururi de scrutin, în al doilea având ca adversar reprezentanta extremei drepte. Ales președinte la 39 de ani, el este cel mai tânăr președinte din istorie și al doilea cel mai tânăr șef de stat francez după desemnarea în 1799 a lui Napoleon Bonaparte ca prim consul (la 30 de ani).\n\nPolitică și administrație \n\nFranța este o democrație liberală, iar forma de guvernământ este republica. Fundamentele organizării politice și administrative actuale a Franței au fost fixate în 1958 prin constituția celei de a Cincea Republici. Conform primului articol, „Franța este o republică indivizibilă, laică, democratică și socială”. Începând cu 2003, același articol afirmă în plus și că „organizarea sa este ”.\n\nOrganizarea puterilor \nOrganizarea puterilor în Franța este definită prin constituția din 1958, cu modificările ei ulterioare; rolul fiecărei instituții este, în același timp, definit atât prin practica aplicată începând cu 1958, cât și prin textul Constituției. Franța posedă un regim politic original prin puterile largi de care dispun simultan parlamentul și președintele, ceea ce a făcut ca specialiștii în drept constituțional să vorbească despre un „regim parlamentar-prezidențial”, un „regim semiprezidențial”, sau chiar de un „regim parlamentar bireprezentativ”.\n\nPuterea legislativă îi aparține parlamentului, format din două camere, Adunarea Națională și . Adunarea Națională, camera inferioară a Parlamentului era, în 2011, formată din 577 de deputați, aleși pe cinci ani prin vot universal, direct, uninominal, în două tururi de scrutin pe împărțite în cadrul departamentelor. Adunarea Națională are ultimul cuvânt în caz de dezacord prelungit cu Senatul pe baza adoptării unei legi. Acesta din urmă era format, în 2011, din 348 de senatori aleși pentru șase ani de către de (corp format, în principal, din aleșii locali). și, prin urmare, este considerat mai puțin reprezentativ decât în Adunarea Națională.\n\nPuterea executivă aparține, în primul rând, președintelui republicii, ales pentru un mandat de cinci ani, prin vot universal direct, majoritar, în două tururi de scrutin. Președintele este șeful statului și conducătorul suprem al armatei, el promulgă legi și poate . El numește primul ministru și, la propunerea acestuia, pe membrii guvernului. Guvernul poate fi demis prin moțiune de cenzură adoptată de Adunarea Națională. Atunci când președintele și majoritatea parlamentară nu aparțin aceluiași partid politic, se vorbește despre o situație de .\n\nPuterea judecătorească, la rândul ei, este separată în două ramuri, iar președintele dispune de dreptul de grațiere. Ea este subdivizată între un ordin administrativ, a cărui instanță supremă este , și un ordin judiciar, a cărui instanță supremă este . Dreptul francez, de tradiție romano-civilă, stipulează că orice acuzat, înainte de a fi condamnat, este presupus nevinovat, și că un caz se poate rejudeca prin apel la cererea uneia dintre părți..\n\nConformitatea legilor cu Constituția, reglementarea scrutinurilor și, în sens larg, respectul rolului instituțiilor statului, sunt controlate de .\n\nÎmpărțirea administrativ-teritorială și descentralizarea \n\nFranța metropolitană este împărțită în mai multe unități teritoriale, pe trei niveluri: comuna, departamentul și regiunea. Aceste unități sunt, în același timp, circumscripții administrative în care statul intervine prin intermediul serviciilor sale deconcentrate. Comunele, în număr de în metropolă, la 1 ianuarie 2014, corespund, în general, teritoriului unui sat sau oraș; ele sunt conduse de un , care alege un primar, care joacă, în același timp, rolul de reprezentant al unității teritoriale, cât și pe cel de reprezentant al statului în comună. Din anii 1990, cooperarea dintre comune a fost întărită prin apariția unor instituții publice de cooperare intercomunală, al căror rol este din ce în ce mai important. Departamentele, înființate în timpul Revoluției Franceze, sunt astăzi în număr de 96 în metropolă, unde sunt conduse de un , ai cărui membri sunt aleși din rândul cantoanelor, statul fiind reprezentat la acest nivel de un . În ce privește cele 13 de regiuni ale metropolei, a căror existență este de dată mai recentă, ele sunt conduse de un , iar statul este aici reprezentat de un prefect de regiune. La aceste unități administrativ-teritoriale se adaugă alte diviziuni, cum ar fi cantonul, arondismentul sau, mai recent, „”, dar ele nu sunt unități administrative, neavând administratori aleși.\n\nPrin comparație cu vecinii săi europeni, Franța a fost marcată de multă vreme de o puternică tendință de centralizare politică, unitățile teritoriale dispunând de puteri relativ restrânse. Această situație a evoluat însă mult începând cu anii 1980, la început în 1982-1983 cu legile , apoi, în 2002-2004, sub . În 2010, competențele administrațiilor teritoriale sunt numeroase, în special în ce privește unitățile școlare, transportul, dezvoltarea economică și acțiunea socială. Chiar și așa, suprapunerea mai multor niveluri și limita adesea neclară între competențele diferitelor instituții de la diferite niveluri constituie sursă de dezbateri pe marginea viitorului descentralizării, subiect asupra căruia s-a aplecat între 2008 și 2010.\n\nTeritoriile de peste mări \n\nTeritoriile franceze situate în afara Europei, care corespund fostelor colonii care au ales să rămână franceze, sunt și ele supuse unor regimuri administrative diferite de la caz la caz. Aceste teritorii, a căror situație economică este în general mai puțin bună ca cea a metropolei, beneficiază de numeroase ajutoare de stat.\n\nGuadelupa, Guyana franceză, Martinica, Réunion și, după 2011, Mayotte sunt, în același timp, departamente și regiuni de peste mări, cu statut similar celui al departamentelor și regiunilor metropolitane, deși legile franceze pot prevedea dispoziții specifice pentru ele. Aceste departamente, în afară de Mayotte, fac parte din regiunile ultraperiferice ale Uniunii Europene și sunt supuse legislației europene.\n\nCelelalte teritorii franceze de peste mări, cu excepția colectivităților Saint-Barthélemy și Saint-Martin, , deși locuitorii lor dispun de cetățenie comunitară. Este vorba despre cinci astfel de colectivități de peste mări, cu statute foarte diverse: Polinezia Franceză, Saint-Barthélemy, Saint-Martin, Saint-Pierre-et-Miquelon și Wallis și Futuna. Deși statul își păstrează anumite prerogative exclusive în aceste teritorii, ele sunt supuse, în mare parte, unei legislații specifice și beneficiază de regimuri speciale. Noua Caledonie este și ea o unitate teritorială Sui generis, cu autonomie foarte largă, unde, pe 4 noiembrie 2018 a avut loc un referendum privind independența, la care 56.9% din participanții la vot au ales rămânerea în cadrul Franței. În sfârșit, Teritoriile australe și antarctice franceze și insula Clipperton, care nu au locuitori permanenți, sunt administrate direct de stat sau de reprezentantul său.\n\nTendințe politice, partide și alegeri \n\nFără a fi comparabil cu cel american, sistemul politic francez și, în special, votul uninominal majoritar folosit la alegerile prezidențiale și legislative, tinde către o sau o tripolarizare a vieții politice. Ca urmare, se observă, de la începuturile celei de a Cincea Republici, o tendință de regrupare a partidelor cu frecvente întoarceri, iar electoratul principalelor partide tinde să se diminueze în folosul celor mai mici. Peisajul politic francez a cunoscut trei evoluții majore din anii 1980: căderea electoratului Partidului Comunist, scăderea treptată a electoratului de centru și creșterea voturilor pentru partidele de extremă dreapta. Aceste ultime două evoluții au fost însă parțial contrazise de scrutinele mai recente. Pe de altă parte, absenteismul este și el în creștere.\n\nÎncepând cu anii 1990, cele două partide politice principale din Franța sunt Uniunea pentru o Mișcare Populară (UMP) — înainte de 2002 se intitula (RPR) — și Partidul Socialist (PS). Uniunea pentru o Mișcare Populară este un partid de dreapta și centru-dreapta, membru al Partidului Popular European. Partidul Socialist este un partid de stânga și centru-stânga, membru al Partidului Socialist European. În 2012, președintele, primul ministru, mare parte din miniștri, deputați, senatori și președinți de consilii regionale sau generale erau membri ai acestuia din urmă. La viața politică din Franța participă și numeroase alte partide: cele mai importante sunt Frontul Național (FN - dreapta naționalistă), (UDI, centru-dreapta), (MoDem - centru), (centru-stânga), (ecologiști) și (stânga antiliberală).\n\nConducători actuali \nActualul președinte al Republicii este Emmanuel Macron. Ales la 7 mai 2017, și-a preluat atribuțiile la 14 mai 2017. El l-a numit pe actualul prim-ministru Édouard Philippe la 17 mai 2017. este președintele Senatului de la 1 octombrie 2014, iar François De Rugy este președintele Adunării Naționale de la 27 iunie 2017.\n\nFinanțele publice \nÎn Franța, taxele și impozitele directe reprezentau 44,4 % din PIB în 2006, țara aflându-se pe locul șase între membrii OECD după nivelul impozitelor, taxele având tendința de a crește. Contribuțiile sociale reprezintă aproape 38% din total, cu zece puncte procentuale mai mult ca media țărilor OECD; la polul opus, Franța este cea mai dezvoltată țară în care impozitul pe venit și cel pe societăți comerciale reprezintă cea mai mică parte a impozitelor directe.\n\nÎn ciuda nivelului ridicat al taxelor, cheltuielile publice le depășesc net, totalizând 53,9% din PIB pe 2006. Ca urmare, deficitul bugetar este ridicat, atingând, în 2007, 2,7% din PIB și chiar 7,9% în 2009, din pricina conjuncturii economice. Datoria publică a Franței atingea de euro la sfârșitul anului 2009, adică 75,8% din PIB față de 20,7% în 1980. Franța este, totuși, obligată să respecte criteriile Pactului de stabilitate și de creștere al zonei euro, care limitează deficitul bugetar la 3% din PIB și datoria publică la 60% din PIB.\n\nProtecția socială \nDe la înființarea sa în 1945, sistemul de asigurări sociale se află în centrul schemelor de protecție socială din Franța, deși statul, colectivitățile teritoriale și asigurările au un rol la fel de important. Întreținerea regimurilor de protecție socială de care trebuia să dispună anumite profesii înainte de 1945 explică marea complexitate a sistemului, care numără nu mai puțin de 120 de regimuri de bază și de regimuri complementare. Regimul general de asigurări sociale, care are, de departe, cel mai mare număr de afiliați, este împărțit în patru ramuri corespunzătoare alor patru riscuri majore: boală, accidente de muncă și boli profesionale, riscuri legate de bătrânește și familie. Dacă această protecție socială nu privea în primă fază persoanele active, ea s-a extins, puțin câte puțin, la toată populația activă și inactivă în numeroase domenii, de exemplu, prin crearea, în 1999, asigurării generale de sănătate. În plus, la sfârșitul anilor 1990, șase milioane de persoane depindeau de asistență socială.\n\nPrestațiile sociale sunt, în principal, finanțate prin contribuțiile sociale vărsate de populația activă (65,5 % din total în 2005), dar și — din ce în ce mai mult — de stat și de administrațiile locale. În 2005, cheltuielile de protecție socială — în sensul cel mai larg al termenului — reprezenta aproape 30% din PIB și peste 45% din venitul disponibil al gospodăriilor. În ciuda eforturilor guvernelor succesive de a controla cheltuielile sociale, acestea cresc rapid, În special, cresc cheltuielile cu sănătatea și cele cauzate de îmbătrânirea demografică, astfel că raportul între populația activă și cea inactivă de peste , care era de 3 în 1970, urma să atingă 2,07 în 2010 și 1,36 în 2050, în metropolă, conform INSEE. În sfârșit, rata mare a șomajului persistent contribuie la creșterea dezechilibrului, întrucât șomerii nu cotizează. Cheltuielile sociale explică ele singure cvasi-totalitatea creșterii cheltuielilor publice (în procentaj din PIB) începând cu 1960, iar bugetul asigurărilor sociale prezenta în 2009 un deficit de 23,5 miliarde de euro.\n\nApărarea \n\nFranța se află pe locul trei în lume după mărimea bugetului alocat apărării, conform Stockholm International Peace Research Institute, în urma Statelor Unite și Chinei, și este una dintre cele cinci țări recunoscute juridic drept „state dotate cu armament nuclear” prin Tratatul de Neproliferare Nucleară. Armata franceză este, alături de cea a Regatului Unit, una dintre cele mai bine dotate financiar din Europa. Franța îi dedică 2,5% din PIB (adică un buget de 39 de miliarde de euro în 2010), în timp ce alte țări europene (exceptând Regatul Unit și Grecia) dedică în medie apărării 1,5% din PIB.\n\nForțele militare sunt împărțite în patru armate principale: , marina națională, armata aerului și .\n\nÎncepând cu 1996, armata a devenit profesionistă, iar serviciul militar obligatoriu a fost înlocuit cu o . Cu o capacitate de circa , ea este desfășurată în diverse locuri din toată lumea, în țări ca Afganistan, Liban, Ciad, Coasta de Fildeș și Kosovo, dar și în virtutea tratatelor internaționale în Djibouti, în Senegal și în Gabon, fără a uita de trupele poziționate în teritoriile de peste mări. Ea mobilizează și alți în cadrul .\n\nApartenența la organizații internaționale \n\nFranța este unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene, ai spațiului Schengen și ai zonei euro. În același timp, este unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. În sfârșit, Franța este stat membru al mai multor organizații internaționale, precum: NATO, Organizația Mondială a Comerțului, OECD, G8, G20, Organizația Internațională a Francofoniei etc.\n\nÎncepând cu 1945, indiferent ce majoritate s-a aflat la putere, Europa a rămas o axă majoră a politicii externe franceze. Doi din cei șapte , Jean Monnet și Robert Schuman, sunt francezi; unul dintre obiective era pe atunci evitarea unui nou război mondial și facilitarea . Cu toate acestea, poziția Franței și a francezilor în raport cu Europa a fost adesea ambiguă: în 1954, Adunarea Națională a respins tratatul de înființare a Comunității Europene pentru Apărare, iar, în 2005, electoratul francez a respins, prin referendum, tratatul constituțional al Europei, și alte numeroase acțiuni ce au încetinit dezvoltarea procesului european.\n\nDe la tratatul de la Maastricht din 1992, domeniile în care Uniunea Europeană are competențe exclusive sunt din ce în ce mai numeroase. O mare parte din legile aplicabile în Franța erau în 2010 legi de nivel european, valabile în toată Uniunea, acestea primând în fața legilor naționale. Franța, țară de putere medie, nu ar putea avea greutate pe scena mondială în unele domenii decât ca țară-membră a UE. Piața europeană unificată și instaurarea monedei unice, în 1999, au antrenat profunde transformări ale economiei franceze, ale căror beneficii sunt încă în discuție. Deși Franța este principalul beneficiar al a Uniunii, ea face parte dintre țările contribuitoare nete la bugetul comunitar.\n\nPolitica externă și diplomația \nÎncepând cu președinția generalului de Gaulle (1958-1969), politica externă a Franței se caracterizează printr-o dorință de independență, în special față de Statele Unite, dorință ce s-a tradus prin păstrarea de către Franța a unui arsenal nuclear și prin retragerea Franței, între 1966 și 2009, din comandamentul integrat al NATO. Între anii 1960 și începutul anilor 2000, Franța a fost văzută ca aliat al lumii arabo-musulmane, critic în raport cu politica statului Israel.\n\nRețeaua reprezentanțelor diplomatice ale Franței este a doua din lume, ea deținând 156 de ambasade și 97 de puncte consulare răspândite pe cele cinci continente.\n\nFranța duce o politică activă de ajutorare a țărilor în curs de dezvoltare, în special a țărilor din Africa. Ajutorul public pentru dezvoltare reprezintă 0,39% din venitul național brut francez pe 2007, unul dintre cele mai ridicate niveluri din Europa de Vest.\n\nSimboluri republicane \n\nConform constituției celei de a Cincea Republici, Franța deține numeroase însemne, datând în mare parte din timpul Revoluției Franceze. Drapelul Franței este format din trei benzi verticale de lățime egală, colorate în albastru, alb și roșu. Imnul național este la Marseillaise, cântec compus de Rouget de Lisle în timpul Revoluției Franceze și adesea criticat pentru violența versurilor sale. În cele din urmă, deviza Republicii Franceze este compusă din cele trei cuvinte „Liberté, Égalité, Fraternité”.\n\nÎn rest, există diverse alte simboluri reprezentative pentru țară. În special, bustul lui Marianne, o femeie ce poartă bonetă frigiană, decorează primăriile localităților din țară, iar chipul ei este reprezentat pe timbrele poștale și pe monedele franceze de subdiviziune ale euro.\n\nDin 1999, guvernul francez s-a dotat cu un logo ce reunește drapelul și deviza țării, împreună cu silueta lui Marianne. Acest logo este utilizat în antetul tuturor documentelor publice ale administrației franceze.\n\nPopulația și societatea\n\nDemografie \n\nConform INSEE, la 1 ianuarie 2014, 66 milioane de oameni trăiau în Franța (cu excepția comunităților de peste mări și Noii Caledonii), dintre care 63,7 de milioane în metropolă și 2,1 milioane în departamentele de peste mări (inclusiv Mayotte). Dacă sunt incluși și cei de locuitori din comunitățile de peste mări (Polinezia Franceză, Saint-Pierre-et-Miquelon, Wallis și Futuna, Saint-Martin și Saint-Barthélemy) și din Noua Caledonie, populația întregului teritoriu francez atinge 66,6 milioane de locuitori, adică circa 1% din populația mondială. Recensăminte naționale generale se organizau la intervale regulate începând cu 1801, dar, din ianuarie 2004, se efectuează anual recensăminte în comunele cu peste , cu excepția comunităților de peste mări, și la fiecare cinci ani în rest.\n\nDupă o perioadă de slăbiciune în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, Franța a cunoscut o tranziție demografică rapidă, astfel că creșterea demografică a Franței a devenit una dintre cele mai puternice din Europa, combinată cu o rată a natalității superioară mediei europene (, în 2009, față de ) și un spor migratoriu pozitiv (circa în 2009). Drept rezultat, populația Franței a crescut cu 0,54% în 2009.\n\nÎn 2010, rata fertilității în Franța era de circa 2,01 și 27,3% dintre nou-născuții din metropolă aveau cel puțin un părinte născut în străinătate, dintre care 23,9% aveau un părinte născut în afara Uniunii Europene.\n\nÎn rest, structura piramidei vârstelor a evoluat de la începutul secolului al XXI-lea. Partea din populație cu vârste înaintate a crescut, din cauza creșterii speranței de viață (Franța se bucură de una dintre cele mai mari speranțe de viață din lume) și de ajungerea la vârsta a treia a generației — fenomen denumit acum . Proporția celor de peste 60 de ani în cadrul populației a crescut, astfel, de la 17% în 1980 la 22% în 2009 și va depăși o treime în 2050, conform INSEE.\n\nImigrația, populațiile străine și minoritățile vizibile \n\nConform demografului , 14 milioane de persoane (adică un sfert din populația țării) aveau, în 1999, cel puțin un părinte sau bunic imigrant. estima, în 2002, această proporție la circa o treime, dacă se merge înapoi până la nivel de străbunici.\n\nÎn 2010, Franța găzduia, conform definiției internaționale adoptate de ONU („persoane născute în altă țară decât cea în care locuiesc”), 7,2 milioane de imigranți, adică 11,1% din populație, dintre care 5,1 milioane (7,8%) născuți în afara Uniunii Europene. Ea se clasează pe locul al șaselea mondial, după Statele Unite (42,8 milioane), Rusia (12,3), Germania (9,8), Arabia Saudită (7,3), Canada (7,2), dar este înaintea Regatului Unit (7,0), a Spaniei (6,4) și a Italiei (4,8). Franța este, în același timp, una dintre statele Uniunii Europene care înregistrează procentajele cele mai mari de persoane provenite din familii de imigranți (din prima sau a doua generație) în rândul persoanelor între 25 și 54 de ani, cu 13,1% imigranți și 13,5% copii ai cel puțin unui imigrant, dând un total de 26,6%, înaintea Regatului Unit (24,4%), Țărilor de Jos (23,5%), Belgiei (22,9%), Germaniei (21,9%) și Spaniei (20,2%).\n\nConform definiției franceze, mai restrictive (străini născuți în afara teritoriului), Franța metropolitană număra, în 2008, 5,3 milioane de imigranți, sau cu mai mulți decât în 1999 și 8,3% din populația totală. 40% dintre aceștia aveau naționalitate franceză, pe care au putut-o obține prin naturalizare sau prin căsătorie. Imigranții sunt, în principal, proveniți din Uniunea Europeană (34%), din Maghreb (30%), din Asia (14%, dintre care o treime din Turcia) și din Africa subsahariană (11%). Copiii imigranților, descendenții direcți ai unuia sau alor doi imigranți reprezentau, în 2008, 6,5 milioane de persoane, adică 11% din populație. Trei milioane dintre aceștia aveau ambii părinți imigranți. În total, numărul imigranților și copiilor de imigranți (a doua generație) se ridica, în 2008, la 11,8 milioane, adică 19% din populație (dintre care puțin peste 5 milioane de origine europeană și 4 milioane de origine maghrebiană).\n\nImigranții obțin venituri, în medie, mai mici cu o treime decât neimigranții; în rândurile lor, cei fără studii superioare sunt de două ori mai numeroși și cei care trăiesc sub pragul sărăciei sunt de trei ori mai mulți. Totuși, la persoane cu situație socială similară, accesul la procesul de învățământ și veniturile pe care le realizează sunt apropiate de cele ale francezilor născuți în Franța.\n\nPopulația de imigranți, împreună cu cei care aparțin unor minorități vizibile, în Franța, sunt adesea victime ale discriminării . Pentru motive nedeterminate și aflate încă în discuție, o parte din această populație recurge la fundamentalismul religios. Se observă, însă, și o anumită convergență între modul de viață al populației imigrante și cel al vechilor francezi autohtoni.\n\nFamilie, sexualitate și egalitatea sexelor \nFranța era, în 2009, cea mai fertilă țară europeană după Islanda și Irlanda, cu o descendență finală a femeilor născute în 1959 de și cu un indicator conjunctural al fertilității de pe femeie ( în Franța metropolitană).\n\nSchimbările cunoscute de familia franceză între anii 1960 și 2000 sunt numeroase și profunde. Nașterile sunt, în majoritate, rezultatul planificării, în urma dezvoltării contracepției și permiterii avortului — peste 200.000 de întreruperi de sarcină sunt efectuate anual în Franța. Din ce în ce mai multe cupluri preferă în locul căsătoriei uniunile libere sau , un contract de uniune mai flexibil decât căsătoria.. În ceea ce privește divorțul, numărul lor s-a majorat de 3,2 ori între începutul anilor 1970 și sfârșitul anilor 2000.\n\nÎn ce privește alte forme de sexualitate, acestea sunt, în mare parte, acceptate în Franța, deși legea, adesea, precede mentalitățile în ceea ce privește toleranța față de minoritățile sexuale. Căsătoria cuplurilor de același sex, ca și adoptarea de copii de aceste cupluri, este legală în Franța începând cu 18 mai 2013.\n\nDeși locul femeilor în societatea franceză a evoluat mult de-a lungul secolului al XX-lea - evoluție favorizată, mai ales, spre sfârșitul secolului de numeroase legi împotriva discriminării -, Franța era, în 2009, încă departe de egalitatea bărbat-femeie. Pentru o slujbă cu normă întreagă, femeile primeau, în 2008, un salariu în medie cu 19% mai mic decât bărbații, iar discriminarea salarială pură se situa între 6 și 7% - conform Ministerului Muncii. La nivelul funcțiilor de decizie, femeile acced foarte rar: ele conduc doar 8% dintre întreprinderile care au mai mult de 200 de salariați, și nu reprezintă decât 18,5% dintre deputații aleși în 2007 și 13,1% din consilierii generali aleși în 2008.\n\nLimbi \nFranceza este limba vorbită majoritar în Franța și este, oficial, „limba republicii” - conform legii constituționale din 1992. Franța este a doua cea mai populată țară vorbitoare de franceză din lume, după Republica Democrată Congo, dar prima ca vorbitori de franceză. Franța duce o politică lingvistică activă în favoarea limbii franceze. Aceasta se poate vedea, între altele, la nivelul Organizației Internaționale a Francofoniei, din care Franța face parte, după cum face parte și din .\n\nÎn plus, orașele Le Havre, Lyon, Strasbourg, Bordeaux, Lille, Marseille, Nantes, Paris, Saint-Denis de la Réunion, Tours, orașele asociate d'Angoulême, Nice și Poitiers, gruparea de localități ce formează Comunitatea Aglomerării Evry Centre Essonne și Comunitatea Urbană Bordeaux, precum și Asociația Comunelor și Comunităților de Peste Mări-ACCD`OM sunt membre ale Asociației Internaționale a Primarilor Francofoni.\n\nÎn afara limbii franceze, în 1999, în Franța se mai vorbeau șaizeci și cinci de alte limbi, între care limbile regionale, cele ale imigranților și dialectele din DOM-TOM, conform unui raport al lingvistului .\n\nReligia \nÎncepând cu legea din 9 decembrie 1905, bisericile sunt strict separate față de stat în Franța: „Republica nu recunoaște, nu salarizează și nu subvenționează niciun cult religios […]” cu excepția regiuni Alsacia-Mosela, unde sunt recunoscute cultul catolic, două culte protestante și cultul mozaic. Religia catolică este și ea recunoscută în anumite teritorii și departamente de peste mări. Noțiunea de laicitate și reglementările ce derivă din ea sunt încă subiect de dezbatere, cum a fost cazul în 2003-2004, cu legea privind însemnele religioase în școlile publice.\n\nFranța este o țară de veche tradiție catolică, dar în care ponderea bisericii a scăzut considerabil. Doar 51% până la 64 % dintre persoanele întrebate se declară catolice în sondajele publicate în 2007, și o mare parte se declară agnostică, atee sau fără religie. În plus, sunt prezente și alte religii în proporții mai puțin importante, în special: iudaismul din Antichitate, diferite ramuri protestante din vremea Reformei și islamul de la sosirea în Franța a imigranților din Maghreb și din Orientul Mijlociu în secolul al XX-lea. De asemenea, pe teritoriul național, sunt prezente diverse culte creștine (Biserica Apostolică Armeană, , mormonismul, Biserica neo-apostolică, Martorii lui Iehova, menonitismul) sau non-creștine (hinduismul, budismul, bahaismul, alevismul).\n\nÎn principiu, statul francez interzice recensăminte cu caracter religios sau filosofic; estimările ponderii fiecărei confesiuni, a ateismului și agnosticismului rămân imprecise și dificil de realizat. Cu toate acestea, mai multe institute realizează regulat sondaje pentru evaluarea apartenenței religioase a francezilor.\n\nDincolo de aceste valori, pierderea influenței de către religii este un aspect major al evoluției societății franceze în secolele al XIX-lea–al XX-lea. Aproape 80% dintre bărbați și 70% dintre femeile care se declară catolici nu asistă niciodată la o slujbă religioasă. Chiar și în rândurile celor mai fervenți catolici, aplicarea preceptelor bisericii este în scădere: 31% dintre practicanții frecvenți au avut între 1995 și 2004 copii în afara căsătoriei. În 2006, puțin mai mult de un sfert din populație declara că „crede într-un dumnezeu”, în timp ce 60% se declarau atei sau agnostici.\n\nDorind „conștientizarea opiniei dincolo de sfera practicanților obișnuiți”, Conferința Episcopilor din Franța a propus pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului o „rugăciune pentru Franța”.\n\nEducația \n\nÎn Franța, educația este obligatorie de la șase la șaisprezece ani, iar școala publică este laică și gratuită. Dacă formarea și plata serviciului de educație, ca și alegerea programelor, cad în sarcina statului, gestiunea unităților școlare primare și secundare este în sarcina comunităților teritoriale locale.\n\nÎnvățământul primar se desfășoară în două faze: 1) grădinița, la care merg copiii foarte mici, are ca scop învățarea primelor cunoștințe, socializarea și fixarea elementelor fundamentale de limbaj și numere; apoi, către vârsta de șase ani, copiii învață în 2) școli primare, al căror principal obiectiv este învățarea lecturii, scrisului și aritmeticii, precum și o educație civică.\n\nÎnvățământul secundar se desfășoară și el în două cicluri. Primul se desfășoară în colegii (școli gimnaziale) și se încheie cu obținerea . A doua se desfășoară în licee și se încheie cu examene finale și naționale: (profesional, tehnologic și general), precum și cu certificatul de aptitudini profesionale (certificatul de aptitudini profesionale agricole în învățământul agricol).\n\nÎnvățământul superior prezintă particularitatea coabitării între universități și sistemul grandes écoles, în care se intră, în general, prin concurs, în urma absolvirii unor clase pregătitoare. Învățământul superior pentru diploma de tehnician superior și clasele pregătitoare pentru grandes écoles se desfășoară în cadrul liceelor, sau în unități private. Grandes écoles sunt, adesea, considerate a fi mai performante și mai elitiste decât universitățile.\n\nAproape 17% dintre elevii învățământului primar și secundar sunt școlarizați în unități private, cea mai mare parte sub contract de asociere cu statul și, adesea, cu cultele religioase.\n\nFranța a cunoscut în perioada postbelică o mărire considerabilă a ratei de școlarizare. În 1936, mai puțin de 3% dintr-o promoție obținea bacalaureatul; acest procentaj a depășit 30% în 1985 și 60% în 1995. Totuși, această democratizare a învățământului nu a înlăturat și inegalitățile sociale: 25% din copiii de muncitori, născuți între 1974 și 1978 au obținut diplome de învățământ superior, față de 75% din copiii proveniți din clase sociale mai înstărite. Aceste inegalități sunt și mai puternice la nivel de grandes écoles: doar 2,9% dintre studenții admiși la Școala Națională de Administrație în 2008 aveau vreun părinte muncitor.\n\nDupă de comparare a sistemelor de educație națională, rezultatele sistemului educațional francez sunt dezamăgitoare în raport cu alte state membre ale OECD, în special în ce privește creșterea inegalităților, conform anchetei PISA pe 2003. În ciuda planurilor de prevenire a analfabetismului, acesta afectează 3,1 milioane de persoane, adică 9% din populația cu vârste între 18 și 65 de ani școlarizată în Franța.\n\nSănătate \n\nSistemul sanitar francez este, în mare parte, finanțat de ramura pentru sănătate a sistemului de asigurări sociale. Numărul de medici la de locuitori era de 3,22 în 2008, una dintre ratele cele mai ridicate din lume. Francezii beneficiază de una dintre speranțele de viață cele mai ridicate din lume, atât în rândul femeilor, cât și în rândul bărbaților, deși rata mortalității premature (înainte de 65 de ani) este ridicată. Cheltuielile cu sănătatea pe cap de locuitor se ridicau la anual în 2008, ceea ce plasează Franța înaintea marilor săi vecini europeni, dar în urma Elveției, Norvegiei, Danemarcei, Luxemburgului și Statelor Unite. Între 1950 și 2006, cheltuielile dedicate îngrijirilor și achiziției de bunuri medicale a urcat de la 2,5 la 8,8% din PIB.\n\nCu toate acestea, sănătatea locuitorilor Franței nu este optimă în toate domeniile. În ciuda scăderii consumului de vin începând cu anii 1960, francezii rămân pe locul al doilea în clasamentul celor mai mari consumatori de alcool din Europa de Vest, după irlandezi. 29% din persoanele între 18–75 de ani fumau zilnic în 2005, în ciuda intenselor campanii de luptă contra tabagismului. În ce privește drogurile ilegale, cel mai consumat este cannabisul: 39% dintre bărbații între 18 și 25 de ani îl consumaseră în 2005, conform Observatorului Francez pentru Droguri și Toxicomanii.\n\nÎn plus, Franța este una din țările europene care cunoaște cele mai mari probleme de depresie și este cel mai mare consumator de antidepresive de pe continent, precum și una dintre țările europene în care rata sinuciderilor este cea mai ridicată.\n\nMass-media \n\nÎn Franța, a instituit și, în același timp, a reglementat libertatea presei.\n\nDacă presa regională, săptămânală și tematică se vinde bine în Franța, presa cotidiană națională de informații generale este foarte puțin difuzată în afara capitalei. De aceea, cele cinci titluri principale ale acestei categorii (Le Figaro, Le Monde, Aujourd’hui en France, și La Croix) nu vând împreună decât mai puțin de un milion de exemplare zilnic, în comparație cu cotidianul japonez care se vinde singur în peste 14 milioane de exemplare.\n\nÎncepând cu 1981, după legalizarea posturilor de „radio libere”, posturile de radio publice administrate de Radio France sunt concurate de posturi private, adesea deținute de mari grupuri media. De aceea, între primele patru posturi de radio după audiența cumulată în perioada noiembrie-decembrie 2009 (RTL, , și ) doar al treilea este post public. Similar, după apariția primului post privat de televiziune (Canal +) în 1984, au apărut câteva sute de posturi TV private, difuzate prin eter, prin cablu sau prin satelit sau, mai recent, prin semnal digital terestru. Cele trei posturi principale sunt TF1, France 2 și M6, dintre care doar France 2 aparține grupului public France Télévisions.\n\nÎn ce privește accesul la Internet, acesta s-a democratizat cu adevărat abia la începutul anilor 2000. În decembrie 2009, 65% dintre francezii de cel puțin 11 ani navigau pe Internet.\n\nÎntre 2002 și 2009, Franța a trecut de pe locul 11 pe locul 43 în clasamentul libertății presei în lume, conform organizației Reporteri fără frontiere.\n\nSport \n\nSportul francez este caracterizat printr-o veche tradiție sportivă și printr-o largă varietate de discipline sportive practicate la nivel înalt. Franța are un rol important în organizarea sportului modern și palmaresul său, începând cu sfârșitul secolului al XX-lea, face din ea una dintre cele mai puternice țări din lume în numeroase domenii sportive. În anul 2012, Franța se situa pe locul al patrulea în (și a doua țară din Europa după Rusia), care contabilizează peste sportive.\n\nFotbalul este cel mai popular sport, având peste 2,3 milioane de jucători legitimați (dintre care 97% bărbați), popularitatea sa fiind întreținută de dubla victorie a echipei naționale masculine la Campionatul Mondial din 1998 și, apoi, la cel european din 2000. Tenisul (al doilea sport ca număr de practicanți), echitația, judo, baschetul, handbalul și golful sunt și ele foarte practicate, fără a uita de rugby (echipa națională este anual participantă la Turneul celor Șase Națiuni) și de pétanque, mai ales în sudul țării.\n\nAproape șapte milioane de francezi practică schiul pe timp de iarnă, cel mai des în afara vreunei întreceri sportive.\n\nCele mai renumite competiții sportive desfășurate în Franța sunt turneul internațional de tenis de Grand Slam de la Roland Garros, desfășurat în cartierul din Paris, și Tour de France, în plus, țara a organizat Campionatul Mondial de Fotbal 1998 precum și Campionatul European de Fotbal 2016.\n\nParticipare asociativă, sindicală și politică \n\nDacă rata participării la alegeri este în scădere, cea a participării la proteste este, în schimb, în creștere. În 2008, 42% dintre francezi participaseră la cel puțin o manifestație, față de 25% în 1981. Prin comparație cu alte țări dezvoltate, Franța este adesea considerată a fi o țară cu greve și manifestații frecvente.\n\nDar această participare punctuală la evenimente contestatare nu se traduce și printr-un important angajament în partide politice. În ce privește rata de sindicalizare (8%), ea este cea mai scăzută dintre țările bogate, deși este cea mai mare în ce privește sectorul public. În schimb, francezii sunt foarte implicați în mediul asociativ: 14 milioane de voluntari sunt membri în peste un milion de asociații, care beneficiază de un statut legal - conform legii din 1 iulie 1901.\n\nEconomia \n\nEconomia Franței este o economie socială de piață, bazată pe proprietatea privată. Există o puternică intervenție a statului în economie, începută după al Doilea Război Mondial, deși ea a început să fie contestată după anii 1980. Economia franceză este, în principal, una axată pe servicii.\n\nÎn studiul publicat de INSSE, valoarea patrimoniului național a fost evaluată la miliarde de euro în 2007. În 2010, numai patrimoniul francezilor atinsese la sfârșitul anului anterior o cifră de aproape miliarde de euro, adică de opt ori totalul veniturilor; rata de economisire a atins nivelul excepțional de circa 16% din venituri.\n\nVeniturile populației și dezvoltarea umană \nVeniturile francezilor și puterea lor de cumpărare au crescut de-a lungul secolului al XX-lea și de-a lungul anilor 2000, dar într-o manieră inegală, care a accentuat inegalitățile economice între gospodării. În medie, salariile persoanelor ce lucrau în sectorul privat cu normă întreagă au atins în 2007 brut, sau net pe lună, față de brut, adică net lunar pentru bugetari. Veniturile provenite din proprietatea mobiliară sau imobiliară nu reprezentau decât 9% din venitul primar brut al gospodăriilor, dar această parte este deosebit de variabilă de la o gospodărie la alta.\n\nÎn 2007, 7,2% din francezi dispuneau de un venit cu 50% mai mic decât venitul median (pragul de sărăcie definit în Franța), deși jumătate din ei erau angajați, adesea, cu jumătate de normă și pe baza (SMIC). SMIC privește de persoane în iulie 2008 și era echivalent cu brut pe oră în 2012). De la 200 la de persoane nu aveau, în 2009, un domiciliu fix, în principal, în Paris și în marile orașe.\n\nÎn 2007, Indicele Dezvoltării Umane al Franței era de 0,961, care plasează țara pe locul al optulea în lume. Totuși, în același an, Franța nu era decât a douăsprezecea între țările Uniunii Europene după PIB pe cap de locuitor în dolari americani la rata de schimb de atunci, deși ocupa locul al șaptelea în 1987, scădere ce se explică, în principal, printr-o slabă creștere a PIB-ului francez.\n\nPiața forței de muncă \n\nDeși Franța a cunoscut în perioada „” o situație apropiată de șomaj zero — doar în cursul anilor 1960, economia franceză a creat 1,6 milioane de locuri de muncă —, ea se confruntă de la sfârșitul anilor 1970 cu un șomaj ridicat, în ciuda fluctuațiilor care au creat speranțe de revenire la șomajul zero. În al treilea trimestru al anului 2013, 10,5% din populația activă din Franța era în șomaj în sensul definit de Biroul Internațional pentru Muncă. Șomajul îi afectează în mod deosebit pe cei tineri, cei mai puțin instruiți, pe străini și, într-o mai mică măsură, pe femei. Diferența între bărbați și femei în termeni de rată a șomajului tind să dispară. În 2012, 9,7% dintre femeile active erau în șomaj, față de 10% dintre bărbații activi. Șomerii de lungă durată reprezintă o treime din ansamblul total al șomerilor și sunt cei pentru care reinserția este adesea cea mai dificilă.\n\nSituația forței de muncă din Franța este marcată și de mutațiile profunde și structurale în termeni de statut și de sector de activitate. Munca salariată a devenit principala formă de muncă remunerată în Franța, reprezentând 89,5% din totalul angajaților în 2008. de persoane, adică o persoană activă din cinci, muncea la sfârșitul 2007 în sectorul bugetar. În plus, forța de muncă se polarizează: locurile de muncă din agricultură nu mai reprezintă decât mai puțin de 2% începând de prin anii 1970, iar ponderea locurilor de muncă din industrie s-a înjumătățit între 1978 și 2007, de la 28 la 14% din forța de muncă, ceea ce face din Franța o .\n\nPrincipalele sectoare de activitate \n\nÎn ciuda menținerii la nivel înalt a agriculturii și a industriei, economia franceză este astăzi în principal o economie a serviciilor. Acest sector este din ce în ce mai autonom și devine principalul motor al creșterii economice naționale.\n\nAgricultura și industria agroalimentară \nCa și alte țări industrializate, Franța a cunoscut fenomenul exodului rural și scăderea gradului de angajare în agricultură; acesta din urmă rămâne mai important decât în alte țări ale Europei de Vest: agricultura implica 3% din forța de muncă activă în 2006, față de 2,5% în Germania și 1,3% în Regatul Unit. Agricultura franceză a fost considerabil modernizată și mecanizată în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în special datorită implementării programelor inițiate prin .\n\nFranța numără exploatații agricole având în 2006 în medie , ceea ce o face principala putere agricolă europeană. Specializarea regională a Franței pe tipuri de producție este în curs de accentuare, iar produsele agricole franceze sunt adesea protejate prin denumiri de origine controlată, care delimitează un teritoriu agricol. Franța este principalul producător mondial de vin, în ciuda concurenței recente a vinurilor din „noile lumi”; ea figurează, de asemenea, printre primii producători mondiali de cereale, zahăr, produse lactate și de . Peste 80% din produsele exportate au fost mai întâi transformate într-una dintre cele mai dezvoltate industrii agroalimentare din lume. Cu toate acestea, în anii 2000, agricultura franceză se confruntă cu dificultăți legate de supraproducție, poluarea pe care o produce și cu venituri deosebit de inegale între producători. De asemenea, pescuitul pare a fi un sector în criză.\n\nIndustria \nFranța este a patra putere industrială a lumii. În ciuda polarizării către sectorul serviciilor, la nivelul economiei naționale, întreprinderile industriale reprezentau în 2006 71,4% din PIB și 79% din exporturi.\n\nIndustria se caracterizează prin evoluții contrastante: pe lângă industrii moderne și dinamice, care fac din Franța unul din liderii mondiali în numeroase domenii (industria automobilelor, aeronautică, aerospațială, agro-alimentară, electronică, energetică nucleară, farmaceutică, cosmetică, a produselor de lux), numeroase industrii tradiționale (minerit, industria textilă, industria lemnului, a încălțămintei, a construcțiilor navale, siderurgia) sunt în curs de reducere a efectivelor și a cifrei de afaceri, obligând întregi regiuni (în special Nord-Pas-de-Calais și Lorena) la o dureroasă reconversie economică. Unei perioade de din anii 1960, care a permis dezvoltarea a numeroase orașe din vestul și din sudul țării, i-a urmat o perioadă de creștere slabă a producției industriale, care se explică îndeosebi prin delocalizări către țările în care forța de muncă este mai ieftină.\n\nDar deși producția se face din ce în ce mai des în străinătate, întreprinderile franceze rămân predominante în numeroase domenii.\n\nUnele ocupă primul loc mondial în domeniul lor de activitate (de exemplu, Areva - în cel al construcției de centrale nucleare, Danone - în cel al produselor lactate, L'Oréal - în cosmetică, sau Michelin - în industria anvelopelor).\n\nEnergie \n\nDupă dispariția completă a producției franceze pe bază de cărbune, în 2005, petrolul, gazele naturale și, mai ales, electricitatea sunt principalele forme de energie consumate în Franța. Dacă Franța nu mai produce țiței decât marginal, cele treisprezece rafinării în funcțiune pe teritoriul țării permit satisfacerea a peste 90% din cererea națională. Grupul francez Total, care deține concesiuni în întreaga lume este a șasea companie mondială și a cincea din domeniu. Ponderea în consumul energetic a gazelor naturale a crescut din anii 1970, dar 97% din gaz este importat, în special din Rusia, Algeria și din Marea Nordului. În schimb, Franța produce mai multă energie electrică decât consumă, mai ales, datorită celor 59 de reactori nucleari (al doilea parc nuclear din lume după cel american), care, în 2008, produceau peste 76% din energia electrică a țării, dar al cărui impact asupra mediului este subiect de controverse. În ce privește sursele de energie regenerabilă, rolul lor în producția franceză de electricitate este în creștere și, în 2008, depășise 13%, datorită, în mare parte. energiei hidroelectrice.\n\nComerț și artizanat \n\nÎncepând cu anii 1970, sectorul comerțului a fost bulversat de explozia marilor magazine de retail, care atrăgeau două treimi din cheltuielile alimentare în Franța, în 2008. Ca urmare, numeroase magazine mici au dispărut, deși în 2009 se constata o mică revenire a lor în zonele centrale ale orașelor, în special . Puterea deținută de câteva mari companii — Carrefour, de exemplu, este a doua companie mondială din sector — le permite acestora să impună, într-o oarecare măsură, prețul producătorilor, tinzând pe acea piață spre un monopson.\n\nÎn ciuda concurenței întreprinderilor industriale, artizanatul a reușit să-și păstreze un loc important în economia franceză.\n\nTurismul \n\nFranța este țara cea mai vizitată din lume de turiști străini, cu peste 82 de milioane de vizite primite în 2007, dar numai a treia din lume după achizițiile de pachete turistice internaționale. Sectorul turistic reprezenta, în 2005, aproape direcți, și cel puțin tot atâția angajați indirecți. Peste de nopți de cazare au fost efectuate de turiști în Franța, în 2007, din care o parte în cele de case de vacanță din țară. Motivele acestui tip de turism sunt diverse: este vorba atât despre turismul cultural (îndreptat, în special, către Paris), cel balnear (în special pe Coasta de Azur), cel natural, turismul de afaceri (Parisul este principala destinație mondială pentru acest tip de turism), de recreere (Disneyland Paris este de departe cel mai frecventat parc de distracții din Europa) și de practicarea sporturilor de iarnă (în special, în ). Atracțiile turistice cele mai vizitate sunt, în marea lor majoritate, situate în Île-de-France (Disneyland Paris, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel, Palatul de la Versailles ); dar și câteva obiective din provincie atrag și ele numeroși turiști, cum ar fi castelele din Valea Loarei, mont Saint-Michel, Rocamadour, , din Colmar, sau\n\nCercetare \nFranța dedică o parte, în general, ridicată din PIB (2,02% în 2009), dar aceste cheltuieli sunt finanțate, mai ales, de sectorul public (41% în 2008) și sunt dedicate cercetării fundamentale mai mult decât în alte țări ale Uniunii Europene și a fortiori ale OECD. Dacă cercetarea franceză se află la originea a numeroase descoperiri și a fost răsplătită în numeroase rânduri, numărul de brevete deținute de întreprinderile franceze este relativ scăzut,, mai ales că relațiile între întreprinderile private și cercetarea publică sunt, adesea, considerate mediocre.\n\nMare parte din cercetători lucrează în centrele publice de cercetare, cum ar fi CNRS (Centre national de la recherche scientifique). Începând cu 2002, majoritatea acestor centre de cercetare sunt organizate în colaborare cu universitățile și companiile, pentru a forma poli de competitivitate (71 în 2007).\n\nFinanțe și asigurări \n\nSectorul bancar francez este caracterizat de multă vreme printr-o slabă concentrare, prin ferma reglementare și prin ponderea importantă a sectorului public, dar această situație s-a schimbat în anii 1990 și în anii 2000. Băncile franceze BNP Paribas, Société générale și Crédit agricole se plasează pe locurile al patrulea, al nouălea, respectiv al zecelea în lume, în 2009, în sectorul lor de activitate. Sectorul asigurărilor ocupă și el un loc important în economia franceză, Axa fiind cea mai mare companie de asigurări din Europa.\n\nBursa din Paris, filială a Euronext din 2000, este piața oficială de valori mobiliare din Franța. Indicele CAC 40, care regrupează cursurile a 40 de acțiuni dintre cele mai tranzacționate, reprezintă o capitalizare totală de peste de euro la sfârșitul anului 2009.\n\nLocul Franței în economia mondială \nÎn 2009, Franța era a cincea putere economică mondială după PIB nominal sau a noua în termenii parității puterii de cumpărare. Ea este pe locul al patrulea în lume, în 2010, după numărul de întreprinderi clasate în primele 500 din lume.\n\nEconomia franceză este foarte deschisă, mai ales către partenerii europeni (65% din exporturile franceze). Această situație se leagă, parțial, de epuizarea sau de insuficiența resurselor miniere și energetice, care o obligă să importe, și de dimensiunile relativ reduse ale țării. Ea se explică, însă, și prin importanța exporturilor. Conform unui studiu efectuat de firma de audit KPMG și publicat în 2006, „Franța oferă, în general, costuri de implantare mai reduse ca marii săi vecini europeni, nu doar în energie, transporturi și pe piața imobiliară, dar și pe cea a forței de muncă.” Cu o cotă din piața mondială de circa 8%, Franța este al doilea exportator de produse agroalimentare realizate intern, datorită, în special, exporturilor de alcool.\n\nTotuși, Comerțul exterior al Franței întâmpină și importante dificultăți. Din 2004, Franța cunoaște un deficit al din ce în ce mai crescut (−75,4 milliards de dolari în 2009), situație ce se explică parțial prin nivelul ridicat al monedei euro în raport cu dolarul. Între 1990 și 2006, cota din piața mondială deținută de Franța în ceea ce privește exporturile de mărfuri a scăzut de la 6,3 la 4,1%; Franța nu mai era, în 2009, decât al cincilea importator și al șaselea exportator mondial. Conform Eurostat, această scădere a comerțului exterior francez este cauzată, parțial, de o creștere a costurilor salariale pe oră.\n\nLa 13 ianuarie 2012, agenția de rating Standard & Poor's a anunțat scăderea ratingului Franței, care avea AAA, cea mai bună cotație. Acum, ea nu mai are decât AA+, cu perspectivă negativă. Agențiile similare Fitch și Moody's i-au păstrat, însă, cotația triplu A.\n\nPatrimoniul cultural\n\nPatrimoniul arhitectural \nFranța deține un patrimoniu arhitectural bogat, mărturie a unei lungi istorii și a întâlnirii mai multor curente diferite.\n\nIncluse în patrimoniul mondial \nDintre cele 753 de bogății culturale clasificate în patrimoniul mondial de către UNESCO la 27 ianuarie 2012, 34 sunt din Franța, ea fiind a treia țară din lume după numărul de situri culturale de pe această reputată listă. Patrimoniul arhitectural francez clasificat în lista UNESCO include atât edificii culturale religioase (cum ar fi, de exemplu, ), cât și civile (castelele din Valea Loarei), industriale (), militare ( de Vauban) și urbane ( din Nancy, centrul istoric al Strasbourgului). Ea conține exemple de arhitectură din toate epocile, de la arhitectura romană () până la cea postbelică (), trecând prin capodoperele arhitecturii romane (Biserica din Saint-Savin sur Gartempe), gotică (catedrala din Chartres) și clasică (canal du Midi).\n\nClădiri de interes istoric \nÎncă din 1840, în Franța, clădirile de interes istoric, arhitectural, patrimonial sau cultural pot fi înscrise sau clasificate de către stat ca monumente istorice, ca și anumite bunuri mobile (clopote), ceea ce le asigură o protecție juridică, precum și ajutoare privind restaurarea și întreținerea. La data de 31 decembrie 2008, în Franța existau de monumente istorice înscrise sau clasificate. Franța a dat lumii arhitecți ce au contribuit la formarea patrimoniului arhitectural francez și european în toate epocile istoriei sale, cu figuri ca în Evul Mediu, Lescot, și în Renaștere, Mansart, Le Vau, Hardouin-Mansart, Gabriel și în perioadele clasică și neoclasică, Viollet-le-Duc, Garnier și Eiffel în secolul al XIX-lea și Le Corbusier și în epoca modernă.\n\nPatrimoniu artistic și evenimente culturale \n\nDacă producțiile artistice sunt atestate în spațiul corespunzător Franței actuale încă din preistorie, nu se poate vorbi despre o „artă franceză” înainte de debutul celui de al II-lea mileniu al erei noastre, în perioada când au început să se formeze statul și un poporul francez. Începând de atunci, artele franceze vor evolua, în mare parte, similar cu restul Europei de Vest, urmând cu o artă romană în secolele al XI-lea–al XII-lea și una gotică din secolele al XII-lea–al XV-lea; celebrarea puterii monarhiei franceze, a unui „spațiu privilegiat” (A. Chastel) și reprezentarea sacrului au făcut parte din temele predilecte ale unei arte, în principal, comandate de puterea politică sau religioasă. Renașterea și dezvoltarea clasicismului în secolul al XVII-lea și, apoi, a neoclasicismului în secolul al XVIII-lea sunt atât expresia unei căutări a ordinii, cât și a aparatului de influențe antice și italiene; tot în epoca modernă apar figuri individuale de artiști, cum ar fi pictorii Fouquet, Poussin, , le Lorrain, Watteau, Boucher, Chardin, Fragonard, , David, Gros și Ingres, sau sculptorii , , , și . În secolele al XIX-lea–al XX-lea, Franța a jucat un rol major în marile curente și revoluții artistice occidentale: romantismul (Delacroix) și Géricault), realismul (Courbet), impresionismul (Monet, Renoir, Manet, Degas) și neoimpresionismul (Seurat, Van Gogh, Cézanne, Gauguin), fauvismul (Matisse, Derain, Vlaminck), cubismul (Braque, Picasso, Léger) și chiar suprarealismul (Duchamp) numără printre reprezentanții lor artiști francezi sau care au creat în Franța. La rândul său, Auguste Rodin a revoluționat sculptura la sfârșitul secolului al XIX-lea.\n\nSpre deosebire de mai multe țări care au o singură figură de mare scriitor național, literatura franceză are numeroase figuri importante și renumite de valoare aproximativ echivalentă. Este dificil de alcătuit o listă, dar din Evul Mediu pot fi amintiți poeții Chrétien de Troyes și Villon; în secolul al XVI-lea, romancierul Rabelais, eseistul Montaigne și poeții Du Bellay și Ronsard care au marcat Renașterea. În secolul al XVII-lea, dramaturgii Corneille, Racine și Molière, poetul Boileau, fabulistul La Fontaine și neclasificabilul Pascal au menținut și au restabilit ordinea cu ajutorul rațiunii; în secolul al XVIII-lea, autorii luminilor Voltaire, Diderot și Rousseau, romancierii Prévost, Laclos și Sade și dramaturgii Marivaux și Beaumarchais au criticat societatea epocii, abordând subiecte până atunci interzise. În secolul al XIX-lea, romanul cunoaște un apogeu, cu Stendhal, Balzac, Hugo, Dumas, Flaubert și Zola, dar nici celelalte genuri nu au încetat, având ca reprezentanți pe memorialistul Chateaubriand și pe poeții Lamartine, Musset, Baudelaire, Vigny, Rimbaud și Mallarmé. În secolul al XX-lea, este și mai dificilă identificarea unor figuri majore; pot fi însă amintiți, printre alții, poeții Apollinaire, Éluard, Aragon, Char și Prévert, romancierii Proust, Gide, Céline, Sartre, Camus și Sarraute, dramaturgii Giraudoux, Cocteau, Beckett și Eugène Ionesco.\n\nÎmpărțită în Evul Mediu între o artă religioasă inspirată din cântecul gregorian și cântecul profan al trubadurilor și menestrelilor, muzica franceză a atins un anume apogeu începând cu perioada clasică, cu compozitori ca Lully și Charpentier în secolul al XVII-lea, Rameau în secolul al XVIII-lea, Berlioz, Gounod și Bizet în secolul al XIX-lea, sau Debussy în secolul al XX-lea — mulți dintre acești artiști au compus opere. De la începutul secolului al XX-lea, muzica așa-numită „populară” a luat avânt, amestecând genuri specifice Franței (chanson-ul franțuzesc) până la genuri importate (rock și rap), și a făcut posibile vedete ca , Johnny Hallyday, , sau care au vândut zeci de milioane de discuri.\n\nCinematografia, inventată în 1895, la Lyon de către frații Lumière, rămâne o importantă activitate în Franța, în ciuda concurenței hollywoodiene: în 2005, Franța era al șaselea producător mondial și primul producător european de filme de lung metraj. Cinematografia franceză s-a îndreptat, în special după anii 1980, către genul comediei și cinematografiei de autor, și a produs în anii 2000 câteva filme de succes mondial, cum ar fi Le Fabuleux destin d’Amélie Poulain sau . Festivalul internațional de film, organizat anual la Cannes, este evenimentul cultural cel mai mediatizat din lume\n\nAtașată principiului , Franța își protejează cultura, în special prin cotele obligatorii de filme franțuzești ce trebuie difuzate de posturile de televiziune și prin cele de muzică franceză ce trebuie difuzată la radio.\n\nÎndelungata tradiție științifică \nÎncepând cu Evul Mediu, Franța a fost locul cunoașterii și al descoperirilor majore. Universitatea din Paris, înființată în 1200, a fost încă de la originea sa și până în epoca contemporană una dintre cele mai importante din Occident. La 1 septembrie 2010, 56 de francezi primiseră un premiu Nobel și unsprezece au obținut medalia Fields.\n\nÎn secolul al XVII-lea, René Descartes a definit o metodă de obținere a cunoștințelor științifice, în timp ce Blaise Pascal a rămas celebru pentru activitatea sa în domeniul probabilității și al mecanicii fluidelor. Secolul al XVIII-lea a fost marcat de activitatea biologului Buffon și a chimistului Lavoisier, care a descoperit rolul oxigenului în ardere, în timp ce Diderot și D’Alembert au publicat Encyclopédie. În secolul al XIX-lea, Augustin Fresnel} a devenit fondatorul opticii moderne, Sadi Carnot a pus bazele termodinamicii, iar Louis Pasteur a fost un pionier al microbiologiei. În secolul al XX-lea, pot fi amintiți matematicianul și fizicianul Henri Poincaré, fizicienii Henri Becquerel, Pierre și Marie Curie, deveniți celebri pentru studiile lor în domeniul radioactivității, fizicianul Paul Langevin și virusologul Luc Montagnier, co-descoperitor al virusului HIV.\n\nGastronomie \n\nBucătăria franceză este renumită în special pentru produsele agricole de calitate: numeroase vinuri (șampania, vinul de Bordeaux sau etc.) și brânzeturi (roquefort, camembert etc.), dar și datorită gastronomiei de înaltă calitate, practicată începând cu secolul al XVIII-lea. Totuși, bucătăria franceză este extrem de variată, și este formată, în esență, din specialități regionale renumite care au cucerit întreg teritoriul țării, cum ar fi alsaciană, , din Mans, , foie gras aquitan, cassoulet-ul din Languedoc, provensal sau lioneze. În plus, teritoriul țării este brăzdat de adevărate frontiere culinare, între un nord consumator de unt și hașmă și un sud consumator de ulei și usturoi, și între regiuni unde se folosesc roadele pământului (de exemplu, ) și altele în care bucătăria se centrează pe produsele marine (Provence). Aceste frontiere au însă tendința să dispară, datorită joncțiunii între modurile de viață și avântul pe care îl are o bucătărie mondializată.\n\n„Masa gastronomică a francezilor” este înscrisă, din 16 noiembrie 2010, în a UNESCO.\n\nAlinierea culturală internațională \n\nÎncepând cu Evul Mediu, Franța deține un rol decisiv în istoria artistică, culturală, intelectuală și politică a numeroase țări. În particular, multe dintre fostele ei colonii încă îi mai utilizează limba și au legislație, instituții politice și chiar sisteme fiscale similare. Politica culturală este un aspect major în politica externă franceză începând de la mijlocul secolului al XX-lea.\n\nInfluența culturală mondială a Franței trece, în primul rând, prin limba franceză, limbă a elitelor și a diplomației europene până la începutul secolului al XX-lea. Franța este a doua țară francofonă din lume, după Republica Democrată Congo. Franceza este o limbă vorbită de circa 220 de milioane de persoane din toată lumea, și este una dintre cele două limbi de lucru ale Organizației Națiunilor Unite și a agențiilor sale, dar și una dintre cele trei principale limbi de lucru ale Comisiei Europene și din cele ale Uniunii Africane. Franța este membru-fondator al Organizației Internaționale a Francofoniei, care grupa, în 2011 75 de țări și care promovează limba franceză, precum și valorile democratice și drepturile omului..\n\nPrezența culturală a Franței în străinătate este întreținută nu numai prin reprezentanțe diplomatice, cât și printr-o rețea extinsă a Alianței Franceze și prin cele peste 400 de unități școlare franceze din străinătate. În plus, Franța se află la originea înființării unor instituții media de orientare internațională, cum ar fi postul de radio RFI sau lanțurile de televiziune TV5 Monde (comun în mai multe țări) și France 24.\n\nNote și bibliografie\n\nNote de completare\n\nReferințe\n\nBibliografie \n \n\n \n\n \n\n \n\n \n\n \n\n \n\n \n\n \n\n \n\n \n\n \n\n \n\n \n\n Site-ul Institutului Național pentru Statistică și Studii Economice din Franța (INSEE)\n\n Altele\n\nLegături externe \n\nGuvernul Francez:\n Site-ul Oficial al Serviciilor Publice Franceze\n Site-ul oficial al Cărții de Telefon Franceză\n Ghid pentru Franța de la Oficiul Pentru Turism al Guvernului Francez\n\nProfiluri de țară:\n Encyclopaedia Britannica\n CIA - The World Factbook \n Ziua Națională a Franței, 14 iulie 2011, Amos News\n\n \nState membre ale Organizației Națiunilor Unite\nPagini peste 100K\nEponime ale elementelor chimice"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți să îmi spui despre acest subiect: 2002?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "2002 (MMII) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de marți. A fost al 2002-lea an d.Hr., al 2-lea an din mileniul al III-lea și din secolul al XXI-lea, precum și al 3-lea an din deceniul 2000-2009. A fost desemnat:\n Anul Internațional al Ecoturismului și al Muntelui.\n Anul Caragiale, în România aniversându-se 150 de ani de la nașterea dramaturgului I.L. Caragiale.\n Anul Național al Științei, în Marea Britanie.\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n 1 ianuarie: Bancnotele și monedele euro au fost introduse în 12 țări ale Uniunii Europene.\n\nFebruarie \n 8 februarie: Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Salt Lake City, Utah, Statele Unite.\n\nMartie \n\n 18 martie: A început recensământul din România.\n\nAprilie \n 1 aprilie: Țările de Jos a devenit prima țară din lume unde eutanasia a fost legalizată.\n 9 aprilie: La Westminster Abbey au loc funeraliile Reginei mamă Elizabeth a Marii Britanii.\n 27 aprilie: Andrei Pleșu, fondator și rector al Institutului de studii avansate New Europe College din București, a primit Premiul Joseph–Bech pe anul 2001.\n 27 aprilie: Echipa masculină de seniori a devenit campioană europeană la gimnastică, cu ocazia desfășurării celui de–al 25–lea Campionat European de gimnastică artistică.\n\nMai \n\n 1 mai: La Salonul Internațional al Invențiilor și Produselor Noi de la Geneva, ediția a XXX-a, România a câștigat 67 de medalii (din care 15 de aur) și trei premii speciale, ceea ce a clasat-o pe primul loc între cele 44 de țări. Printre premianți sunt profesorii Universității Bioterra din București – medalie de aur pentru vodca ecologică și de argint pentru sucul fără conservanți Carotina.\n\n 25 mai: Al 47-lea concurs muzical Eurovision a avut loc în Tallinn, Estonia.\n\nIunie \n 3 iunie-9 iunie: S-a desfășurat, la Cluj, prima ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania, primul festival din România destinat exclusiv lung-metrajelor.\n 4 iunie: Jubileul reginei Elisabeta a II-a care celebrează 50 de ani de domnie.\n 5 iunie: La Institutul de boli cardiovasculare „Prof. Dr. C.C. Iliescu ” din București a fost efectuat primul autotransplant cardiac, intreventie chirurgicală constând în explantarea cordului pacientului, repararea și redimensionarea în afara corpului pacientului și reimplantarea sa.\n 15 iunie: Lansarea, în România, a postului de televiziune MTV România; invitat de onoare la spectacolul inaugural a fost interpretul de muzică latino Enrique Iglesias.\n 21 iunie: Michael Schumacher își câștigă al cincilea titlu mondial în Formula 1 și astfel egalează recordul lui Juan Manuel Fangio, stabilit în 1957.\n 30 iunie: Brazilia învinge Germania cu scorul de 2-0 și câștigă Campionatul Mondial de Fotbal din Coreea de Sud și Japonia\n\nIulie\n\n 9 iulie: Organizația Unității Africane este desființată și înlocuită cu Uniunea Africană.\n\nSeptembrie \n 2 septembrie: Specialiștii Institutului Clinic Fundeni au realizat, în premieră națională, un transplant de măduvă în cazul leucemiei acute.\n\n 10 septembrie: Elveția, cunoscută pentru neutralitatea sa, se alătură Națiunilor Unite.\n 23 septembrie: Belgia: A intrat în vigoare legea care aprobă eutanasia, Belgia fiind a doua țară din lume, după Țările de Jos, care a legalizat eutanasia.\n 26 septembrie: Feribotul senegalez supraîncărcat Le Joola s-a răsturnat în largul coastelor Gambiei; numărul estimat al morților a fost de peste 1.800 persoane.\n\nOctombrie \n\n 12 octombrie: Esplanade - Theatres on the Bay, un centru pentru desfășurările culturale și artistice care a fost inaugurat în Singapore.\n 23 octombrie: Rebelii ceceni au ocupat un teatru din centrul Moscovei luând aproximativ 700 de ostatici.\n\nNoiembrie \n 18 noiembrie: Bursa de Valori București a fost admisă ca membru corespondent al Federației Europene a Burselor de Valori, care cuprinde 31 de membri plini și 8 asociați din rândul burselor mari din Europa.\n 21/22 noiembrie: La summitul de la Praga, șapte țări au fost invitate spre a începe negocierile de aderare cu NATO: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia. Țările invitate s-au alăturat NATO în 2004.\n 23 noiembrie: Președintele Statelor Unite ale Americii, George W. Bush, a sosit la București, într-o vizită oficială. Este cel de-al patrulea președinte american care a vizitat România, după Gerald Ford, Richard Nixon și Bill Clinton.\n\nDecembrie \n 12 decembrie: Uniunea Europeană a invitat zece țări candidate la aderare – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru și Malta – să i se alăture începând cu data de 1 mai 2004. Numărul membrilor UE crește astfel de la 15 la 25. Pentru România și Bulgaria a fost fixat ca termen al aderării anul 2007.\n 15 decembrie: Pentru prima dată, România a fost nominalizată în cadrul galei Premiilor MTV Europa (Barcelona) prin introducerea secțiunii \"Cel mai bun artist român\". Câștigătoare a fost trupa \"Animal X\".\n\nNedatate \n Populația estimată a Terrei: 6,215 miliarde locuitori (conf. Population Reference Bureau, 2002).\n\nNașteri\n\nIanuarie \n6 ianuarie: Nanami Yanagawa, cântăreață japoneză\n\nFebruarie \n 3 februarie: Radu Drăgușin, fotbalist român\n 5 februarie: Davis Cleveland (Davis Richard Cleveland), actor american de film\n\nMartie \n 3 martie: Lorenzo Musetti, jucător de tenis italian\n 8 martie: Denisa Golgotă, sportivă română (gimnastică artistică)\n 9 martie: Ionuț Mitran, jucător profesionist român de fotbal\n 10 martie: Evhen Malîșev, soldat și biatlonist ucrainean (d. 2022)\n 15 martie: Andrei Istrate, fotbalist român\n\nAprilie \n2 Aprilie Emma Myers,actriță Americană\n 5 aprilie: Adela Iosif, fotbalistă română\n 7 aprilie: Laura Bretan, solistă de operă româno-americană (soprană)\n 8 aprilie: Skai Jackson (Skai Syed Jackson), actriță americană\n 16 aprilie: Ovidiu Perianu, fotbalist\n\nMai \n 9 mai: Cree Cicchino, actriță americană\n 10 mai: Bianca Mihaela Lixandru, cântăreață română\n13 mai: Zoe Wees, cântăreață germană\n\nIunie \n 7 iunie: Darius Grosu, fotbalist român\n 25 iunie: Mason Vale Cotton, actor american\n 28 iunie: Marta Kostiuk, jucătoare de tenis ucraineană\n\nAugust \n 4 august: Kieron Williamson, pictor englez\n 5 august: Otto Hindrich, fotbalist român\n 22 august: Andrei Bani, fotbalist român\n 22 august: Ahmed Bani, fotbalist\n\nSeptembrie \n 6 septembrie: Leylah Annie Fernandez, jucătoare de tenis canadiană\n 10 septembrie: Darius Șerban, sănier român\n 12 septembrie: Filip Ugran, pilot de curse român\n 23 septembrie: Ștefan Pănoiu, fotbalist român\n 27 septembrie: Jenna Ortega, actriță americană\n 30 septembrie: Maddie Ziegler (Madison Nicole Ziegler), actriță americană\n\nOctombrie \n\n 6 octombrie: Cleopatra Stratan, cântăreață și actriță română, născută în Republica Moldova\n 8 octombrie: Zheng Qinwen, jucătoare de tenis chineză\n 10 octombrie: Thomas Kuc, actor brazilian\n 12 octombrie: Nicholas David Ionel, jucător român de tenis\n 31 octombrie: Ansu Fati, fotbalist guineobissauan\n\nNoiembrie \n 10 noiembrie: Eduardo Camavinga, fotbalist angolez\n13 noiembrie: Emma Răducanu, jucătoare britanică de tenis, de etnie română\n 19 noiembrie: Gaia Cauchi, cântăreață malteză\n 25 noiembrie: Pedri, fotbalist spaniol\n\nDecembrie \n 8 decembrie: Ianis Stoica, fotbalist român\n 21 decembrie: Clara Tauson, jucătoare de tenis daneză\n 27 decembrie: Octavian-George Popescu, fotbalist născut în 2002\n 31 decembrie: Ștefan Baiaram, fotbalist român\n\nDecese\n\nIanuarie \n 1 ianuarie: Efim Levit, 80 ani, evreu basarabean, istoric și critic literar sovietic și moldovean (n. 1921)\n 5 ianuarie: Gheorghe Scripcă, 71 ani, scriitor român (n. 1930)\n 8 ianuarie: Alexandr Mihailovici Prohorov, 85 ani, fizician rus, laureat al Premiului Nobel (1964), membru de onoare al Academiei Române (n. 1916)\n 12 ianuarie: Cyrus Roberts Vance, 84 ani, secretar de stat al SUA (1977-1980), (n. 1917)\n 13 ianuarie: Ferdinand Weiss, 69 ani, pianist român (n. 1932)\n 16 ianuarie: Robert Hanbury Brown, 85 ani, astronom și fizician britanic (n. 1916)\n 17 ianuarie: Camilo José Cela, 85 ani, scriitor spaniol, laureat al Premiului Nobel (1989), (n. 1916)\n 18 ianuarie: Dimitrie Păcurariu, 76 ani, critic si istoric român (n. 1925)\n 22 ianuarie: Peter Bardens, 56 ani, muzician britanic (n. 1945)\n 22 ianuarie: A. H. Weiler, 93 ani, scriitor și critic de film american (n. 1908)\n 23 ianuarie: Pierre Bourdieu, 71 ani, sociolog francez (n. 1930)\n 23 ianuarie: Gheorghe Lambru, 66 ani, acordeonist român (n. 1935)\n 23 ianuarie: Robert Nozick, 63 ani, filosof american (n. 1938)\n 24 ianuarie: Andrei Mercea, 76 ani, fotbalist român (n. 1925)\n 27 ianuarie: John James, 87 ani, pilot britanic de Formula 1 (n. 1914 )\n 28 ianuarie: Tibor Bálint, 69 ani, scriitor și traducător maghiar (n. 1932)\n 28 ianuarie: Astrid Lindgren, 94 ani, scriitoare suedeză (n. 1907)\n 30 ianuarie: Inge Morath (n. Ingeborg Hermine Morath), 78 ani, fotografǎ austriacǎ (n. 1923)\n\nFebruarie \n 1 februarie: Hildegard Knef (Hildegard Frieda Albertine Knef), 76 ani, actriță, cântăreață germană (n. 1925)\n 3 februarie: Aglaja Veteranyi, 39 ani, scriitoare română (n. 1962)\n 4 februarie: Agatha Barbara, 78 ani, politiciană malteză (n. 1923)\n 4 februarie: Prințul Sigvard, Duce de Uppland (n. Sigvard Oscar Fredrik Bernadotte), 94 ani, născut în Suedia (n. 1907)\n 4 februarie: Eve Titus, 79 ani, scriitoare americană de cărți pentru copii (n. 1922)\n 6 februarie: Max Ferdinand Perutz, 87 ani, biolog austriac laureat al Premiului Nobel (1962), (n. 1914)\n 8 februarie: Zizinho (Thomaz Soares da Silva), 80 ani, fotbalist brazilian (n. 1921)\n 9 februarie: Prințesa Margareta, 71 ani, sora reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit (n. 1930)\n 10 februarie: Serghei Bolgarin, 76 ani, militar sovietic din R. Moldova (n. 1925)\n 14 februarie: Nándor Hidegkuti, 79 ani, fotbalist (atacant) și antrenor maghiar (n. 1922)\n 14 februarie: Domènec Balmanya Perera, 87 ani, fotbalist spaniol (n. 1914)\n 15 februarie: Titus Moisescu, 79 ani, muzicolog român (n. 1922)\n 15 februarie: Kevin Tod Smith, 38 ani, actor și cântăreț neozeelandez (n. 1963)\n 15 februarie: Kevin Smith, actor neozeelandez (n. 1963)\n 19 februarie: Marcela Rusu, 76 ani, actriță română de scenă și voce (n. 1926)\n 19 februarie: Mátyás Tóth, fotbalist maghiar (n. 1918)\n 20 februarie: Cristian Neamțu, 21 ani, fotbalist român (portar), (n. 1980)\n 20 februarie: Ion Țugui, 68 ani, scriitor român (n. 1933)\n 22 februarie: Chuck Jones (Charles Martin Jones), 89 ani, animator american (Tom si Jerry), (n. 1912)\n 22 februarie: Barbara Valentin (n. Ursula Ledersteger), 61 ani, actriță austriacă (n. 1940)\n\nMartie \n\n 2 martie: Cozma Lostun, 70 ani, episcop român (n. 1931)\n 5 martie: Tamara Dobrin, 77 ani, comunistă română (n. 1925)\n 7 martie: Alexandru Balaci, 86 ani, critic și istoric literar român (n. 1916)\n 8 martie: Dan Marțian, 66 ani, deputat român (1990-1992), (n. 1935)\n 9 martie: Leonard Gershe, scriitor american (n. 1922)\n 10 martie: Massimo Morsello, 42 ani, poet, muzician, militant naționalist italian (n. 1958)\n 10 martie: Howard Thompson, 82 ani, jurnalist și critic de film american (n. 1919)\n 10 martie: Ilie Udilă, 71 ani, acordeonist român (n. 1930)\n 11 martie: James Tobin, 84 ani, economist american (n. 1918)\n 12 martie: Gheorghe Iliescu-Călinești, 69 ani, sculptor român (n. 1932 )\n 13 martie: Hans-Georg Gadamer, 102 ani, filosof german (n. 1900)\n 13 martie: Bayliss Levrett, 88 ani, pilot american de Formula 1 (n. 1914)\n 14 martie: Iohan-Peter Babiaș (n. Jan Piotr Babiasz), 49 ani, politician român de etnie poloneză (n. 1952)\n 14 martie: Cherry Wilder (n. Cherry Barbara Grimm), 71 ani, scriitoare neozeelandeză (n. 1930)\n 18 martie: R. A. Lafferty (Raphael Aloysius Lafferty), 87 ani, scriitor american de literatură SF (n. 1914)\n 20 martie: George Macovescu, 81 ani, comunist român (n. 1913)\n 23 martie: Enzo Barboni, 79 ani, director de imagine și regizor italian (n. 1922)\n 23 martie: Leif Wager, 80 ani, actor și cântăreț finlandez (n. 1922)\n 24 martie: César Milstein, 74 ani, om de știință argentinian de etnie evreiască, laureat al Premiului Nobel (1984), (n. 1927)\n 24 martie: Bob Said, 69 ani, pilot american de Formula 1 (n. 1932)\n 26 martie: Dumitru Corbea (n. Dumitru Cobzaru), 91 ani, poet român (n.1910)\n 27 martie: Milton Berle (n. Milton Berlinger), 93 ani, actor american de film de etnie evreiască (n. 1908)\n 27 martie: Dudley Moore (Dudley Stuart John Moore), 66 ani, actor britanic (n. 1935)\n 27 martie: Billy Wilder (n. Samuel Wilder), 95 ani, regizor american (n. 1906)\n 30 martie: Regina mamă Elizabeth Marii Britanii (n. Elizabeth Angela Marguerite Bowes-Lyon), 101 ani, (n. 1900)\n\nAprilie \n 1 aprilie: Simo Häyhä (aka Moartea albă), 96 ani, militar finlandez (n. 1905)\n 2 aprilie: Shigeo Sugimoto, 75 ani, fotbalist japonez (n. 1926)\n 5 aprilie: Layne Thomas Staley, 34 ani, bariton american (n. 1967)\n 5 aprilie: Arthur Ponsonby, 11th Earl of Bessborough, 89 ani, politician britanic (n. 1912)\n 6 aprilie: Petru Dumitriu, 77 ani, scriitor român (n. 1924)\n 7 aprilie: John Agar, 81 ani, actor de film, american (n. 1921)\n 8 aprilie: María Félix (María de los Ángeles Félix Güereña), 87 ani, actriță, fotomodel și cântăreață mexicană (n. 1914)\n 8 aprilie: Florin Mitroi, 64 ani, pictor român (n. 1938)\n 10 aprilie: Haim Cohen (n. Chaim Hermann Cohn), 91 ani, jurist israelian (n. 1911)\n 10 aprilie: Yuji Hyakutake, 51 ani, astronom japonez (n. 1950)\n 10 aprilie: Cristian Panait, 29 ani, procuror român (n. 1973)\n 11 aprilie: Branko Bauer, 81 ani, regizor croat de film (n. 1921)\n 11 aprilie: Mișu Dulgheru, 93 ani, ofițer român (n. 1909)\n 12 aprilie: Gabriel Raksi, 63 ani, fotbalist român (atacant), (n. 1938)\n 13 aprilie: Miklós Nagy, 77 ani, istoric literar și profesor universitar maghiar (n. 1924)\n 13 aprilie: Desmond Titterington, 73 ani, pilot britanic de Formula 1 (n. 1928)\n 15 aprilie: Damon Knight, 79 ani, scriitor american de literatură SF (n. 1922)\n 16 aprilie: Cristina Luca Boico, 85 ani, militantă comunistă română (n. 1916)\n 18 aprilie: Thor Heyerdahl, 87 ani, etnolog norvegian (n. 1914)\n 18 aprilie: Pál Reizer, 59 ani, episcop român (n. 1943)\n 20 aprilie: Hieronymus Menges, 91 ani, preot romano-catolic român (n. 1910)\n 20 aprilie: Drăgan Muntean, 47 ani, interpret român de muzică populară din Ținutul Pădurenilor Hunedoarei (n. 1955)\n 22 aprilie: Vera Proca Ciortea, 87 ani, maestră de dans, română (n. 1915)\n 22 aprilie: Soja Jovanović, 80 ani, prima femeie regizoare sârbă și iugoslavă (n. 1922)\n 22 aprilie: Victor Frederick Weisskopf, 93 ani, fizician austro-american (n. 1908)\n 23 aprilie: Gopal Baratham, 66 ani, scriitor singaporez (n.1935)\n 26 aprilie: Hans Heinrich von Thyssen-Bornemisza (n. Hans Heinrich Àgost Gábor Tasso Freiherr von Thyssen-Bornemisza de Kászon et Impérfalva), 81 ani, om de afaceri și colecționar de artă născut în Țările de Jos (n. 1921)\n 26 aprilie: Brândușa Prelipceanu, 53 ani, jurnalistă și traducătoare română (n. 1949)\n 27 aprilie: Ruth Handler, 85 ani, inventatoare americană (păpușa Barbie), (n. 1916)\n 28 aprilie: Alexandr Ivanovici Lebed, 52 ani, general și politician rus (n. 1950)\n\nMai \n 2 mai: Constanța Crăciun, 88 ani, comunistă română (n. 1914)\n3 mai: Barbara Anne Castle, 91 ani, politiciană britanică (n. 1910)\n5 mai: Clarence Seignoret, 83 ani, al treilea președinte al Dominicăi (1983-1993), (n. 1919)\n6 mai: Pim Fortuyn, 54 ani, politician neerlandez (n. 1948)\n6 mai: Ion Manole, 81 ani, lăutar român (n. 1920)\n7 mai: Masakatsu Miyamoto, 63 ani, fotbalist japonez (n. 1938)\n11 mai: Joseph Bonanno, 97 ani, liderul familiei Bonnano (1931-1968), (n. 1905)\n13 mai: Valeri Lobanovski, 63 ani, fotbalist (atacant) și antrenor ucrainean (n. 1939)\n14 mai: Florica Mitroi (n. Florica Doancă), 58 ani, poetă și ziaristă română (n. 1944)\n17 mai: Elena Petrovici Radivoi, 94 ani, profesoară de limba română și culegătoare de folclor din Voivodina (n. 1908)\n17 mai: Ladislau Kubala, 74 ani, fotbalist (atacant) și antrenor maghiar (n. 1927)\n18 mai: The British Bulldog (n. David Smith), 39 ani, wrestler britanic (n. 1962)\n20 mai: Stephen Jay Gould, 60 ani, paleontolog, biolog evoluționist și istoric al științei, american (n. 1941)\n21 mai: Niki de Saint Phalle (n. Cathérine Marie-Agnès Fal de Saint Phalle), 65 ani, artistă plastică franceză (n. 1930)\n22 mai: Ruth Williams Khama, 78 ani, soția președintelui Seretse Khama (Botswana), născută în Regatul Unit (n. 1923)\n22 mai: Alexandru Todea, 89 ani, cardinal român (n. 1912)\n23 mai: Pierre de Boisdeffre, 75 ani, istoric, diplomat și critic literar francez (n. 1926)\n24 mai: Umberto Bindi, 70 ani, cantautor italian (n. 1932)\n25 mai: Ștefan Augustin Doinaș (n. Ștefan Popa), 80 ani, poet, eseist, traducător român (n. 1922)\n26 mai: Irinel Liciu (n. Silvia Lia Voicu), 74 ani, balerină română (n. 1928)\n\nIunie \n 1 iunie: Costache Agafiței, 92 ani, pictor si grafician român (n. 1909)\n 4 iunie: Nineta Gusti, 88 ani, actriță română de teatru și film (n. 1913)\n 7 iunie: Bunțea Crupnic, 91 ani, evreică basarabeană, membră a Partidului Comunist din Belgia, al mișcării de rezistență și al rețelei de informații Orchestra Roșie (n. 1911)\n 7 iunie: George Ioan Dănescu, 63 ani, general român și ministru de interne (1992-1994), (n. 1938)\n 9 iunie: Peter Mokaba, 43 ani, membru al parlamentului sud-african (n. 1959)\n 10 iunie: John Joseph Gotti jr., 61 ani, gangster american (n. 1940)\n 11 iunie: Regīna Ezera, 71 ani, autoare letonă (n. 1930)\n 13 iunie: Gheorghe Bulgăr, 82 ani, pedagog român (n. 1920)\n 14 iunie: Albert Band, 78 ani, regizor și producător de film franco-american (n. 1924)\n 17 iunie: Fritz Walter (n. Friedrich Walter), 81 ani, fotbalist german (atacant),(n. 1920)\n 21 iunie: Timothy Findley (n. Timothy Irving Frederick Findley), 71 ani, romancier și dramaturg canadian (n. 1930)\n 22 iunie: Yoshio Okada, 75 ani, fotbalist japonez (n. 1926)\n 22 iunie: Ion Petreuș, 56 ani, interpret de muzică populară românească (n. 1945)\n 23 iunie: Enzo Barboni, regizor de film italian (n. 1922)\n 24 iunie: Pierre Werner, 88 ani, politician luxemburghez (n. 1913)\n 27 iunie: John Alec Entwistle, 57 ani, muzician britanic (The Who), (n. 1944)\n 29 iunie: Rosemary Clooney, 74 ani, actriță și cântăreață americană (n. 1928) \n 29 iunie: Ole-Johan Dahl, 70 ani, informatician norvegian (n. 1931)\n 29 iunie: François Périer, 82 ani, actor francez de teatru și film (n. 1919)\n\nIulie \n 1 iulie: Pius Brânzeu, 91 ani, medic chirurg român, membru al Academiei Române (n. 1911)\n 1 iulie: Mihail Krug, 40 ani, cântăreț rus (n. 1961)\n 1 iulie: Pius Brânzeu, chirurg român (n. 1911)\n 3 iulie: Kenneth Ross MacKenzie, 90 ani, fizician american (n. 1912)\n 3 iulie: Alexandru Smochină, 87 ani, jurist și deținut politic român (n. 1915)\n 3 iulie: Irina Nicolau, 56 ani, folcloristă, eseistă română (n. 1946)\n 4 iulie: Laurent-Moise Schwartz, 87 ani, matematician francez (n. 1915)\n 6 iulie: John Michael Frankenheimer, 72 ani, regizor de film, american (n. 1930)\n 8 iulie: Pavel Bechet, 45 ani, actor din R. Moldova (n. 1957)\n 8 iulie: Constantin \"Costică\" Rădulescu, 68 ani, antrenor român de fotbal (n. 1934)\n 9 iulie: Rod Steiger, 77 ani, actor american (n. 1925)\n 9 iulie: Madron Seligman (Madron Richard Seligman), 83 ani, politician britanic (n. 1918)\n 10 iulie: Paul Ioachim, 71 ani, actor român, dramaturg, director de teatru (n. 1930)\n 13 iulie: Benny Peled (n. Benjamin Weidenfeld), 73 ani, general israelian (n. 1928)\n 15 iulie: György Fehér, 63 ani, regizor și scenarist maghiar (n. 1939)\n 16 iulie: John Cocke, 77 ani, informatician american (n. 1925)\n 17 iulie: Gabriela Manole-Adoc, 76 ani, sculptoriță română (n. 1926)\n 18 iulie: Kyoko Togawa, 37 ani, actriță și cântăreață japoneză (n. 1964)\n 23 iulie: Leo McKern, 82 ani, actor australian (n. 1920)\n 23 iulie: William Luther Pierce, 68 ani, naționalist american (n. 1933)\n 23 iulie: Katya Paskaleva, 56 ani, actriță bulgară de teatru și film (n. 1945)\n 24 iulie: Maurice Denham (William Maurice Denham), 92 ani, actor englez (n. 1909)\n 25 iulie: Alexandru Rațiu, 86 ani, preot greco-catolic român (n. 1916)\n 27 iulie: Ronald Brown (Ronald William Brown), 80 ani, politician britanic (n. 1921)\n 27 iulie: Ronald Brown, politician britanic (n. 1921)\n 28 iulie: Aurelian Gulan, 80 ani, militar român (n. 1922)\n 28 iulie: Archer Martin (Archer John Porter Martin), 92 ani, chimist britanic, laureat al Premiului Nobel (1952), (n. 1910)\n 31 iulie: Elena Curelaru, 80 ani, poetă si pictoriță română (n. 1922)\n\nAugust \n 1 august: Francisco Arcellana, 85 ani, scriitor, poet, eseist, critic, jurnalist și profesor filipinez (n.1916\n 3 august: Niculiță Secrieriu, 64 ani, pictor român (n. 1938)\n 5 august: Francisco Coloane, 92 ani, scriitor chilian (n. 1910)\n 6 august: Edsger Wybe Dijkstra, 72 ani, informatician neerlandez (n. 1930)\n 7 august: Petru Vintilă, 80 ani, poet, prozator și dramaturg român (n. 1922)\n 7 august: Aurel Vișovan, 76 ani, liderul rezistenței anticomuniste din Maramureș și șeful Grupului Legionar Maramureș între anii 1946 și 1948 (n. 1926)\n 10 august: Kristen Nygaard, 75 ani, informatician norvegian (n. 1926)\n 11 august: Galen Avery Rowell, 61 ani, alpinist american (n. 1940)\n 12 august: Victor Teleucă, 69 ani, poet, eseist, traducător și publicist român din R. Moldova (n. 1933)\n 15 august: Dumitru Bordeianu, 80 ani, student la Medicină în Iași (n. 1921)\n 18 august:Turpal-Ali Atgheriev, 33 ani, ministrul Siguranței Naționale al Republicii Cecenia (n.1969)\n 24 august: Cornelis Johannes van Houten (n. Kees van Houten), 82 ani, astronom neerlandez (n. 1920)\n 25 august: Dorothy Coade Hewett, 79 ani, scriitoare australiană (n. 1923)\n 25 august: Karolina Lanckorońska, 104 ani, femeie poloneză, istoric și luptător de rezistență al celui de-al Doilea Război Mondial (n. 1898)\n 26 august: Simion Vârgolici, 99 ani, preot ortodox român (n. 1902)\n 29 august: Tita Chiper, 68 ani, jurnalistă română (n. 1934)\n 29 august: Lance Macklin, 82 ani, pilot britanic de Formula 1 (n. 1919)\n 31 august: Martin Kamen (Martin David Kamen), 89 ani, biochimist canadiano-american (n. 1913)\n 31 august: Farhad Mehrad, 58 ani, cântăreț iranian (n. 1944)\n 31 august: George Porter, 81 ani, chimist britanic, laureat al Premiului Nobel (1967), (n. 1920)\n\nSeptembrie \n 1 septembrie: Nicolae Șchiopu, 68 ani, general român (n. 1933)\n 2 septembrie: Angela Rodica Ojog-Brașoveanu, 63 ani, scriitoare română de romane polițiste (n. 1939)\n 3 septembrie: Nicolae Neacșu, 77 ani, lăutar român (n. 1924)\n 4 septembrie: Cornel Vulpe, 72 ani, actor român (n. 1930)\n 7 septembrie: Eugen Coșeriu (aka Eugenio Coseriu), 81 ani, filolog român (n. 1921)\n 7 septembrie: Mihály Nagymarosi, 82 ani, fotbalist maghiar (n. 1919)\n 11 septembrie: Kim Hunter, 79 ani, actriță americană (n. 1922)\n 12 septembrie: Grigori Entelis, 71 ani, evreu basarabean, sociolog, doctor în filosofie, profesor sovietic și moldovean (n. 1930)\n 13 septembrie: Alexander Kazanțev, 96 ani, scriitor rus de literatură SF (n. 1906)\n 14 septembrie: Sofian Boghiu, 90 ani, duhovnic ortodox și pictor bisericesc român (n. 1912)\n 14 septembrie: Lolita Torres, 72 ani, actriță și cântăreață argentiniană (n. 1930)\n 15 septembrie: James Munro (n. James William Mitchell), 76 ani, scriitor britanic (n. 1926)\n 15 septembrie: Jean Rousset, 92 ani, critic literar elvețian (n. 1910)\n 15 septembrie: Mircea Belu, 61 ani, actor român de teatru (n. 1941)\n 15 septembrie: Gustav al VI-lea Adolf al Suediei, 90 ani (n. 1882)\n 18 septembrie: Mauro Ramos (Mauro Ramos de Oliveira), 72 ani, fotbalist brazilian (n. 1930)\n 21 septembrie: Robert L. Forward (Robert Lull Forward), 70 ani, fizician american (n. 1932)\n 24 septembrie: Dezső Kemény, 77 ani, scriitor maghiar (n. 1925)\n 25 septembrie: Jacques Borel, 76 ani, scriitor francez (n. 1925)\n 30 septembrie: Meinhard Michael Moser, 78 ani, botanist și micolog austriac (n. 1924)\n 30 septembrie: Robert Battersby, 77 ani, politician britanic (n. 1924)\n\nOctombrie \n1 octombrie: Ilie Ceaușescu, 76 ani, general român, fratele lui Nicolae Ceaușescu (n. 1926)\n2 octombrie: Tiberiu Olah, 74 ani, compozitor, profesor și muzicolog român (n. 1928)\n4 octombrie: Gwen Araujo (Gwen Amber Rose Araujo), 17 ani, adolescentă americană (n. 1985)\n4 octombrie: André Baron Delvaux, 76 ani, regizor de film, belgian (n. 1926)\n7 octombrie: Vasile Gheorghe (aka Gigi Kent), 51 ani, om de afaceri român (n. 1951)\n11 octombrie: Friedrich Halmen, 90 ani, handbalist român de etnie germană (n. 1912)\n14 octombrie: Norbert Schultze, 91 ani, compozitor și dirijor german (n. 1911)\n16 octombrie: Ileana Berlogea, 70 ani, istoric, profesor și critic de teatru, român (n. 1931)\n18 octombrie: Iancu Fischer, 78 ani, filolog român de etnie evreiască (n. 1923)\n20 octombrie: Constantin Andreescu, 92 ani, deputat român (1990-1992), (n. 1910)\n21 octombrie: Bernardino Pérez Elizarán (aka Pasieguito), 77 ani, fotbalist și antrenor spaniol (n. 1925)\n23 octombrie: Alexandra Picunov, 73 ani, sculptoriță din Republica Moldova (n. 1928)\n24 octombrie: Hernán Gaviria, 32 ani, fotbalist columbian (n. 1969)\n25 octombrie: René Thom, 79 ani, matematician și epistemolog francez (n. 1923)\n25 octombrie: Richard Harris (Richard St. John Harris), 72 ani, actor irlandez (n. 1930)\n26 octombrie: Karl Siegfried Unseld, 78 ani, editor german și director al Suhrkamp Verlag (n. 1924)\n27 octombrie: Sesto Pals, 89 ani, poet suprarealist român (n. 1913)\n29 octombrie: Marina Berti, 78 ani, actriță italiană (n. 1924)\n31 octombrie: Raf Vallone, 86 ani, actor italian (n. 1916)\n\nNoiembrie \n 2 noiembrie: Eduard Covali, 72 ani, regizor de teatru, român (n. 1930)\n 3 noiembrie: Lonnie Donegan, 71 ani, cântăreț britanic (n. 1931)\n 4 noiembrie: Antonio Margheriti, 72 ani, regizor de film italian (n. 1930)\n 6 noiembrie: Eleonora Costescu, 86 ani, autoare română și critic literar (n. 1916) \n 7 noiembrie: Rudolf Karl Augstein, 79 ani, jurnalist german (n. 1923) \n 7 noiembrie: Simion Lungul, 75 ani, compozitor sovietic și moldovean (n. 1927)\n 10 noiembrie: Lucilia Georgescu-Stănculeanu, 77 ani, cercetătoare, folcloristă și etnomuzicologă română (n. 1925)\n 11 noiembrie: Frances Ames, 82 ani, medic neurolog și activistă sud-africană (n. 1920)\n 13 noiembrie: Alexandru Dragomir, 86 ani, filosof român (n. 1916)\n 13 noiembrie: Lev Iaruțki, 70 ani, evreu basarabean, etnograf, corespondent, profesor sovietic și ucrainean (n. 1931)\n 17 noiembrie: Abba Eban (n. Aubrey Solomon Meir Eban), 87 ani, diplomat și om politic israelian (n. 1915)\n 18 noiembrie: James Coburn (James Harrison Coburn III), 74 ani, actor american de film (n. 1928)\n 18 noiembrie: Sá Nogueira, 81 ani, pictor portughez (n. 1921)\n 19 noiembrie: Vito Ciancimino, 78 ani, politician italian (n. 1924)\n 22 noiembrie: Infanta Beatriz a Spaniei (n. Beatriz Isabel Federica Alfonsa Eugenia Cristina María Teresa Bienvenida Ladislàa), 93 ani, fiica regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei (n. 1909)\n 22 noiembrie: Rafał Gan-Ganowicz, 70 ani, soldat polonez (n. 1932)\n 24 noiembrie: John Rawls, 81 ani, filosof american (n. 1921)\n 27 noiembrie: Wolfgang Preiss, 92 ani, actor german de teatru, film și televiziune (n. 1910)\n 28 noiembrie: Zaharia Sângeorzan, 63 ani, critic literar român (n. 1939)\n 28 noiembrie: Dan Tufaru (n. Dan-Dumitru Tufar), 58 ani, actor român (n. 1944)\n\nDecembrie \n 2 decembrie: Ivan Illich, 76 ani, filozof și teolog austriac emigrat în Italia, apoi în Statele Unite ale Americii (n. 1926)\n 6 decembrie: Dan Amedeo Lăzărescu, 84 ani, avocat, scriitor, politician român (n. 1918)\n 12 decembrie: Vasile Avram, 62 ani, scriitor român (n.1940)\n 12 decembrie: Brad Dexter, 85 ani, actor american (n.1917)\n 12 decembrie: Ion P. Filipescu, 75 ani, jurist român (n. 1927)\n 13 decembrie: Maria Elena Bjornson (n. Maria Elena Viviane Eva Bjørnson), 53 ani, scenografă de teatru, născută în Franța (n. 1949)\n 13 decembrie: Costin Kirițescu, 94 ani, economist român, membru al Academiei Române (n. 1908)\n 16 decembrie: Vladimir Stângaciu, 95 ani, pilot, pionier al hidroaviației românești, primul director al TAROM (din 1954), (n. 1907)\n 18 decembrie: Gheorghe Poțincu, 69 ani, inginer mecanic, profesor universitar român și figură publică însemnată a meleagurilor argeșene (n. 1933)\n 20 decembrie: Georg Scherg (n. Georg Kurmes), 85 ani, prozator, poet român de limba germană (n. 1917)\n 21 decembrie: José Hierro del Real, 80 ani, poet spaniol (n. 1922)\n 22 decembrie: Dumitru Bălașa, 91 ani, preot ortodox și un istoric român (n. 1911)\n 22 decembrie: Joe Strummer (n. John Graham Mellor), 50 ani, muzician britanic (The Clash), (n. 1952)\n 22 decembrie: Mihai Țurcaș, canoist român (n. 1942)\n 26 decembrie: Herb Ritts, 50 ani, fotograf american (n. 1952)\n 27 decembrie: George Roy Hill, 81 ani, regizor american (n. 1921)\n 30 decembrie: Mary Wesley (n. Mary Aline Mynors Farmar), 60 ani, scriitoare britanică (n. 1942)\n\nNedatate \n martie: Ioan Mușat, 73 ani, amiral român (n. 1928)\n iunie: Nicu Caranica, 91 ani, poet, dramaturg și eseist român (n. 1911)\n octombrie: Vasile Cosma, 77 ani, actor român (n.1924)\n noiembrie: Zoltán Márki, 74 ani, poet, jurnalist și redactor maghiar, originar din România (n. 1928)\n noiembrie: Duiliu Sfințescu, 90 ani, profesor universitar român (n. 1911)\n Andre Clot, 92 ani, istoric și scriitor francez (n. 1909)\n Iosif Costinaș, 61 ani, jurnalist român (n. 1940)\n Constanța Crăciun, 88 ani, comunist român (n. 1914)\n Reghina Esina, 80 ani, solistă de operă și pedagog din Republica Moldova (n. 1921)\n Mircea Grabovski, 50 ani, handbalist român (n. 1952)\n Elisaveta Kovacs (n. Elisaveta Barabaș), 65 ani, comunistă română (n. 1937)\n Rodica Mănăilă, 66 ani, fizician român, membră a Academiei Române (n. 1935)\n Ioan Mitrofan, 72 ani, arheolog român (n. 1929)\n Anton Moisescu, 89 ani, politician comunist român (n. 1913)\n Paul Nagy, 74 ani, comunist român de etnie maghiară (n. 1928)\n Eremia Profeta, 88 ani, pictor român (n. 1914)\n Constantin Rădulescu, 69 ani, speolog romăn (n. 1932)\n Gheorghe Aurelian Rădulescu, 94 ani, inginer chimist român (n. 1907)\n Alexandru Șerban, 79 ani, primar al municipiului Cluj-Napoca (1990), (n. 1922)\n Larisa Șorban, 75 ani, balerină română (n. 1926)\n Mátyás Tóth (Mátyás Tóth III), 83 ani, fotbalist maghiar (atacant) (n. 1918)\n Eugen Velea, 61 ani, ofițer în cadrul DSS (n. 1940)\n Arcadie Sarcadi, 76 ani, jucător român de polo pe apă (n. 1925)\n Barbara (pictoriță), 86 ani, pictoriță în stil futurist și o aviatoare italiană (n. 1915)\n\nPremii Nobel \n\n Fizică: Raymond Davis Jr. (SUA), Masatoshi Koshiba (Japonia), Riccardo Giacconi (Italia)\n Chimie: John B. Fenn (SUA), Koichi Tanaka (Japonia), Kurt Wüthrich (Elveția)\n Medicină: Sydney Brenner (Africa de Sud), H. Robert Horvitz (SUA), John Sulston (Regatul Unit)\n Literatură: Imre Kertész (Ungaria)\n Pace: Jimmy Carter (SUA)\n\nMedalia Fields \n\n Laurent Lafforgue (Franța)\n Vladimir Voevodski (Rusia/SUA)"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce date importante ai despre 2001?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "2001 (MMI) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de luni A fost al 2001-lea an d.Hr., primul an din mileniul al III-lea și din secolul al XXI-lea, precum și al 2-lea an din deceniul 2000-2009. A fost desemnat:\n Anul internațional al voluntarilor.\n\nEvenimente\n\nIanuarie\n \n 1 ianuarie: Un monolit negru înalt de 270 cm apare în parcul Magnuson din Seattle, amplasat de un artist necunoscut ca o referință la filmul \"2001 -A Space Odyssey\" (1968).\n 1 ianuarie: Kolkata (din Bengalul de vest, India) se întoarce la denumirea inițială de \"Calcutta\". \n 2 ianuarie: Sila Calderón a devenit prima femeie guvernator în Puerto Rico.\n 8 ianuarie: Primul animal dintr-o specie pe cale de dispariție produs prin clonare, un gaur numit Noah, s-a născut la Trans Ova Genetics din Sioux Center, Iowa. El moare în 48 de ore de la o dizenterie obișnuită.\n 9 ianuarie: Apple Inc. lansează playerul media iTunes (modificat din SoundJam MP).\n 10 ianuarie: Comisia Federală Comercială din SUA aprobă fuziunea între America Online și Time Warner pentru a forma AOL Time Warner.\n 13 ianuarie: Cutremurul de 7,6 grade Richter din El Salvador ucide 800 de oameni și lasă mii de oameni fără case. \n 15 ianuarie: Wikipedia, enciclopedia gratuită, este lansată pe Internet.\n 17 ianuarie: Punerea sub acuzare a președintelui filipinez Joseph Estrada, acuzat că a jucat jocul interzis în Filipine - Jueteng și este suspendat din funcție pentru corupție. Vice-președintele Gloria Macapagal-Arroyo l-a urmat, devenind cel de-al 14-lea președintele al republicii.\n 20 ianuarie: Republicanul George W. Bush este investit ca al 43-lea președintele al Statele Unite ale Americii.\n 25 ianuarie: Un avion cu o vechime de 50 de ani, Douglas DC-3, se prăbușeste lângă Ciudad Bolívar, Venezuela, provocând moartea a 24 de persoane.\n 26 ianuarie: Cutremurul din Gujarat, India, de 7,7 grade Richter, ucide 13.805–20.023 de persoane și rănește alte 166,800. \n 31 ianuarie: Oficiul pentru Buget al Congresului Statelor Unite estimează un excedent bugetar de 5.600 miliarde $ pentru următorii zece ani.\n\nFebruarie\n 9 februarie: Submarinul USS Greeneville lovește accidental și scufundă o navă de pescuit japoneză în apropiere de Hawaii. \n 12 februarie: Sonda spațială americană, NEAR Shoemaker, fără echipaj uman, destinată studierii și orbitării asteroidului Eros (443 Eros, descoperit în 1898), lansată pe 17 februarie 1996, a asolizat pe asteroid. \n 13 februarie: Cutremurul din El Salvador de 6,6 grade Richter ucide 400 de oameni.\n 15 februarie: Se anunță producția unui material compozit de polimer armat.\n 16 februarie: Criza de dezarmare din Irak. Forțele americane și britanice efectuează bombardamente pentru a dezactiva rețeaua de apărare aeriană din Irak.\n 17 februarie: Valeriu Stoica este ales președinte al Partidului Naționa Liberal.\n 18 februarie: Agentul FBI, Robert Hanssen, este arestat și condamnat la 25 de ani de detenție pentru că a spionat pentru Rusia. \n 20 februarie: Criza febrei aftoase din Regatul Unit.\n 28 februarie: Marele accident feroviar din Heck, North Yorkshire, Anglia. Au decedat 10 persoane.\n\nMartie\n\n 2 martie: Talibanii distrug statuile Buddha din Bamiyan.\n 4 martie: Podul Hintze Ribeiro din Portugalia se prăbușește, omorând 59 oameni.\n 17 martie: Atracția Eden Project (sere cu expoziții cu plante) a fost deschisă publicului în St. Austell, Cornwall, Regatul Unit. \n 21 martie: Game Boy Advance a fost lansat \n 23 martie: Dezactivarea și deorbitarea stației spațiale rusești Mir. Stația s-a prăbușit în Oceanul Pacific după o activitate de 15 ani în spațiul cosmic, având 26 de echipaje internaționale. A fost abandonată în anul 1999.\n 23 martie: Federația World Wrestling (astăzi WWF/WWE) achiziționează organizația rivală World Championship Wrestling (WCW), pentru o sumă estimată la 7 milioane $.\n 24 martie: Apple Computer a lansat Mac OS X, un sistem de operare, devenind al doilea cel mai utilizat sistem de operare desktop din lume.\n\nAprilie\n\n 1 aprilie: Incidentul din insula Hainan, China. Un avion de vânătoare chinez F-8 s-a ciocnit de un avion american de recunoaștere EP-3E, forțând pilotul avionului american să aterizeze în Hainan. Echipajul a fost reținut pentru 10 zile, în vreme ce pilotul avionului chinez, Wang Wei, este presupus mort. \n 1 aprilie: Președintele fostei Iugoslavii, Slobodan Milošević, se predă poliției și este arestat pentru crime de război.\n 1 aprilie: În Olanda este adoptată legea căsătoriei dintre persoanele de același sex.\n 6 aprilie: Linda Partridge și colegii publică identificarea rolului unei gene specifice în îmbătrânirea animalelor.\n 28 aprilie: Soyuz TM-32 va decola de la cosmodromul Baikonur, care va transporta primul turist spațial american, Dennis Tito.\n\nMai\n 1 mai: Postul de televiziune MTV Extra și-a încetat emisia și și-a schimbat numele în MTV Hits.\n 6 mai: Turistul spațial, Dennis Tito, se întoarce pe Pământ la bordul Soyuz TM-31. Soyuz TM-32 este atașată Stației Spațiale Internaționale.\n 7 mai: În Banja Luka, Bosnia și Herțegovina, o tentativă de a reconstrui moscheea Ferhadija duce la proteste masive ale sârbilor naționaliști. În urmă altercatiilor și bătăilor, 300 de musulmani bosniaci bătrâni sunt răniți. \n 13 mai: Silvio Berlusconi câștigă alegerile legislative și devine premierul Italiei pentru a doua oară.\n 19 mai: Traian Băsecu devine noul președinte al Partidului Democrat, învingându-l pe Petre Roman.\n 22 mai: Un corp ceresc trans-Neptunian (28978 Ixion) este găsit.\n 22-23 mai: Este descoperit altarul de pe Muntele Carmel, în Haifa, Israel.\n 24 mai: Temba Tsheri, în vârstă de 16 ani, devine cel mai tânăr explorator al vârfului Everest. \n 24 mai: Tragedie civilă în Israel. Sala de nuntă Versailles se prăbușește omorând 23 persoane și rănind alte 380.\n\nIunie\n\n 1 iunie: Prințul încoronat Dipendra de Nepal și-a ucis tatăl, regele, mama și pe ceilalți membri ai curții regale cu o armă, apoi s-a sinucis. Unchiul său, Gyanendra, devine noul rege.\n1 iunie: canalul TV Minimax a fost lansat în România și în Republica Moldova.\n 1 iunie: Atentatul sinucigaș comis de Hamas la clubul Dolphinarium din Tel Aviv, Israel, ucide 21 de persoane.\n 5 iunie: Senatorul american, Jim Jefford, părăsește partidul republican. Partidul Republican pierde controlul asupra șefiei Senatului din Congresul American și îl preia Partidul Democrat. \n 5-9 iunie: Furtuna tropicală Allison ucide 22 de persoane în Texas, distruge Centrul Medical Texan și produce pagube de 5 miliarde $.\n 7 iunie: Fostul suveran al României, regele Mihai, îl invită la cină, la Palatul Elisabeta, pe președintele Ion Iliescu.\n 7 iunie: George W. Bush semnează actul dezvoltării economice și reconcilierii impozitelor, cunoscut că primul pas din seria de tăieri de taxe comise de administrația Bush. \n 11 iunie: La Terre Haute, Indiana, Timothy McVeigh este executat pentru atentatul de la Oklahoma City din 1995.\n 16 iunie: PDSR fuzionează cu PSDR devenind Partidul Social Democrat (PSD).\n 19 iunie: O rachetă lovește un teren de fotbal în nordul Irakului, omorând 23 de persoane și rănind alte 11. Potrivit oficialilor americani, a fost o rachetă irakiană care s-a defectat. \n 21 iunie: Este finalizat cel mai lung tren, de către compania BHP Iron Ore, și este stabilit între Newman și Port Hedland în Australia. \n 23 iunie: Cutremur de 7,9 grade Richter în Peru.\n 30 iunie: Centrul Național Spațial din Leicester, Anglia, este construit de Nicholas Grimshaw.\n\nIulie\n\n 2 iulie: Prima inimă artificială este implantată în corpul lui Robert Tools. Acesta moare în noiembrie, același an.\n 3 iulie: Un avion de pasageri, Vladivostok Air Flight 352, se prăbușește în Irkutsk, Rusia, ucigând 145 de persoane.\n 7 iulie: Protestele de la Bradford erup după ce în nordul Angliei, membri al Frontului Național au înjunghiat un asiatic în afara unui bar. \n 13 iulie: Comitetul Internațional Olimpic desemnează Beijing ca orașul-gazdǎ al Jocurilor Olimpice din 2008. \n 16 iulie: China și Rusia semnează tratatul Sino-Rusesc de prietenie și cooperare.\n 16 iulie: FBI îl aresteazǎ pe Dmitry Sklyarov la o convenție din Las Vegas, pentru încǎlcarea legii Digital Millennium Copyright Act.\n 18 iulie: În Baltimore, Maryland, are loc o deraiere de tren într-un tunel cu 60 de mașini.\n 20 iulie-22 iulie: La cel de-al 27-lea summit G8 de la Genova, Italia, au loc proteste masive organizate de mișcarea anti-globalizare. Un protestatar, Carlo Giuliani, este ucis de polițiști. \n 24 iulie: Atentatul de la aeriportul Bandaranaike, din Sri Lanka, produce pagube de 500 milioane de dolari.\n 24 iulie: Simeon de Saxa-Coburg-Goth, fostul țar al Bulgariei care a fost destituit când era mic copil, a fost ales democratic ca cel de-al 48-lea prim-ministru al Bulgariei.\n 25 iulie: Combinatul Siderurgic Galați este privatizat. Firma indiană LNM Holdings NV a plătit 70 de milioane de dolari pentru 92% din acțiuni, angajându-se să investească cel puțin 350 de milioane de dolari.\n\nAugust\n 1 august: Curtea supremă din Alabama este presată să-și îndepărteze monumentul cu Decalogul Evreiesc de pe clădirea juridică.\n 7 august: La Primăria Sinaia ajung notificări prin care regele Mihai cere înapoi domeniul regal de la Sinaia, care se întinde pe o suprafață de 60 de hectare, și imobilele și terenurile de pe domeniul regal. Împreună sunt evaluate la suma de 20 milioane de dolari. Avocații regelui depun notificări și la primariile din Bușteni, Predeal și Azuga, pentru terenuri în suprafață totală de 1.197 de hectare.\n 9 august: Restaurantul Sbarro din Ierusalim este atacat de un terorist palestinian care ucide 15 civili și rănește alți 130.\n 10 august: Un tren din Angola este atacat, cauzând moartea a 252 de persoane.\n 21 august: NATO decide să trimită trupe pacificatoare în Republica Macedoniei.\n 21 august: Este lansată melodia How You Remind Me, de către trupa canadiană de muzică rock, Nickelback, fiind nominalizată drept melodia anului 2001 în topul Billboard Hot 100 Songs. \n 24 august: Avionul din zborul Air Tranșat Flight 236 rămâne fără benzină deasupra Oceanului Atlantic pe ruta Lisabona - Toronto, și aterizează de urgență în Azore. Toți cei 306 de pasageri supraviețuiesc. \n 24 august: Microsoft lansează sistemul de operare Windows XP pentru calculatoarele personale.\n 31 august : Are loc în Africa de Sud, conferința mondială împotriva rasismului.\n\nSeptembrie\n\n 1 septembrie: Nakai, prima balenă orca captivă care s-a născut ca urmare a inseminării artificiale la SeaWorld San Diego.\n 3 septembrie: În Belfast, protestanții loialiști încep pichetul Sfintei Cruci la o școală primară catolică pentru fete. În următoarele 11 săptămâni, polițiștii îi escortează pe școlari și pe părinții lor departe de cei cateva sute de protestatari, pe fondul revoltelor și al violenței sporite.\n Statele Unite, Canada și Israel se retrag de la Conferința ONU privind rasismul, deoarece consideră că problema sionismului este considerată rasism accentuat.\n 4 septembrie: Tokyo DisneySea se deschide publicului ca parte a Tokyo Disney Resort din Urayasu, Chiba, Japonia.\n 5 septembrie: Începe piesa Cât de lent posibil, compusă de John Cage. Va dura 639 de ani, terminându-se în anul 2640. \n 6 septembrie: Statele Unite împotriva Microsoft Corp.: Departamentul Justiției Statelor Unite anunță că nu mai încearcă să dezbina Microsoft și va sancționa compania cu o penalizare mai mică conform legii antitrust.\n 9 septembrie:\n Un sinucigaș îl ucide pe Ahmad Shah Massoud, comandantul militar al Alianței de Nord afgane.\n Alegeri prezidențiale în Belarus: Președintele Aleksandr Lukașenko, după ce a schimbat constituția în 1994 și 1996 printr-un referendum în Belarus pentru a-și consolida puterea, câștigă un al doilea mandat într-un sondaj controversat.\n 10 septembrie:\n Donald Rumsfeld ține un discurs cu privire la cheltuielile de Pentagon de 2,3 miliarde de dolari, care nu pot fi contabilizate. El identifică birocrația Pentagonului ca fiind cea mai mare amenințare pentru America. \n Antônio da Costa Santos, primarul din Campinas, Brazilia, este asasinat.\n Charles Ingram câștigă 1 milion de lire sterline la emisiunea britanică Cine vrea să fie milionar? , dar nu primeste premiul după ce este acuzat că a trișat.\n 11 septembrie: Atentatele teroriste de la New York City. Aproximativ 2.996 de persoane sunt ucise sau rănite mortal în atacurile din 11 septembrie de la World Trade Center din New York City, Pentagonul în Comitatul Arlington, Virginia, și în zonele rurale Shanksville, Pennsylvania după ce American Airlines Flight 11 și United Airlines Flight 175 au fost deturnate și se prăbușesc în Turnurile Gemene, Zborul 77 al American Airlines este deturnat și se prăbușește în Pentagon, iar Zborul 93 al United Airlines este deturnat și se prăbușește în pajiștile din Shanksville, din cauza pasagerilor care luptă pentru a recâștiga controlul avionului. Turnurile Gemene se prăbușesc ca urmare a coliziunilor.\n 12 septembrie: Toate avioanele din Statele Unite rămân la sol.\n 13 septembrie: Traficul aeronavelor civile se reiau în Statele Unite după atacurile teroriste de la New York City.\n 14 septembrie: \n Serviciul Național de Rugăciune istoric organizat la Catedrala Națională din Washington pentru victimele atacurilor teroriste de la New York City. O slujbă similară este ținută în Canada, cea mai mare priveghere care a avut loc vreodată în capitala națiunii.\n Nintendo Gamecube este lansat în Japonia, urmat de alte lansări pe piețele occidentale la sfârșitul anului 2001.\n 17 septembrie: Bursa de Valori din New York se redeschide pentru tranzacționare după atacurile teroriste de la New York City, cea mai lungă închidere de la Marea Depresiune.\n 17 septembrie: În Anglia, este inaugurat Gateshead Millennium Bridge. \n 18 septembrie: Încep atacurile cu antrax. Scrisorile care conțin spori antrax sunt trimise prin poștă la Princeton, New Jersey, ABC News, CBS News, NBC News, New York Post și National Enquirer. În total, douăzeci și două de persoane sunt expuse, rezultând cinci decese.\n 20 septembrie: Într-o adresare la o sesiune comună a Congresului și a poporului american, președintele american, George W. Bush, declară „Războiul împotriva terorii”.\n 21 septembrie:\n În Toulouse, Franța, fabrica de produse chimice AZote Fertilisant explodează, ucigând 29 de persoane și rănind peste 2.500.\n Creșterea tensiunilor rasiale în Peterborough, Anglia, în urma atacurilor teroriste de la New York City, a dus la asasinarea lui Ross Parker, de către o bandă de zece musulmani într-un atac motivat rasial.\n Deep Space 1 zboară la mai puțin de 2.200 km de Cometa Borrelly.\n America: A Tribute to Heroes este difuzat de peste 35 de canale de rețea și cablu, strângând peste 200 de milioane de dolari pentru victimele atacurilor teroriste de la New York City.\n 27 septembrie: Are loc masacrul din Zug: În Zug, Elveția, Friedrich Leibacher împușcă 18 cetățeni, ucigând 14, apoi se sinucide.\n\nOctombrie\n 1 octombrie: Militanții au atacat clădirea legislativului de stat din Srinagar, Kashmir, ucigând 38 de oameni.\n 2 octombrie: Swissair caută protecție împotriva falimentului și își menține toate avioanele la sol, având ca rezultat anularea a peste 230 de zboruri și blocarea a 18.000 de oameni din întreaga lume.\n 4 octombrie: Zborul 1812 al Siberia Airlines, se prăbușește peste Marea Neagră pe ruta Tel Aviv, Israel, către Novosibirsk, Rusia. Au decedat 78 de pasageri.\n 7 octombrie: Războiul din Afganistan: Ca răspuns la atacurile teroriste din 11 septembrie, Statele Unite invadează Afganistanul, cu participarea altor națiuni, începând astfel oficial Războiul împotriva terorii. În prima fază, bombardează bazele talibane și instalațiile militare al-Qaeda din Afghanistan cu rachete Tomahawk de pe crucișătorul USS Philippine Sea.\n 8 octombrie:\n Un avion cu două motoare Cessna și Scandinavian Airlines se ciocnesc în ceață grea în timpul decolării din Milano, Italia, ucigând 118 persoane.\n Președintele american, George W. Bush, anunță înființarea Oficiului pentru Securitate Internă.\n 9 octombrie: Al doilea atac cu scrisori infectate cu antrax are loc la Trenton, New Jersey.\n 15 octombrie: Sonda spațială Galileo a NASA, trece la mai puțin de 180 de kilometri de luna lui Jupiter, Io.\n 17 octombrie: Ministrul israelian al turismului, Rehavam Ze'evi, este asasinat într-un atac terorist.\n 19 octombrie: SIEV X se scufundă pe ruta către Insula Crăciunului, ucigând 353 de oameni.\n 22 octombrie: Rockstar lansează jocul de acțiune-aventură Grand Theft Auto III, jocul cu cele mai mari încasări ale anului 2001, cu povestea amplasată în ficționalul oraș Liberty City, inspirat după New York City. Jocul este controversat datorită gradului crescut de violență virtuală. \n 23 octombrie:\n Armata republicană provizorie irlandeză, din Irlanda de Nord, începe dezarmarea după discuțiile de pace.\n IPod-ul este lansat de Apple. \n 25 octombrie: Citând conotații cu genocidul ruandez, guvernul din Ruanda adoptă un nou steag național pentru țară.\n 26 octombrie: Președintele american, George W. Bush, semnează legea Patriot Act.\n 30 octombrie: România și SUA semnează Acordul privind statutul forțelor americane din România.\n\nNoiembrie\n\n 2 noiembrie: Forumul Global, organizație internațională de frunte în domeniul cooperării oraș-la-oraș, este înființat de ambasadorul Uri Savir.\n 4 noiembrie:\n Uraganul Michelle lovește Cuba, distrugând recoltele și mii de case.\n Serviciul de poliție din Irlanda de Nord este înființat, ca succesor al Royal Ulster Constabulary.\n 5 noiembrie: Ministrul Turismului, Dan Matei Agathon, lansează la Sighișoara proiectul Dracula Park. Investiția, estimată la 40 de milioane de dolari, la care au subscris 14.000 de români, prevedea construirea pe 50 de hectare a mai multor clădiri printre care un castel al lui Dracula și un Institut Internațional de Vampirologie. Proiectul a eșuat.\n 7 noiembrie: Sabena, compania aeriană națională din Belgia, intră în faliment.\n 10 noiembrie:\n Alegeri federale australiene din 2001: Guvernul coaliției liberale/naționale a lui John Howard este reales cu o majoritate ușor crescută, învingând Partidul Laburist condus de Kim Beazley. \n Ploile abundente și alunecările de noroi din Algeria ucid peste 900 de oameni.\n 11 noiembrie: Este lansat în cinematografe filmul Harry Potter and the Philosopher's Stone (în română Harry Potter și Piatra Filozofală), bazat pe romanul omonim scris de J. K. Rowling. Filmul este regizat de Chris Columbus și îi are ca actori principali pe: Daniel Radcliffe, Rupert Grint, Emma Watson, Richard Harris, Robbie Coltrane, Alan Rickman și Maggie Smith. Este filmul cu cele mai mari încasări ale anului 2001. \n 11 noiembrie: Jurnaliștii Pierre Billaud, Johanne Sutton și Volker Handloik, sunt uciși în Afganistan în timpul unui atac asupra convoiului în care călătoresc.\n 12 noiembrie:\n Zborul American Airlines 587 s-a prăbușit în Queens la câteva minute după decolarea de pe Aeroportul Internațional John F. Kennedy, ucigându-i pe toți cei 260 de pasageri de la bord.\n Război din Afganistan: Forțele talibane abandonează Kabul înaintea trupelor Alianței Nordului.\n 13 noiembrie: În primul astfel de act de după cel de-Al Doilea Război Mondial, președintele american George W. Bush, semnează un ordin executiv care permite tribunalelor militare împotriva oricărui străin suspectat de legături cu acte teroriste sau acte planificate împotriva Statelor Unite.\n 14 noiembrie: Război din Afganistan: Luptătorii Alianței Nordului preiau capitala Kabul.\n 15 noiembrie: Microsoft lansează consola Xbox, în Statele Unite, și intră pe piața jocurilor video.\n 23 noiembrie: Convenția privind criminalitatea informatică este semnată la Budapesta, Ungaria.\n 27 noiembrie: O atmosferă de hidrogen este descoperită pe planeta extrasolară Osiris, de către telescopul spațial Hubble, prima atmosferă detectată pe o planetă extrasolară.\n 30 noiembrie: Gary Ridgway, alias The Green River Killer, este arestat în fața fabricii de camioane în care lucrase, în Renton, Washington, Statele Unite. Arestarea sa marchează sfârșitul uneia dintre cele mai îndelungate anchete de omucidere din istoria Statelor Unite.\n\nDecembrie\n\n 1 decembrie: Ultimul zbor Trans World Airlines aterizează pe Aeroportul Internațional St. Louis, în urma achiziției TWA, de către American Airlines. \n 2 decembrie:\n Enron solicită protecția falimentului în capitolul 11 la 5 zile după ce Dynegy anulează o ofertă de cumpărare de 8,4 miliarde USD (până în acest moment, cel mai mare faliment din istoria SUA). \n Marea depresiune argentiniană din 1998-2001: Corralito - Guvernul îngheață efectiv toate conturile bancare timp de douăsprezece luni, ducând la revoltele din decembrie 2001 în Argentina. \n 3 decembrie: Oficialii anunță că unul dintre prizonierii talibani capturați după răscoala din Mazar-i-Sharif, Afganistan, este John Walker Lindh, cetățean al Statelor Unite.\n 6 decembrie-17 decembrie: Bătălia de la Tora Bora.\n 7 decembrie: Consiliul Uniunii Europene aprobă ridicarea obligativității vizelor pentru cetățenii români din 2002.\n 11 decembrie:\n Republica Populară Chineză se alătură Organizației Mondiale a Comerțului. \n Guvernul Statelor Unite îl acuză pe Zacarias Moussaoui pentru implicarea în atacurile teroriste din 11 septembrie. \n Serviciul Vamal al Statelor Unite face raiduri la membrii grupului internațional de piraterie software DrinkOrDie în Operațiunea Buccaneer. \n 13 decembrie:\n Atacul Parlamentului indian din 2001: 12 oameni sunt uciși în urma atacului, ceea ce a dus la o confruntare dintre India și Pakistan (2001-2001).\n Președintele american, George W. Bush, anunță retragerea SUA din Tratatul anti-rachete balistice din 1972. \n 15 decembrie: Turnul înclinat din Pisa se redeschide după 11 ani și 27.000.000 de dolari cheltuiți pentru a-l fortifica. \n 19 decembrie: Se lanseaza filmul Stăpânul Inelelor: Frăția Inelului, având la baza romanul scris de J. R. R. Tolkien. Filmul a fost regizat de Peter Jackson și a avut ca actori principali pe: Elijah Wood, Ian McKellen, Viggo Mortensen, Cate Blanchett, Orlando Bloom, Christopher Lee, Hugo Weaving, Sean Bean și Ian Holm. \n La Tosontsengel, Zavkhan, Mongolia, se înregistrează o presiune barometrică mare de 1085,6 hPa (32,06 inHg). \n Criza economică argentiniană: Revolte izbucnesc în Buenos Aires, Argentina. \n 21 decembrie:\nParlamentul României aprobă trimiterea de trupe în Afganistan în cadrul Forței Internaționale.\nEste lansat filmul O minte sclipitoare, cu actorul Russell Crowe în rolul principal. Filmul va fi premiat cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film al anului 2001.\n 22 decembrie:\n Burhanuddin Rabbani, liderul politic al Alianței Nordului, predă puterea, în Afganistan, guvernului interimar condus de președintele Hamid Karzai. \n Teroristul islamic britanic, Richard Reid, încearcă să distrugă un avion de pasageri prin aprinderea explozivilor ascunși în pantofii săi la bordul zborului 63 al American Airlines. \n 27 decembrie:\n Republicii Populare Chineze i se acordă un statut comercial permanent cu Statele Unite. \n Furtuna tropicală Vamei se formează la 1,5 grade de la Ecuator. Niciun alt ciclon tropical din istoria înregistrată nu s-a apropiat așa de aproape de Ecuator. \n 29 decembrie: Un incendiu izbucnește la centrul comercial Mesa Redonda din Lima, Peru. Au decedat cel puțin 291 de persoane.\n\nNedatate \n noiembrie: VAG, operatorul de transport public din Nürnberg, Germania, începe testarea unui capabus hibrid care utilizează un sistem de acționare diesel-electric cu condensatori electrici cu dublu strat.\n\nNașteri\n\nIanuarie \n1 ianuarie: Angourie Rice, actriță australiană\n 3 ianuarie: Deni Avdija, jucător israelian de baschet\n 9 ianuarie: Rodrygo (Rodrygo Silva de Goes), fotbalist brazilian (atacant)\n 15 ianuarie: Alexandra Agiurgiuculese, sportivă italiană de etnie română (gimnastică ritmică)\n 25 ianuarie: Michela Pace, cântăreață malteză\n 29 ianuarie: Lee Dae-hwi, cântăreț și compozitor sud-coreean, membru al formației K-pop AB6IX\n\nFebruarie \n 7 februarie: R. J. Hampton, jucător american de baschet\n 9 februarie: Răzvan Ducan, fotbalist român\n 13 februarie: Kaapo Kakko, jucător finlandez de hochei pe gheață\n 15 februarie: Haley Tju, actriță americană\n 19 februarie: David Mazouz, actor american\n 21 februarie: Isabella Acres, actriță americană\n 24 februarie: Ramona Marquez, actriță britanică\n 28 februarie: Andrei Șelaru, YouTuber român\n\nMartie \n 9 martie: Jeon So-mi (n. Ennik Somi Douma), cântăreață canadiană de etnie sud-coreeană\n 23 martie: Jovan Marković, fotbalist sârb și român (atacant)\n 30 martie: Anastasia Potapova, jucătoare de tenis rusă\n\nAprilie \n 10 aprilie: Noa Kirel, cântăreață israeliană\n 13 aprilie: Dessita (n. Desislava Gheorgieva Dimova), cântăreață bulgară\n\nMai \n 8 mai: Jordyn Pamela Huitema, fotbalistă canadiană (atacant)\n 14 mai: Jack Hughes, jucător american de hochei pe gheață\n 23 mai: Matt Lintz, actor american\n 24 mai: Darren Espanto, cântăreț filipinez\n 31 mai: Iga Świątek (Iga Natalia Świątek), jucătoare poloneză de tenis\n\nIunie \n 1 iunie: Ed Oxenbould, actor australian\n 4 iunie: Takefusa Kubo, fotbalist japonez\n 12 iunie: Théo Maledon, jucător francez de baschet\n 18 iunie: Gabriel Martinelli (Gabriel Teodoro Martinelli Silva), fotbalist brazilian (atacant)\n 21 iunie: Alexandra Obolentseva, șahistă rusă\n\nIulie \n 2 iulie: Abraham Attah, actor ghanez\n 8 iulie: Yang Peiyi, cântăreață chineză\n 10 iulie: Isabela Moner, actriță și cântăreață americană\n 22 iulie: Alisha Newton, actriță canadiană\n\nAugust \n 6 august: Ty Simpkins (Ty Keegan Simpkins), actor american\n 16 august: Jannik Sinner, jucător italian de tenis \n 22 august: LaMelo Ball, jucător american de baschet\n 23 august: Irina Rîngaci, sportivă din Republica Moldova\n 31 august: Amanda Anisimova, jucătoare americană de tenis\n\nSeptembrie \n 3 septembrie: Kaia Gerber, model și actriță americană\n 18 septembrie: Filip Cristian Jianu, jucător român de tenis\n\nOctombrie \n 1 octombrie: Mason Greenwood (Mason Will John Greenwood), fotbalist englez (atacant)\n 8 octombrie: Percy Hynes White, actor canadian\n 8 octombrie: Bogdan-Daniel Deac, șahist român\n 13 octombrie: Caleb McLaughlin, actor american\n\nDecembrie \n\n 13 decembrie: Cristian Dumitru, fotbalist român\n 14 decembrie: Joshua Rush, actor american\n 18 decembrie: Billie Eilish, cântăreață, model și compozitoare americană\n 22 decembrie: Camila Osorio, jucătoare columbiană de tenis \n 28 decembrie: Madison De La Garza, actriță americană\n\nDecese\n\nIanuarie\n 1 ianuarie: Ray Walston (Herman Raymond Walston), 86 ani, actor american (n. 1914)\n 1 ianuarie: Desmond Cory, 72 ani, scriitor britanic (n. 1928)\n 2 ianuarie: William P. Rogers, 87 ani, diplomat american (n. 1913)\n 7 ianuarie: Charles Helou, 87 ani, al nouălea președinte al Libanului (1964-1970), (n. 1913)\n 9 ianuarie: Paul Vanden Boeynants (Paul Emile François Henri Vanden Boeynants), 81 ani, prim-ministru al Belgiei (1966-1968 și 1978-1979), (n. 1919)\n 10 ianuarie: Jacques Marin (Jacques Raymond Marin), 81 ani, actor francez (n. 1919)\n 11 ianuarie: Denys Lasdun, 86 ani, arhitect britanic (n. 1914)\n 12 ianuarie: William Redington Hewlett, 87 ani, om de afaceri american, fondatorul companiei Hewlett-Packard (n. 1913)\n 12 ianuarie: Adhemar da Silva (Adhemar Ferreira da Silva), 73 ani, atlet brazilian (n. 1927)\n 13 ianuarie: Michael Cuccione (Michael James Cuccione), 16 ani, actor și activist canadian pentru copii (n. 1985)\n 16 ianuarie: Laurent-Désiré Kabila, 61 ani, președinte al Republica Democrată Congo (n. 1939)\n 17 ianuarie: Nicolae Mihai, 68 ani, scriitor român (n. 1932)\n 19 ianuarie: Ion C. Ciobanu (aka Ivan Ceban), 73 ani, scriitor și politician din R. Moldova (n. 1927)\n 25 ianuarie: Vadim Kojinov, 70 ani, scriitor rus (n. 1930)\n 27 ianuarie: Marie-José a Belgiei (n. Marie José Charlotte Sophie Louisa Amélie Henriette Olga Gabrielle), 94 ani, ultima regină a Italiei (n. 1906)\n 28 ianuarie: Ranko Marinković, 87 ani, scriitor croat (n. 1913)\n 29 ianuarie: Horia Rusu (Horia Mircea Rusu), 48 ani, politician român (n. 1952)\n 30 ianuarie: Michel Marcel Navratil, 92 ani, ultimul supraviețuitor al dezastrului Titanic (n. 1908)\n 31 ianuarie: Gordon R. Dickson (Gordon Rupert Dickson), 77 ani, scriitor canadian (n. 1923)\n\nFebruarie \n 3 februarie: Walter Stain, 84 ani, politician german (n. 1916)\n \n 4 februarie: J. J. Johnson (James Louis Johnson), 77 ani, cântăreț american de jazz (n. 1924)\n 4 februarie: Iannis Xenakis, 78 ani, compozitor grec, născut în România (n. 1922)\n 7 februarie: Dale Evans (n. Lucille Wood Smith), 88 ani, actriță, cântăreață și compozitoare americană (n. 1912)\n 7 februarie: King Moody (n. Robert Moody), 71 ani, actor american (n. 1929)\n 9 februarie: Herbert A. Simon (Herbert Alexander Simon), 84 ani, economist american, laureat al Premiului Nobel (1978), (n. 1916)\n 10 februarie: Lewis Arquette (Lewis Michael Arquette), 65 ani, actor, scriitor și producător american de film (n. 1935)\n 11 februarie: Masao Ono, 77 ani, fotbalist japonez (n. 1923)\n 13 februarie: Ugo Fano, 88 ani, fizician italo-american (n. 1912)\n 17 februarie: Richard Wurmbrand, 92 ani, predicator luteran (n. 1909)\n 18 februarie: Balthus (Balthasar Klossowski de Rola), 93 ani, pictor francez (n. 1908)\n 18 februarie: Dale Earnhardt, 49 ani, pilot american de curse auto NASCAR (n. 1951)\n 19 februarie: Stanley Kramer (Stanley Earl Kramer), 87 ani, regizor american de film (n. 1913)\n 20 februarie: Rosemary DeCamp (Rosemary Shirley DeCamp), 90 ani, actriță americană (n. 1910)\n 22 februarie: John Fahey (John Aloysius Fahey), 61 ani, chitarist și compozitor american (n. 1939)\n 24 februarie: Claude Shannon (Claude Elwood Shannon), 84 ani, matematician american (n. 1916)\n 24 februarie: Charles Fletcher-Cooke, 86 ani, politician britanic (n. 1914)\n 25 februarie: Sir Don Bradman (Donald George Bradman), 92 ani, jucător australian de cricket (n. 1908)\n 26 februarie: Arturo Uslar Pietri, 94 ani, scriitor, jurnalist și om politic din Venezuela (n. 1906)\n\nMartie \n 1 martie: Zaharia Pană (aka Zahu Pană), 79 ani, poet, scriitor și publicist aromân (n. 1921)\n 1 martie: Laurențiu Stan, 90 ani, pictor român, sculptor, publicist cultural și profesor de geografie (n. 1910)\n 4 martie: Jean René Bazaine, 96 ani, pictor francez (n. 1904)\n 9 martie: Richard Stone, 47 ani, compozitor american (n. 1953)\n 9 martie: Gheorghe Silaș, 86 ani, inginer român (n. 1914)\n 9 martie: Petre Ghelmez, 69 ani, poet român (n. 1932)\n 10 martie: Michael Woodruff (Michael Francis Addison Woodruff), 89 ani, medic chirurg britanic și pionier al transplantului de organe (n. 1911)\n 10 martie: Massimo Morsello, 42 ani, muzician italian (n. 1958)\n 12 martie: Robert Ludlum (aka Jonathan Ryder și Michael Shepherd), 73 ani, autor american (n. 1927)\n 15 martie: Ann Sothern, 92 ani, actriță și cântăreață americană (n. 1909)\n 16 martie: Mária von Tasnády (n. Magdolna Fekete), 89 ani, actriță maghiară (n. 1911)\n 17 martie: Anthony Storr, 80 ani, medic psihiatru britanic (n. 1920)\n 17 martie: Ralph Thomas (Ralph Philip Thomas), 85 ani, regizor de film, britanic (n. 1915)\n 18 martie: John Phillips, 65 ani, cantautor american (Mamas & Papas), (n. 1935)\n 20 martie: Ilie Verdeț, 76 ani, comunisr român (n. 1925)\n 21 martie: Chung Ju-yung (aka Jung Joo-young), 85 ani, afacerist sud-coreean (1915-2001), (n. 1915)\n 21 martie: Marcello Tusco (n. Marcello Pezzodipane), 70 ani, actor italian (n. 1930)\n 22 martie: William Hanna (William Denby Hanna), 90 ani, animator și om de afaceri american (n. 1910)\n 22 martie: Petre Hârtopeanu, 87 ani, pictor român (n. 1913)\n 23 martie: David McTaggart (David Fraser McTaggart), 68 ani, militant de mediu născut în Canada (n. 1932)\n 24 martie: Vasile Cărăbiș, 92 ani, etnograf și istoric român (n. 1909)\n 27 martie: Nicolae Lupu, 80 ani, istoric român (n. 1921)\n 28 martie: George Connor, 94 ani, pilot american de Formula 1 (n. 1906)\n 29 martie: John Lewis (John Aaron Lewis), 80 ani, pianist și compozitor american de jazz (n. 1920)\n 29 martie: Helge Ingstad (Helge Marcus Ingstad), 101 ani, explorator norvegian (n. 1899)\n 31 martie: Clifford Glenwood Shull, 85 ani, fizician american, laureat al Premiului Nobel (1994), (n. 1915)\n\nAprilie \n 4 aprilie: Liisi Oterma, 86 ani, astronomă finlandeză (n. 1915)\n\n 7 aprilie: David Graf (Paul David Graf), 50 ani, actor american (n. 1950)\n 7 aprilie: Beatrice Straight (Beatrice Whitney Straight), 86 ani, actriță americană (n. 1914)\n 8 aprilie: Reuven Ramaty (n. Reuven Reiter), 64 ani, astrofizician american (n. 1937)\n 11 aprilie: Alain Girel, 55 ani, sculptor francez (n. 1945)\n 12 aprilie: Dumitru Teaci, 75 ani, politician român (n. 1925)\n 14 aprilie: Hiroshi Teshigahara, 74 ani, regizor japonez de film (n. 1927)\n 15 aprilie: Joey Ramone (Jeffrey Ross Hyman), 49 ani, muzician și cântăreț american (n. 1951)\n 15 aprilie: Olga Lengyel, 92 ani, scriitoare maghiară (n. 1908)\n 16 aprilie: Paul Kazuo Kuroda, 84 ani, chimist american de etnie japoneză (n. 1917)\n 19 aprilie: Pierre Versins (n. Jacques Chamson), 78 ani, scriitor francez (n. 1923)\n 20 aprilie: Va'ai Kolone, 89 ani, prim-ministru al statului Samoa (1985-1989), (n. 1911)\n 20 aprilie: Giuseppe Sinopoli, 54 ani, dirijor și compozitor italian (n. 1946)\n 25 aprilie: Michele Alboreto, 44 ani, pilot italian de Formula 1 (n. 1956)\n 29 aprilie: Barend Biesheuvel, 81 ani, prim-ministru al Țărilor de Jos (1971–1973), (n. 1920)\n\nMai\n 7 mai: Ioan Bărbuș, 83 ani, senator român (n. 1918)\n\n 11 mai: Douglas Adams (Douglas Noël Adams), 49 ani, autor englez (n. 1952)\n 12 mai: Perry Como (Pierino Ronald Como), 88 ani, cântăreț american (n. 1912)\n 12 mai: Corneliu Omescu, 64 ani, scriitor român (n. 1936)\n 13 mai: Jason Miller (John Anthony Miller Jr.), 62 ani, actor și dramaturg american (n. 1939)\n 13 mai: R. K. Narayan (Rasipuram Krishnaswami Ayyar Narayanaswami), 94 ani, romancier indian (n. 1906)\n 13 mai: Salvador Garmendia (Salvador Garmendia Graterón), 72 ani, scriitor venezuelean (n. 1928)\n 17 mai: Jacques-Louis Lions, 73 ani, matematician francez (n. 1928)\n 19 mai: Eliza Hansen (n. Eliza Ghiul), 91 ani, pianistă, clavecinistă și pedagogă româno-germană (n. 1909)\n 21 mai: Mahmoud Zuabi, 64 ani, al 61-lea prim-ministru al Siriei (1987-2000), (n. 1935)\n 22 mai: Jenő Fock, al 49-lea prim-ministru al Ungariei (1967-1975), (n. 1916)\n 24 mai: Urruti (Francisco Javier González Urruticoechea), 48 ani, fotbalist spaniol (portar), (n. 1952)\n 25 mai: Alberto Korda (n. Alberto Díaz Gutiérrez), 72 ani, fotograf cubanez (n. 1928)\n 26 mai: Anne Haney (Anne Ryan Thomas Haney), 67 ani, actriță americană (n. 1934)\n 26 mai: Roman Codreanu, 48 ani, sportiv român (lupte greco-romane), (n. 1952)\n 26 mai: William Molloy, 82 ani, politician britanic (n. 1918)\n 27 mai: Corneliu Buzinschi, 64 ani, scriitor român (n. 1937)\n 29 mai: Hédi Temessy, 76 ani, actriță maghiară (n. 1925)\n 31 mai: Arlene Francis (n. Arline Francis Kazanjian), 93 ani, actriță americană și panelist de spectacole de jocuri (n. 1907)\n 31 mai: Faisal Husseini (Faisal Abdel Qader Al-Husseini), 60 ani, politician palestinian (n. 1940)\n\nIunie\n\n 2 iunie: Imogene Coca (n. Emogeane Coca), 92 ani, actriță americană (n. 1908)\n 3 iunie: Anthony Quinn (n. Antonio Rodolfo Ouinn Oaxaca), 86 ani, actor mexicano-american (n. 1915)\n 6 iunie: José Manuel Castañón, 81 ani, scriitor spaniol (n. 1920)\n 8 iunie: Haralambie Boroș, 76 ani, regizor de film, român (n. 1924)\n 11 iunie: Timothy McVeigh (Timothy James McVeigh), 33 ani, terorist american (n. 1968)\n 17 iunie: Donald J. Cram (Donald James Cram), 82 ani, chimist american, laureat al Premiului Nobel (1987), (n. 1919)\n 18 iunie: Károly Csőgör, 68 ani, politician român de etnie maghiară (n. 1932)\n 19 iunie: Sargis Baghdasaryan, 77 ani, sculptor armean (n. 1923)\n 22 iunie: Luis Carniglia (Luis Antonio Carniglia), 83 ani, fotbalist (atacant) și antrenor argentinian (n. 1917)\n 23 iunie: Corinne Calvet (n. Corinne Dibos), 76 ani, actriță franceză (n. 1925)\n 27 iunie: Tove Jansson (Tove Marika Jansson), 86 ani, autor și ilustrator finlandez (n. 1914)\n 27 iunie: Jack Lemmon (John Uhler Lemmon III), 76 ani, actor și regizor american (n. 1925)\n 28 iunie: Mortimer J. Adler (Mortimer Jerome Adler), 98 ani, filosof american (n. 1902)\n 29 iunie: Maximos V Hakim, 93 ani, patriarh egiptean (n. 1908)\n 30 iunie: Joe Fagan (Joseph Fagan), 80 ani, fotbalist și antrenor englez (n. 1921)\n\nIulie\n 1 iulie: Nikolai Basov, 78 ani, fizician sovietic, laureat al Premiului Nobel (1964), (n. 1922)\n 12 iulie: Jan Zdrojewski (n. Jan Soldenhoff), 68 ani, actor polonez (n. 1933)\n 15 iulie: Marina Știrbei, 89 ani, aviatoare română (n. 1912)\n 22 iulie: Indro Montanelli, 92 ani, jurnalist, scriitor, istoric si scenarist italian (n. 1909)\n 22 iulie: Miklós Mészöly, 79 ani, scriitor maghiar (n. 1921)\n 27 iulie: Aida Moga (n. Cornelia Aida Rădulescu), 75 ani, cântăreață română (n. 1926)\n 29 iulie: Edward Gierek, 88 ani, politician polonez (n. 1913)\n 31 iulie: Poul Anderson (Poul William Anderson), 74 ani, autor american (n. 1926)\n 31 iulie: Francisco da Costa Gomes, 87 ani, președinte al Portugaliei (1974-1976), (n. 1914)\n\nAugust\n 1 august: Nicolae Tătaru (Nicolae Tătaru I), 69 ani, fotbalist român (atacant), (n. 1931)\n 2 august: Otto Ernest Weber, 80 ani, politician român (n. 1921)\n 5 august: Dinu Vasiu, 87 ani, pictor român (n. 1914)\n 6 august: Larry Adler (Lawrence Cecil Adler), 87 ani, muzician american (n. 1914)\n 6 august: Jorge Amado (Jorge Amado de Faria), 88 ani, scriitor brazilian (n. 1912)\n 6 august: Dương Văn Minh, 85 ani, președinte al Vietnamului (1964 și 1975), (n. 1916)\n 6 august: Wilhelm Mohnke, 90 ani, general german (n. 1911)\n 15 august: Richard Chelimo, 29 ani, atlet kenyan (n. 1972)\n 19 august: Donald Woods (Donald James Woods), 67 ani, jurnalist sud-african și activist anti-apartheid (n. 1933)\n 19 august: Emanuel Vasiliu (Emanuel Kant Vasiliu), 71 ani, profesor universitar român (n. 1929)\n 20 august: Fred Hoyle, 86 ani, astronom și scriitor britanic (n. 1915)\n 20 august: Kim Stanley (n. Patricia Kimberley Reid), 76 ani, actriță americană (n. 1925)\n 22 august: Bernard Heuvelmans, 84 ani, criptozoolog belgian-francez (n. 1916)\n 23 august: Kathleen Freeman, 82 ani, actriță americană (n. 1919)\n 24 august: Jane Greer (Bettejane Greer), 76 ani, actriță americană (n. 1924)\n 25 august: Aaliyah (Aaliyah Dana Haughton), 22 ani, cântăreață și actriță americană (n. 1979)\n 25 august: Ken Tyrrell (Robert Kenneth Tyrrell), 77 ani, pilot britanic de Formula 1 (n. 1924)\n 26 august: Marita Petersen (n. Marita Johansen), 60 ani, al 8-lea prim-ministru al Insulelor Feroe (n. 1940)\n 30 august: A. F. M. Ahsanuddin Chowdhury (Justice Abul Fazal Mohammad Ahsanuddin Chowdhury), 86 ani, președinte al Bangladeshului (1982-1983), (n. 1915)\n 30 august: Govan Mbeki (Govan Archibald Mvuyelwa Mbeki), 91 ani, politician sud-african (n. 1910)\n\nSeptembrie\n 2 septembrie: Christiaan Barnard (Christiaan Neethling Barnard), 78 ani, medic chirurg sud-african (n. 1922)\n 2 septembrie: Troy Donahue (n. Merle Johnson Jr.), 65 ani, actor american (n. 1936)\n 3 septembrie: Pauline Kael, 82 ani, critic de film, american (n. 1919)\n 3 septembrie: Thuy Trang, 27 ani, actriță vietnamezo-americană (n. 1973)\n 5 septembrie: Tamara Smirnova, 65 ani, astronomă rusă (n. 1935)\n 9 septembrie: Ahmad Shah Massoud, 48 ani, comandant militar afgan (n. 1953)\n 11 septembrie: George Văsii, 66 ani, arhitect român (n. 1935)\n 18 septembrie: Amy Witting (n. Joan Austral Fraser), 83 ani, poetă australiană (n. 1918)\n 20 septembrie: Marcos Pérez Jiménez (Marcos Evangelista Pérez Jiménez), 86 ani, președinte al Venezuelei (1953-1958), (n. 1914)\n 29 septembrie: Nguyễn Văn Thiệu, 78 ani, președintele Vietnamului de Sud (1965-1975), (n. 1923)\n 29 septembrie: Gellu Naum, 86 ani, poet, dramaturg, romancier și traducător român (n. 1915)\n\nOctombrie\n 3 octombrie: Cecil Poppa, 79 ani, medic hematolog, pionier al rezolvării, în România, a problemelor asociate patologiei hemostazei (n. 1921)\n 9 octombrie: Herbert Ross (Herbert David Ross), 74 ani, actor, coregraf, regizor și producător american (n. 1927)\n 9 octombrie: Károly Simonyi, 84 ani, fizician maghiar (n. 1916)\n 19 octombrie: Elena Cosma, 61 ani, pianistă română (n. 1940)\n 22 octombrie: Georgy Vitsin (Gheorgi Mihailovici Vițîn), 84 ani, actor sovietic și rus (n. 1917)\n 24 octombrie: Seishiro Shimatani, 62 ani, fotbalist japonez (n. 1938)\n 28 octombrie: Grigori Ciuhrai, 80 ani, regizor sovietic de film (n. 1921)\n 28 octombrie: Ion Popescu Negreni, 94 ani, pictor roman (n. 1907)\n\nNoiembrie\n 1 noiembrie: Juan Bosch (Juan Emilio Bosch Gaviño), 92 ani, președintele Republicii Dominicane (1963), (n. 1909)\n 3 noiembrie: Sir Ernst Gombrich (Ernst Hans Josef Gombrich), 92 ani, istoric de artă născut în Austria (n. 1909)\n 5 noiembrie: Gholam Reza Azhari (Arteshbod Gholam Reza Azhari), 89 ani, al 73-lea prim-ministru al Iranului (1978), (n. 1912)\n 6 noiembrie: Anthony Shaffer (Anthony Joshua Shaffer), 75 ani, romancier și dramaturg englez (n. 1926)\n 7 noiembrie: Geoffrey Jenkins (Geoffrey Ernest Jenkins), 81 ani, scriitor sud-african (n. 1920)\n 9 noiembrie: Giovanni Leone, 93 ani, prim-ministru și al șaselea președintele Italiei (1971-1978), (n. 1908) \n 10 noiembrie: Ken Kesey (Kenneth Elton Kesey), 66 ani, autor american (n. 1935) \n 14 noiembrie: Dinu Negreanu, 83 ani, regizor român de film (n. 1917)\n 17 noiembrie: Michael Karoli, 53 ani, muzician german (n. 1948)\n 20 noiembrie: Constantin Dumitrache, 53 ani, istoric român (n. 1948)\n 21 noiembrie: Ion Cristinoiu, 59 ani, muzician român (n. 1942)\n 23 noiembrie: Krishnananda Saraswati (Swami Krishnananda Saraswati), 79 ani, filosof indian (n. 1922)\n 23 noiembrie: Gheorghe Cacoveanu (Gheorghe Cornel Cacoveanu), 66 ani, fotbalist român (atacant), (n. 1935)\n 24 noiembrie: Melanie Thornton (Melanie Janene Thornton), 34 ani, cântăreață americană (n. 1967)\n 25 noiembrie: Gohar Shahi (Riaz Ahmed Gohar Shahi), 60 ani, lider spiritual pakistanez (n. 1941)\n 29 noiembrie: George Harrison, 58 ani, muzician englez (The Beatles), (n. 1943) \n 29 noiembrie: John Mitchum, 82 ani, actor american (n. 1919)\n\nDecembrie\n 4 decembrie: L. M. Arcade (n. Leonid Mămăligă), 80 ani, scriitor român (n. 1921)\n 5 decembrie: Franco Rasetti, 100 ani, fizician italian (n. 1901)\n 11 decembrie: Ion Alin Gheorghiu, 72 ani, pictor român (n. 1929)\n 12 decembrie: Josef Bican, 88 ani, fotbalist ceh-austriac (atacant), (n. 1913)\n 12 decembrie: Jean Richard, 80 ani, actor francez (n. 1921)\n 12 decembrie: Ardito Desio, 104 ani, explorator italian (n. 1897)\n 16 decembrie: Stuart Adamson (William Stuart Adamson), 43 ani, cântăreț și chitarist scoțian (n. 1958)\n 16 decembrie: Gheorghe Vilmoș, 60 ani, biatlonist român (n. 1941)\n 16 decembrie: Stefan Heym (n. Helmut Flieg), 88 ani, politician german (n. 1913)\n 17 decembrie: Peter Karlson, 83 ani, chimist german (n. 1918)\n 18 decembrie: Kira Ivanova, 38 ani, patinatoare sovietico-rusă (n. 1963)\n 20 decembrie: Léopold Sédar Senghor, 95 ani, primul președinte al Senegalului (1960-1980), (n. 1906)\n 23 decembrie: Jelle Zijlstra, 83 ani, politician și economist, prim-ministru al Țărilor de Jos (1966-1967), (n. 1918)\n 23 decembrie: Mark Clinton, 86 ani, politician irlandez (n. 1915)\n 26 decembrie: Sir Nigel Hawthorne (Nigel Barnard Hawthorne), 72 ani, actor britanic (n. 1929)\n 29 decembrie: Cássia Eller (Cássia Rejane Eller), 39 ani, muziciană braziliană (n. 1962)\n 31 decembrie: Eileen Heckart, 82 ani, actriță americană (n. 1919)\n\nPremii Nobel \n\n Economie: George Akerlof, Michael Spence și Joseph E. Stiglitz (SUA)\n Fizică: Eric A. Cornell (SUA), Wolfgang Ketterle (Germania), Carl E. Wieman (SUA)\n Chimie: William S. Knowles (SUA), Ryoji Noyori (Japonia), K. Barry Sharpless (SUA)\n Medicină: Leland H. Hartwell (SUA), Richard Timothy Hunt, Sir Paul M. Nurse (Regatul Unit)\n Literatură: Sir Vidiadhar Surajprasad Naipaul (Trinidad-Tobago)\n Pace: Organizația Națiunilor Unite, Kofi Annan (Ghana)\n\nNote\n\nBibliografie\n \n \"Review: The Year Everything Changed: 2001 by Phillipa McGuinness by Miriam Cosic, The Australian, June 9, 2018\n\nSurse Externe\n 2001 – The Year in Review, Financial Times"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți relata despre 2000?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "2000 (MM) a fost un an bisect al calendarului gregorian, care a început într-o zi de sâmbătă. A fost al 2000-lea an d.Hr., ultimul an din mileniul al II-lea și din secolul al XX-lea, precum și primul an din deceniul 2000-2009. A fost desemnat:\n Anul Internațional pentru Cultura Păcii.\n Anul Internațional al Matematicii.\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n\n 1 ianuarie: Limba arabă devine unica limbă oficială în Tunisia, în detrimentul limbii franceze, utilizată până în acest an pe scara largă în administrația țării.\n 16 ianuarie: Eclipsă totală de soare. Vizibilitate maximă în SUA, Canada și America de Sud.\n 30-31 ianuarie: Are loc Scurgerea de cianură de la Baia Mare. Cianura deversată a afectat râurile Săsar, Lăpuș, Someș, Tisa și Dunăre, înainte de a ajunge la Marea Neagră.\n\nFebruarie \n 1 februarie: Alegerile pentru președinția Senatului au fost câștigate de liberalul Mircea Ionescu Quintus (72 voturi pentru, 38 împotrivă) care l-a învins în competiție pe senatorul PD, Dan Vasiliu. Funcția rămăsese vacantă prin numirea lui Petre Roman, fostul președinte al Senatului, la conducerea Ministerului de Externe.\n 15 februarie: Președintele Germaniei, Johannes Rau, aflat în vizită în Israel, și-a cerut în mod public iertare poporului evreu pentru Holocaust.\n 15 februarie: La Bruxelles are loc ceremonia de începere oficială a negocierilor de aderare la UE a celor șase state recent invitate: România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria, Malta. \n 17 februarie: Microsoft lansează programul de operare Windows 2000.\n 19 februarie: La Convenția Națională a PD, Petre Roman este reales în funcția de președinte al partidului.\n 21 februarie: Ion Iliescu, liderul PDSR și Pavel Todoran, liderul sindicatului CNSLR-Frăția, semnează un acord de colaborare care prevede ca pe listele de candidați la alegeri ale PDSR să figureze și sindicaliști de la CNSLR-Frăția, iar membrii acestei confederații sindicale urmează să-i voteze pe candidații PDSR. \n 24 februarie: Senatorul George Pruteanu, plecat din PNȚCD în 1998, anunță de la tribuna Parlamentului că se înscrie în PDSR.\n 25 februarie: Se naște o nouă alianță politică: Polul Democrat-Social din România (PDSR). PUR și PDSR și-au botezat alianța astfel încât acronimul să fie tot PDSR. Liderii celor două formațiuni, Ion Iliescu și Dan Voiculescu, cad de acord să aibă listă comună la alegerile parlamentare și să susțină același candidat la alegerile prezidențiale.\n\nMartie \n\n 21 martie: Papa Ioan Paul al II-lea începe prima vizită oficială a unui pontif romano-catolic în Israel.\n 26 martie: Alegeri prezidențiale în Rusia. Vladimir Putin este ales președinte în primul său mandat.\n 26 martie: Filmul American Beauty câștigă premiul Oscar pentru Cel mai bun film.\n 28 martie: Se încheie recensământul membrilor de sindicat efectuat de Agenția Națională de Ocupare și Formare profesională. Cel mai mare număr de membri de sindicat îi are CNSLR-Frăția - 639.845, urmată de Blocul Național Sindical - 388.666; CSDR - 317.108, Cartel „Alfa” - 316.425.\n 29-30 martie: Conferință la Bruxelles prin care vor fi susținute proiectele cu demarare rapidă ale statelor care au avut pierderi din cauza războiului din Kosovo: Albania, Macedonia, Bulgaria, Muntenegru, România, Croația, Bosnia cu 2,4 miliarde de dolari. România a obținut finanțări pentru: două tronsoane de șosea care fac parte din coridoarele transeuropene - 151 km între București și Cernavodă și 48 km între București și Giurgiu; s-a mai aprobat finanțarea lucrărilor pentru începerea lucrărilor la podul de peste Dunăre, dintre România și Bulgaria, în zona Calafat-Vidin, și s-a dispus refacerea podului de la Novi Sad care, după ce a fost bombardat, a blocat traficul pe Dunăre, provocând României pagube considerabile.\n\nAprilie \n 3 aprilie: După 7 ani de așteptări, la Strasbourg, PDSR este admis membru cu drepturi depline în Grupul socialist al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. PD-istul Bogdan Niculescu Duvăz a pledat cu convingere pentru cauza PDSR.\n 26 aprilie: Se lansează postul de televiziune, din trustul Media Pro, Pro TV Internațional.\n 28 aprilie: La Chișinău se semnează Tratatul de parteneriat privilegiat și cooperare între România și Republica Moldova de către miniștrii de Externe ai celor două țări - Petre Roman (România) și Nicolae Tăbăcaru (Republica Moldova).\n\nMai \n 5 mai: Are loc o aliniere rară a corpurilor cerești (Soare, Lună, Mercur-Saturn) în timpul Lunii noi.\n 11-31 mai: La Cluj-Napoca aproximativ 200 de oameni se adună în fața sediului Fondului Național de Investiții (FNI) pentru a încerca să-și recupereze banii depuși. În zilele următoare fenomenul ia amploare, astfel că în mai multe localități din țară sediile FNI sunt luate cu asalt de investitorii care-și cer banii înapoi. Ioana Maria Vlas, președinta SOV Invest, societatea care administrează Fondul, solicită (24 mai) suspendarea temporară a activității FNI. În urma încetării de plăți, numărul investitorilor care vor să-și recupereze banii crește alarmant. La 25 mai Ioana Maria Vlas își anunță demisia din funcție, din motive de sănătate. Poliția precizează că Ioana Maria Vlas a părăsit România, încă din 22 mai. Parchetul Curții Supreme de Justiție emite (31 mai) mandate de arestare pentru Ioana Maria Vlas și alți trei membri ai Consiliului de Administrație ai SOV Invest. \n23-25 mai: Regina Margareta a II-a a Danemarcei, împreună cu Prințul Consort Henrik, efectuează o vizită de stat în România, la invitația președintelui Emil Constantinescu.\n\nIunie \n 2 iunie: Petre Roman, ministrul de Externe anunță că România a încheiat cu succes negocierile cu UE în vederea integrării pentru primele cinci capitole și urmează să-și continue negocierile pentru încă opt capitole.\n 4 iunie: Primul tur al alegerilor locale din România. Pentru funcția de primar general al Capitalei s-au înscris în cursa electorală 36 de candidați. Candidații situați pe primele două locuri după primul tur de scrutin sunt: Sorin Oprescu (PDSR) care a obținut 41,16% din voturi și Traian Băsescu (PD), cu 17,19%.\n 5 iunie: Agențiile Băncii Populare Române din Cluj-Napoca și București au sistat plățile pentru șase luni. Banca Populară Română se află în dificultate datorită valului mare de cereri de retragere a depunerilor, după zvonul că banca nu mai prezentă garanții. \n 6-8 iunie: Băncile populare din mai multe localități sunt luate cu asalt de depunătorii care vor să-și retragă banii pentru că nu mai au încredere în acest gen de bănci. În România funcționau la acel moment aproximativ 2000 de bănci populare.\n 7 iunie: Protestele investitorilor la FNI n-au încetat de la începutul crizei (11 mai) și iau forme tot mai severe: blocări de drumuri, greve ale foamei, atacuri cu pietre.\n 7 iunie: PNȚCD l-a exclus pe Cainenco Petrovici, fostul președinte al CEC, care a semnat, alături de Ioana Maria Vlas, ca beneficiar, contractul prin care se garantau certificatele de investitori la FNI.\n 18 iunie: Al doilea tur al alegerilor locale din România. PDSR obține 36,71% din voturi, PD - 12,68%, CDR - 11,08%, PNL - 8,81%, ApR - 8,54%, independenții - 6,15%, UDMR - 3,06%, PRM - 2,81%. Primăria Generală a Capitalei este câștigată de vicepreședintele PD, Traian Băsescu, cu 50,69% din voturi care îl îmvinge pe candidatul PDSR, Sorin Oprescu (49,31 % din voturi). Toate celelalte primării de sector din București sunt câștigate de candidați PDSR.\n 23 iunie: Patriarhul Teoctist îl vizitează pe cardinalul Alexandru Todea la reședința acestuia din Reghin. Vizita este o premieră după reintrarea Bisericii Române Unite cu Roma în legalitate. \n 28 iunie: Guvernul stabilește pragul de 5% pentru accesul partidelor în viitorul Parlament. Pentru alianțele electorale, la pragul de 5% se adaugă 3% pentru al doilea partid al alianței și 1% pentru fiecare din celelalte partide, începând cu al treilea. \n 29 iunie: Se dă publicității Raportul pe anul 2000 al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, care clasifică 174 de state în funcție de condițiile generale de viață de care beneficiază cetățenii lor, respectiv venitul pe cap de locuitor, asistența medicală, condițiile de educație, speranța de viață. România ocupă locul 64. Primele trei state sunt: Canada, Norvegia, SUA. Dintre țările foste socialiste cele mai multe se află mai bine plasate decât România: Slovenia - 29, Cehia - 33, Slovacia - 40, Ungaria - 43, Polonia - 44, Estonia - 46, Croația - 49, Lituania - 52, Belarus - 57, Bulgaria - 60, Rusia - 62, Letonia - 63. În urma României sunt Macedonia și Albania.\n\nIulie \n 17 iulie: Președintele Emil Constantinescu anunță, într-o intervenție televizată, că a hotărât să nu mai candideze pentru un al doilea mandat de președinte al României. \n 25 iulie: Un avion Concorde, aparținând Air France, se prăbușește în Gonesse, Franța, omorând toți cei 100 de pasageri, tot echipajul (9 la număr), și 4 oameni pe pământ. Acesta este singurul accident al acestui tip de avion, acesta fiind retras trei ani mai târziu.\n\nAugust \n 7 august: Liderii PNȚCD, loan Mureșan, Remus Opriș, ai UFD, Varujan Vosganian, Adrian lorgulescu și liderul FER, Alexandru lonescu, hotărăsc constituirea unei noi alianțe de centru dreapta, CDR 2000, care va susține un unic candidat la alegerile prezidențiale, preferatul fiind Mugur Isărescu. Oficial, CDR 2000 va lua naștere la 31 august.\n 10 august: Proteste ale investitorilor FNI care cer o confirmare scrisă că vor primi banii investiți înapoi. Premierul Mugur Isărescu a anunțat că păgubiții FNI nu vor fi despăgubiți din fonduri publice. \n 14 august: Țarul Nicolae al II-lea și câțiva membri ai familiei imperiale, asasinați în anul 1918 de către bolșevici, sunt canonizați de către sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse.\n\nSeptembrie \n\n 12 septembrie: Comisia parlamentară de anchetă a FNI și-a prezentat raportul din care rezultă că la FNI s-au produs ilegalități în lanț, pe parcursul câtorva ani, favorizate de indiferența, lipsa de control sau chiar colaborarea unor instituții ale statului: CNVM, Ministerul Finanțelor, CEC, BNR, Banca Agricolă, Ministerul Justiției, Guvernul, Parlamentul. \n 15 septembrie: Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de vară Sydney, Australia.\n\nOctombrie \n 8 octombrie: Michael Schumacher își câștigă al treilea titlu mondial în Formula 1 și astfel își începe dominația asupra sportului ce avea să dureze încă patru ani.\n\nNoiembrie \n 9 noiembrie: Tribunalul București declară începerea procedurii de lichidare a Credit Bank. \n 26 noiembrie: Alegeri prezidențiale în România. Prezența la vot este de 65,31%. După primul scrutin Ion Iliescu conduce cu 36,35%, urmat de Corneliu Vadim Tudor 28,34% care se clasifică pentru al 2-lea scrutin.\n 27 noiembrie: În România se produce o mobilizare generală pentru a diminua șansele lui CV Tudor de a deveni președintele României. Mai multe personalități de prestigiu care l-au contestat consecvent pe Ion Iliescu îndeamnă electoratul să-l aleagă pe Ion Iliescu. Regele Mihai, Doina Cornea sau Ion Diaconescu susțin candidatura lui Iliescu pe principiul „dintre două rele trebuie să alegi răul mai mic”.\n\nDecembrie \n 10 decembrie: Al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale. Prezența la vot este de 57,50%. Ion Iliescu reușește să obțină 66,82% din voturile valabil exprimate, iar Corneliu Vadim Tudor 33,17%. \n 13 decembrie: Curtea Constituțională respinge cererea PRM de anulare a alegerilor prezidențiale, turul doi de scrutin.\n 15 decembrie: Sunt aleși președinții celor două Camere ale Parlamentului. La Senat Nicolae Văcăroiu (PDSR), la Camera Deputaților Valer Dorneanu (PDSR).\n 20 decembrie: Ion Iliescu depune jurământul de președinte al României în Parlament.\n 28 decembrie: În plenul celor două Camere ale Parlamentului, guvernul Adrian Năstase primește votul de invesitură (314 voturi pentru, 145 împotrivă).\n\nNașteri\n\nIanuarie \n5 ianuarie: Roxen (n. Larisa Roxana Giurgiu), cântăreață română\n 8 ianuarie: Noah Cyrus (Noah Lindsey Cyrus), actriță și cântăreață americană\n 19 ianuarie: Alexandru Ilie, fotbalist român\n\nFebruarie \n 2 februarie: Valentin Mihăilă, fotbalist român (atacant)\n 19 februarie: Chisaki Morito, cântăreț japonez\n 28 februarie: Moise Kean, fotbalist italian\n 29 februarie: Ferran Torres, fotbalist spaniol\n\nMartie \n 1 martie: Ștefania Jipa, handbalistă română\n 15 martie: Kristian Kostov, cântăreț rus\n 21 martie: Jace Norman, actor american\n 25 martie: Jadon Sancho (Jadon Malik Sancho), fotbalist englez (atacant)\n 28 martie: Aleyna Tilki, cântăreață turcă\n\nAprilie \n 2 aprilie: Biniyam Girmay, ciclist eritreean\n 12 aprilie: Manuel Turizo, cântăreț columbian\n 13 aprilie: Khea (Ivo Alfredo Thomas Serué), muzician argentinian\n 15 aprilie: Holly Mills, atletă britanică\n 22 aprilie: Antonio Sefer, fotbalist român\n 25 aprilie: Dejan Kulusevski, fotbalist suedez\n\nMai \n 7 mai: Maxwell Perry Cotton, actor american\n 8 mai: Femke Verschueren, cântăreață belgiană\n 9 mai: Ștefan Târnovanu, fotbalist român\n 15 mai: Daiana Iastremska, jucătoare de tenis ucraineană \n 25 mai: Q20898017, jucătoare de tenis americană\n\nIunie \n\n 1 iunie: Diana Ciucă, handbalistă română\n 6 iunie: Bogdan Racovițan, fotbalist român\n 16 iunie: Bianca Andreescu, jucătoare de tenis canadiană, de etnie română\n 28 iunie: Yukinari Sugawara, fotbalist japonez\n\nIulie \n 5 iulie: Sebastian Korda, jucător de tenis american\n 12 iulie: Vinicius Júnior (Vinícius José Paixão de Oliveira Júnior), fotbalist brazilian (atacant)\n 21 iulie: Erling Braut Håland, fotbalist norvegian (atacant)\n\nAugust \n 2 august: Varvara Graceva, jucătoare de tenis rusă\n 3 august: Landry Bender, actriță americană\n 8 august: Félix Auger-Aliassime, jucător de tenis canadian \n 17 august: Lil Pump (n. Gazzy Garcia), rapper american\n\nSeptembrie \n 3 septembrie: Ashley Boettcher, actriță americană\n 5 septembrie: Robert Ion, fotbalist român\n 19 septembrie: Denisa Vâlcan, handbalistă română\n 25 septembrie: Rareș Mariș, cântăreț român\n 26 septembrie: Hugo Gaston, jucător de tenis francez\n 28 septembrie: Frankie Jonas (Franklin Nathaniel Jonas), muzician și actor american\n\nNoiembrie \n 3 noiembrie: Sergino Dest (Sergiño Gianni Dest), fotbalist american\n 7 noiembrie: Claudiu Petrila, fotbalist român\n 14 noiembrie: Andreea Ana, luptătoare română\n 20 noiembrie: Paulina Skrabytė, cântăreață lituaniană\n 25 noiembrie: Kaja Juvan, jucătoare de tenis slovenă\n\nDecese\n\nIanuarie\n\n 1 ianuarie: Gheorghe Popescu, 80 ani, fotbalist român (atacant), (n. 1919)\n 2 ianuarie: Maria Mercedes de Bourbon (n. María de las Mercedes Cristina Genara Isabel Luísa Carolina Victoria), 89 ani, mama regelui Juan Carlos I al Spaniei (n. 1910)\n 4 ianuarie: Erwin Knausmüller, 87 ani, actor sovietic (n. 1912)\n 8 ianuarie: Elemér Apor, 92 ani, scriitor maghiar (n. 1907)\n 8 ianuarie: Martha Kessler (Martha Bugariu-Kessler), 70 ani, cântăreață română de operă (n. 1930)\n 14 ianuarie: Clifford Truedell (Clifford Ambrose Truesdell), 80 ani, matematician american (n. 1919)\n 16 ianuarie: Robert R. Wilson (Robert Rathbun Wilson), 85 ani, fizician american (n. 1914)\n 17 ianuarie: Ion Rațiu (n. Ion Augustin Nicolae Rațiu), 82 ani, politician român, vicepreședinte al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (n. 1917)\n19 ianuarie: Bettino Craxi, 65 ani, politician italian (n. 1934)\n 19 ianuarie: Hedy Lamarr (n. Hedwig Eva Maria Kiesler), 85 ani, actriță americană de etnie austriacă (n. 1914)\n 20 ianuarie: Nicolae Ioana, 60 ani, scriitor român (n. 1939)\n 21 ianuarie: Victor Cavallo (n. Vittorio Vitolo), 52 ani, actor italian (n. 1947)\n 23 ianuarie: Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu, 91 ani, chimistă română (n. 1909)\n 26 ianuarie: Willie Hamilton, 82 ani, politician britanic (n. 1917)\n26 ianuarie: Jean-Claude Izzo, 54 ani, scriitor francez (n. 1945)\n 26 ianuarie: A. E. van Vogt (Alfred Elton van Vogt), 87 ani, scriitor canadian de literatură SF (n. 1912)\n 29 ianuarie: Andrei Gherguț, 83 ani, preot romano-catolic român (n. 1916)\n\nFebruarie\n 2 februarie: Teruki Miyamoto, 59 ani, fotbalist japonez (n. 1940)\n 3 februarie: Florența Albu, 65 ani, poetă română (n. 1934)\n 8 februarie: Ion Gheorghe Maurer, 97 ani, comunist român (n. 1902)\n 11 februarie: Jacqueline Auriol, 82 ani, aviatoare franceză (n. 1917)\n11 februarie: Margarita Brender Rubira, 80 ani, arhitectă română (n. 1919)\n 12 februarie: Screamin' Jay Hawkins (Jalacy Hawkins), 70 ani, muzician american (n. 1929)\n 13 februarie: Elyakim Badian, 74 ani, politician israelian (n. 1925)\n 19 februarie: Friedensreich Hundertwasser, 71 ani, artist austriac (n. 1928)\n 23 februarie: Ofra Haza, 42 ani, cântăreață israeliană (n. 1957)\n 25 februarie: Mihail Florescu (n. Iacobi Iancu), 88 ani, chimist român (n. 1912)\n 26 februarie: Giovanna a Italiei (n. Giovanna Elisabetta Antonia Romana Maria), 92 ani, soția regelui Boris al III-lea al Bulgariei (n. 1907)\n\nMartie\n 4 martie: Cella Dima, 83 ani, actriță română (n. 1916)\n 5 martie: Nicolae-Victor Teodorescu, 92 ani, matematician român (n. 1908)\n 7 martie: Hirokazu Ninomiya, 82 ani, fotbalist japonez (atacant), (n. 1917)\n 7 martie: Théodore Brauner, 85 ani, fotograf român (n. 1914)\n 9 martie: Ion Oarcăsu, 74 ani, critic literar român (n. 1925)\n 21 martie: Bogdan Căuș (Arșag Bogdan Căuș), 79 ani, jurnalist român (n. 1920)\n21 martie: Mircea Zaciu, 71 ani, critic și istoric literar român (n. 1928)\n 25 martie: Victor Naghi, 79 ani, director al ARO Câmpulung, român (n. 1920)\n 25 martie: Paul Călinescu, 97 ani, regizor român (n. 1902)\n 26 martie: Karel Thole (Carolus Adrianus Maria Thole), 85 ani, pictor din Țările de Jos (n. 1914)\n 31 martie: Alexandru Cumpătă, 78 ani, pictor român (n. 1922)\n\nAprilie\n 3 aprilie: Terence McKenna (Terence Kemp McKenna), 53 ani, scriitor american (n. 1946)\n 6 aprilie: Habib Bourguiba, 96 ani, primul președinte al Tunisiei (1957-1987), (n. 1903)\n 7 aprilie: Moacir Barbosa Nascimento, 79 ani, fotbalist brazilian (portar), (n. 1921)\n 10 aprilie: David Klîșko, 70 ani, fizician rus (n. 1929)\n 13 aprilie: Giorgio Bassani, 84 ani, scriitor italian (n. 1916)\n 14 aprilie: Andrei Sârbu, 49 ani, artist din R. Moldova (n. 1950)\n 29 aprilie: Antonio Buero Vallejo, 83 ani, dramaturg spaniol (n. 1916)\n\nMai\n 1 mai: Steve Reeves (Stephen Lester Reeve), 74 ani, actor american (n. 1926)\n 4 mai: Hendrik Casimir (Hendrik Brugt Gerhard Casimir), 90 ani, fizician neerlandez (n. 1909)\n 17 mai: Nestor Vornicescu (n. Neculai Vornicescu), 72 ani, teolog român (n. 1927)\n 21 mai: Erich Mielke (Erich Fritz Emil Mielke), 92 ani, politician german (n. 1907)\n 28 mai: Vlad Ionescu (Vlad Ștefăniță Ionescu), 62 ani, inginer român (n. 1938)\n\nIunie\n 3 iunie: Merton Miller (Merton Howard Miller), 77 ani, economist american, laureat al Premiului Nobel (1990), (n. 1923)\n 4 iunie: Takashi Kano, 79 ani, fotbalist japonez (atacant), (n. 1920)\n 5 iunie: Houshang Golshiri, 62 ani, scriitor iranian (n. 1937)\n 6 iunie: Frédéric Dard (aka San Antonio), 78 ani, scriitor francez (n. 1921)\n 15 iunie: Jules Roy, 92 ani, scriitor francez (n. 1907)\n 16 iunie: Împărăteasa Kōjun (n. Prințesa Nagako), 97 ani, soția împăratului Hirohito al Japoniei (n. 1903)\n 21 iunie: Ion Alecsandrescu, 71 ani, fotbalist român (atacant), (n. 1928)\n 22 iunie: Philippe Chatrier (Philippe Georges Yves Chatrier), 72 ani, jucător francez de tenis (n. 1928)\n 24 iunie: Vintilă Cossini, 86 ani, fotbalist român (n. 1913)\n 26 iunie: Corneliu Mănescu, 84 ani, comunist român (n. 1916)\n 26 iunie: Avraham Yosef Schapira, 79 ani, politician israelian (n. 1921)\n\nIulie\n 1 iulie: Walter Matthau (n. Walter John Matthow), 79 ani, actor american de etnie evreiască (n. 1920)\n 5 iulie: Joseph Wohlfart, 80 ani, politician luxemburghez (n. 1920)\n 26 iulie: John Wilder Tuckey, 85 ani, statistician american (n. 1915)\n\nAugust\n 5 august: Ștefan Berindei, 58 ani, muzician român (n. 1942)\n5 august: Alec Guinness, 86 ani, actor britanic (n. 1914)\n 6 august: Petre Gheorghiu, 71 ani, actor român (n. 1929)\n 9 august: John Harsanyi, 80 ani, economist maghiar, laureat al Premiului Nobel (1994), (n. 1920)\n 12 august: Loretta Young, 87 ani, actriță americană (n. 1913)\n 19 august: Lee Sholem (Lee Tabor Sholem), 87 ani, regizor american de film (n. 1913)\n 19 august: Andrei Scrima (André Scrima), 74 ani, arhimandrit, teolog ortodox (n. 1925)\n 22 august: Abulfaz Elchibey, 62 ani, politician azer (n. 1938)\n\nSeptembrie\n 4 septembrie: David Brown, 53 ani, muzician american (Santana), (n. 1947)\n 7 septembrie: Virgil Săhleanu, 54 ani, lider sindical român (n. 1946)\n 15 septembrie: Harmar Nicholls, 87 ani, politician britanic (n. 1912)\n 16 septembrie: Ioan Alexandru (n. Ion Șandor Janos), 59 ani, poet, eseist, publicist și politician român, membru fondator și vicepreședinte al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (n. 1941)\n 16 septembrie: Georghi R. Gongadze (Georghi Ruslanovici Gongadze), 31 ani, jurnalist ucrainean (n. 1969)\n16 septembrie: Valeriu Sterian, 47 ani, cântăreț, muzician și compozitor român de muzică folk și rock (n. 1952)\n 17 septembrie: Dem Rădulescu (Dumitru R. Rădulescu), 68 ani, actor român (n. 1931)\n 20 septembrie: Stanislav Stratiev, 59 ani, scriitor bulgar (n. 1941)\n 21 septembrie: Iskandar Hatloni, 45 ani, politician tadjic (n. 1954)\n 22 septembrie: Yehuda Amihay, 76 ani, poet israelian (n. 1924)\n 23 septembrie: Costache Olăreanu, 71 ani, prozator român (n. 1929)\n 26 septembrie: Richard Mulligan, 67 ani, actor american (n. 1932)\n\nOctombrie\n 3 octombrie: Wojciech Has (Wojciech Jerzy Has), 75 ani, regizor de film polonez (n. 1925)\n 8 octombrie: Cătălin Hîldan (Cătălin George Hîldan), 24 ani, fotbalist român (n. 1976)\n 8 octombrie: Mihai Pop, 92 ani, etnolog român (n. 1907)\n 10 octombrie: Sirimavo Bandaranaike (Sirimavo Ratwatte Dias Bandaranaike), 84 ani, politiciană srilankeză (n. 1916)\n 13 octombrie: Jean-Henri Azéma, 86 ani, poet francez (n. 1913)\n 19 octombrie: Tudor Dumitru Savu, 45 ani, jurnalist român (n. 1954)\n 20 octombrie: Elisa Galvé (n. Leonora Ferrari Tedeschi), 78 ani, actriță argentiniană (n. 1922)\n 23 octombrie: Yokozuna (Rodney Agatupu Anoaʻi), 34 ani, wrestler american (n. 1966)\n\nNoiembrie\n 1 noiembrie: Steven Runciman (James Cochran Stevenson Runciman), 97 ani, istoric britanic (n. 1903)\n 7 noiembrie: Ingrid a Suediei (n. Ingrid Victoria Sofia Louise Margareta), 90 ani, soția regelui Frederick al IX-lea al Danemarcei (n. 1910)\n 7 noiembrie: Boris Zahoder, 82 ani, poet rus (n. 1918)\n 12 noiembrie: Henry Mălineanu, 80 ani, compozitor și dirijor român (n. 1920)\n 13 noiembrie: Gheorghe Ghimpu, 63 ani, politician din R. Moldova și patriot român (n. 1937)\n 14 noiembrie: Barbu Zaharescu (n. Bercu Zuckerman), 94 ani, economist român (n. 1906)\n 16 noiembrie: Laurențiu Ulici, 57 ani, critic literar român (n. 1943)\n 17 noiembrie: Louis Eugène Félix Néel, 95 ani, fizician francez, laureat al Premiului Nobel (1970), (n. 1904)\n 18 noiembrie: Anghel Mora (n. Mihai Diaconescu), 51 ani, actor român (n. 1949)\n 20 noiembrie: Kalle Päätalo (Kaarlo Alvar Päätalo), 81 ani, romancier finlandez (n. 1919)\n 25 noiembrie: Nicolae Florei, 73 ani, solist român de operă (bas), (n. 1927)\n 27 noiembrie: Elena Cernei, 76 ani, solistă română de operă (mezzosoprană), (n. 1924)\n 30 noiembrie: Stela Furcovici, 46 ani, actriță română (n. 1954)\n\nDecembrie\n 4 decembrie: Henck Arron (Henck Alphonsus Eugène Arron), 64 ani, om politic surinamez, prim-ministru (1973-1980), vicepreședinte al Republicii Surinam (1988-1990), (n. 1936)\n 4 decembrie: Horia Bernea, 62 ani, pictor român (n. 1938)\n 10 decembrie: José Águas (José Pinto Carvalho Santos Águas), 70 ani, fotbalist portughez (atacant), (n. 1930)\n 15 decembrie: Efrem Vîșcauțan, 85 ani, evreu basarabean, profesor-metodolog de muzică și violonist sovietic din R. Moldova (n. 1915)\n 19 decembrie: Koharu Kisaragi, 44 ani, scriitoare japoneză (n. 1956)\n 25 decembrie: W.V. Quine (Willard Van Orman Quine), 92 ani, filosof și logician american (n. 1908)\n 26 decembrie: Jason Robards (Jason Nelson Robards, Jr.), 78 ani, actor american (n. 1922)\n 29 decembrie: Jacques Laurent, 81 ani, scriitor francez (n. 1919)\n 31 decembrie: Vasile Rus-Batin, 66 ani, sculptor român (n. 1934)\n\nPremii Nobel \n\n Fizică: Zhores I. Alferov (Belarus), Herbert Kroemer (Germania), Jack S. Kilby (SUA)\n Chimie: Alan J. Heeger, Alan G. MacDiarmid (SUA), Hideki Shirakawa (Japonia)\n Medicină: Arvid Carlsson (Suedia), Paul Greengard (SUA), Eric R. Kandel (Austria)\n Literatură: Gao Xingjian (China)\n Pace: Kim Dae-jung (Coreea de Sud)\n\nNote\n\n2000"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți spune pe larg despre 1990?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "\n\n1990 (MCMXC) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de luni. A fost desemnat: \n Anul Internațional al Alfabetizării.\n\n{|\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n 1 ianuarie: Se reînființează Societatea Studenților în Medicină din București.\n 2 ianuarie: Ia ființă Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (AFDP).\n 3 ianuarie: F.S.N. aduce la cunoștința opiniei publice că „nu este și nu va fi un partid politic”. Peste o lună FSN s-a transformat într-un partid politic, pentru a putea candida la viitoarele alegeri.\n 3 ianuarie: Fostul lider al Panama, Manuel Noriega, se predă forțelor americane.\n 4 ianuarie: Revista Săptămâna condusă de Eugen Barbu își încetează apariția.\n 7 ianuarie: În România este abolită pedeapsa cu moartea.\n 8 ianuarie: În România este liberalizat regimul pașapoartelor.\n 11 ianuarie: A fost fondat Partidul Național Țărănesc Creștin-Democrat (PNȚCD), avându-l ca lider pe Corneliu Coposu, unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Iuliu Maniu.\n 12 ianuarie: Zi de doliu național în memoria victimelor Revoluției Române din decembrie 1989. Ziua se transformă la București în manifestație anticomunistă. Se cere îndepărtarea nomenclaturiștilor și pedepsirea celor vinovați pentru crimele din decembrie 1989. Eșuează încercarea lui Dumitru Mazilu de a prelua conducerea Consiliului FSN și a-l înlătura pe Ion Iliescu de la putere.\n 15 ianuarie: S-a reînființat Partidul Național-Liberal (PNL), condus de un comitet de inițiativă format din Radu Câmpeanu, I. V. Săndulescu și Dan Amedeo Lăzărescu.\n 18 ianuarie: Decret-Lege CFSN nr. 30, privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului PCR.\n 20 ianuarie: A apărut, la București, primul număr al revistei „22”, editată de Grupul pentru Dialog Social.\n 23 ianuarie: În C.F.S.N. se hotărăște (128 voturi pentru, 8 contra, 5 abțineri) participarea Frontului la alegeri. Doina Cornea demisionează din C.F.S.N.\n 24 ianuarie: Prin Decret-Lege C.F.S.N. (nr. 40) se adoptă Imnul de stat al României: „Deșteaptă-te, române\", pe versuri de Andrei Mureșanu („Un răsunet\"), muzica de Anton Pann. \n 27 ianuarie: Începe procesul a patru dintre colaboratorii apropiați ai lui Nicolae Ceaușescu: Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Ion Dincă și Manea Mănescu.\n 28 ianuarie: La București, în Piața Victoriei, are loc un miting organizat de PNȚCD, PNL, PSDR și alte partide care protestează împotriva hotărârii ca FSN să participe la alegeri. În paralel se desfășoară o contramanifestație organizată de FSN și susținută de muncitorii de la IMGB, ICTB, IMMR și IIRUC.\n 29 ianuarie: Prima mineriadă: Peste cinci mii de mineri din Valea Jiului sosesc în Capitală în urma apelurilor lansate în mass-media de către președintele provizoriu Ion Iliescu.\n 30 ianuarie: Ana Blandiana se retrage din CFSN.\n\nFebruarie \n 1 februarie: Este anunțată constituirea iminentă a unui Consiliu Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.), format prin restructurarea C.F.S.N.-ului.\n 2 februarie: Este reînființată Societatea Română de Filosofie.\n 2 februarie: Tribunalul Militar Teritorial București pronunță sentința în procesul a patru dintre colaboratorii apropiați ai lui Nicolae Ceaușescu: Manea Mănescu, Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Ion Dincă - detenție pe viață și confiscarea totală a averilor personale.\n\n 5 februarie: S-a reînființat, la București, Muzeul Țăranului Român.\n 5 februarie: În România apare decretul privind activitatea economică pe baza liberei inițiative.\n 6 februarie: Transformarea CFSN în partid politic, sub forma Frontului Salvării Naționale (FSN).\n 11 februarie: Liderul sud-african, Nelson Mandela, a fost eliberat din închisoare, după 27 de ani petrecuți în arest.\n 15 februarie: A fost înființată Uniunea Teatrelor din România - UNITER, avându-l ca președinte pe actorul Ion Caramitru.\n 28 februarie: La București, în Piața Victoriei are loc o demonstrație împotriva Securității. Se declanșează violențe după ce un grup forțează intrarea în sediul guvernului. Seara, armata restabilește ordinea și sosesc minerii. Începe A doua mineriadă, la București sosind circa 4.000 de mineri din Valea Jiului.\n\nMartie \n\n 3 martie: Este coborâtă de pe soclu statuia lui V.I.Lenin din Piața Scânteii (Piața Presei Libere) în aplauze și urale.\n 11 martie: Începe manifestația populară din Piața Operei din Timișoara, la care a fost adoptată, la 12 martie 1990, Proclamația de la Timișoara.\n 11 martie: Lituania își declară independența față de Uniunea Sovietică.\n 15 martie: Începutul unor confruntări violente între cele aproximativ 10.000 de persoane sosite în România pentru aniversarea Revoluției Ungare de la 1848 și români.\n 15 martie: Mihail Gorbaciov este ales primul președinte executiv al Uniunii Sovietice.\n 15 martie: URSS anunță că declarația de independență a Lituaniei este invalidă.\n 18 martie: Patricio Aylwin depune jurământul ca președinte al statului Chile în primele alegeri democrate din 1970.\n 18 martie: În Germania de Est au loc primele alegeri libere din 1932.\n 18 martie: Doi bărbați, îmbrăcați în ofițeri de poliție, au furat 12 pânze (din care trei semnate Rembrandt) de la Muzeul Boston din Massachusetts, Statele Unite, în valoare totală estimată între 100-300 milioane dolari. Autorii faptei nu au fost depistați, întrucât au distrus casetele cu înregistrările din muzeu și nu au lăsat amprente, iar operele furate au rămas definitiv pierdute.\n 21 martie: România a solicitat aderarea la Consiliul Europei, cerere acceptată la 7 octombrie 1993.\n 21 martie: Namibia devine independentă după 75 de ani aflată sub controlul Africii de Sud.\n 26 martie: A luat ființă Serviciul Român de Informații (SRI).\n\nAprilie \n\n 4 aprilie: La Patriarhie are loc solemnitatea întoarcerii în scaunul patriarhal a Prea Fericitului Teoctist Arăpașu, care anunțase la 18 ianuarie retragerea la pensie din motive de sănătate.\n 6 aprilie: Ion Rațiu este ales candidat la președinție din partea PNȚCD.\n 7 aprilie: Ion Iliescu este ales președinte al FSN.\n 8 aprilie: Slovenia și Croația se pronunță prin referendum pentru independență.\n 11 aprilie: Guvernul României nu îi permite fostului suveran Mihai să viziteze țara de Paște.\n 11 aprilie: Înființarea Centrului European de Cultură din București.\n 20 aprilie: Este lansat telescopul Hubble.\n 21 aprilie: În cele patru luni care au trecut de la Revoluția din decembrie, la Tribunalul București au fost înregistrate 80 de partide politice.\n 22 aprilie: Manifestațiile din Piața Universității: După un miting electoral al PNȚCD, o parte dintre manifestanți se baricadează în Piața Universității din București. În zilele următoare mii de manifestanți se strâng în Piața Universității. S-a cerut aplicarea punctului 8 din Proclamația de la Timișoara, aflarea adevărului despre Revoluție, separarea puterilor în stat, alegeri libere. Sute de personalitîți au vorbit de la balconul Universtății.\n 24 aprilie: Manifestațiile din Piața Universității: La ședința CPUN, Ion Iliescu afirmă că în Piața Universității manifestă golani și grupuri de huligani.\n 25 aprilie: În Piața Universități se strâng tot mai mulți oameni. Se poartă pancarte cu: „Ieri huligani, azi golani”. Apar ecusoane cu însemnul „golan” și variantele „golan convins” și „golan manipulat”.\n 28 aprilie: Mircea Snegur este ales președinte al Sovietului Suprem al RRS Moldovenești.\n\nMai \n\n 3 mai: Manifestațiile din Piața Universității: Demonstranții din Piața Univesității primesc un mesaj de solidaritate din partea lui Eugen Ionescu, care se declara „academician golan\".\n 6 mai: Locuitorilor români li s-a permis pentru prima dată de la cel de-al Doilea Război Mondial să treacă frontiera româno-sovietică fără pașaport în ceea ce avea să fie cunoscut ca primul pod de flori.\n 16 mai: A luat ființă prima societate pe acțiuni din România, după Revoluția din decembrie 1989.\n 20 mai: Au avut loc primele alegeri libere din România de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Participarea la vot a fost de 86,19%. Ion Iliescu a fost ales al 2-lea președinte al României, din primul tur de scrutin, primind 85,07% din totalul voturilor. Contracandidați: Radu Câmpeanu 10,64%, Ion Rațiu 4,29%. El îl succede pe Nicolae Ceaușescu.\n 22 mai: Microsoft lansează Windows 3.0.\n 24 mai: A fost înființat Teatrul Masca de către actorul Mihai Mălaimare.\n\nIunie \n 13 iunie: Prima mineriadă: Începutul represiunii violente a ceea ce s-a numit „Fenomenul Piața Universității\", începutul celei de-a treia mineriade din anul 1990, cea mai sângeroasă dintre toate.\n 14 iunie: Prima mineriadă: Urmare a evenimentelor din 13 iunie, circa 10.000 de mineri din Valea Jiului au descins în București pentru a restabili „ordinea\". Au fost atacate sediile partidelor din opoziție, lideri ai acestora, studenți, sediile anumitor revite și ziare.\n 14 iunie: Franța, Germania și Benelux au semnat Convenția de la Schengen, privind libera circulație a persoanelor.\n 20 iunie: La Ateneul român, Ion Iliescu, primul președinte ales al României, de după Revoluția din decembrie, rostește jurământul de credință.\n\nIulie \n 1 iulie: Marca vest-germană devine monedă oficială în RDG.\n 3 iulie: Adunarea generală a Academiei Române primește 72 de membri corespondenți (literați, istorici, oameni de știință) cărora li s-a retras această calitate sau care au fost privați de ea, pe nedrept, între 1948–1989.\n 8 iulie: Germania de Vest învinge Argentina cu scorul de 1-0 și câștigă Campionatul Mondial de Fotbal din Italia.\n 24 iulie: Senatul României adoptă un proiect de lege prin care se instituie ca sărbătoare națională a României, ziua de 1 decembrie, zi în care, în anul 1918, prin unirea Transilvaniei cu România, s-a încheiat procesul constituirii Statului național unitar român.\n 27 iulie: Proclamarea suveranității Republicii Belarus. Sărbătoare națională.\n 28 iulie: Alberto Fujimori devine președinte al statului Peru. A câștigat alegerile în turul doi de scrutin, unde l-a avut drept contracandidat pe scriitorul Mario Vargas Llosa.\n\nAugust \n\n 1 august: România preia președinția Consiliului de Securitate al ONU.\n 2 august: Invadarea Kuweit-ului de către Irak. Începe Primul Război din Golf (se încheie pe 28 februarie 1991).\n 6 august: Organizația Națiunilor Unite decretează un embargou împotriva Irakului și autorizează, la 25 august 1990, recurgerea la forță împotriva regimului de la Bagdad.\n 19 august: Leonard Bernstein dirijează ultimul său concert, sfârșind cu Simfonia nr. 7 de Ludwig van Beethoven.\n 27 august: Republica Moldova își declară independența față de Uniunea Sovietică.\n\nSeptembrie \n 2 septembrie: A fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană.\n 21 septembrie: Tribunalul Militar Teritorial București l-a condamnat pe Nicu Ceaușescu la 20 de ani de închisoare, 10 ani de interdicție a unor drepturi și degradare militară. În noiembrie 1992 va rămâne în picioare doar acuzația de port ilegal de armă, pentru care va primi 5 ani de detenție și va fi pus în libertate condiționată pe motive medicale. A murit în 1996.\n\nOctombrie \n\n 3 octombrie: Germania de Est și Germania de Vest se reunifică formând o singură Germanie.\n 21 octombrie: Ayrton Senna își câștigă al doilea titlu mondial în Formula 1. \n 15 octombrie: Liderul URSS, Mihail Gorbaciov primește Premiul Nobel pentru Pace pentru eforturile sale de a detensiona Războiul Rece și pentru reformele din URSS.\n\nNoiembrie \n\n 13 noiembrie: A fost scrisă prima pagină World Wide Web cunoscută.\n 15 noiembrie: A avut loc, la Brașov, o demonstrație de mari proporții cu prilejul aniversării a trei ani de la revolta anticomunistă a muncitorilor și locuitorilor din Brașov. În frunte cu membrii Asociației „15 noiembrie\", demonstranții au parcurs vechiul traseu al manifestației din 1987.\n 28 noiembrie: Marea Britanie: Margaret Thatcher demisionează din postul de premier. John Major este ales în fruntea Partidului Conservator ceea ce îl recomandă ca pe viitorul candidat la funcția de prim-ministru.\n\nDecembrie \n 2 decembrie: Helmut Kohl câștigă primele alegeri în Germania reunificată.\n 9 decembrie: Slobodan Milošević devine președinte al Serbiei.\n 9 decembrie: Lech Wałęsa câștigă turul doi al alegerilor prezidențiale din Polonia.\n 25 decembrie: Sosește în țară fostul rege Mihai I împreună cu membrii ai familiei regale. La Otopeni li se acordă o viză provizorie de 24 de ore, după care generalul Valeriu Rozoleanu, șeful Direcției Generale pentru pașapoarte, declară că „regele a intrat ilegal și a forțat trecerea frontierei”. Pe autostrada București-Pitești, suita regală este somată să oprească și este condusă la aeroportul Otopeni.\n\nArte, științe, literatură și filozofie \n Pentru prima dată, medalia Fields este decernată unui fizician, Edward Witten.\n Premiul Oscar pentru cel mai bun film este acordat filmului Dances With Wolves (Dansând cu lupii).\n Se publică postum Jurnal de idei, de Constantin Noica.\n\nNașteri \n 3 ianuarie: Yoichiro Kakitani, fotbalist japonez\n 4 ianuarie: Toni Kroos, fotbalist german\n 4 ianuarie: Ela Rose, cântăreață română\n 5 ianuarie: Leroy Fer, fotbalist olandez\n 6 ianuarie: Jonathan Matijas, fotbalist francez\n 10 ianuarie: Nicolas Jaar, muzician chilian\n 10 ianuarie: Stefano Lilipaly, fotbalist indonezian\n 10 ianuarie: Ion Jardan, fotbalist moldovean\n 13 ianuarie: Liam Hemsworth, actor australian\n 14 ianuarie: Grant Gustin, actor și cântăreț american\n 14 ianuarie: Áron Szilágyi, scrimer maghiar\n 16 ianuarie: Cornel Râpă, fotbalist român\n 18 ianuarie: Ionuț Mitrea, kaiacist român\n 18 ianuarie: Nacho, fotbalist spaniol\n 21 ianuarie: Ciprian Selagea, fotbalist român\n 22 ianuarie: Alizé Cornet, jucătoare de tenis franceză\n 26 ianuarie: Sergio Pérez, pilot de curse auto mexican\n 26 ianuarie: Alexandru Pena, fotbalist român\n 26 ianuarie: Adrian Horvat, fotbalist român\n 27 ianuarie: Mihai Onicaș, fotbalist român\n 28 ianuarie: Bogdan Stoica, boxer român\n 29 ianuarie: Daisuke Suzuki, fotbalist japonez\n 29 ianuarie: Grzegorz Krychowiak, fotbalist polonez\n 29 ianuarie: Saša Balić, fotbalist muntenegrean\n 29 ianuarie: Vlad-Emanuel Duruș, politician român\n 1 februarie: Hersi Matmuja, cântăreață albaneză\n 1 februarie: Duje Čop, fotbalist croat\n 3 februarie: Aleksandar Tonev, fotbalist bulgar\n 3 februarie: Sean Kingston, cântăreț jamaican\n 3 februarie: Alin Alexuc-Ciurariu, luptător român\n 4 februarie: Laura Glavan, actriță română\n 6 februarie: Marian Pleașcă, fotbalist român\n 7 februarie: Rebecca Ward, scrimeră americană\n 8 februarie: Klay Thompson, baschetbalist american\n 8 februarie: Yacine Brahimi, fotbalist algerian\n 9 februarie: Alina Bercu, pianistă română\n 10 februarie: Mihaela Bulică, scrimeră română\n 12 februarie: Sony Mustivar, fotbalist francez\n 12 februarie: Robert Griffin III, jucător de fotbal american\n 13 februarie: Kevin Strootman, fotbalist olandez\n 13 februarie: Paweł Olkowski, fotbalist polonez\n 13 februarie: Mamadou Sakho, fotbalist francez\n 15 februarie: Cristian Daminuță, fotbalist român\n 15 februarie: Zohib Islam Amiri, fotbalist afgan\n 15 februarie: Charles Pic, pilot de curse auto francez\n 16 februarie: The Weeknd, cântăreț și producător de muzică din Canada\n 18 februarie: Irina Glibko, handbalistă ucraineană\n 19 februarie: Kehinde Fatai, fotbalist nigerian\n 20 februarie: Ciro Immobile, jucător italian de fotbal\n 21 februarie: Chika Aoki, scrimeră japoneză\n 22 februarie: Juninho Potiguar, fotbalist brazilian\n 22 februarie: Marius Alexe, fotbalist român\n 24 februarie: Sorin Copilul de Aur, cântăreț român de manele\n 25 februarie: Ana Maria Popa, handbalistă română\n 26 februarie: Gabriel Matei, fotbalist român\n 1 martie: Anfisa Pocikalova, scrimeră ucraineană\n 1 martie: Alexandru Ciucur, fotbalist român\n 2 martie: Petre Ivanovici, fotbalist român\n 3 martie: Irina Dorneanu, canotoare română\n 4 martie: Cosmina Dușa, fotbalistă română\n 5 martie: Danny Drinkwater, fotbalist englez\n 5 martie: Alexandra Bujdoso, scrimeră germană\n 8 martie: JC Gonzalez, actor columbian\n 8 martie: Petra Kvitová, jucătoare de tenis cehă\n 8 martie: Asier Illarramendi, fotbalist spaniol\n 9 martie: Daley Blind, fotbalist olandez\n 10 martie: Inna Deriglazova, scrimeră rusă\n 11 martie: Adrian Apostol, rugbist român\n 12 martie: Milena Knežević, handbalistă muntenegreană\n 12 martie: Vanessa Posse, actriță venezueleană\n 13 martie: Sasha Clements, actriță canadiană\n 14 martie: Adrian Bălan, fotbalist român\n 14 martie: Kolbeinn Sigþórsson, fotbalist islandez\n 15 martie: Mihai Plătică, fotbalist moldovean\n 15 martie: Octavian Ionescu, fotbalist român\n 15 martie: Dragana Cvijić, handbalistă sârbă\n 16 martie: Claudiu Herea, fotbalist român\n 16 martie: Constantin Iavorschi, fotbalist moldovean\n 16 martie: Josef Hušbauer, fotbalist ceh\n 16 martie: Alexandre Durimel, fotbalist francez\n 17 martie: Hozier, muzician irlandez\n 18 martie: Mihai Răduț, fotbalist român\n 20 martie: Marcos Rojo, fotbalist argentinian\n 21 martie: Claudiu Oprea, scenarist, regizor și actor român\n 23 martie: Prințesa Eugenie de York, nepoata Reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit\n 24 martie: Andreea Ogrăzeanu, atletă română\n 24 martie: Yuki Otsu, fotbalist japonez\n 25 martie: Mehmet Ekici, fotbalist turc\n 26 martie: Carly Chaikin, actriță americană\n 26 martie: Patrick Ekeng, fotbalist camerunez (d. 2016)\n 27 martie: Lukács Bőle, fotbalist maghiar\n 27 martie: Kimbra, cântăreață neozeelandeză\n 27 martie: Elena Gjeorgjievska, handbalistă nord-macedoneană\n 27 martie: Amir Abrashi, fotbalist albanez\n 27 martie: Nicolas N'Koulou, fotbalist camerunez\n 27 martie: Diana Petrescu, handbalistă română\n 29 martie: Fivio Foreign, rapper american\n 29 martie: Teemu Pukki, fotbalist finlandez\n 29 martie: Florina Pierdevară, atletă română\n 30 martie: Rodney Strasser, fotbalist din Sierra Leone\n 30 martie: Stella Sigurðardóttir, fotbalistă islandeză\n 31 martie: Ionuț Popescu, fotbalist român\n 1 aprilie: Guilherme Sityá, fotbalist brazilian\n 2 aprilie: Miralem Pjanić, fotbalist bosniac\n 3 aprilie: Crina Pintea, handbalistă română\n 3 aprilie: Madison Brengle, jucătoare de tenis\n 3 aprilie: Dorothea Wierer, biatlonistă italiană\n 3 aprilie: Lovre Kalinić, fotbalist croat\n 4 aprilie: Manabu Saito, fotbalist japonez\n 5 aprilie: Florin Ioniță, jucător român de rugby în XV\n 5 aprilie: Bakary Saré, fotbalist ivorian\n 6 aprilie: Charlie McDermott, actor american\n 7 aprilie: Sorana Cîrstea, jucătoare română de tenis\n 7 aprilie: Adrian Popa (fotbalist născut în 1990), fotbalist român\n 8 aprilie: Isabel Guialo, handbalistă angoleză\n 8 aprilie: Freddie, cântăreț maghiar\n 9 aprilie: Kristen Stewart, actriță americană\n 10 aprilie: Luiz Marcelo Morais dos Reis, fotbalist brazilian\n 11 aprilie: Victor Râmniceanu, fotbalist român\n 12 aprilie: Hiroki Sakai, fotbalist japonez \n 13 aprilie: Lodovica Comello, actriță, cântăreață, muziciană, compozitoare și dansatoare italiană\n 13 aprilie: Anastasija Sevastova, jucătoare de tenis letonă\n 15 aprilie: Sharon Kovacs, cântăreață olandeză\n 15 aprilie: Jean-Marie Amani, fotbalist francez\n 15 aprilie: Emma Watson, actriță britanică si model\n 16 aprilie: Jules Sitruk, actor francez\n 16 aprilie: Stefan Nikolić, fotbalist muntenegrean\n 18 aprilie: Wojciech Szczęsny, fotbalist polonez\n 19 aprilie: Héctor Herrera, fotbalist mexican\n 19 aprilie: Denis Garmaș, fotbalist ucrainean\n 19 aprilie: Roland Stănescu, fotbalist român (d. 2022)\n 19 aprilie: Ciprian Ioan Pascal, muzician român\n 19 aprilie: Roy Smith, fotbalist costarican\n 21 aprilie: Cătălin Golofca, fotbalist român\n 21 aprilie: Aleksandar Prijović, fotbalist sârb\n 22 aprilie: Machine Gun Kelly, rapper american\n 23 aprilie: Alina Stănculescu, gimnastă artistică română\n 25 aprilie: Jean-Éric Vergne, pilot de curse auto francez\n 26 aprilie: Jonathan dos Santos, fotbalist mexican\n 29 aprilie: Lucia Dumitrescu, cântăreață română\n 30 aprilie: Vlăduț Simionescu, judocan român\n 1 mai: Diego Contento, fotbalist german\n 2 mai: Kay Panabaker, actriță americană\n 3 mai: Alexandra Cadanțu, jucătoare de tenis română\n 3 mai: Fernando Henrique Quintela Cavalcante, fotbalist brazilian\n 5 mai: Olena Voronina, scrimeră ucraineană\n 5 mai: Martine Smeets, handbalistă olandeză\n 6 mai: Daniel Gómez, scrimer mexican\n 6 mai: Péter Gulácsi, fotbalist maghiar\n 6 mai: Masato Kudo, fotbalist japonez\n 7 mai: Moniki Bancilon, handbalistă braziliană\n 8 mai: Ștefan Efros, fotbalist\n 10 mai: NAVI, cântăreață română\n 13 mai: Esthera Petre, atletă\n 14 mai: Iulia Jivița, scrimeră kazahă\n 16 mai: Thomas Sangster, actor britanic\n 16 mai: Ognjen Kuzmić, baschetbalist sârb\n 18 mai: Yuya Osako, fotbalist japonez\n 19 mai: Henrique Luvannor, fotbalist brazilian\n 20 mai: Anatol Cheptine, fotbalist moldovean\n 20 mai: Lacina Traoré, fotbalist ivorian\n 21 mai: Choi In-jeong, scrimeră sud-coreeană\n 22 mai: Stefan Mitrović, fotbalist sârb\n 23 mai: Dan Evans, jucător de tenis britanic\n 27 mai: Sergiu Arnăutu, fotbalist român\n 27 mai: Alexia Talavutis, actriță română\n 27 mai: Jonas Hector, fotbalist german\n 28 mai: Veaceslav Dmitriev, fotbalist rus\n 28 mai: Kyle Walker, fotbalist englez\n 29 mai: Marius Bâtfoi, fotbalist român\n 30 mai: Josef Šural, fotbalist ceh (d. 2019)\n 31 mai: Alexandru Buhuși, fotbalist român\n 1 iunie: Bianca Ghelber, aruncătoare de ciocan română\n 3 iunie: Scriptonite, rapper kazah\n 3 iunie: Loredana Șucar, gimnastă artistică română\n 7 iunie: Jonathan Rodríguez, fotbalist argentinian\n 11 iunie: Christophe Lemaitre, atlet francez\n 12 iunie: Artur Sobiech, fotbalist polonez\n 12 iunie: Alexandru Țigănașu, fotbalist român\n 13 iunie: Mateusz Klich, fotbalist polonez\n 13 iunie: Aaron Taylor-Johnson, actor britanic\n 14 iunie: Brian Cristian, politician român\n 14 iunie: Benedikt Wagner, scrimer german\n 16 iunie: Silje Solberg, handbalistă norvegiană\n 16 iunie: Austin Krajicek, jucător de tenis american\n 17 iunie: Alan Dzagoev, fotbalist rus\n 17 iunie: Sorin Cucu, fotbalist român\n 17 iunie: Jordan Henderson, fotbalist englez\n 18 iunie: Sandra Izbașa, gimnastă română\n 19 iunie: Henri Kontinen, jucător de tenis finlandez\n 21 iunie: Jakob Johansson, fotbalist suedez\n 22 iunie: Kirilo Petrov, fotbalist ucrainean\n 22 iunie: Vlad Rusu, fotbalist român\n 24 iunie: Sergiu Muth, fotbalist român\n 25 iunie: Daniel Vădrariu, fotbalist român\n 28 iunie: Aliaksei Lihaceuski, scrimer belarus\n 1 iulie: Lukas Geniušas, muzician lituanian\n 2 iulie: Danny Rose, fotbalist britanic\n 2 iulie: Roman Lob, cântăreț german\n 2 iulie: Margot Robbie, actriță australiană\n 3 iulie: Nenad Krstičić, fotbalist sârb\n 3 iulie: Alison Riske, jucătoare de tenis americană\n 4 iulie: Naoki Yamada, fotbalist japonez\n 8 iulie: Alexandru Iulian Maxim, fotbalist român\n 8 iulie: Kevin Trapp, fotbalist german\n 9 iulie: Fábio Pereira da Silva, fotbalist brazilian\n 9 iulie: Rafael Pereira da Silva, fotbalist brazilian\n 9 iulie: Gnonsiane Niombla, handbalistă franceză\n 10 iulie: Veronica Kristiansen, handbalistă norvegiană\n 10 iulie: Kim Cesarion, cântăreț suedez\n 11 iulie: Caroline Wozniacki, jucătoare de tenis daneză\n 12 iulie: Bébé, fotbalist portughez\n 13 iulie: Eduardo Salvio, fotbalist argentinian\n 15 iulie: Olly Alexander, actor, compozitor\n 16 iulie: Daryl Homer, scrimer american\n 17 iulie: Heinz Lindner, fotbalist austriac\n 18 iulie: Canelo Álvarez, boxer mexican\n 19 iulie: Petru Leucă, fotbalist moldovean\n 27 iulie: Indiana Evans (n. Indiana Rose Evans), actriță, cântăreață și compozitoare australiană\n 27 iulie: Gerek Meinhardt, scrimer american\n 27 iulie: Sokol Cikalleshi, fotbalist albanez\n 27 iulie: Victoria Aveyard, autoare americană de literatură fantasy și cărți pentru tineret\n 28 iulie: Bogdan Mustață, fotbalist român\n 28 iulie: Shen Chen, scrimeră chineză\n 31 iulie: Besart Abdurahimi, fotbalist macedonean\n 31 iulie: Diego Fabbrini, fotbalist italian\n 31 iulie: Virgil Drăghia, fotbalist român\n 2 august: Denis Rusu, fotbalist moldovean\n 6 august: Alexandru Popa, politician\n 7 august: Oana Moșneagu, actriță română\n 8 august: Vladimír Darida, fotbalist ceh\n 10 august: Lucas Till, actor american\n 12 august: Wissam Ben Yedder, fotbalist francez\n 12 august: Mario Balotelli, jucător italian de fotbal\n 15 august: Nyusha, cântăreață rusă\n 15 august: Jennifer Lawrence, actriță americană\n 17 august: Artur Ioniță, fotbalist moldovean\n 18 august: Gabriel Enache, fotbalist român\n 21 august: Joseph Polossifakis, scrimer canadian\n 21 august: Andreas Mies, jucător de tenis german\n 23 august: Ali Pakdaman, scrimer iranian\n 24 august: Patrik Lázár, fotbalist maghiar\n 25 august: Aras Bulut İynemli, actor turc\n 26 august: Irina-Camelia Begu, jucătoare română de tenis\n 26 august: Mateo Musacchio, fotbalist argentinian\n 27 august: William Bermudez, fotbalist columbian\n 27 august: Luuk de Jong, fotbalist olandez\n 28 august: Bojan Krkić, fotbalist spaniol\n 30 august: Rossella Gregorio, scrimeră italiană\n 1 septembrie: Emil Rengle, dansator român\n 2 septembrie: Alexandru Munteanu, muzician român\n 3 septembrie: Florin Liviu Pop, fotbalist român\n 3 septembrie: Stine Jørgensen, handbalistă daneză\n 4 septembrie: Olha Harlan, scrimeră ucraineană\n 5 septembrie: Kim Yu-Na, patinatoare artistică sud-coreeană\n 5 septembrie: Yuna Kim, patinatoare artistică sud-coreeană\n 7 septembrie: Tanja Kolbe, dansatoare pe gheață\n 9 septembrie: Marius Tomozei, fotbalist român\n 11 septembrie: Enes Šipović, fotbalist bosniac\n 14 septembrie: Douglas Costa, fotbalist brazilian\n 15 septembrie: Darko Lazović, fotbalist sârb\n 16 septembrie: Mirza Hasanović, fotbalist bosniac\n 19 septembrie: Kieran Trippier, fotbalist englez\n 19 septembrie: Ksenia Makeeva, handbalistă rusă\n 25 septembrie: Lucian Filip, fotbalist român\n 26 septembrie: Michael Matthews, ciclist australian\n 27 septembrie: Stefan Schwab, fotbalist austriac\n 27 septembrie: Hugo Houle, ciclist canadian\n 29 septembrie: Gheorghe Grozav, fotbalist român\n 29 septembrie: Doug Brochu, actor american\n 30 septembrie: Courtney Hurley, scrimeră americană\n 1 octombrie: Hazal Kaya, actriță turcă\n 3 octombrie: Michele Morrone, actor italian\n 3 octombrie: Maria Fisker, handbalistă daneză\n 4 octombrie: Li Hang, jucător de snooker chinez\n 6 octombrie: Hotaru Yamaguchi, fotbalist japonez\n 7 octombrie: Sebastián Coates, fotbalist uruguayan\n 11 octombrie: Iulia Sanina, cântăreață ucraineană\n 11 octombrie: Cristian Mejía, fotbalist columbian\n 12 octombrie: Henri Lansbury, fotbalist britanic\n 13 octombrie: Florian Munteanu, actor și boxer\n 13 octombrie: Himesh Patel, actor britanic\n 15 octombrie: Serghei Cechir, halterofil moldovean\n 15 octombrie: Jeon Ji-yoon, cântăreață sud-coreeană\n 16 octombrie: Sam Bennett, ciclist irlandez\n 16 octombrie: Yohanna, cântăreață islandeză \n 17 octombrie: Marius Copil, jucător român de tenis de câmp\n 17 octombrie: Nnamdi Oduamadi, fotbalist nigerian\n 22 octombrie: Dan Gogoșoiu, fotbalist român\n 22 octombrie: Filip Jazvić, fotbalist croat\n 23 octombrie: Serdar Aziz, fotbalist turc\n 24 octombrie: İlkay Gündoğan, fotbalist german\n 29 octombrie: Eric Saade, cântăreț suedez \n 31 octombrie: J.I.D (Destin Choice Route), rapper american\n 31 octombrie: Emiliano Sala, jucător argentinian de fotbal (d. 2019)\n 2 noiembrie: Abeiku Quansah, fotbalist ghanez\n 5 noiembrie: Peer Borsky, scrimer elvețian\n 5 noiembrie: Mihai Nistor, pugilist român\n 6 noiembrie: André Schürrle, fotbalist german\n 7 noiembrie: Veaceslav Posmac, fotbalist moldovean\n 7 noiembrie: David de Gea, fotbalist spaniol\n 9 noiembrie: Romain Bardet, ciclist francez\n 11 noiembrie: Tom Dumoulin, ciclist olandez\n 11 noiembrie: Maria Udrea, scrimeră română\n 11 noiembrie: Georginio Wijnaldum, fotbalist olandez\n 13 noiembrie: George Piștereanu, actor român\n 14 noiembrie: Roman Bürki, fotbalist elvețian\n 17 noiembrie: Alexa Guarachi, jucătoare de tenis chiliană\n 19 noiembrie: Tatsuya Sakai, fotbalist japonez\n 23 noiembrie: Rita Ora (n. Rita Sahatçiu Ora), cântăreață, compozitoare și actriță britanică originară din Kosovo\n 24 noiembrie: Mario Gaspar, fotbalist spaniol\n 25 noiembrie: Alaaeldin Abouelkassem, scrimer egiptean\n 26 noiembrie: Gabriel Paulista, fotbalist brazilian\n 26 noiembrie: Danny Welbeck, fotbalist englez\n 27 noiembrie: Josh Dubovie, cântăreț britanic\n 28 noiembrie: Carla Diaz, actriță braziliană\n 28 noiembrie: Zivert, cântăreață și model rus\n 28 noiembrie: Azza Besbes, scrimeră tunisiană\n 30 noiembrie: Magnus Carlsen, șahist norvegian\n 30 noiembrie: Eleftherios Petrounias, gimnast grec\n 2 decembrie: Tzancă Uraganu, cântăreț român\n 3 decembrie: Anna Sen, handbalistă rusă\n 3 decembrie: Takuji Yonemoto, fotbalist japonez\n 3 decembrie: Christian Benteke, fotbalist belgian\n 5 decembrie: Dev Patel, actor britanic\n 7 decembrie: David Goffin, jucător de tenis belgian\n 16 decembrie: Luis Carlos Martín, fotbalist spaniol\n 20 decembrie: Joanna „JoJo” Levesque (n. Joanna Noëlle Blagden Levesque), cântăreață americană de muzică pop și R&B\n 26 decembrie: Denis Cerîșev, fotbalist rus\n 26 decembrie: Andy Biersack, cantautor american\n 27 decembrie: Juvhel Tsoumou, fotbalist german\n 27 decembrie: Radu Marian, economist și politician moldovean\n 27 decembrie: Miloš Raonić, jucător de tenis canadian\n 28 decembrie: Marcos Alonso, fotbalist spaniol\n\nDecese \n 6 ianuarie: Pavel Alexeevici Cerenkov, 85 ani, fizician rus, laureat al Premiului Nobel (1958), (n. 1904)\n 7 ianuarie: Ovidiu Bârlea, 72 ani, folclorist și scriitor român (n. 1917)\n 15 ianuarie: Zeno Octavian Vancea, 89 ani, compozitor român (n. 1900)\n 18 ianuarie: Manfred Künne, 57 ani, scriitor german (n. 1931)\n 19 ianuarie: Osho, filozof guru și învățător spiritual indian (n. 1931)\n 19 ianuarie: Aleksandr Pecerski, organizatorul unei evadări în masă din lagărele de concentrare naziste (n. 1909)\n 20 ianuarie: Barbara Stanwyck (n. Ruby Catherine Stevens), 82 ani, actriță americană (n. 1907)\n 22 ianuarie: Mariano Rumor, 74 ani, politician italian, prim-ministru (1968-1970 și 1973-1974), (n. 1915)\n 24 ianuarie: Leon Kalustian, 81 ani, jurnalist român (n. 1908)\n 25 ianuarie: Ava Gardner (n. Ava Lavinia Gardner), 67 ani, actriță americană de film (n. 1922)\n 31 ianuarie: Alexandru Tatos (n. Alexandru Adrian Teodor Tatos), 52 ani, regizor și scenarist român (n. 1937)\n 13 februarie: Heinz Haber, 76 ani, fizician german (n. 1913)\n 14 februarie: Constantin Sibirschi, 62 ani, matematician rus (n. 1928)\n 15 februarie: George Ciucu, 63 ani, politician român (n. 1927)\n 15 februarie: Ion Moina, atlet român (n. 1921)\n 16 februarie: József Moravetz (Iosif Moravet), 79 ani, fotbalist român (n. 1911)\n 21 februarie: Isaac Jacob Schoenberg, 87 ani, matematician american (n. 1903)\n 23 februarie: Florin Pucă, 57 ani, grafician român (n. 1932)\n 27 februarie: Alexandru Rosetti, 94 ani, filolog român, lingvist, istoric al limbii române (n. 1895)\n 6 martie: Taro Kagawa, 67 ani, fotbalist japonez (n. 1922)\n 8 martie: Erkki Aaltonen, 79 ani, compozitor finlandez (n. 1910)\n 10 martie: Iurie Perlin, 72 ani, fizician rus (n. 1917)\n 24 martie: Tanți Cocea, 80 ani, actriță română de film și teatru (n. 1909)\n 30 martie: Etti-Rosa Spirer, 89 ani, arhitectă română (n. 1900)\n 3 aprilie: Sarah Vaughan, 66 ani, cântăreață americană (n. 1924)\n 6 aprilie: Robert Abernathy, 65 ani, scriitor american (n. 1924)\n 11 aprilie: Ivar Lo-Johansson, 89 ani, scriitor suedez (n. 1901)\n 14 aprilie: Georges Lacombe, 87 ani, regizor francez de film (n. 1902)\n 15 aprilie: Greta Garbo (n. Greta Lovisa Gustafson), 84 ani, actriță suedeză de film (n. 1905)\n 17 aprilie: Paul G. Dimo (Paul Gheorghe Dimo), 84 ani, inginer român (n. 1905)\n 18 aprilie: Frédéric Rossif, 67 ani, regizor de film francez (n. 1922)\n 23 aprilie: Paulette Goddard, 80 ani, actriță americană (n. 1910)\n 7 mai: Prințul Andrei de Iugoslavia, 60 ani (n. 1929)\n 7 mai: Nicholas Sanduleak, 56 ani, astronom american de origine română (n. 1933)\n 16 mai: Jim Henson, 54 ani, păpușar american (n. 1936)\n 28 mai: Wilhelm Wagenfeld, 90 ani, inginer german (n. 1900)\n 31 mai: Vasile Nicolescu, 60 ani, poet român (n. 1929)\n 31 mai: Candin Liteanu, 76 ani, chimist român (n. 1914)\n 2 iunie: Rex Harrison (n. Reginald Carey Harrison), 82 ani, actor englez de film (n. 1908)\n 4 iunie: Robert Edwards, 85 ani, politician britanic (n. 1905)\n 7 iunie: Alexandru Climescu, 80 ani, matematician român (n. 1910)\n 16 iunie: Alphonse Dupront, 84 ani, istoric francez (n. 1905)\n 21 iunie: Rudolf Alexander Agricola, 78 ani, sculptor german (n. 1912)\n 24 iunie: Germán Suárez Flamerich, 83 ani, politician venezuelean (n. 1907)\n 2 iulie: Hans Diplich (n. Johann Diplich), 81 ani, scriitor german (n. 1909)\n 12 iulie: Stela Moghioroș (n. Esther Radoșovețkaia), 81 ani, jurnalistă română (n. 1909)\n 16 iulie: Miguel Muñoz (Miguel Muñoz Mozún), 68 ani, fotbalist și antrenor spaniol (n. 1922)\n 16 iulie: Alma Mohora-Popovici, 93 ani, medic dentist român (n. 1896)\n 22 iulie: Manuel Puig, 58 ani, scriitor argentinian (n. 1932)\n 23 iulie: Ada Orleanu, 74 ani, scriitoare română (n. 1916)\n 25 iulie: Petre Strihan, 91 ani, poet român (n. 1899)\n 1 august: Robert Krieps, 67 ani, politician luxemburghez (n. 1922)\n 2 august: Adonias Filho, 74 ani, romancier brazilian (n. 1915)\n 3 august: Thomas Dunne, 64 ani, politician irlandez (n. 1926)\n 8 august: Zorica Lațcu, 73 ani, poetă română (n. 1917)\n 15 august: Viktor Țoi (Viktor Robertovici Țoi), 28 ani, cântăreț rock, poet și actor rus cu origini coreene, lider al formației Kino (n. 1962)\n 17 august: Béla Abody, 59 ani, scriitor, critic literar, traducător, redactor maghiar (n. 1931)\n 21 august: Alexandru Cerna-Rădulescu, 70 ani, poet român (n. 1920)\n 24 august: Harold Masursky, 67 ani, astronom american (n. 1922)\n 24 august: Nicu Stan, 59 ani, cinematograf român (n. 1931)\n 25 august: Morley Callaghan (Edward Morley Callaghan), 87 ani, scriitor canadian (n. 1903)\n 25 august: David Hampshire, 72 ani, pilot britanic de Formula 1 (n. 1917)\n 26 august: Mário Pinto de Andrade (Mário Coelho Pinto de Andrade), 62 ani, politician angolez (n. 1928)\n 2 septembrie: John Bowlby, 83 ani, psiholog britanic (n. 1907)\n 4 septembrie: Irene Dunne (n. Irene Marie Dunn), 91 ani, actriță americană (n. 1898)\n 7 septembrie: Ferenc Bencze, 65 ani, actor maghiar (n. 1924)\n 9 septembrie: Nicola Abbagnano, 89 ani, filosof italian (n. 1901)\n 9 septembrie: Anatoli Vladimirovici Sofronov, 79 ani, scriitor rus, traducător și jurnalist, poet, scriitor, dramaturg (n. 1911)\n 11 septembrie: F.F. Bruce (Frederick Fyvie Bruce), 79 ani, teolog britanic (n. 1910)\n 15 septembrie: Constantin N. Dinculescu, 91 ani, inginer român (n. 1898)\n 16 septembrie: Aurel Dumitrașcu, 45 ani, poet, memorialist, profesor și muzeograf român (n. 1955)\n 18 septembrie: Marjan Rožanc, 59 ani, scriitor sloven (n. 1930)\n 19 septembrie: Ioana Radu (n. Eugenia Braia), 73 ani, cântăreață română de muzică populară și romanțe (n. 1917)\n 27 septembrie: Ion Biberi, 86 ani, scriitor român (n. 1904)\n30 septembrie: Ion Rachmuth (n. Israel Rachmuth), 79 ani, economist român (n. 1911)\n 30 septembrie: Patrick White (n. Patrick Victor Martindale White), 78 ani, scriitor australian, laureat al Premiului Nobel (1973), (n. 1912)\n 1 octombrie: Ioana E. Petrescu, 48 ani, jurnalistă română (n. 1941)\n 13 octombrie: Hans Freudenthal, 85 ani, matematician olandez (n. 1905)\n 14 octombrie: Leonard Bernstein (n. Louis Bernstein), 72 ani, dirijor american de etnie evreiască (n. 1918)\n 15 octombrie: Boris Piotrovski, 82 ani, istoric, arheolog și orientalist sovietic (n. 1908)\n 16 octombrie: Jorge Bolet (Jorge Leopoldo Bolet Tremoleda), 75 ani, muzician american (n. 1914)\n 19 octombrie: Jerry Cronin, 65 ani, politician irlandez (n. 1925)\n 20 octombrie: Joel McCrea (Joel Albert McCrea), 84 ani, actor american (n. 1905)\n 22 octombrie: György Kovacs, 79 ani, jurnalist maghiar (n. 1911)\n 27 octombrie: Prințesa Sophie von Hohenberg (n. Sophie Marie Franziska Antonia Ignatia Alberta), 89 ani (n. 1901)\n 27 octombrie: Ugo Tognazzi, actor italian (n. 1922)\n 1 noiembrie: Kim Hyun-sik, 32 ani, cântăreț sud-coreean (n. 1958)\n 3 noiembrie: Virgil Ianovici, 90 ani, geolog român (n. 1900)\n 6 noiembrie: Traian Crișan, 72 ani, episcop român (n. 1918)\n 7 noiembrie: Lawrence Durrell (n. Lawrence George Durrell), 78 ani, romancier, poet, eseist, dramaturg britanic (n. 1912)\n 8 noiembrie: Wolfgang Schmieder, 89 ani, muzicolog german (n. 1901)\n 11 noiembrie: Melissanthi (n. Eve Chougia-Skandalaki), 83 ani, jurnalistă greacă (n. 1907)\n 14 noiembrie: Ernest Bernea, 85 ani, sociolog român (n. 1905)\n 19 noiembrie: Gheorghi N. Flerov, 77 ani, fizician rus (n. 1913)\n 27 noiembrie: Ferenc Radó, 69 ani, matematician maghiar (n. 1921)\n 30 noiembrie: Norman Cousins, 75 ani, jurnalist american (n. 1915)\n 1 decembrie: Simone Cousteau (Simone Melchior Cousteau), 71 ani, exploratoare franceză (n. 1919)\n 2 decembrie: Alfred Sachs, 83 ani, sculptor german (n. 1907)\n 3 decembrie: George Tomaziu, 75 ani, artist român (n. 1915)\n 4 decembrie: Edward Binns, 74 ani, actor american (n. 1916)\n 7 decembrie: Joan Bennett (Joan Geraldine Bennett), 80 ani, actriță americană (n. 1910)\n 7 decembrie: Wacław Ulewicz, 53 ani, actor polonez (n. 1937)\n 8 decembrie: Tadeusz Kantor, 75 ani, artist polonez (n. 1915)\n 8 decembrie: Martin Ritt, 76 ani, regizor de film american (n. 1914)\n 10 decembrie: Károly Kovács, 88 ani, actor maghiar (n. 1902)\n 12 decembrie: Gheorghe Claudiu Suciu, 85 ani, chimist român (n. 1905)\n 14 decembrie: Johannes, Prinț de Thurn și Taxis, 64 ani (n. 1926)\n 19 decembrie: Michael Joseph Oakeshott, 89 ani, filosof britanic (n. 1901)\n 23 decembrie: Ladislau Brosovszky, 39 ani, fotbalist român (n. 1951)\n\nPremii Nobel \n\n Chimie: Elias James Corey (SUA)\n Fizică: Jerome I. Friedman (SUA), Henry W. Kendall (SUA), Richard E. Taylor (Canada)\n Literatură: Octavio Paz (Mexic)\n Medicină: Joseph E. Murray (SUA), E. Donnall Thomas (SUA)\n Pace: Mihail Sergheievici Gorbaciov (URSS)\n\nMedalia Fields \n Vladimir Drinfeld (URSS)\n Vaughan Frederick Randal Jones (Noua Zeelandă)\n Shigefumi Mori (Japonia)\n Edward Witten (SUA)\n\nNote"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Spune-mi detalii importante despre 1991."
},
{
"from": "assistant",
"value": "\n1991 (MCMXCI) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de marți.\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n 10 ianuarie: Guvernul României liberalizează exporturile și importurile.\n 12 ianuarie: Congresul american a răspuns pozitiv demersului propus de președintele George H. W. Bush, de a lua parte la confruntările militare din Golful Persic.\n 13 ianuarie: Trupele sovietice au ocupat Departamentul Securității Statului (tipografia din Vilnius). A avut loc atacul asupra televiziunii și centrului de presă din Vilnius, soldat cu morți și răniți. \n 16 ianuarie: Lansarea operațiunii „Furtună în deșert” (ora 3:00, ora Bagdadului) pentru eliberarea Kuweitului, invadat la 2 august 1990 de Irak. Are loc primul atac aerian declanșat de coaliția internațională (SUA, Marea Britanie, Arabia Saudită, Kuweit) împotriva Irakului.\n 17 ianuarie: Harald al V-lea al Norvegiei devine rege după moartea tatălui său, Olav al V-lea.\n 30 ianuarie: La Bruxelles, „Grupul celor 24” hotărăște să includă România între țările est-europene beneficiare de asistență în cadrul programului PHARE, program inițiat în 1989 și având în vedere ajutorarea prin credite și asistență tehnico–economică a fostelor țări socialiste.\n\nFebruarie \n 1 februarie: România a obținut statutul de „invitat special” la Consiliul Europei. La 7 octombrie 1993 va avea loc ceremonia de aderare a României ca membru cu drepturi depline.\n 20 februarie: În România intră în vigoare Legea fondului funciar. 80% din proprietatea arabilă a țării devine proprietate privată. Eliberarea titlurilor de proprietate s-a încheiat în 1999. Ulterior, legea a fost criticată pentru că a dus la fărâmițarea suprafeței agricole a României.\n\nMartie \n 3 martie: Letonia și Estonia votează pentru independența față de Uniunea Sovietică.\n 15 martie: A luat ființă Fundația Europeană Nicolae Titulescu, cu scopul de a onora memoria marelui diplomat român, de a stimula și întreține interesul pentru viața și activitatea diplomatică a lui Nicolae Titulescu.\n\nAprilie \n 5 aprilie: La Moscova se semnează Tratatul de colaborare, bună vecinătate și amiciție dintre URSS și România. Tratatul nu a mai fost ratificat pentru că la sfârșitul anului a avut loc destrămarea URSS.\n 9 aprilie: Georgia își declară independența față de Uniunea Sovietică.\n 18-19 aprilie: Vizita președintelui François Mitterrand în România.\n 20 aprilie: Banca Națională a României lansează prima emisiune post-revoluționară de bancnote, dedicată sculptorului Constantin Brâncuși, respectiv bancnota de 500 de lei.\n 30 aprilie: Un ciclon care a lovit Bangladesh-ul a dus la uciderea a 138.000 de oameni.\n\nMai \n 15 mai: Édith Cresson devine prima femeie premier a Franței.\n 19 mai: Referendum în Croația. Peste 94% dintre cei prezenți la urne s-au pronunțat pentru independența acestei republici iugoslave. \n 20 mai: Cazul Berevoiești: Ziarul România liberă anunță în conferință de presă că la puțin timp după evenimentele din 13-15 iunie de la București, aproape de comuna Berevoiești (Argeș) au fost îngropate tone de documente aparținând fostei Securități și S.R.I. S-a încercat arderea documentelor, apoi au fost îngropate, dezgropate în parte de săteni și îngropate din nou, în cele din urmă au ajuns la ziariști.\n 21 mai: La Madras, India, fostul prim-ministru Rajiv Gandhi este asasinat.\n 29 mai: Președintele federal, Richard von Weizsäcker, inaugurează sistemul german Intercity-Express în noua gară Kassel-Wilhelmshöhe de pe linia feroviară de mare viteză Hanovra-Würzburg.\n\nIunie \n 14 iunie: La intrarea în Parcul Libertății din București a fost ridicată o cruce în memoria victimelor din 13-15 iunie.\n 12 iunie: Boris Elțin a devenit primul președinte rus ales de un electorat. Va începe mandatul de 5 ani la 10 iulie.\n 14 iunie: Erupția vulcanului Pinatubo din Filipine, a dus la pierderea a 700 de persoane.\n20 iunie: Partidul România Mare. Grupare politică fondată de Corneliu Vadim Tudor.\n 24 iunie: Parlamentul României a declarat nul Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. \n 25 iunie: Croația și Slovenia își declară independența față de Iugoslavia.\n\nIulie \n 7 iulie: S-a constituit Partidul Alianței Civice, care, la 28 martie 1998, va fuziona cu Partidul Național Liberal. \n 11 iulie: O eclipsă totală de soare este vizibilă în Hawaii, Mexic, America Centrală, Columbia și Brazilia.\n\nAugust \n 7 august: Shapour Bakhtiar, fostul prim-ministru al Iranului este asasinat.\n 19 august: Prăbușirea Uniunii Sovietice: Președintele Mihail Gorbaciov (aflat în vacanță în Crimeea) este pus sub arest la domiciliu și se încearcă restaurarea statului unional.\n 20 august: Estonia își declară independența față de Uniunea Sovietică.\n 21 august: Lovitura de stat din Uniunea Sovietică a eșuat, organizatorii au fost arestați și Gorbaciov s-a reîntors ca președinte al Uniunii Sovietice.\n 21 august: Letonia își declară independența față de Uniunea Sovietică.\n 22 august: Reîntroducerea drapelului de stat tricolor al Rusiei. Ziua drapelului de stat al Federației Ruse.\n 24 august: Ucraina își declară independența față de Uniunea Sovietică.\n 27 august: Republica Moldova își declară independența față de Uniunea Sovietică.\n 30 august: Azerbaidjan își declară independența față de Uniunea Sovietică.\n 31 august: Kârgâzstan și Uzbekistan își declară independența față de Uniunea Sovietică.\n\nSeptembrie \n 2 septembrie: Statele Unite recunosc independența Estoniei, Letoniei și Lituaniei.\n 6 septembrie: Uniunea Sovietică recunoaște independența statelor baltice.\n 6 septembrie: Orașul Sankt Petersburg își recuperează numele după ce a fost numit Leningrad în 1924.\n 8 septembrie: Macedonia devine stat independent.\n 21 septembrie: Sovietul suprem al Armeniei a proclamat Republica Armenia stat independent.\n 24 septembrie: Minerii de la Vulcan, aflați în grevă, așteaptă răspunsul guvernului la revendicările lor. În lipsa răspunsului, minerii cer să vină Petre Roman la ei pentru negocieri. Miron Cosma îi comunică telefonic lui Petre Roman pretenția minerilor, după care își anunță ortacii că primul-ministru a refuzat să se deplaseze în Valea Jiului. Se strigă „Jos guvernul!\" după care Miron Cozma anunță „Mergem la București!\".\n 26 septembrie: A patra mineriadă: Minerii revin în Piața Victoriei. Au loc negocieri cu ușile închise, între reprezentanții minerilor și cei ai conducerii țării. Se obține demisia guvernului Roman, anunțată la ora 12:30, din balconul Palatului Victoria. Seara, minerii încearcă să pătrundă în sediul Televiziunii Române. Au loc scene de violență și de vandalism.\n\nOctombrie \n 16 octombrie: S-a instalat guvernul condus de Theodor Stolojan și a funcționat până în noiembrie 1992.\n 20 octombrie: Ayrton Senna câștigă cel de-al 3-lea său titlu mondial la Formula 1.\n 27 octombrie: Primele alegeri parlamentare libere în Polonia.\n 27 octombrie: Turkmenistanul își declară independența față de Uniunea Sovietică.\n\nNoiembrie \n 2 noiembrie: Bartolomeu I devine Patriarh al Constantinopolului. \n 21 noiembrie: Adunarea Constituantă aprobă noua Constituție a României. Din totalul de 510 senatori și deputați, au fost prezenți 509, din care 414 s-au pronunțat pentru și 95 contra. FSN, PUNR și reprezentanții minorităților, altele decât cea maghiară au votat pentru; PNȚCD, PNL și UDMR contra. Votarea a fost transmisă în direct pe postul de televiziune.\n 23 noiembrie: Freddie Mercury anunță public că are SIDA; va muri a doua zi.\n 26 noiembrie: Se formează Convenția Democrată Română (CDR).\n\nDecembrie \n 4 decembrie: Corespondentul Associated Press, Terry Anderson a fost eliberat după ce a fost ținut ostatic în Liban, vreme de șapte ani.\n 8 decembrie: Electoratul român este chemat să răspundă prin referendum național cu „da” sau „nu” unei singure întrebări: Aprobați Constituția României adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991? Din aproape 11 milioane de cetățeni prezenți la vot, 77,3% au votat „da” și 20,49% au votat „nu”. Voturile anulate au fost de 2,3%. Elaborarea, dezbaterea și adoptarea Constituției au durat un an și jumătate.\n 8 decembrie: Mircea Snegur, candidat unic pentru funcția de președinte al Republicii Moldova, obține 98,17% din voturile exprimate.\n 8 decembrie: Președintele rus Boris Elțin și omologii săi din Ucraina și Belarus au semnat actul de deces al Uniunii Sovietice, care a durat aproape 70 de ani și a cărei dispariție a marcat sfârșitul unei ordini mondiale bazate pe rivalitatea URSS-SUA.\n 12 decembrie: România: Curtea Supremă de Justiție, Secția militară, i-a declarat nevinovați pe foștii membri ai Comitetului Politic Executiv al PCR.\n 18 decembrie: Federația Rusă recunoaște independenta Republicii Moldova.\n 21 decembrie: CSI (Comunitatea Statelor Independente). Asociație liberă de state suverane din care fac parte Rusia și alte zece republici care aparțineau fostei URSS: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan.\n 25 decembrie: Mihail Gorbaciov anunță într-o declarație televizată că demisionează din funcția de președinte al URSS, având în vedere situația creată odată cu formarea CSI (Comunitatea Statelor Independente).\n 25 decembrie: Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice hotărăște schimbarea denumirii statului din U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) în Federația Rusă.\n 30 decembrie: La sfârșitul anului, în România erau 265.978 de șomeri, media lunară a inflației pentru anul 1991 a fost de 10%, datoria publică internă de 245,1 miliarde lei.\n 31 decembrie: Oficial Uniunea Sovietică încetează să mai existe.\n\nNașteri\n\nIanuarie \n3 ianuarie: Candelaria Molfese, actriță, cântăreață și balerină argentiniană\n 5 ianuarie: Denis Alibec, fotbalist român (atacant)\n5 ianuarie: Alexandru Sorian (Alexandru Ioan Sorian), fotbalist român\n 6 ianuarie: Jeroen Zoet, fotbalist neerlandez (portar)\n 7 ianuarie: Clément Grenier, fotbalist francez\n 7 ianuarie: Eden Hazard, fotbalist belgian\n7 ianuarie: Caster Semenya, atletă sud-africană\n 8 ianuarie: Stefan Savić, fotbalist muntenegrean\n 9 ianuarie: Álvaro Soler, cântăreț spaniolo-german\n 9 ianuarie: Amel Tuka, atlet bosniac\n 9 ianuarie: Alvaro Solar, cântăreț spaniol de muzică pop\n 10 ianuarie: Codruț Cioranu (Codruț Sebastian Cioranu), fotbalist român\n 11 ianuarie: Bekim Abdyl Balaj, fotbalist albanez (atacant)\n11 ianuarie: James Honeybone, scrimer britanic\n 14 ianuarie: Adrian Viciu (Adrian Ioan Viciu), fotbalist român (portar)\n 14 ianuarie: Andrei Voican, fotbalist român (atacant)\n 15 ianuarie: Maxim Antoniuc, fotbalist din R. Moldova (atacant)\n15 ianuarie: Marc Bartra Aregall, fotbalist spaniol\n 16 ianuarie: Nemanja Miletić, fotbalist sârb\n 17 ianuarie: Esmir Ahmetović, fotbalist bosniac\n 18 ianuarie: Mitchell Duke, fotbalist australian\n 19 ianuarie: Petra Martić, jucătoare croată de tenis\n 21 ianuarie: Kabiru Akinsola (Kabiru Akinsola Olarewaju), fotbalist nigerian (atacant)\n 21 ianuarie: Ana Gros, handbalistă slovenă\n 24 ianuarie: Jan Beleniuk, luptător ucrainean\n 24 ianuarie: Valeriu Lupu, fotbalist român\n 26 ianuarie: Alex Sandro (Alex Sandro Lobo Silva), fotbalist brazilian\n 28 ianuarie: Wan Zack Haikal, fotbalist malaysian\n 28 ianuarie: Jordan Mustoe, fotbalist britanic\n 31 ianuarie: Anastasia Dmitruk, poetă ucraineană\n\nFebruarie \n 1 februarie: Cristian Cherchez (Cristian George Cherchez), fotbalist român (atacant)\n 2 februarie: Nathan Delfouneso, fotbalist britanic\n 3 februarie: Ina Budeștean, fotbalistă din R. Moldova\n 3 februarie: Camelia Hristea, jucătoare română de tenis\n 5 februarie: Henriette Confurius, actriță germană\n 8 februarie: Aristidis Soiledis, fotbalist grec\n 10 februarie: Emma Roberts (Emma Rose Roberts), actriță americană\n 11 februarie: Adrian Stoian (Adrian Marius Stoian), fotbalist român\n 11 februarie: Adrian Marius Stoian, fotbalist român\n 13 februarie: Eliaquim Mangala, fotbalist francez\n 13 februarie: Vianney (Vianney Bureau), cantautor francez\n 15 februarie: Rich Swann (Richard Swann), wrestler american\n 17 februarie: Mirela Lavric, atletă română\n 17 februarie: Ed Sheeran (Edward Christopher Sheeran), cântăreț, compozitor, producător de înregistrări și actor britanic\n 19 februarie: Constantin Mandrîcenco, fotbalist din R. Moldova\n 20 februarie: Robert Gucher, fotbalist austriac\n 20 februarie: Alexandru Lazăr, fotbalist român\n 21 februarie: Riyad Mahrez, fotbalist algerian\n 22 februarie: Robin Stjernberg, cântăreț suedez\n 23 februarie: Diana Stoica, politiciană română\n 26 februarie: Marie-Florence Candassamy, scrimeră franceză\n 26 februarie: CL (Lee ChaeRin), cântăreață sud-coreeană\n 26 februarie: CL, cântăreață sud-coreeană\n\nMartie \n 6 martie: Aleksandar Dragović, fotbalist austriac\n 6 martie: Rodrigo Moreno, fotbalist spaniol\n 7 martie: Ekaterina Ilina, handbalistă rusă\n 8 martie: Vlăduța Lupău, interpretă română de muzică populară\n 8 martie: Róbert Mak, fotbalist slovac\n 10 martie: Mir (Bang Cheol-yong), cântăreț sud-coreean\n 10 martie: Mir, cântăreț sud-coreean\n 11 martie: Alessandro Florenzi, fotbalist italian\n 11 martie: Jack Rodwell (Jack Christian Rodwell), fotbalist englez\n 12 martie: Galin (Galin Petrov Gocev), cântăreț bulgar\n 12 martie: Galin, cântăreț bulgar\n 13 martie: Sabine Klimek, handbalistă română\n 14 martie: Facundo Ferreyra, fotbalist argentinian\n 14 martie: Gotoku Sakai, fotbalist japonez\n 15 martie: Nelu Nicolae, fotbalist român\n 16 martie: Taishi Taguchi, fotbalist japonez\n 17 martie: Răzvan Trandu, fotbalist român\n 18 martie: Hatem Abd Elhamed, fotbalist israelian\n 18 martie: Pierre-Hugues Herbert, jucător francez de tenis \n 19 martie: Aleksandr Kokorin, fotbalist rus\n 21 martie: Antoine Griezmann, fotbalist francez\n 22 martie: Gabriel Abraham, fotbalist român\n 24 martie: Ciprian Brata, fotbalist român\n 24 martie: Bogdan-Gruia Ivan, politician român\n 25 martie: Aurelian Chițu, fotbalist român\n 25 martie: Dina Garipova, cântăreață rusă\n 25 martie: Samia Yusuf Omar, atletă somaleză (d. 2012)\n 27 martie: Bartolomeu Jacinto Quissanga, fotbalist angolez\n 27 martie: Paul Țene, fotbalist român\n 28 martie: Florin Bejan, fotbalist român\n 28 martie: Ștefan Burghiu, fotbalist din R. Moldova\n 29 martie: Fabio Borini, fotbalist italian\n 29 martie: Bae Irene (n. Bae Joo-Hyun), cântăreață sud-coreeană\n 29 martie: N'Golo Kanté, fotbalist francez\n 29 martie: Bae Irene, cântăreață sud-coreeană\n\nAprilie \n 2 aprilie: Quavo (Quavious Keyate Marshall), rapper american\n 2 aprilie: Milan Rodić, fotbalist sârb\n 4 aprilie: Asia Muhammad, jucătoare americană de tenis\n 4 aprilie: Jamie Lynn Spears, actriță și cântăreață americană \n 5 aprilie: Nathaniel Clyne, fotbalist englez\n 5 aprilie: Nora Mørk, handbalistă norvegiană\n 7 aprilie: Luka Milivojević, fotbalist sârb\n 10 aprilie: Yves Lampaert, ciclist belgian\n 11 aprilie: Thiago Alcántara (Thiago Alcântara do Nascimento), fotbalist spaniol\n 11 aprilie: Thiago Alcántara, fotbalist spaniol\n 12 aprilie: Ryota Morioka, fotbalist japonez\n 14 aprilie: Martín Montoya, fotbalist spaniol\n 15 aprilie: Ghostemane (Eric Whitney), rapper american\n 16 aprilie: Luis Muriel, fotbalist columbian\n 19 aprilie: Steve Cook (Steve Anthony Cook), fotbalist britanic\n 19 aprilie: Steve Cook, fotbalist britanic\n 21 aprilie: Max Chilton (Max Alexander Chilton), pilot britanic de Formula 1\n 21 aprilie: Aleksandar Prijović, fotbalist sârb\n 23 aprilie: Tudorel Bratu, rugbist român\n 25 aprilie: Alexandru Avram, fotbalist român\n 27 aprilie: Isaac Cuenca, fotbalist spaniol\n 27 aprilie: Marina Radvan, politiciană din R. Moldova\n 28 aprilie: Jennifer Braun, cântăreață germană\n 29 aprilie: Bogdan Simion (Bogdan Mihai Simion), lăutar și cobzar român\n 29 aprilie: Bogdan Mihai Simion, lăutar și cobzar român\n 30 aprilie: Danijel Aleksić, fotbalist sârb\n 30 aprilie: George Țucudean (Marius George Țucudean), fotbalist român (atacant)\n\nMai \n 1 mai: Bartosz Salamon, fotbalist polonez\n 2 mai: Farruko (Carlos Efrén Reyes Rosado), cântăreț portorican\n 5 mai: Andrea Klikovac, handbalistă muntenegreană\n 7 mai: Ștefan-Iulian Lőrincz, politician român\n 7 mai: Mihaela Petrilă, canotoare română\n 8 mai: Anamaria Tămârjan, sportivă română (gimnastică artistică)\n 9 mai: Ricardo Alves, fotbalist portughez\n 9 mai: Genki Haraguchi, fotbalist japonez\n 9 mai: Majlinda Kelmendi, judoka din Kosovo\n 10 mai: Paul Anton, fotbalist român\n 10 mai: Kamil Bednarek, cântăreț polonez\n 11 mai: Dean Beța, fotbalist român\n 11 mai: Uzari (Yuri Navrotsky), cântăreț belarus\n 16 mai: Grigor Dimitrov, jucător bulgar de tenis\n 17 mai: Johanna Konta, jucătoare britanică de tenis, de etnie australiană\n 17 mai: Íñigo Martínez, fotbalist spaniol\n 17 mai: Moran Mazor, cântăreață israeliană\n 20 mai: Esteban Ciaccheri, fotbalist argentinian\n 21 mai: Fedor Černych, fotbalist lituanian\n 22 mai: Odise Roshi, fotbalist albanez\n 23 mai: Lena Meyer-Landrut, cântăreață germană de muzică pop\n 24 mai: Erika Umeda, cântăreață și model japonez\n 27 mai: Mário Rui (Mário Rui Silva Duarte), fotbalist portughez\n 27 mai: Armando Sadiku, fotbalist albanez\n 28 mai: Alexandre Lacazette, fotbalist francez\n 30 mai: Tolga Sarıtaș, actor turc\n 31 mai: Patrick Jørgensen, scrimer danez\n 31 mai: Azealia Banks (Azealia Amanda Banks), cântăreață americană\n\nIunie \n 2 iunie: Mediop Ndiaye, fotbalist senegalez\n 3 iunie: Alexandru Avramescu, fotbalist român\n 4 iunie: Lorenzo Insigne, fotbalist italian\n 4 iunie: Daniel Jerent, scrimer francez\n 4 iunie: Ante Vukušić, fotbalist croat\n 5 iunie: Martin Braithwaite, fotbalist danez\n 7 iunie: Emily Ratajkowski (Emily O'Hara Ratajkowski), fotomodel și actriță americană\n 11 iunie: Dan Howell (Daniel James Howell), blogger britanic\n 14 iunie: alyona alyona (Aliona Olehivna Savranenko), rapperiță ucraineană\n 14 iunie: Kostas Manolas, fotbalist grec\n 16 iunie: Florin Achim, fotbalist român\n 17 iunie: Rustam Țînea, fotbalist ucrainean\n 18 iunie: Gheorghe Șoldan, politician român\n 19 iunie: Charlotte Bellmann, actriță germană\n 19 iunie: Andrej Kramarić, fotbalist croat\n 20 iunie: Kalidou Koulibaly, fotbalist francez\n 28 iunie: Kevin De Bruyne, fotbalist belgian\n 28 iunie: Adrienn Szarka, handbalistă maghiară\n\nIulie \n 1 iulie: Lucas Vázquez (Lucas Vázquez Iglesias), fotbalist spaniol\n 2 iulie: Aczino (Mauricio Hernández González), rapper mexican\n 3 iulie: James-Andrew Davis, scrimer britanic\n 3 iulie: Anastasia Pavliucenkova, jucătoare rusă de tenis\n 5 iulie: Jason Dolley, actor american\n 6 iulie: Jelena Živković, handbalistă sârbă\n 8 iulie: Virgil van Dijk, fotbalist neerlandez\n 8 iulie: Manija (Manija Dalerovna Hamroeva), cântăreață rusă\n 11 iulie: Ervin Zsiga, fotbalist român\n 12 iulie: Željka Nikolić, handbalistă sârbă\n 12 iulie: Nwankwo Obiora, fotbalist nigerian\n 12 iulie: James Rodríguez, fotbalist columbian\n 14 iulie: Rossella Fiamingo, scrimeră italiană\n 15 iulie: Narcis Bădic, fotbalist român\n 15 iulie: Andreea Boșneag, actriță română\n 15 iulie: Nuria Párrizas Díaz, jucătoare spaniolă de tenis \n 15 iulie: Danilo Luiz da Silva, fotbalist brazilian\n 15 iulie: Shogo Taniguchi, fotbalist japonez\n 16 iulie: Florin Achim, fotbalist român\n 16 iulie: Alexandra Shipp, actriță americană\n 18 iulie: Gianmarco Piccioni, fotbalist italian\n 19 iulie: Jun Amano, fotbalist japonez\n 19 iulie: Nathalie Hagman, handbalistă suedeză\n 22 iulie: Tennys Sandgren, jucător american de tenis\n 27 iulie: Violetta Kolobova, scrimeră rusă\n 28 iulie: Loret Sadiku, fotbalist suedez\n 31 iulie: Filipa Azevedo, cântăreață portugheză\n\nAugust \n 4 august: Jelena Trifunović, handbalistă sârbă\n 5 august: Esteban Gutiérrez, pilot mexican de Formula 1\n 5 august: Andreas Weimann, fotbalist austriac\n 8 august: David Lazăr, fotbalist român\n 8 august: Joël Matip, fotbalist camerunez\n 8 august: David Lazar, fotbalist român\n 9 august: Antonio Asanović, fotbalist croat\n9 august: Alexa Bliss, wrestleriță americană\n 11 august: Cristian Tello, fotbalist spaniol (atacant)\n 15 august: Filip Mladenović, fotbalist sârb\n 17 august: Simone Böhme, handbalistă daneză\n 19 august: Matyas Szabo, scrimer german\n22 august: Irina Rimes, cântăreață română, născută în Republica Moldova\n\nSeptembrie \n 9 septembrie: Oscar (Oscar dos Santos Emboaba Jr.), fotbalist brazilian\n 9 septembrie: Oscar, fotbalist brazilian\n 10 septembrie: Nicola Sansone, fotbalist italian\n 11 septembrie: Jordan Ayew, fotbalist francez\n 11 septembrie: Kygo (Kyrre Gørvell-Dahll), muzician norvegian\n 12 septembrie: Alin Buleică, fotbalist român\n 12 septembrie: Thomas Meunier, fotbalist belgian\n 15 septembrie: Alex Florea, cântăreț român\n 17 septembrie: Valentin Alexandru, fotbalist român\n 17 septembrie: Scott Hoying (Scott Richard Hoying), cântăreț american\n 20 septembrie: Reagy Ofosu, fotbalist german\n 20 septembrie: Nicolae Soare, atlet român\n 22 septembrie: Andreea Mitu, jucătoare română de tenis\n 23 septembrie: Stephen Hihetah, rugbist român\n24 septembrie: Tao Wickrath, fotomodel francez\n 27 septembrie: Simona Halep, jucătoare română de tenis\n 27 septembrie: Anvar Ibraghimgadjiev, fotbalist rus\n 29 septembrie: Petre Goge, fotbalist român\n 29 septembrie: Enzo Lefort, scrimer francez\n 29 septembrie: Adem Ljajić, fotbalist sârb\n 30 septembrie: Cosmin Matei, fotbalist român\n\nOctombrie \n 2 octombrie: Roberto Firmino, fotbalist brazilian\n 2 octombrie: Sandra N. (Alexandra Năftănăilă), muziciană română\n 2 octombrie: Alexandra Năftănăilă, muziciană română\n 5 octombrie: Takahiro Ogihara, fotbalist japonez\n 7 octombrie: Mădălina Bellariu Ion, actriță română\n 8 octombrie: Andrei Pop, politician român\n 8 octombrie: Antonio Raíllo, fotbalist spaniol\n 9 octombrie: Yusuke Minagawa, fotbalist japonez\n 10 octombrie: Xherdan Shaqiri, fotbalist elvețian\n 12 octombrie: Nicolao Dumitru, fotbalist italian\n 17 octombrie: Brenda Asnicar, actriță argentiniană\n 18 octombrie: Tyler Posey (Tyler Garcia Posey), actor american\n 20 octombrie: Serghei Gheorghiev, fotbalist din R. Moldova\n 23 octombrie: Emil Forsberg, fotbalist suedez\n 24 octombrie: Bernard Berisha, fotbalist albanez\n 25 octombrie: Lorina Kamburova, actriță bulgară (d. 2021)\n 29 octombrie: Anita Blaze, scrimeră franceză\n 30 octombrie: Adrian Giurgiu, politician român\n31 octombrie: Alice Peneacă, fotomodel și actriță română\n\nNoiembrie \n 2 noiembrie: Dina Galiakbarova, scrimeră rusă\n 3 noiembrie: Anna Odobescu, cântăreață din R. Moldova\n 3 noiembrie: Alexandru Vremea, fotbalist din R. Moldova\n 8 noiembrie: Maria Ficzay, fotbalistă română\n 12 noiembrie: Oana Corina Constantin, sportivă română (gimnastică aerobică)\n 15 noiembrie: Shailene Woodley (Shailene Diann Woodley), actriță americană\n 16 noiembrie: Anne-Marie Bănuță, fotbalistă română\n 20 noiembrie: Cristina Simion, sportivă română (alergare de fond)\n 22 noiembrie: Saki Shimizu, cântăreață japoneză\n 29 noiembrie: Andreea Boghian, canotoare română\n 30 noiembrie: Antonio Asanović, fotbalist croat\n 30 noiembrie: Plamen Iliev, fotbalist bulgar\n 30 noiembrie: Plamen Iliev, fotbalist bulgar născut în 1991\n\nDecembrie \n 2 decembrie: Charlie Puth (Charles Otto Puth, Jr.), compozitor, muzician și cântăreț american\n 10 decembrie: Kiki Bertens, jucătoare neerlandeză de tenis\n 10 decembrie: Radu Gînsari, fotbalist din R. Moldova\n 10 decembrie: Tommy Oar (Thomas Michael Oar), fotbalist australian\n 10 decembrie: Satoru Uyama, scrimer japonez\n 10 decembrie: Rareș Takács, fotbalist român\n 11 decembrie: Anna Bergendahl, cântăreață suedeză\n 11 decembrie: Sebastian Mladen, fotbalist român\n 15 decembrie: William De Amorim (William Douglas De Amorim), fotbalist brazilian (atacant)\n 15 decembrie: William Amorim, fotbalist brazilian\n 16 decembrie: Kazuki Nagasawa, fotbalist japonez\n 18 decembrie: Dmitri Aleksanin, scrimer kazah\n 19 decembrie: Jorge Blanco, muzician mexican\n 20 decembrie: Jorginho (Jorge Luiz Frello Filho), fotbalist italian\n 20 decembrie: Jorginho, fotbalist italian\n 22 decembrie: Răzvan Martin, halterofil român\n 23 decembrie: Ben El Tavori, cântăreț israelian\n 24 decembrie: Louis Tomlinson (n. Louis Troy Austin), cântăreț și compozitor britanic\n 30 decembrie: Camila Giorgi, jucătoare italiană de tenis\n\nDecese\n\nIanuarie \n 1 ianuarie: Tatiana Baillayre, 74 ani, artistă română (n. 1916)\n 4 ianuarie: Berry Kroeger, 78 ani, actor american (n. 1912)\n 4 ianuarie: Stefan Żółkiewski (Stefan Jakub Żółkiewski), 79 ani, istoric polonez (n. 1911)\n\n 5 ianuarie: Vasile „Vasko” Popa, 68 ani, poet sârb de etnie română (n. 1922)\n 9 ianuarie: Mircea Ciobanu, 40 ani, pictor, sculptor, scriitor, eseist român (n. 1950)\n 9 ianuarie: Daigoro Kondo, 83 ani, fotbalist japonez (n. 1907)\n 9 ianuarie: Mircea Ciobanu, pictor, sculptor, scriitor, eseist român (n. 1950)\n 11 ianuarie: Carl David Anderson, 85 ani, fizician american, laureat al Premiului Nobel (1936), (n. 1905)\n 12 ianuarie: Jorj Voicu, 52 ani, actor român (n. 1938)\n 15 ianuarie: Iuliu Podlipny, 92 ani, pictor român (n. 1898)\n 17 ianuarie: Regele Olav al V-lea al Norvegiei (n. Alexander Edward Christian Frederik), 87 ani (n. 1903)\n 21 ianuarie: Principesa Ileana a României (Maica Alexandra), 82 ani, arhiducesă de Austria și stareță ortodoxă (n. 1909)\n 22 ianuarie: Robert Choquette, 85 ani, diplomat canadian (n. 1905)\n 29 ianuarie: Inoue Yasushi, 83 ani, scriitor japonez (n. 1907)\n 29 ianuarie: Yasushi Inoue, scriitor japonez (n. 1907)\n 30 ianuarie: John Bardeen, 82 ani, fizician și inginer american, singura persoană care a câștigat de două ori Premiul Nobel pentru Fizică (1956 și 1972), (n. 1908)\n 31 ianuarie: Justin Apostol, 69 ani, fotbalist român (portar), (n. 1921)\n\nFebruarie \n 9 februarie: Florin Mugur, 57 ani, scriitor român (n. 1934)\n 11 februarie: Vasile Nițulescu, 65 ani, actor român (n. 1925)\n 13 februarie: Arno Breker, 90 ani, sculptor german (n. 1900)\n 13 februarie: André Pieyre de Mandiargues, 82 ani, romancier francez (n. 1909)\n 13 februarie: Georg Moritz, Prinț Ereditar de Saxa-Altenburg (n. Wilhelm Georg Moritz Ernst Albert Frederick Karl Konstantin Eduard Max), 90 ani (n. 1900)\n 24 februarie: Q3832557, actriță italiană (n. 1914)\n\nMartie \n 2 martie: Serge Gainsbourg, 62 ani, muzician și actor francez de etnie evreiască (n. 1928)\n 4 martie: Ion Lăncrănjan, 62 ani, prozator român (n. 1928)\n 11 martie: Nicolae Matuși (aka Nicolaos Matussis), 91 ani, avocat aromân (n. 1899)\n 14 martie: Aladár Gerevich, 81 ani, scrimer olimpic maghiar (n. 1910)\n 15 martie: Miodrag Bulatović, 61 ani, scriitor muntenegrean (n. 1930)\n 18 martie: Maria Holban, 89 ani, istorică română (n. 1901)\n 20 martie: Dimitrie Onofrei, 93 ani, solist român de operă (tenor), (n. 1897)\n 26 martie: Ștefan Bălan, 78 ani, inginer român (n. 1913)\n 30 martie: Nikola Todev, 62 ani, actor bulgar de film (n. 1928)\n\nAprilie \n 3 aprilie: Henry Graham Greene, 86 ani, prozator britanic (n. 1904)\n 4 aprilie: Myriam Bernstein-Cohen, 95 ani, actriță israeliană de teatru, regizoare, poetă și traducătoare (n. 1895)\n 8 aprilie: Per Yngve Ohlin, 22 ani, cântăreț suedez de black metal (Mayhem), (n. 1969)\n 16 aprilie: Rafton Pounder, 57 ani, politician britanic (n. 1933)\n 17 aprilie: Emil Macri, 64 ani, general român în cadrul DSS (n. 1927)\n 28 aprilie: Ken Curtis (Curtis Wain Gates), 74 ani, actor și cântăreț american (n. 1916)\n\nMai \n 6 mai: Virgil Calotescu, 63 ani, regizor român (n. 1928)\n 14 mai: Aladár Gerevich, scrimer maghiar (n. 1910)\n 17 mai: Jean Charles Snoy et d'Oppuers, 83 ani, politician belgian (n. 1907)\n 21 mai: Ioan Petru Culianu, 41 ani, istoric al religiilor și medievalist român (n. 1950)\n 21 mai: Rajiv Ratna Gandhi, 46 ani, politician indian (n. 1944)\n 23 mai: Wilhelm Kempff (Wilhelm Walter Friedrich Kempff), 95 ani, muzician german (n. 1895)\n\nIunie \n 1 iunie: David Eli Ruffin, 50 ani, cântăreț american (The Temptations), (n. 1941)\n 6 iunie: Gheorghe Pituț, 51 ani, poet și prozator român (n. 1940)\n 8 iunie: Heidi Rosemarie Brühl, 49 ani, actriță germană (n. 1942)\n 9 iunie: Claudio Arrau (Claudio Arrau León), 88 ani, pianist chilian (n. 1903)\n 14 iunie: Peggy Ashcroft (Edith Margaret Emily Ashcroft), 83 ani, actriță britanică (n. 1907)\n 21 iunie: Joan Fuster (Juan de la Cruz Fuster Ortells), 69 ani, scriitor spaniol (n. 1922)\n\nIulie \n 1 iulie: Alfred Eisenbeisser-Fieraru, 83 ani, fotbalist român (n. 1908)\n 2 iulie: Lee Remick, 55 ani, actriță americană (n. 1935)\n 3 iulie: Sigismund Toduță, 83 ani, compozitor român (n. 1908)\n 5 iulie: Nobuo Nakamura, 82 ani, actor japonez (n. 1908)\n 16 iulie: Bruno Cetto, 70 ani, inginer italian (n. 1921)\n 19 iulie: Gheorghe Vrabie, 83 ani, folclorist român (n. 1908)\n 19 iulie: Gheorghe Vrabie, folclorist român (n. 1908)\n 25 iulie: Cafuringa (Moacir Fernandes), 42 ani, fotbalist brazilian (n. 1948)\n\nAugust \n 1 august: Yusuf Idris, 64 ani, scriitor egiptean (n. 1927)\n 7 august: Kalina Jędrusik, 60 ani, actriță poloneză de teatru și film, cântăreață și artistă de cabaret (n. 1931)\n 9 august: Cella Delavrancea, 103 ani, pianistă și scriitoare română (n. 1887)\n 14 august: Alfred Kittner, 84 ani, scriitor german (n. 1906)\n 15 august: Eduardo Herrera Bueno, 77 ani, fotbalist spaniol (n. 1914)\n 21 august: Eugen Jebeleanu, 80 ani, poet român (n. 1911)\n 27 august: Nicolae Brancomir, 87 ani, actor român (n. 1904)\n 30 august: Alan Wheatley, 84 ani, actor britanic (n. 1907)\n\nSeptembrie \n 3 septembrie: Frank Capra (Frank Rosario Capra), 94 ani, regizor american (n. 1897)\n 3 septembrie: Elvira Godeanu, 87 ani, actriță română de film, teatru, radio, televiziune și voce (n. 1904)\n 6 septembrie: Margareta Moșneaga, 83 ani, profesoară și muzeografă română (n. 1908)\n 7 septembrie: Edwin McMillan (Edwin Mattison McMillan), 83 ani, chimist american, laureat al Premiului Nobel (1951), (n. 1907)\n 9 septembrie: Henri H. Stahl, 90 ani, antropolog cultural și etnograf român (n. 1901)\n 13 septembrie: Joe Pasternak, 89 ani, producător de film, maghiar (n. 1901)\n 28 septembrie: Miles Davis (n. Miles Dewey Davis III), 65 ani, trompetist și compozitor american de jazz (n. 1926)\n\nOctombrie \n 2 octombrie: Maria Aurèlia Capmany (Maria Aurèlia Capmany i Farnés), 73 ani, scriitoare spaniolă (n. 1918)\n 18 octombrie: Gheorghe Iacomi, 77 ani, medic chirurg român (n. 1914)\n 19 octombrie: Tibor Halasi-Kun, 77 ani, orientalist maghiar (n. 1914)\n 19 octombrie: Gheorghe Pahonțu, 58 ani, fotbalist și antrenor, maestru emerit la sportului (n. 1933)\n 19 octombrie: fotbalist,maestru emerit al sportului, fotbalist, maestru emerit la sportului (n. 1933)\n 20 octombrie: George Beuchat (Georges Constant Émile Beuchat), 82 ani, om de afaceri francez (n. 1910)\n 24 octombrie: Nicolae Sotir, 84 ani, voleibalist și antrenor român (n. 1916)\n 27 octombrie: Leonida Neamțu, scriitor român (n. 1934)\n 28 octombrie: Petre Solomon, 68 ani, filolog român (n. 1923)\n\nNoiembrie \n 2 noiembrie: Irwin Allen, 75 ani, producător american de film (n. 1916)\n 5 noiembrie: Fred MacMurray (Frederick Martin MacMurray), 83 ani, actor american (n. 1908)\n 9 noiembrie: Yves Montand (n. Ivo Livi), 70 ani, actor francez (n. 1921)\n 14 noiembrie: Constantin Chiriță, 66 ani, prozator român (n. 1925)\n 15 noiembrie: Ecaterina Fotino-Negru, 89 ani, pianistă română și profesoară de muzică (n. 1902)\n 17 noiembrie: Anton Cosma, 51 ani, critic și istoric literar român (n. 1940)\n 18 noiembrie: Claude Cahen, 82 ani, istoric francez (n. 1909)\n 23 noiembrie: Klaus Kinski (n. Klaus Günter Karl Nakszynski), 65 ani, actor german (n. 1926)\n 23 noiembrie: Ken Uehara, 82 ani, actor japonez (n. 1909)\n 24 noiembrie: Eric Carr (Paul Charles Caravello), 41 ani, muzician american (Kiss), (n. 1950)\n 24 noiembrie: Freddie Mercury (n. Farrokh Bulsara), 45 ani, muzician britanic (Queen), (n. 1946)\n\nDecembrie \n 1 decembrie: George Stigler (George Joseph Stigler), 80 ani, economist american (n. 1911)\n 3 decembrie: Petre Țuțea, 89 ani, eseist și filosof român, membru al Mișcării Legionare (n. 1902)\n 4 decembrie: Cliff Bastin (Clifford Sydney Bastin), 79 ani, fotbalist englez (n. 1912)\n 6 decembrie: Vladimir Colin (n. Jean Colin), 70 ani, scriitor român de literatură SF (n. 1921)\n 7 decembrie: Leon Klepper, 91 ani, compozitor român (n. 1900)\n 11 decembrie: Artur Lundkvist, 85 ani, scriitor suedez (n. 1906)\n 13 decembrie: André Pieyre de Mandiargues, romancier francez (n. 1909)\n 17 decembrie: Constantin Solomon, 92 ani, istoric român (n. 1899)\n 18 decembrie: George Abecassis, 78 ani, pilot englez de Formula 1 (n. 1913)\n 18 decembrie: Katja Špur, 83 ani, scriitoare slovenă (n. 1908)\n 25 decembrie: Bănică Constantin, 49 ani, matematician român (n. 1942)\n 30 decembrie: Lusine Zakarian (n. Svetlana Zakarian), 55 ani, soprană armeană (n. 1937)\n\nPremii Nobel \n\n Chimie: Richard R. Ernst (Elveția)\n Economie: Ronald Coase (Regatul Unit)\n Fizică: Pierre-Gilles de Gennes (Franța)\n Literatură: Nadine Gordimer (Africa de Sud)\n Medicină: Erwin Neher, Bert Sakmann (Germania)\n Pace: Aung San Suu Kyi (Birmania)\n\nNote\n\n1991"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce detalii ai despre 1992?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "\n1992 (MCMXCII) a fost un an bisect al calendarului gregorian, care a început într-o zi de miercuri.\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n1 ianuarie: Portugalia preia Președinția Consiliului Comunităților Europene.\n1 ianuarie: Boutros Boutros-Ghali din Egipt îl înlocuiește pe Javier Pérez de Cuéllar din Peru, ca secretar general al Națiunilor Unite.\n 2 ianuarie: Deschiderea pentru public a arhivelor STASI (poliția secretă est-germană). \n 7 ianuarie: România: A început recensământul populației și al locuințelor. Acțiunea s-a încheiat la 14 ianuarie 1992.\n 15 ianuarie: Două din cele șase republici componente, Slovenia și Croația, ale Iugoslaviei își câștigă independența și recunoașterea internațională în câteva state occidentale.\n 27 ianuarie: România a semnat Tratatul de prietenie, colaborare și bună vecinatate cu Bulgaria.\n\nFebruarie \n 7 februarie: În baza Tratatului de la Maastricht s-a constituit Uniunea Europeană.\n 9 februarie: Primul tur de scrutin al alegerilor locale din România. Prezența la urne este de 65%.\n 23 februarie: Al doilea tur de scrutin al alegerilor locale din România în localitățile în care rezultatul din 9 februarie nu a fost concludent. Prezența la urne este de 50%.\n 27 februarie: La București are loc instalarea primarului general al Capitalei, Crin Halaicu (PNL).\n\nMartie \n2 martie-21 iulie: Războiul civil din Transnistria (Republica Moldova), faza militară. S-a încheiat pe 21 iulie 1992, având ca rezultat următoarele: Transnistria devine de facto republică independentă, nerecunoscută la nivel internațional. \n12 martie: Mauritius devine republică în cadrul Commonwealth-ului.\n 14 martie: Osemintele lui Nicolae Titulescu, au fost aduse din Franța în România, și au fost reînhumate la Brașov. \n 25 martie: Cosmonautul rus, Serghei Krikalev, se întoarce pe Pământ după 10 luni la bordul stației orbitale „MIR”.\n 27-29 martie: FSN se scindează în FSN (Petre Roman) și FDSN (Ion Iliescu).\n\nAprilie \n 6 aprilie: A început asediul orașului Sarajevo de către armata sârbă condusă de Slobodan Miloșevici. În aceeași zi, Comunitatea europeană recunoștea independența Bosniei–Herțegovina. \n 9 aprilie: Banca Națională a României estimează la 2 miliarde de dolari Tezaurul BNR aflat la Moscova.\n 20 aprilie: Un mare concert în memoria lui Freddie Mercury are loc pe stadionul Wembley din Londra, Regatul Unit.\n 21 aprilie: Se semnează, la București, Tratatul româno-german privind cooperarea prietenească și parteneriatul în Europa. \n 25 aprilie: Fostul suveran al României, Regele Mihai, vizitează pentru prima oară țara după Revoluția din 1989, cu ocazia sărbătorilor de Paște.\n 28 aprilie: Se încheie procesul fostului șef al DSS, Iulian Vlad, care este condamnat la 12 ani închisoare și degradare militară.\n 29 aprilie: Tribunalul București aprobă înființarea Partidului Național Liberal-Convenția Democratică (PNLCD). Noua formațiune politică a apărut ca urmare a nemulțumirilor după ce PNL a decis să părăsească Convenția Democrată.\n 30 aprilie: Tribunalul București aprobă înființarea arpii disidente din FSN sub denumirea de Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN).\n\nMai \n 4 mai: Au loc lucrările celei de a 44-a sesiuni a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, la care România participă ca invitat special. Bulgaria primește statutul de membru al Consiliului Europei și se fac pregătiri pentru a i primite cu statut de stat membru pentru Estonia, Letonia și Lituania. \n 23 mai: Cel mai proeminent magistrat italian anti-mafie, Giovanni Falcone, soția și trei bodyguarzi au fost uciși de clanul Corleonesi cu o bombă de o jumătate de tonă lângă Capaci, Sicilia. Prietenul și colegul său, Paolo Borsellino, va fi asasinat după mai puțin de două luni, anul 1992 devenind astfel un punct de cotitură în istoria procurorilor mafiei italiene.\n 28 mai: A fost semnat, la București, Tratatul româno–american pentru încurajarea și protejarea reciprocă a investițiilor.\n\nIunie \n 11-14 iunie: Se desfășoară primul Târg Internațional de Carte „Bookarest\", (devenit BookFest din 2006), organizat la București.\n 15 iunie: Au fost stabilite relații diplomatice între România și Republica Kârgâzstan.\n 19 iunie: România și Republica Azerbaidjan au stabilit relații diplomatice la rang de ambasadă. \n19-22 iunie: Bătălia de la Tighina. Conflict între forțe ale poliției și unităților noi-formate ale armatei Republicii Moldova, pe de-o parte și garda Republicii Moldovenești Nistreene, Armata a 14-a de gardă sovietică/rusă și voluntari ruși (cazaci) și ucraineni pe de altă parte, încheiat cu victoria Armatei a 14-a. \n 20 iunie: Voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei a fost canonizat sub numele „Dreptcredinciosul Ștefan cel Mare și Sfânt”, sărbătorit la 2 iulie.\n 22 iunie: A apărut, la București, sub conducerea redacțională a lui Ion Cristoiu, primul număr al cotidianului Evenimentul Zilei. \n 26 iunie: Echipa națională de fotbal a Danemarcei învinge echipa națională de fotbal a Germaniei cu scorul de 2-0 și câștigă Euro '92 din Suedia.\n 27 iunie: Prima Conferință Națională a FDSN a decis susținerea lui Ion Iliescu pentru un nou mandat de președinte al României și l-a ales pe Oliviu Gherman președinte al partidului.\n\nIulie \n 1 iulie: Marea Britanie preia Președinția Consiliului Comunităților Europene.\n 2 iulie: La Putna are loc canonizarea voievodului Ștefan cel Mare.\n 15 iulie: Au fost stabilite relații diplomatice între România și Kazahstan. \n 18 iulie: Radu Câmpeanu anunță că PNL propune și susține candidatura la președinția României a cetățeanului Mihai de Hohenzollern, singurul care ar avea șansa de a-1 concura cu succes pe Ion Iliescu. Propunerea n-a fost însă transmisă fostului rege.\n 25 iulie: Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Barcelona. România a obținut 18 medalii (4 de aur, 6 de argint și 8 de bronz).\n\nAugust \n 15 august: Ion Iliescu petrece Ziua Marinei la Constanța. La ieșirea din prefectură este huiduit de un grup de cetățeni. Ilescu se repede la unul din ei rostind celebra frază în epocă: „Ce-ai cu mine, de ce huidui, măi animalule?”.\n 16 august: Nigel Mansell își câștigă singurul titlu mondial în Formula 1.\n\nSeptembrie \n 14 septembrie: La Iași este înființat Consiliul pentru Refacerea PNL, după ce președintele partidului, Radu Câmpeanu, apropiase PNL de foștii comuniști.\n 27 septembrie: Alegeri parlamentare și prezidențiale în România, primul scrutin. Ion Iliescu conduce cu un scor de 47,34%, față de contracandidatul său Emil Constantinescu 31,24%.\n\nOctombrie \n 1 octombrie: Regele muzicii pop, Michael Jackson, a concertat în România, pe stadionul „Lia Manoliu”, în fața a 70.000 de fani.\n 11 octombrie: Ion Iliescu (FDSN) câștigă alegerile prezidențiale, în al 2-lea scrutin, cu 61,43% și obține un mandat de patru ani surclasându-l pe Emil Constantinescu 38,57%.\n\nNoiembrie \n\n 3 noiembrie: La alegerile prezidențiale din Statele Unite, democratul Bill Clinton este ales cel de-al 42-lea președinte al Statelor Unite ale Americii.\n 11 noiembrie: Biserica Anglicană a votat pentru a hirotonisi ca preoți și femei.\n 15 noiembrie: În România s-a schimbat numerotația telefonică; în București s-a trecut la numere de telefon din 7 cifre (de la 6), iar în alte orașe s-a trecut de la 5 la 6 cifre. \n 19 noiembrie: Camerele reunite ale Parlamentului dau votul de încredere noului guvern cu 260 voturi „pentru” și 203 „împotrivă”, iar a doua zi premierul Nicolae Văcăroiu și miniștrii cabinetului său au depus jurământul în fața președintelui Ion Iliescu.\n 24 noiembrie: Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii descrie acest an drept Annus Horribilis, referindu-se la scandalurile care au prejudiciat imaginea Casei Regale și la incendiul de la Castelul Windsor.\n\nDecembrie \n 5 decembrie: Războiul din Somalia. Participanți: UNITAF (forță multinațională condusă de SUA) și USC (Congresul Somaliei Unite, o organizație rebelă din Somalia). Se încheiat pe 4 mai 1993 cu succesul operațional al forței multinaționale.\n 9 decembrie: Este anunțată despărțirea dintre Prințul Charles și Prințesa Diana.\n 12 decembrie: A luat ființă formația de muzică folk–pop Pasărea Colibri avându–i ca membri pe Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Florian Pittiș și Vladi Cnejevici.\n 27 decembrie: Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare a finalizat un Raport asupra evoluțiilor economice din țările est europene, în 1992. România și Bulgaria înregistrează cele mai lente ritmuri în reforma economică în timp ce Cehoslovacia, Ungaria și Polonia unde privatizarea s-a produs în ritm accelerat își stabilizează economia, s-a redus rata inflației și chiar înregistrează indiciile relansării economice. Produsul intern brut înregistrează o rată pozitivă, de creștere doar în Polonia (+2%), iar în celelalte țări valorile acestui indicator rămân negative (Ungaria -5%; Bulgaria și Cehoslovacia -8%; România -15%). Indicele de privatizare este de 70% pentru Cehoslovacia, 45% pentru Polonia, 33% pentru Ungaria, 28% pentru România și 20% pentru Bulgaria. România este singura în care prețurile au marcat o creștere accelerată în 1992 față de 1991 de la 160% la 200%. Investițiile de capital străin favorizează net Ungaria (4,8 miliarde dolari), Cehoslovacia și Polonia, în timp ce nivelul acestora este scăzut în România (0,6 miliarde dolari) și Bulgaria (0,12 miliarde dolari). În schimb Polonia este pe primul loc la datorii externe (46 miliarde dolari), iar România are o datorie de numai 2,2 miliarde dolari.\n\nNedatate \n 1992-1998: Conflictul bosniac. Război izbucnit din motive etnice în Bosnia și Herțegovina. Tulburările au început odată cu divizarea Iugoslaviei, în 1990. După referendumul din 1992, Comunitatea Europeană a recunoscut independența Bosniei. Sârbii bosniaci au răspuns violent, ocupând 70% din teritoriul bosniac, asediind orașul Sarajevo și terorizând populația bosniacă și croată în ceea ce avea să devină cunoscut ca „epurare etnică”. În 1995, Bosnia și Herțegovina a devenit un stat unic.\n\nArte, științe, literatură și filozofie \n Lui Constantin Noica i se publică postum Simple introduceri la bunătatea timpului nostru.\nPremiul Oscar pentru cel mai bun film este acordat peliculei Unforgiven (Necruțătorul).\n\nNașteri\n\nIanuarie \n1 ianuarie: Jack Andrew Garry Wilshere, fotbalist englez \n 2 ianuarie: Vadim Anohin, scrimer rus\n 2 ianuarie: Marko Simonovski, fotbalist macedonean (atacant)\n 3 ianuarie: Carlotta Maggiorana, actriță italiană\n 4 ianuarie: Serghei Țîganov, fotbalist rus (atacant)\n 4 ianuarie: Olga Cebotari, vice-prim-ministru pentru reintegrare al Republicii Moldova\n 6 ianuarie: Cristian Efros, fotbalist și antrenor din R. Moldova\n 7 ianuarie: Ionuț Năstăsie, fotbalist român\n 8 ianuarie: Koke (Jorge Resurrección Merodio), fotbalist spaniol\n 8 ianuarie: Koke, fotbalist spaniol\n10 ianuarie: Emmanuel Yaw Frimpong, fotbalist ghanez\n 10 ianuarie: Šime Vrsaljko, fotbalist croat\n 11 ianuarie: Daniel Carvajal Ramos, fotbalist spaniol\n 11 ianuarie: Filip Bradarić, fotbalist croat\n 15 ianuarie: Kastriot Luan Dermaku, fotbalist albanez\n 16 ianuarie: Alin Ionuț Cârstocea, fotbalist român\n 16 ianuarie: Maja Keuc, cântăreață slovenă\n 19 ianuarie: Niklas Robert Bärkroth, fotbalist suedez (atacant)\n 19 ianuarie: Logan Lerman, actor american\n 19 ianuarie: Mac Miller (Malcolm James McCormick), cântăreț american (d. 2018)\n 19 ianuarie: Bogdan Planić, fotbalist sârb\n 23 ianuarie: Xu Anqi, scrimeră chineză\n23 ianuarie: Adrian Graur, cântăreț, compozitor și textier din Republica Moldova\n 24 ianuarie: Marko Dmitrović, fotbalist sârb (portar)\n 24 ianuarie: Kevin Krawietz, jucător de tenis german\n26 ianuarie: Sasha Banks, wrestleriță americană\n 26 ianuarie: Vahyt Orazsakhedov (n. Wahyt Sähetmyradowiç Orazsähedow), fotbalist turkmen (atacant)\n 26 ianuarie: Marvin Plattenhardt, fotbalist german\n 28 ianuarie: Suzana Lazović, handbalistă muntenegreană\n 30 ianuarie: Filip Đuričić, fotbalist sârb (atacant)\n 31 ianuarie: Adrian Avrămia, fotbalist român\n\nFebruarie \n\n 3 februarie: Daniel Schmidt, fotbalist japonez\n 5 februarie: Neymar (Neymar da Silva Santos Jr.), fotbalist brazilian (atacant)\n 5 februarie: Stefan de Vrij, fotbalist neerlandez\n 5 februarie: Kejsi Tola, cântăreață albaneză\n 6 februarie: Bogdan Cătălin Gavrilă, fotbalist român\n 7 februarie: Sergi Roberto Carnicer, fotbalist spaniol\n 8 februarie: Bruno Martins Indi (Rolando Maximiliano Martins Indi), fotbalist neerlandez\n 8 februarie: Márton Fucsovics, jucător de tenis maghiar\n 9 februarie: Avan Jogia, actor canadian\n 11 februarie: Taylor Lautner, actor american de film\n12 februarie: Abigail Ratchford, fotomodel american\n 14 februarie: Christian Dannemann Eriksen, fotbalist danez\n 14 februarie: Freddie Highmore, actor englez\n 16 februarie: Sarah Thonig, actriță germană\n 18 februarie: Logan Miller, actor american\n 21 februarie: Phil Anthony Jones, fotbalist englez\n 22 februarie: Alexander Merkel, fotbalist german\n 22 februarie: Haris Seferović, fotbalist elvețian\n 23 februarie: Kyriakos Papadopoulos, fotbalist grec\n 23 februarie: Nikoloz Basilashvili, jucător georgian de tenis\n 23 februarie: Casemiro (Carlos Henrique José Francisco Venâncio Casimiro), fotbalist brazilian\n 23 februarie: Nikoloz Basilashvili, jucător de tenis georgian\n 25 februarie: Amy Ruffle, actriță australiană\n 26 februarie: Matz Sels, fotbalist belgian\n 27 februarie: Jonjo Shelvey, fotbalist englez\n 27 februarie: Filip Krajinović, jucător de tenis sârb\n 28 februarie: Antonio Jakoliš, fotbalist croat\n 28 februarie: Mattia Montini, fotbalist italian (atacant)\n 29 februarie: Michaela Prosan, actriță română de film și teatru\n\nMartie \n 1 martie: Édouard Mendy, fotbalist senegalez\n 3 martie: ADDA (Ada Alexandra Moldovan), cântăreață și compozitoare română\n 3 martie: Ada Moldovan, cântăreață română\n 4 martie: Bernd Leno, fotbalist german (portar)\n 4 martie: Erik Manuel Lamela, fotbalist argentinian\n 6 martie: Momoko Tsugunaga, cântăreață japoneză\n 10 martie: Emily Osment, actriță americană\n 11 martie: Adrian Țuțu, rapper român\n 13 martie: Lucy Fry, actriță australiană\n 13 martie: Ozuna, cântăreț portorican\n 14 martie: Alin Dorinel Toșca, fotbalist român\n 14 martie: Giacomo Beretta, fotbalist italian (atacant)\n 15 martie: Thea Garrett, cântăreață malteză\n 18 martie: Leonardo da Silva Souza, fotbalist brazilian\n 21 martie: Karolína Plíšková, jucătoare cehă de tenis\n 21 martie: Andrei Mihai Hergheligiu, fotbalist român (atacant)\n 23 martie: Vanessa Morgan, actriță canadiană\n 23 martie: Kyrie Irving, baschetbalist american\n 26 martie: Romario Sandu Benzar, fotbalist român\n 28 martie: Elena Bogdan, jucătoare română de tenis\n\nAprilie \n 1 aprilie: Sieneke Peeters, cântăreață neerlandeză\n 1 aprilie: Gabriela Dabrowski, jucătoare de tenis canadiană\n 2 aprilie: Emaa, cântăreață și compozitoare română\n 3 aprilie: Andrei Alexandru Florean, fotbalist român\n 4 aprilie: Sergiu Cătălin Hanca, fotbalist român\n 4 aprilie: Marian Ispir, rugbist român\n 5 aprilie: Shintaro Kurumaya, fotbalist japonez\n 6 aprilie: Ivan Pešić, fotbalist croat (atacant)\n 6 aprilie: Marius Briceag, fotbalist român\n 7 aprilie: Gerard Moreno, fotbalist spaniol\n 10 aprilie: Oleg Tarnovschi, canoist ucrainean, născut în Republica Moldova\n 10 aprilie: Daisy Ridley, actriță britanică\n 10 aprilie: Najib Ammari, fotbalist algerian\n 10 aprilie: Adrian Mărkuș, fotbalist român (atacant)\n 10 aprilie: Sadio Mané, fotbalist senegalez\n 12 aprilie: Chad le Clos, înotător sud-african\n 13 aprilie: Bogdan Barbu, fotbalist\n 14 aprilie: Jiří Pavlenka, fotbalist ceh (portar)\n 14 aprilie: Mihai Daniel Leca, fotbalist român\n 15 aprilie: John Alberto Guidetti, fotbalist suedez (atacant)\n 17 aprilie: Shkodran Mustafi, fotbalist german\n 17 aprilie: Noni Răzvan Ene, cântăreț român\n 17 aprilie: Karlo Bručić, fotbalist croat\n 19 aprilie: Cristina Vasiu, cântăreață română\n 20 aprilie: Joe Salisbury, jucător de tenis britanic\n 21 aprilie: Isco (Francisco Román Alarcón Suárez), fotbalist spaniol\n 22 aprilie: Gelu Miodrag Velici, fotbalist român (atacant)\n 23 aprilie: Dumitru Celeadnic, fotbalist moldovean\n 24 aprilie: Alexandru Crețu, fotbalist român\n 25 aprilie: Pavel Kadeřábek, fotbalist ceh\n 26 aprilie: Carlos Llavador, scrimer spaniol\n 28 aprilie: Ram Strauss, fotbalist israelian (portar)\n 30 aprilie: Florin Constantin Plămadă, fotbalist român\n 30 aprilie: Marc-André ter Stegen, fotbalist german (portar)\n\nMai \n 1 mai: Matěj Vydra, fotbalist ceh\n 4 mai: Risto Radunović, fotbalist muntenegrean\n 4 mai: Ashley Rickards, actriță americană\n 5 mai: Jakub Jugas, fotbalist ceh\n 5 mai: Robert Văduva, fotbalist român\n 6 mai: Byun Baek-hyun, cântăreț sud-coreean\n 6 mai: Takashi Usami, fotbalist japonez\n 6 mai: Andrei-Răzvan Lupu, politician\n 11 mai: Thibaut Courtois, fotbalist belgian\n 12 mai: Nelli Such, handbalistă maghiară\n 14 mai: Iaroslava Burlacenko, handbalistă ucraineană\n 16 mai: Kirstin Maldonado, cântăreață americană\n 18 mai: Fernando Pacheco Flores, fotbalist spaniol\n 19 mai: Heather Watson, jucătoare de tenis britanică\n 19 mai: Lorenc Trashi, fotbalist albanez\n 19 mai: Sam Smith, cantaret\n20 mai: Dănuț Costinel Ionuț Gugu, fotbalist român\n 21 mai: Hutch Dano, actor american de film\n 21 mai: Shoma Doi, fotbalist japonez\n 22 mai: Chinami Tokunaga, cântăreață japoneză\n 24 mai: Cristian Ganea, fotbalist român\n 24 mai: Dávid Kelemen, fotbalist maghiar\n 28 mai: Marquinhos, fotbalist brazilian\n 28 mai: Gaku Shibasaki, fotbalist japonez\n 31 mai: Mihai Roman, fotbalist român\n 31 mai: Mihai Roman, fotbalist român\n\nIunie \n 1 iunie: Elaine Gomes Barbosa, handbalistă braziliană\n 3 iunie: Mario Götze, fotbalist german\n 5 iunie: Mara Mareș, politiciană română\n 6 iunie: Hyuna (Kim Hyun Ah), cântăreață sud-coreeană\n6 iunie: Alexandra Luss (aka Sasha Luss), fotomodel și actriță rusă\n 11 iunie: Claudia Bobocea, atletă română\n 12 iunie: Valeriu Ciupercă, fotbalist din R. Moldova\n 12 iunie: Philippe Coutinho Correia, fotbalist brazilian\n 13 iunie: Otilia Brumă, cântăreață română\n 15 iunie: Mohamed Salah, fotbalist egiptean\n 15 iunie: Vito Hammershøy-Mistrati, fotbalist danez\n 16 iunie: Leonard Dobre, fotbalist român (atacant)\n 16 iunie: Damian Kądzior, fotbalist polonez\n 17 iunie: Sun Yiwen, scrimeră chineză\n 17 iunie: Ante Sarić, fotbalist croat\n 17 iunie: Alexandru Răuță, jucător de fotbal român\n 18 iunie: Artiom Haceaturov, fotbalist din R. Moldova\n 21 iunie: Mădălin Martin, fotbalist român (atacant)\n 22 iunie: Olena Kravațka, scrimeră ucraineană\n 22 iunie: Erika Kirpu, scrimeră estoniană\n 24 iunie: David Olatukunbo Alaba, fotbalist austriac\n 26 iunie: Jennette McCurdy, actriță americană\n 27 iunie: Andra Mihaela Pinciuc, Spechsa \n 29 iunie: Mihaela Mihalache, pictoriță română\n\nIulie \n\n 1 iulie: Ásgeir (Ásgeir Trausti Einarsson), muzician islandez\n 3 iulie: Hysen Memolla, fotbalist albanez\n 3 iulie: Maasa Sudou, cântăreață japoneză\n 4 iulie: Simina-Geanina-Daniela Tulbure, politiciană\n 8 iulie: Sky Ferreira, cantautoare americană\n 8 iulie: Son Heung-min, fotbalist sud-coreean (atacant)\n 10 iulie: Andrei Cociasu, jucător și antrenor de tenis român\n 12 iulie: Bartosz Bereszyński, fotbalist polonez\n 12 iulie: Liviu Teodorescu, cântăreț, compozitor și actor român\n 13 iulie: Mio Ootani, actriță japoneză\n 15 iulie: Yoshinori Muto, fotbalist japonez (atacant)\n 17 iulie: Thanasis Antetokounmpo, baschetbalist grec\n 20 iulie: Matteo Fedele, fotbalist elvețian\n 20 iulie: Liudmila Kicenok, jucătoare de tenis ucraineană\n 20 iulie: Nadiia Kicenok, jucătoare de tenis ucraineană\n 21 iulie: Julia Beljajeva, scrimeră estoniană\n 22 iulie: Selena Gomez (Selena Marie Gomez), actriță și cântăreață americană\n 24 iulie: Mitch Grassi, cântăreț american\n 27 iulie: Teruhito Nakagawa, fotbalist japonez\n\nAugust \n 1 august: Nicolae Milinceanu, fotbalist din Republica Moldova (atacant)\n 3 august: Denis Ableazin, sportiv rus (gimnastică artistică)\n 4 august: Gemenii Cole Sprouse și Dylan Sprouse, actori americani de origine italiană\n 4 august: Daniele Garozzo, scrimer italian\n 4 august: Timur Safin, scrimer rus\n 7 august: Adam Yates, ciclist britanic\n 7 august: Simon Yates, ciclist britanic\n 9 august: Andrei Ciolacu, fotbalist român (atacant)\n 9 august: Marius Antonescu, rugbist român\n 10 august: Sun Yujie, scrimeră chineză\n 11 august: Allisson Lozz, actriță mexicană\n 13 august: Lucas Moura (Lucas Rodrigues Moura da Silva), fotbalist brazilian\n 13 august: Lois Abbingh, fotbalistă neerlandeză\n 13 august: Collins Ngoran Faï, fotbalist camerunez\n 14 august: Nzingha Prescod, scrimeră americană\n 16 august: Diego Schwartzman, jucător argentinian de tenis \n 20 august: Demi Lovato (n. Demetria Devonne Lovato), actriță și cântăreață americană\n 20 august: Ionuț Andrei Peteleu, fotbalist român\n 20 august: Ionuț Peteleu, fotbalist român\n 21 august: Ramiro Costa, fotbalist argentinian (atacant)\n 21 august: Haris Vučkić, fotbalist sloven\n 22 august: Denisa Dragomir, atletă română\n 24 august: Uliana Donskova, sportivă rusă (gimnastică ritmică)\n 25 august: Miyabi Natsuyaki, cântăreață japoneză\n 31 august: Nicolás Alejandro Tagliafico, fotbalist argentinian\n\nSeptembrie \n 1 septembrie: Emiliano Martínez, fotbalist argentinian\n 3 septembrie: Dani Mocanu, cântăreț de manele român\n 4 septembrie: Layvin Marc Kurzawa, fotbalist francez\n 4 septembrie: Eduard-Michael Grosu, ciclist român\n 5 septembrie: Robert Theodor Văduva, fotbalist român (atacant)\n 6 septembrie: Fábio Farroco Braga, fotbalist portughez\n 7 septembrie: Marius Vasile Cozmiuc, canotor român\n 7 septembrie: Alexei Luțenko, ciclist kazah\n 8 septembrie: Bernard (Bernard Anício Caldeira Duarte), fotbalist brazilian\n 8 septembrie: Bernard, fotbalist brazilian\n 9 septembrie: Gabriel Huian, actor român\n 9 septembrie: Andrei Ciolacu, fotbalist român\n 12 septembrie: Mahmood (Alessandro Mahmoud), cântăreț italian\n 12 septembrie: Mahmood, cântăreț italian\n 16 septembrie: Nick Jonas (Nicholas Jerry Jonas), actor de film și cântăreț american\n 18 septembrie: Nicușor Silviu Bancu, fotbalist român\n 20 septembrie: Peter Prevc, săritor cu schiurile sloven\n 24 septembrie: Jack Sock, jucător de tenis american\n 27 septembrie: Granit Xhaka, fotbalist elvețian\n 28 septembrie: Skye McCole Bartusiak, actriță americană de film și TV (d. 2014)\n\nOctombrie \n 1 octombrie: Leilani Leeane, actriță porno americană\n 2 octombrie: Alisson Ramses Becker, fotbalist brazilian (portar)\n 4 octombrie: Adrian Mărkuș, fotbalist român\n 5 octombrie: Mercedes Lambre, actriță argentiniană\n 6 octombrie: Ibrahima Camara (Ibrahima Sory Camara), fotbalist guineean\n 8 octombrie: Pablo Gil, fotbalist spaniol\n 11 octombrie: Cardi B (n. Belcalis Marlenis Almánzar), cântăreață americană\n 12 octombrie: Josh Hutcherson, actor american\n 13 octombrie: Shelby Rogers, jucătoare de tenis americană\n 14 octombrie: Mariana Costa, handbalistă braziliană\n 15 octombrie: Mathias Amunyela, boxer namibien\n 16 octombrie: Kostas Fortounis, fotbalist grec\n 16 octombrie: Viktorija Golubic, jucătoare de tenis elvețiană\n 17 octombrie: Louise Burgaard, handbalistă daneză\n 17 octombrie: Nanami Sakuraba, actriță japoneză\n 19 octombrie: Lil Durk, rapper american din Illinois\n 20 octombrie: Mattia De Sciglio, fotbalist italian\n 21 octombrie: Marzia Bisognin, youtuberiță italiană\n 21 octombrie: Marzia Kjellberg, scriitoare, youtuberiță și creatoare de modă italiană\n 21 octombrie: CutiePieMarzia, youTuber italian\n 22 octombrie: Sofia Vassilieva, actriță americană\n 22 octombrie: 21 Savage, rapper britanic\n 23 octombrie: Eduard Romaniuta, cântăreț ucrainean\n 23 octombrie: Álvaro Morata (Álvaro Borja Morata Martín), fotbalist spaniol (atacant)\n 24 octombrie: Florian Kainz, fotbalist austriac\n 24 octombrie: Thelma Fardin, actriță argentiniană\n 25 octombrie: Sulley Muniru, fotbalist ghanez\n 27 octombrie: Stephan Kareem El Shaarawy, fotbalist italian (atacant)\n 27 octombrie: Sun Wei, scrimer chinez\n 31 octombrie: Vasile Mogoș, fotbalist român\n 31 octombrie: Dario Melnjak, fotbalist croat\n 31 octombrie: Evgenija Franz, handbalistă germană\n\nNoiembrie \n 1 noiembrie: Filip Kostić, fotbalist sârb\n 2 noiembrie: Sergiu Florin Buș, fotbalist român (atacant)\n 5 noiembrie: Marco Verratti, fotbalist italian\n 6 noiembrie: Ionuț Dumitru, rugbist român\n 6 noiembrie: Serghei Marghiev, atlet din R. Moldova\n 8 noiembrie: Cristina Iovu, halterofilă din R. Moldova\n 9 noiembrie: Michaël Jordan Nkololo, fotbalist congolez (atacant)\n 10 noiembrie: Enrico Berrè, scrimer italian\n 10 noiembrie: Rafał Wolski, fotbalist polonez\n 10 noiembrie: Borna Barišić, fotbalist croat\n 10 noiembrie: Mattia Perin, fotbalist italian (portar)\n 15 noiembrie: Kevin Wimmer, fotbalist austriac\n 16 noiembrie: Marcelo Brozović, fotbalist croat\n 18 noiembrie: Kenyu Sugimoto, fotbalist japonez\n 19 noiembrie: Doru Sechelariu, pilot român de curse auto\n 20 noiembrie: Maiha Ishimura, cântăreață japoneză\n 23 noiembrie: Miley Cyrus (n. Destiny Hope Cyrus), actriță de film și cântăreață americană\n 25 noiembrie: Ana Bogdan, jucătoare română de tenis\n 26 noiembrie: Igor Lambarschi, fotbalist moldovean\n 27 noiembrie: Park Chanyeol, actor și cântăreț sud-coreean\n 27 noiembrie: Park Chan Yeol, rap\n 27 noiembrie: Park Chan-yeol, rapper, cântăreț, actor model, compozitor, producător sud-coreean\n 28 noiembrie: Adam Hicks, actor american de film\n\nDecembrie \n 5 decembrie: Ilja Antonov, fotbalist estonian\n 6 decembrie: Aleksandar Jovanović, fotbalist sârb (portar)\n 9 decembrie: Vasile Soltan, fotbalist din R. Moldova\n 11 decembrie: Gen Shoji, fotbalist japonez\n 11 decembrie: Christophe Laporte, ciclist francez\n 13 decembrie: Gjelbrim Izir Taipi, fotbalist albanez\n 14 decembrie: Ryo Miyaichi, fotbalist japonez\n 15 decembrie: Alex Nicolao Telles, fotbalist brazilian\n 17 decembrie: Sanda Belgyan, atletă română\n 17 decembrie: Andrew Nabbout, fotbalist australian\n 18 decembrie: Bridgit Mendler, actriță de film și cântăreață americană\n 19 decembrie: Iker Muniain (Iker Muniain Goñi), fotbalist spaniol (atacant)\n 19 decembrie: Katarina Ježić, handbalistă croată\n 23 decembrie: Cerasela Pătrașcu, sportivă română (gimnastică artistică)\n 24 decembrie: Serge Aurier (Serge Alain Stephane Aurier), fotbalist ivorian\n 28 decembrie: Sheryl Rubio, actriță venezueleană\n\nDecese \n\n 1 ianuarie: Grace Murray Hopper (n. Grace Brewster Murray), 85 ani, informaticiană și contraamiral în marina militară a SUA (n. 1906)\n 1 ianuarie: Konrad Bleuler, fizician elvețian (n. 1912)\n3 ianuarie: Judith Anderson, 94 ani, actriță americană de film de etnie australiană (n. 1897)\n 8 ianuarie: Anton Dumitriu, 86 ani, matematician român (n. 1905)\n 10 ianuarie: Barbara Couper, 89 ani, actriță britanică (n. 1903)\n 13 ianuarie: Henri Queffélec, 81 ani, scriitor francez (n. 1910)\n 16 ianuarie: Shelagh Roberts, 67 ani, politiciană britanică (n. 1924)\n 22 ianuarie: Derek Walker-Smith (Derek Colclough Walker-Smith), 81 ani, politician britanic (n. 1910)\n 25 ianuarie: Aretin Corciovei, 61 ani, fizician român (n. 1930)\n 28 ianuarie: Ion Vlad, 71 ani, sculptor român (n. 1920)\n 28 ianuarie: Ion Vlad, sculptor român (n. 1920)\n 31 ianuarie: Ioan Cherteș, 80 ani, episcop român, deținut politic (n. 1911)\n 6 februarie: Caius Iacob, 79 ani, matematician român (n. 1912)\n 12 februarie: Stella Roman (n. Florica Vierica Alma Stela Blașu), 87 ani, cântăreață română de operă (n. 1904)\n 13 februarie: Nikolai Bogoliubov, matematician (n. 1909)\n 22 februarie: Markos Vafeiadis, 86 ani, politician grec (n. 1906)\n 22 februarie: Tadeusz Łomnicki, actor polonez (n. 1927)\n 29 februarie: Ferenc Karinthy, 70 ani, scriitor maghiar (n. 1921)\n 3 martie: Lella Lombardi, 50 ani, pilot italian de Formula 1 (n. 1941)\n 4 martie: Emil Lucian Alexandrescu, 54 ani, inginer român, primar al Iașului (1991-1992), (n. 1937)\n 6 martie: Silviu Bindea, 79 ani, fotbalist (atacant) și antrenor român (n. 1912)\n 9 martie: Menahem Beghin, 78 ani, om politic israelian, prim-ministru al Israelului, laureat al Premiului Nobel (1978), (n. 1913)\n 12 martie: Nicolae Țic, 63 ani, scriitor român (n. 1928)\n 14 martie: Jean Poiret (n. Jean Poiré), 65 ani, actor francez (n. 1926)\n 15 martie: Yeshayahu Tishbi, 83 ani, filosof israelian (n. 1908)\n 20 martie: Valeriu Novacu, 82 ani, fizician român (n. 1909)\n 26 martie: Rihei Sano, 79 ani, fotbalist japonez (n. 1912)\n 27 martie: Harald Sæverud, 95 ani, compozitor norvegian (n. 1897)\n 27 martie: Gheorghe Gh. Simionescu, 96 ani, preot ortodox român (n. 1895)\n 29 martie: Edward John Spencer, al VIII-lea Conte Spencer, 68 ani, tatăl Prințesei Diana (n. 1924)\n 5 aprilie: Takeshi Inoue, 63 ani, fotbalist japonez (n. 1928)\n 6 aprilie: Isaac Asimov, 72 ani, scriitor american (n. 1920)\n 13 aprilie: Feza Gürsey, 71 ani, fizician turc (n. 1921)\n 15 aprilie: Aleksandr Sevidov, 70 ani, fotbalist rus (n. 1921)\n 20 aprilie: Benny Hill (n. Alfred Hawthorne Hill), 68 ani, actor britanic de comedie (n. 1924)\n 21 aprilie: Vladimir Kirillovici, Mare Duce al Rusiei, 75 ani (n. 1917)\n 21 aprilie: Ioan Totu, 60 ani, politician român (n. 1931)\n 21 aprilie: Väinö Linna, 71 ani, scriitor finlandez (n. 1920)\n 28 aprilie: Francis Bacon, 82 ani, pictor irlandez (n. 1909)\n 28 aprilie: Francis Bacon, pictor irlandez (n. 1909)\n 30 aprilie: József Marx, fotograf maghiar (n. 1914)\n 4 mai: Erwin Neustädter, 94 ani, scriitor german (n. 1897)\n 6 mai: Marlene Dietrich (n. Marie Magdalene Dietrich), 90 ani, actriță și cântăreață germană (n. 1901)\n 12 mai: Coloman Váczy, 79 ani, botanist român de etnie maghiară (n. 1913)\n 13 mai: Attila Nagy, 59 ani, actor maghiar (n. 1933)\n 13 mai: Attila Nagy, actor maghiar (n. 1933)\n 14 mai: Victoria Mierlescu, 86 ani, actriță română (n. 1905)\n 14 mai: Seher Seniz, 44 ani, actriță turcă (n. 1948)\n 17 mai: Ion Iancu, 90 ani, medic român (n. 1902)\n 17 mai: Ion Iancu, medic român (n. 1902)\n 22 mai: Iosif Varga, 50 ani, fotbalist român (atacant), (n. 1941)\n 22 mai: Iosif „Piți” Varga, fotbalist român (n. 1941)\n 23 mai: Giovanni Falcone, 53 ani, magistrat italian (n. 1939)\n 29 mai: Ion Bostan, 77 ani, regizor de film, român (n. 1914)\n 30 mai: Karl Carstens, 77 ani, politician german (n. 1914)\n 7 iunie: George Drumur (n. George Pavelescu), 81 ani, poet român (n. 1911)\n 8 iunie: Péter Ábel, 63 ani, scriitor, jurnalist, critic și istoric de cinema, maghiar (n. 1929)\n 11 iunie: David Prodan, 90 ani, istoric român (n. 1902)\n 13 iunie: Pumpuang Duangjan, 30 ani, muziciană thailandeză (n. 1961)\n 15 iunie: Lev Gumiliov, 80 ani, istoric rus (n. 1912)\n 21 iunie: Joan Fuster (Joan Fuster i Ortells), 69 ani, scriitor spaniol (n. 1922)\n 22 iunie: Constantin Virgil Gheorghiu, 76 ani, diplomat, poet, preot, romancier și jurnalist român (n. 1916)\n 25 iunie: Wilhelm Alexander Pragher, 84 ani, fotograf german (n. 1908)\n 26 iunie: Grigore Ionescu, 88 ani, arhitect român (n. 1904)\n 28 iunie: Peter Hirt, 82 ani, pilot elvețian de Formula 1 (n. 1910)\n 2 iulie: Camarón de la Isla (n. José Monge Cruz), 41 ani, cântăreț spaniol (n. 1950)\n 2 iulie: Borislav Pekić, 62 ani, scriitor sârb (n. 1930)\n 4 iulie: Astor Piazzolla, 71 ani, muzician argentinian (n. 1921)\n 8 iulie: Zephi Alșec, 69 ani, actor român (n. 1923)\n 10 iulie: Ioan Bogdan, 77 ani, fotbalist (atacant) și antrenor român (n. 1915)\n 11 iulie: Constantin Pârvulescu, 97 ani, comunist român (n. 1895)\n 13 iulie: Christopher Ironside, 79 ani, pictor britanic (n. 1913)\n 15 iulie: Vasile Malinschi, 80 ani, economist român (n. 1912)\n 27 iulie: Tzeni Karezi, actriță greacă (n. 1932)\n29 iulie: Lucia Demetrius, 82 ani, scriitoare română (n. 1910)\n\n 6 august: Cavanșir Rahimov (Cavanșir Izzat oglu Rahimov), 19 ani, erou național azer (n. 1973)\n 12 august: John Cage (John Milton Cage Jr.), 80 ani, compozitor, teoretician al muzicii, artist și filosof american (n. 1912)\n 15 august: Anda Călugăreanu (n. Anca Miranda Călugăreanu), 45 ani, actriță română de film și interpretă de muzică ușoară (n. 1946)\n 17 august: Tom Nolan, 71 ani, politician irlandez (n. 1921)\n 18 august: Christopher McCandless, explorator american (n. 1968)\n 24 august: Lazăr Sfera, 83 ani, fotbalist român de etnie sârbă (n. 1909)\n 1 septembrie: Ion Luican, 84 ani, muzician român (n. 1907)\n 9 septembrie: Margareta Sterian, 95 ani, pictoriță română (n. 1897)\n 17 septembrie: Leib Kuperstein, 88 ani, publicist, scriitor, pedagog și traducător israelian în limbile ebraică și idiș (n. 1904)\n 18 septembrie: Prințesa Margaret a Danemarcei (n. Margrethe Françoise Louise Marie Helene), 97 ani, mama Principesei Ana de Bourbon-Parma soția Regelui Mihai I al României (n. 1895)\n 19 septembrie: Cella Serghi, 85 ani, scriitoare, publicistă și traducătoare română (n. 1907)\n 21 septembrie: Ion Băieșu (n. Ion Mihalache), 59 ani, dramaturg român (n. 1933)\n 23 septembrie: Ivar Ivask (Ivar Vidrik Ivask), 64 ani, poet estonian (n. 1927)\n 29 septembrie: Nicolae Secăreanu, 91 ani, solist român de operă (bas) și actor român (n. 1901)\n 4 octombrie: Zoltán Lajos Bay, 92 ani, fizician maghiar (n. 1900)\n 8 octombrie: Willy Brandt (n. Herbert Ernst Karl Frahm), 79 ani, politician german, cancelar al Germaniei (1969-1974), laureat al Premiului Nobel (1971), (n. 1913)\n 16 octombrie: Shirley Booth (n. Marjory Ford), 94 ani, actriță americană (n. 1898)\n 19 octombrie: Nicolae Caratană, 78 ani, poet român (n. 1914)\n 23 octombrie: Ernst Hartmann, 76 ani, medic german (n. 1915)\n 24 octombrie: Amita Bhose, 59 ani, important eminescolog indian, traducătoare a lui Mihai Eminescu în limba bengali (n. 1933)\n 25 octombrie: Leonida Neamțu, 58 ani, scriitor român (n. 1934)\n 25 octombrie: Ivan Svitlîcinîi, poet ucrainean, disident (n. 1929)\n 29 octombrie: Alexandru Stark, 60 ani, jurnalist român (n. 1931)\n 30 octombrie: Doina Aldea Teodorovici, 33 ani, cântăreață din R. Moldova (n. 1958)\n 30 octombrie: Ion Aldea Teodorovici, 38 ani, muzician din R. Moldova (n. 1954)\n 2 noiembrie: Hal Roach (Harold Eugene Roach Sr.), producător de film american (n. 1892)\n 30 octombrie: Doina Aldea Teodorovici, cântăreață română (n. 1958)\n 30 octombrie: Ion Aldea Teodorovici, muzician moldovean (n. 1954)\n 3 noiembrie: Ion Dumeniuc, 56 ani, lingvist, profesor universitar, publicist și om de stat din R. Moldova (n. 1936)\n 4 noiembrie: Alexandru Moser Padina, pictor elvețian (n. 1904)\n 5 noiembrie: Jan Hendrick Oort, 92 ani, astronom neerlandez (n. 1900)\n 6 noiembrie: Calvin Graham (Calvin Leon Graham), 62 ani, soldat american (n. 1930)\n 7 noiembrie: Alexander Dubček, 71 ani, politician slovac, liderul Cehoslovaciei (1968-1969), (n. 1921)\n 9 noiembrie: Mihail Novicov, 78 ani, critic literar român (n. 1914)\n 12 noiembrie: Dan Vizanty (Dan Valentin Vizanty), 82 ani, as român al aviației de vânătoare în Al Doilea Război Mondial (n. 1910)\n 14 noiembrie: Ernst Happel (Ernst Franz Hermann Happel), 66 ani, fotbalist și antrenor austriac (n. 1925)\n 18 noiembrie: Radu Tudoran, 82 ani, scriitor român (n. 1910)\n 22 noiembrie: Sterling Holloway (Sterling Price Holloway, Jr.), 87 ani, actor american (n. 1905)\n 28 noiembrie: Sidney Robert Nolan, 75 ani, pictor australian (n. 1917)\n 29 noiembrie: Jean Dieudonné (Jean Alexandre Eugène Dieudonné), 86 ani, matematician francez (n. 1906)\n 3 decembrie: Andrei Sepsi (Andreas Sepci), 81 ani, fotbalist (portar) și antrenor român (n. 1911)\n 9 decembrie: Vincent Gardenia (n. Vincenzo Gardenia Scognamiglio), 72 ani, actor italo-american (n. 1920)\n 13 decembrie: Aleksandar Tirnanić, 82 ani, fotbalist sârb (n. 1910)\n 17 decembrie: Dana Andrews (Carver Dana Andrews), 83 ani, actor american (n. 1909)\n 18 decembrie: Józef Nalberczak, actor polonez (n. 1926)\n 22 decembrie: Aura Buzescu (n. Aura Almăjan), 98 ani, actriță română (n. 1894)\n 30 decembrie: Lusine Zakarian (n. Svetlana Zakarian), 55 ani, solistă armeană de operă (soprană), (n. 1937)\n\nPremii Nobel \n\n Fizică: Georges Charpak (Polonia)\n Chimie: Rudolph A. Marcus (Canada)\n Medicină: Edmond H. Fischer (SUA), Edwin G. Krebs (SUA)\n Literatură: Derek Walcott (St. Lucia)\n Pace: Rigoberta Menchú Tum (Guatemala)\n\nNote\n\n1992"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ai detalii despre 1993?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "\n\n1993 (MCMXCIII) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de vineri.\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n 1 ianuarie: Scindarea federației cehoslovace în Republica Cehă și Slovacia.\n 2 ianuarie: În Germania, arhivele STASI sunt deschise publicului.\n 3 ianuarie: Moscova: Parafarea acordului de dezarmare strategică START II ce prevedea diminuarea în 10 ani cu două treimi a arsenalelor nucleare strategice ale Rusiei și SUA. \n 20 ianuarie: Democratul Bill Clinton a depus jurământul, fiind învestit drept al 42-lea președinte al Statelor Unite ale Americii. \n 26 ianuarie: Václav Havel a fost ales președinte al Cehiei\n\nFebruarie \n 1 februarie: România semnează acordul de asociere cu Comunitățile Europene și statele membre ale acestora (Acordul European), baza legală a relațiilor româno-comunitare.\n 17 februarie: Academia Română decide, prin votul nominal al membrilor săi, revenirea la grafia cu litera „â” în loc de „î”, în anumite poziții din cuvânt și la scrierea cu „sunt”, „suntem”, sunteți” în loc de „sînt, sîntem, sînteți”. Decizia este criticată de unii lingviști și oameni de cultură care consideră că discuția asupra ortografiei a fost politizată fără argumente lingvistice reale. În practică, ambele siteme vor coexista.\n 26 februarie: A fost înregistrat primul atentat cu bombă la baza unuia din cele două turnuri ale ansamblului arhitectural World Trade Center.\n 26 februarie: Domeniul .ro este înregistrat în baza de date IANA.\n\nMartie \n 27 martie: Jiang Zemin devine președinte al Chinei. Este succesorul lui Yang Shangkun.\n\nAprilie \n 6 aprilie: Un accident nuclear are loc la Tomsk 7 în Rusia.\n 8 aprilie: Macedonia este admisă ca membru ONU.\n 10 aprilie: Realizarea primei transmisii, printr-un radio-amator, a echipajului unei navete americane cu cel al altei navete spațiale. Un astronaut american al stației Discovery a schimbat câteva cuvinte cu un cosmonaut aflat la bordul stației orbitale ruse Mir.\n 14 aprilie: Regele Mihai renunță la vizita de Paște din România (la Timișoara) considerând umilitoare condițiile de Guvernul Văcăroiu.\n 15 aprilie: S-a lansat, prima dată, un post de radio al trustului Media Pro, Pro FM.\n 21 aprilie: Ministrul de finanțe destituie conducerea Gărzii Financiare în frunte cu generalul Gheorge Florică. Acesta susține că a deranjat SRI și câteva firme importante, afirmații dezmințite de SRI. Dezvăluirile generalului vor duce, o lună mai târziu, la înființarea unei Comisii parlamentare de anchetare a cazurilor de corupție.\n 26 aprilie: Curtea Supremă de Justiție dă sentința în procesul membrilor fostului C.P.Ex., acuzați de complicitate la omor deosebit de grav și complicitate la tentativă de omor deosebit de grav, pentru care inculpațiii sunt condamnați la: Tudor Postelnicu - 7 ani închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor, Ion Dincă - 15 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor, Emil Bobu și Manea Mănescu - 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor.\n\nMai \n 11 mai: Data înființării Partidul Democrat, succesor al FSN.\n24 mai: Eritreea își câștigă independența față de Etiopia.\n 31 mai: Disoluția Dietei poloneze. Simplificarea reprezentării electorale limitează partidele care au obținut 5% din voturi.\n\nIunie \n 6 iunie: În Mongolia se desfășoară primele alegeri prezidențiale directe.\n 16 iunie: Inaugurarea primului post privat de televiziune din România - „SOTI\". \n 28 iunie: Andrei Șerban, director al Teatrului Național București, își prezintă demisia din această funcție, unul dintre motivele acestei decizii fiind indiferența factorilor de decizie față de cultură.\n 29 iunie: Președintele Ion Iliescu cere guvernului să cerceteze condițiile încheierii afacerii Petromin.\n\nIulie \n 1 iulie: Guvernul Văcăroiu introduce taxa pe valoarea adăugată (TVA), care înlocuiește impozitul pe circulația mărfurilor, prin OG 3/1992.\n 1 iulie: Comisia politică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei își dă avizul pentru admiterea României, ca membru cu drepturi depline, în Consiliul Europei. \n 2 iulie: FDSN și Partidul Socialist Democratic Român semnează protocolul de fuziune.\n 6 iulie: Guvernul Văcăroiu face cunoscut că a declanșat o acțiune judiciară împotriva lui Mihai de Hohenzollern, la Tribunalul de la Geneva în vederea recuperării a 42 de tablouri proprietate a statului român care, conform părerii guvernului, au fost scoase din țară de regele Mihai. Instanțele internaționale vor respinge acțiunea juridică inițiată de Guvernul Văcăroiu.\n 9 iulie: Conferința Națională a Frontului Democrat al Salvării Naționale (FDSN) a hotărât schimbarea denumirii partidului în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR). Se alege conducerea PDSR: Oliviu Gherman - președinte, Adrian Năstase - președinte executiv.\n 22 iulie: Ministrul apărării naționale Niculae Spiroiu anunță intenția de a-l trece în rezervă pe generalul Gheorghe Florică, fost comisar-șef al Gărzii Financiare, ca urmare a unor declarații politice despre corupția guvernului pe care acesta le-a făcut la Europa Liberă și la BBC.\n 23 iulie: Delegația FMI nu finalizează acordul de împrumut pe 1993 între România și FMI.\n 26 iulie: Începe vizita oficială a lui Ion Iliescu în patru țări latino-americane: Argentina, Uruguay, Chile și Columbia. Programul vizitei include întâlniri la nivel înalt și semnarea unor acorduri de cooperare.\n 27 iulie: Reprezentanta Băncii Mondiale cere statului român să îndeplinească anumite obligații care ar asigura organismele financiare internaționale că economia României se redresează: regim valutar liberalizat, control al inflației, balanța de plăți echilibrată, dobânzi real-pozitive. Banca Mondială amână tranșele de împrumut pentru redresarea economiei românești.\n\nAugust \n 4 august: Primul-ministru Nicolae Văcăroiu refuză negocierile cu minerii din Valea Jiului aflați în grevă generală din 2 august. S-au solicitat creșteri salariale pe care guvernul le consideră că depășesc posibilitățile financiare ale Regiei Autonome a Huilei, care este finanțată de la bugetul statului.\n 10 august: Miron Cosma le vorbește minerilor despre obligația de a înceta greva și despre lipsa de resurse financiare a guvernului.\n 11 august: Mecanicii de locomotivă declară grevă generală, Sindicatul neîndeplinind însă obligația legală de a asigura 30% din traficul feroviar, producând perturbări și pagube considerabile.\n 17 august: În urma negocierilor dintre Sindicate și Cotroceni, o parte din mecanicii de locomotivă reiau lucrul, alții continuă greva deși în 13 august Curtea Supremă de Justiție suspendase greva pe o durată de 80 de zile pentru că subminează ecomonia națională. Biroul Executiv al guvernului ia măsuri excepționale iar greva feroviarilor încetează.\n 18 august: Liderii sindicali ai mecanicilor de locomotivă sunt audiați de Parchet sub acuzația de subminare a economiei naționale. Peste câteva zile se vor desface contractele de muncă pentru 12 sindicaliști.\n 18 august: Consiliul Minoritîților propune inscripții bilingve în localitățile unde minoritățile reprezintă 10% din populație.\n\nSeptembrie \n 13 septembrie: Organizația pentru Eliberarea Palestinei a decretat sărbătoare națională ziua de 13 septembrie, când, la Washington, Israelul și OEP au semnat acordul de autoguvernare palestiniană în Gaza și Ierihon. \n 17 septembrie: S-a lansat versiunea pan-europeană a Cartoon Network/TNT Classic Movies (devenit TCM) .\n 21 septembrie: Începe criza constituțională rusă.\n 26 septembrie: Alain Prost își câștigă al patrulea titlu mondial în Formula 1.\n 29 septembrie: Un cutremur în Maharashtra, India provoacă în jur de 10.000 de decese.\n\nOctombrie \n 7 octombrie: România a fost primită în Consiliul Europei, în urma solicitării din 21 martie 1990, după ce în 1991 Parlamentul primise statut de invitat special la Adunarea Parlamentară a Consiliului și Guvernul primise un statut similar, în urma aderării la Convenția culturală europeană.\n 7 octombrie: Contestat de colegii de breaslă, Mircea Dinescu renunță la funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor, dând publicității o „Scrisoare către prieteni”, document cu valoare de demisie.\n 12 octombrie: Camera Reprezentanților a Congresului SUA votează în unanimitate pentru ca România să beneficieze de clauza națiunii celei mai favorizate.\n 12 octombrie: Camerele reunite ale Parlamentului aleg prin vot secret directorul SRI, funcție pentru care există o singură candidatură: Virgil Măgureanu.\n\nNoiembrie \n 1 noiembrie: A luat ființă Uniunea Europeană, în urma Tratatului de la Maastricht.\n 9 noiembrie: Casa Regală transmite printr-un comunicat dorința regelui Mihai de a vizita România pentru a lua parte la festivitățile prilejuite de Ziua Națională a țării.\n 17 noiembrie: Ministerul Afacerilor Externe refuză să acorde viza de intrare în România a familiei regale.\n 23 noiembrie: La ora 21:00 a început să emită postul privat Antena 1.\n 29 noiembrie: Miting de proporții al sindicatelor (B.N.S., Alfa) în Piața Revoluției, unde se adună zeci de mii de persoane. Se aud lozinci antiguvernamentale și antiprezidențiale. Au loc mitinguri și în marile orașe ale țării.\n\nDecembrie \n 1 decembrie: Puterea sărbătorește Ziua Națională la Alba Iulia, iar opoziția la București. \n 3 decembrie: A început să emită, la București, „Radio Romantic\".\n 9 decembrie: Tiraspol: Sentința așa-numitului „tribunal al poporului transnistrean\" în procesul grupului de patrioți, „grupul Ilașcu\". Ilie Ilașcu este condamnat la moarte, iar ceilalți membri la închisoare între 2 și 15 ani. După opt ani de detenție și izolare, în mai 2001, Ilie Ilașcu va fi eliberat din închisoare.\n 30 decembrie: Israelul și Vaticanul stabilesc relații diplomatice.\n\nArte, științe, literatură și filozofie \n\n 14 ianuarie: A apărut primul numar al revistei „Dilema\", publicație editată de Fundația Culturală Română, avându-l ca editor-fondator pe Andrei Pleșu.\nKoichi Domoto formează trupa de muzică ușoară japoneză, Kinki Kids.\n Premiul Oscar pentru cel mai bun film este acordat peliculei Lista lui Schindler.\n\nNașteri\n\nIanuarie \n 6 ianuarie: Lil Reese, rapper american din Illinois\n7 ianuarie: Jan Oblak, fotbalist sloven (portar)\n 11 ianuarie: Tatiana Gudkova, scrimeră rusă\n11 ianuarie: Michael Vincent Keane, fotbalist englez\n 12 ianuarie: Zayn Malik (n. Zain Javadd Malik), cântăreț și compozitor britanic\n 13 ianuarie: Max Whitlock, sportiv britanic (gimnastică artistică)\n 16 ianuarie: WRS, cântăreț și compozitor român\n 16 ianuarie: Magnus Cort Nielsen, ciclist danez\n 17 ianuarie: Ádám Lang, fotbalist maghiar\n 18 ianuarie: Juan Fernando Quintero Paniagua, fotbalist columbian\n 19 ianuarie: João Mário (João Mário Naval da Costa Eduardo), fotbalist portughez\n 20 ianuarie: Nicholas Edward Choi, scrimer chinez\n 22 ianuarie: Netta Barzilai, cântăreață israeliană\n 23 ianuarie: Ryota Oshima, fotbalist japonez\n 26 ianuarie: Alexandru Cătălin Neagu, fotbalist român\n 27 ianuarie: Gheorghe Anton, fotbalist din R. Moldova\n 27 ianuarie: Yaya Sanogo, fotbalist francez (atacant)\n 27 ianuarie: Taro Daniel, jucător de tenis japonez\n 27 ianuarie: Gheorghe Anton, fotbalist moldovean\n 30 ianuarie: Andrei Vasile Muntean, sportiv român (gimnastică artistică)\n 30 ianuarie: Andrei Muntean (gimnast), gimnast român\n\nFebruarie \n 2 februarie: Ravel Ryan Morrison, fotbalist britanic\n3 februarie: Monica Mădălina Florea, sportivă română (alergare de fond)\n 3 februarie: Getter Jaani, cântăreață estoniană\n 3 februarie: András Szatmári, scrimer maghiar\n 3 februarie: Monica Mădălina Florea, alergătoare de fond română\n 4 februarie: Matej Mitrović, fotbalist croat\n 7 februarie: Toader-Andrei Gontaru, canotor român\n 9 februarie: Wataru Endo, fotbalist japonez\n 10 februarie: Mia Khalifa, actriță porno americană\n 11 februarie: Igor Dima, fotbalist din R. Moldova (atacant)\n 12 februarie: Rafinha Alcántara do Nascimento, fotbalist brazilian\n 12 februarie: Giorgos Katidis, fotbalist grec\n 12 februarie: Jennifer Stone, actriță americană\n 13 februarie: Uroš Spajić, fotbalist sârb\n 16 februarie: Vlad Gherman, actor român\n 16 februarie: Mike Weinberg, actor american\n 19 februarie: Mauro Icardi (Mauro Emanuel Icardi Rivero), fotbalist argentinian (atacant)\n 21 februarie: Andrada Maior Pașca, handbalistă română\n 26 februarie: Jesé (Jesé Rodríguez Ruiz), fotbalist spaniol (atacant)\n 27 februarie: Alphonse Francis Areola, fotbalist francez (portar)\n 28 februarie: Emmelie de Forest, cântăreață daneză\n\nMartie \n 1 martie: Juan Bernat Velasco, fotbalist spaniol\n 2 martie: Maria Yaremchuk, cântăreață ucraineană\n 3 martie: Antonio Rüdiger, fotbalist german\n 4 martie: Q22351214, jucătoare de tenis mexicană\n 5 martie: Frederico Rodrigues Santos, fotbalist brazilian\n 8 martie: Ergys Kaçe, fotbalist albanez\n 9 martie: Zakaria Labyad, fotbalist marocano-neerlandez\n 11 martie: Roman Șumchin, fotbalist din R. Moldova (atacant)\n 15 martie: Paul Labile Pogba, fotbalist francez\n 15 martie: Diego Carlos, fotbalist brazilian\n 15 martie: Aleksandra Krunić, jucătoare de tenis sârbă\n 17 martie: Simon Sluga, fotbalist croat (portar)\n 18 martie: Branko Jovičić, fotbalist sârb\n 18 martie: Constantin Nica, fotbalist român\n 19 martie: Hakim Ziyech, fotbalist marocano-neerlandez\n 20 martie: Sloane Stephens, jucătoare americană de tenis\n 21 martie: María Ólafsdóttir, cântăreață islandeză\n 25 martie: Leonardo Spinazzola, fotbalist italian\n 28 martie: Matija Nastasić, fotbalist sârb\n 29 martie: Thorgan Hazard, fotbalist belgian\n 30 martie: Anitta (Larissa de Macedo Machado), muziciană braziliană\n 30 martie: Anitta, muziciană braziliană\n\nAprilie \n 3 aprilie: Cristian Gavra, fotbalist român (atacant)\n3 aprilie: João Pedro Almeida Machado, fotbalist portughez\n 10 aprilie: Sofia Carson (n. Sofia Daccarett Char), cântăreață și actriță americană\n 11 aprilie: Florin Andone, fotbalist român (atacant)\n 14 aprilie: Getter (Tanner Petulla), muzician american\n 15 aprilie: Florentin Matei, fotbalist român\n 15 aprilie: Andrei Burcă, fotbalist român\n 16 aprilie: Filip Mrzljak, fotbalist croat\n 17 aprilie: Baudouin Kanda (Baudouin Tshitungi Dieudonne Kanda), fotbalist român\n 17 aprilie: Baudouin Kanda, fotbalist român\n 20 aprilie: Ryosuke Yamanaka, fotbalist japonez\n 24 aprilie: Alina Komașciuk, scrimeră ucraineană\n 25 aprilie: Raphaël Varane, fotbalist francez\n 25 aprilie: George Tănase, umorist român\n 29 aprilie: Andrei Ovidiu Marc, fotbalist român\n 30 aprilie: Laura Coman, sportivă română (tir)\n\nMai \n 5 mai: Adelina Pastor, atletă română\n5 mai: Ștefan Adrian Popescu, fotbalist român\n 7 mai: Mihai Popescu, fotbalist\n 7 mai: Ajla Tomljanović, jucătoare de tenis croată\n 7 mai: Nicolae Stanciu, fotbalist român\n 10 mai: Tímea Babos, jucătoare de tenis maghiară român\n7 mai: Nicolae Claudiu Stanciu, fotbalist român\n 11 mai: Elena Lavinia Târlea, canotoare română\n 13 mai: Romelu Menama Lukaku, fotbalist belgian (atacant)\n 13 mai: Debby Ryan, actriță americană\n 14 mai: Miranda Cosgrove, actriță și cântăreață americană\n 14 mai: Kristina Mladenovic, jucătoare de tenis franceză\n 15 mai: Tomáš Kalas, fotbalist ceh\n 15 mai: IU, cântăreață și actriță din Coreea de Sud\n 22 mai: Dara (Nicoleta Darabană), cântăreață din R. Moldova\n 29 mai: Richard Carapaz, ciclist ecuadorian\n 30 mai: Sean McDermott, fotbalist irlandez (portar)\n\nIunie \n 5 iunie: Alina Rotaru, sportivă română\n 6 iunie: Lóránt Kovács, fotbalist român de etnie maghiară\n 6 iunie: Lorant Kovacs, fotbalist român\n 7 iunie: George Ezra Barnett, cântăreț britanic\n 9 iunie: Lidia Buble, cântăreață română\n 14 iunie: António Conceição da Silva Oliveira (aka Toni Conceição), fotbalist și antrenor portughez\n 14 iunie: Gunna, rapper și cântăreț american\n 21 iunie: Reni Takagi, cântăreață japoneză\n 21 iunie: Dylan Groenewegen, ciclist olandez\n 22 iunie: Loris Sven Karius, fotbalist german (portar)\n 22 iunie: Andra Matei, interpretă română de muzică populară\n 24 iunie: Maxim Dubarenco, jucător de tenis din R. Moldova\n 26 iunie: Ariana Grande-Butera, cântăreață americană\n 27 iunie: Raphael Andrei Stănescu, fotbalist român\n\nIulie \n\n 1 iulie: Raini Rodriguez, actriță și cântăreață americană\n 3 iulie: Mădălina Bereș, canotoare română\n 4 iulie: Mate Pavić, jucător de tenis croat\n 5 iulie: Neluț Roșu, fotbalist român\n 6 iulie: Jefté Betancor, fotbalist spaniol\n 8 iulie: Aimee Kelly, actriță britanică\n 8 iulie: Ergys Kaçe, fotbalist albanez\n 10 iulie: Mădălina Bellariu Ion, actriță română\n 12 iulie: Ibrahima Tandia, fotbalist francez\n12 iulie: Djohar Anzorovici Țarnaev, terorist kirghiz\n12 iulie: Ștefania Vătafu, fotbalistă română\n 13 iulie: Debby Ryan, actriță americană de film\n 16 iulie: Oscar Otte, jucător de tenis german\n 18 iulie: Nabil Fekir, fotbalist francez\n 20 iulie: Lucas Digne, fotbalist francez\n 21 iulie: Ester Peony, solistă româno-canadiană\n 22 iulie: Djohar Țarnaev, luptător american\n 28 iulie: Harry Edward Kane, fotbalist englez (atacant)\n 28 iulie: Cher Lloyd, cântăreață britanică\n 29 iulie: Sandro Bazadze, scrimer georgian\n 29 iulie: Nicole Melichar-Martinez, jucătoare de tenis americană\n 30 iulie: André Gomes (André Filipe Tavares Gomes), fotbalist portughez\n\nAugust \n\n 1 august: Eliza Buceschi, handbalistă română\n1 august: Mariano Díaz Mejia, fotbalist spaniol (atacant)\n 1 august: Vlad Morar, fotbalist român (atacant)\n 1 august: Demi Schuurs, jucătoare de tenis olandeză\n 2 august: Jaromír Zmrhal, fotbalist ceh\n 3 august: Yurina Kumai, cântăreață japoneză\n 4 august: Saido Berahino, fotbalist britanic de etnie burundeză (atacant)\n 4 august: Giovanni Di Lorenzo, fotbalist italian\n 8 august: Julien Bègue, fotbalist francez\n 9 august: Rydel Lynch, muziciană americană\n 13 august: Kamil Ibraghimov, scrimer rus\n 14 august: Andrei Artean, fotbalist român\n 15 august: Alex Oxlade-Chamberlain (Alexander Mark David Oxlade-Chamberlain), fotbalist englez\n 16 august: Diego Llorente (Diego Javier Llorente Ríos), fotbalist spaniol\n 16 august: Kento Hashimoto, fotbalist japonez\n 17 august: Ederson (Ederson Santana de Moraes), fotbalist brazilian (portar)\n 17 august: Cristian Albu, fotbalist român\n 23 august: Richard Gadze, fotbalist ghanez (atacant)\n 26 august: Marko Livaja, fotbalist croat (atacant)\n 29 august: Liam Payne, cântăreț și compozitor britanic\n 30 august: Paco Alcácer (Francisco Alcácer García), fotbalist spaniol (atacant)\n\nSeptembrie \n 1 septembrie: Sergio Rico González, fotbalist spaniol (portar)\n 2 septembrie: Ljuban Crepulja, fotbalist croat\n 3 septembrie: Dominic Thiem, jucător austriac de tenis \n 4 septembrie: Yannick Ferreira Carrasco, fotbalist belgian (atacant)\n 4 septembrie: Aslan Karațev, jucător de tenis rus\n 9 septembrie: Charlie Stewart, actor american\n 10 septembrie: Ruggero Pasquarelli, prezentator, actor și cântăreț italian\n 13 septembrie: Alexandru Mihail Băluță, fotbalist român\n13 septembrie: Niall Horan, cântăreț și compozitor irlandez\n 16 septembrie: Metro Boomin (n. Leland Tyler Wayne), muzician american\n 20 septembrie: Julian Draxler, fotbalist german\n 21 septembrie: Ante Rebić, fotbalist croat (atacant)\n 27 septembrie: Monica Puig, jucătoare portoricană de tenis\n 29 septembrie: Oleh Verneaiev, sportiv ucrainean (gimnastică artistică)\n\nOctombrie \n 1 octombrie: Nako Mizusawa, actriță japoneză\n 2 octombrie: Michy Batshuayi, fotbalist belgian (atacant)\n 3 octombrie: Fidan Aliti, fotbalist albanez\n 4 octombrie: Nasser Chamed, fotbalist francez\n4 octombrie: Alina Vuc, luptătoare română\n 7 octombrie: Rade Krunić, fotbalist bosniac\n 8 octombrie: Angus Turner Jones, actor american\n 8 octombrie: Garbiñe Muguruza Blanco, jucătoare spaniolă de tenis\n 8 octombrie: Barbara Palvin, model maghiar\n 10 octombrie: Vlad Dragoș Aicoboae, canotor român\n 14 octombrie: Gabriel Vasile Zaharia, Dumbrăvean\n\n 11 octombrie: Alexandra Mîrca, sportivă din R. Moldova\n 13 octombrie: Tiffany Trump, fiica lui Donald Trump și Marla Maples\n 16 octombrie: Caroline Garcia, jucătoare franceză de tenis\n 20 octombrie: Cătălin Carp, fotbalist din R. Moldova\n 23 octombrie: Fabinho (Fábio Henrique Tavares), fotbalist brazilian\n 26 octombrie: Pape N'Daw, fotbalist senegalez (atacant)\n 30 octombrie: Rareș Cucui, fotbalist român\n\nNoiembrie \n 1 noiembrie: Pabllo Vittar, cântăret, compozitor, drag queen și YouTuber brazilian\n 2 noiembrie: Kațiarina Andreieva, jurnalistă bielorusă\n 3 noiembrie: Martina Trevisan, jucătoare de tenis italiană\n 4 noiembrie: Max Kissaru, compozitor și producător muzical din Republica Moldova\n 5 noiembrie: George Martin Long, fotbalist britanic (portar)\n 5 noiembrie: George Long, fotbalist britanic\n 7 noiembrie: Claudiu Belu-Iordache, fotbalist român\n 10 noiembrie: Matej Mitrović, fotbalist croat\n 14 noiembrie: Samuel Umtiti, fotbalist francez\n 15 noiembrie: Paulo Bruno Dybala, fotbalist argentinian (atacant)\n 16 noiembrie: Nélson Cabral Semedo, fotbalist portughez\n 17 noiembrie: Richard Gomo Onduku, fotbalist nigerian (atacant)\n 19 noiembrie: Alexei Coșelev, fotbalist din R. Moldova (portar)\n 19 noiembrie: Nadine Schatzl, handbalistă maghiară\n 19 noiembrie: Alexei Coșelev, fotbalist moldovean\n 21 noiembrie: Jean Gavril, cântăreț român\n 22 noiembrie: Adèle Exarchopoulos, actriță franceză\n 22 noiembrie: Marc Soler, ciclist spaniol\n 24 noiembrie: Ivi Adamou, cântăreață cipriotă\n 24 noiembrie: Hande Erçel, actrița și model de origine turcă\n\nDecembrie \n 1 decembrie: Ionuț Alexandru Budișteanu, programator și inventator român, ambasador al turismului românesc\n1 decembrie: Andrei Pătrănoiu, fotbalist român (atacant)\n 5 decembrie: Ross Barkley, fotbalist englez\n 5 decembrie: Luciano Dario Vietto, fotbalist argentinian (atacant)\n 8 decembrie: AnnaSophia Robb, actriță americană\n 10 decembrie: Philipp Schobesberger, fotbalist austriac\n 13 decembrie: Jurian Beat Crisis, cântăreață japoneză\n 13 decembrie: Andreea Stefanescu, sportivă italiană (gimnastică ritmică), de etnie română\n 13 decembrie: Danielle Collins, jucătoare de tenis americană\n 15 decembrie: Alina Eremia, cântăreață și actriță română\n 18 decembrie: Ana Porgras, gimnastă română\n 20 decembrie: Iana Egorian, scrimeră rusă\n 22 decembrie: Meghan Trainor, cantăreață, compozitoare și producătoare muzicală americană\n 23 decembrie: Eden, cântăreț, producător și compozitor irlandez de muzică elctronică\n 24 decembrie: Andrei-Cristian Manyur, fotbalist român (portar)\n 24 decembrie: Yuya Kubo, fotbalist japonez\n 25 decembrie: Stole Dimitrievski, fotbalist macedonean (portar)\n 27 decembrie: Naser Aliji, fotbalist albanez\n 29 decembrie: Constantin Bogdan, fotbalist din Republica Moldova\n\nDecese \n 1 ianuarie: Adolf Haimovici, matematician român (n. 1912)\n\n 7 ianuarie: Ștefan Baciu, 74 ani, critic de artă, diplomat, memorialist, profesor universitar, traducător, ziarist, poet și eseist român stabilit în Statele Unite (n. 1918)\n 7 ianuarie: Sile Dinicu (Vasile Dinicu), 73 ani, compozitor, dirijor și pianist român (n. 1919)\n 9 ianuarie: Anton Crihan, 99 ani, avocat, autor, economist, politician, profesor și publicist român basarabean, membru al Sfatului Țării (n. 1893)\n 13 ianuarie: Edivaldo Martins Fonseca, fotbalist brazilian (n. 1962)\n 14 ianuarie: Victor Abens, 80 ani, politician luxemburghez (n. 1912)\n 16 ianuarie: Khachar (Rafik Khachatryan), 55 ani, sculptor armean (n. 1937)\n 17 ianuarie: Niculae Frânculescu, 67 ani, scriitor român (n. 1925)\n 17 ianuarie: Albert Hourani (Albert Habib Hourani), 77 ani, istoric britanic (n. 1915)\n 17 ianuarie: Vilmos Zombori, 87 ani, fotbalist român (portar), (n. 1906)\n20 ianuarie: Mircea Gh. Degeratu, 92 ani, general de brigadă român (n. 1901)\n 20 ianuarie: Audrey Hepburn (n. Audrey Kathleen Ruston), 63 ani, actriță britanică de film (n. 1929)\n20 ianuarie: Alexandra Indrieș (n. Gloria Barna), 57 ani, scriitoare română (n. 1936)\n 22 ianuarie: Kobo Abe (Kimifusa Abe), 68 ani, scriitor, fotograf și inventator japonez (n. 1924)\n 25 ianuarie: Hédi Nouira, 81 ani, politician tunisian (n. 1911)\n 26 ianuarie: Robert Jacobsen (n. Robert Julius Tommy Jacobsen), 80 ani, sculptor și pictor danez (n. 1912)\n 28 ianuarie: André the Giant, wrestler și actor francez (n. 1946)\n 30 ianuarie: Regina Alexandra a Iugoslaviei, 71 ani, soția ultimului rege al Iugoslaviei, Petru al II-lea (n. 1921)\n 1 februarie: Gregg G. Tallas (n. Grigόris Thalassinόs), 84 ani, regizor grec de film (n. 1909)\n\n 2 februarie: Michael Klein, 33 ani, fotbalist român (n. 1959)\n 3 februarie: Paul Emery, 76 ani, pilot britanic de Formula 1 (n. 1916)\n 5 februarie: Seán Flanagan, 71 ani, politician irlandez (n. 1922)\n 5 februarie: Hans Jonas, 89 ani, filosof german (n. 1903)\n 6 februarie: George Ciorănescu, 75 ani, poet, traducător și prozator român (n. 1918)\n6 februarie: Dan Constantinescu, 61 ani, compozitor român (n. 1931)\n 6 februarie: Ion Negoițescu, 71 ani, poet, eseist, critic și istoric literar român (n. 1921)\n 11 februarie: Desanka Maksimović, 94 ani, poetă sârbă (n. 1898)\n 16 februarie: Amos Guttman, 38 ani, regizor de film, israelian (n. 1954)\n 20 februarie: Ferruccio Lamborghini, industriaș italian, fondator Automobili Lamborghini (n. 1916)\n 23 februarie: Phillip Terry (n. Frederick Henry Kormann), 83 ani, actor american (n. 1909)\n 25 februarie: Rene-Radu Policrat, 82 ani, politician român (n. 1910)\n 25 februarie: Rene-Radu Policrat, politician român (n. 1910)\n 27 februarie: Lillian Gish (n. Lillian Diana De Guiche), 99 ani, actriță americană de teatru și film (n. 1893)\n 28 februarie: Ishirō Honda, 81 ani, regizor japonez (n. 1911)\n 4 martie: Anšlavs Eglītis, 86 ani, scriitor, pictor și jurnalist leton (n. 1906)\n 8 martie: Wilhelm Georg Berger, 64 ani, compozitor român (n. 1929)\n 16 martie: Chishū Ryū, 88 ani, actor japonez (n. 1904)\n 17 martie: Constantin Anton, 98 ani, general român (n. 1894)\n 17 martie: Helen Hayes, 92 ani, actriță americană (n. 1900)\n 18 martie: Ionel Jianu, 87 ani, critic de artă și eseist român (n. 1905)\n 19 martie: Mark Hughes, 60 ani, politician britanic (n. 1932)\n 19 martie: Jacques Madaule, 94 ani, scriitor francez (n. 1898)\n 20 martie: Polykarp Kusch, 82 ani, fizician german, laureat al Premiului Nobel (1955), (n. 1911)\n 25 martie: Bogdan Istru (n. Ion Bădărău), 78 ani, poet român (n. 1914)\n 26 martie: Jean David, 85 ani, pictor israelian (n. 1908)\n 28 martie: Victor Felea, 69 ani, scriitor român (n. 1923)\n 28 martie: Miklós Horthy, Jr., 86 ani, politician maghiar (n. 1907)\n30 martie: Eugen Drăguțescu, 79 ani, pictor român (n. 1914)\n\n 30 martie: Edgar Papu (n. Edgard I. Pappu), 84 ani, eseist și critic literar român, membru post-mortem al Academiei Române (n. 1908)\n 31 martie: Brandon Lee, 28 ani, artist de arte marțiale și actor american (n. 1965)\n\n 1 aprilie: Juan de Bourbon (n. Juan de Borbón y Battenberg), 79 ani, șeful Casei Regale Spaniole în exil (n. 1913)\n4 aprilie: Vintilă Horia (n. Vintilă Caftangioglu), 76 ani, romancier, poet și eseist român (n. 1915)\n 7 aprilie: Renzo Modesti, 72 ani, poet italian (n. 1920)\n 13 aprilie: Francisc Munteanu, 69 ani, regizor român (n. 1924)\n 13 aprilie: Rudolf Wetzer, 92 ani, fotbalist român (n. 1901)\n 17 aprilie: Turgut Özal (Halil Turgut Özal), 65 ani, politician turc (n. 1927)\n 18 aprilie: Dumitru Dogaru, 85 ani, profesor român (n. 1907)\n 21 aprilie: Nicolae Chirilovici, 82 ani, pictor român (n. 1910)\n 27 aprilie: Ilie Oană, 74 ani, fotbalist român (n. 1918)\n 30 aprilie: Norvela Forster, 61 ani, politiciană britanică (n. 1931)\n\n 1 mai: Pierre Bérégovoy, 67 ani, politician francez (n. 1925)\n 5 mai: Irving Howe, 72 ani, istoric american (n. 1920)\n 5 mai: Antal Jakab, 84 ani, arhiepiscop de Alba Iulia (n. 1909)\n 12 mai: Ion Banu, 79 ani, filosof român (n. 1913)\n 12 mai: Teodor Bârcă, 98 ani, politician român (n. 1894)\n 22 mai: Mieczysław Horszowski, 100 ani, muzician polonez (n. 1892)\n 24 mai: Tibor Cseres (n. Tibor Portik Cseres), 78 ani, scriitor maghiar (n. 1915)\n\n 25 mai: Horia Sima, 86 ani, politician român, comandantul Mișcării Legionare în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (n. 1906)\n 26 mai: Ecaterina Olimpia Caradja (n. Ecaterina Olimpia Crețulescu), 100 ani, aristocrată și filantroapă română (n. 1893)\n 26 mai: Kimon Friar, scriitor american (n. 1911)\n 31 mai: Gheorghe Cioară, politician român (n. 1924)\n 2 iunie: Tahar Djaout, 39 ani, scriitor algerian (n. 1954)\n 10 iunie: Francis Ebejer, 67 ani, scriitor maltez (n. 1925)\n 12 iunie: Ivan Potrč, 80 ani, scriitor sloven (n. 1913)\n\n 15 iunie: James Hunt (James Simon Wallis Hunt), 45 ani, pilot britanic de Formula 1 (n. 1947)\n 18 iunie: Jean Cau, scriitor francez (n. 1925)\n 19 iunie: William Golding (n. William Gerald Golding), 81 ani, romancier britanic, laureat al Premiului Nobel (1983), (n. 1911)\n 23 iunie: Zdeněk Kopal, 79 ani, astronom ceh (n. 1914)\n 24 iunie: George-Ioan Beșe, 71 ani, politician român (n. 1922)\n 7 iulie: Rıfat Ilgaz, scriitor turc (n. 1911)\n 7 iulie: Aleks Buda, istoric albanez (n. 1910)\n\n 8 iulie: Călin Nemeș (Călin Alexandru Nemeș), 33 ani, actor român (n. 1960)\n 10 iulie: Masuji Ibuse, scriitor japonez (n. 1898)\n 14 iulie: Léo Ferré (Léo Albert Charles Antoine Ferré), 76 ani, poet, muzician și cântăreț franco-monegasc (n. 1916)\n 15 iulie: Clarence Zener, fizician american (n. 1905)\n 18 iulie: Jean Negulesco (n. Ioan Negulescu), 93 ani, pictor, regizor, scenarist și producător de filme american de origine română (n. 1900)\n 18 iulie: Nicolae Lungu, compozitor român (n. 1900)\n 26 iulie: Nell Cobar, 77 ani, regizor român de filme de animație (Mihaela), de etnie evreiască (n. 1915)\n 29 iulie: Nicolai Costenco, scriitor moldovean (n. 1913)\n 31 iulie: Baudouin I rege al Belgiei (n. Baldwin Albert Charles Leopold Axel Maria Gustaf), 62 ani (n. 1930)\n 31 iulie: Lenore Aubert, actriță slovenă (n. 1918)\n 9 august: Ion Vatamanu, 56 ani, politician, doctor în chimie, poet și publicist din R. Moldova (n. 1937)\n\n 10 august: Øystein Aarseth, 25 ani, muzician și chitarist norvegian (Mayhem), (n. 1968)\n 16 august: Stewart Granger (n. James Leblanche Stewart), 80 ani, actor britanic (n. 1913)\n 23 august: Charles Scorsese (Luciano Charles Scorsese), 80 ani, actor american (n. 1913)\n 5 septembrie: Maria Apostol, 39 ani, interpretă română de muzică populară din zona Olteniei (n. 1954)\n\n 7 septembrie: Eugen Barbu, 69 ani, scriitor român (n. 1924)\n 12 septembrie: Raymond Burr (Raymond William Stacy Burr), 76 ani, actor canadian (n. 1917)\n 14 septembrie: Geo Bogza, 85 ani, scriitor, jurnalist și poet român, membru titular al Academiei Române (n. 1908)\n16 septembrie: Silvia Popovici, 60 ani, actriță română (n. 1933)\n 17 septembrie: József Pataki, 84 ani, istoric maghiar (n. 1908)\n 22 septembrie: Walter Kubilius, 74 ani, scriitor american de literatură SF (n. 1918)\n 26 septembrie: Coloman Maioreanu, 82 ani, economist român (n. 1911)\n 28 septembrie: Dumitru Pavlovici, 81 ani, fotbalist român (n. 1912)\n 29 septembrie: Gordon Douglas, regizor de film american (n. 1907)\n\n 1 octombrie: Irina Răchițeanu-Șirianu (n. Irina Răchițeanu), 73 ani, actriță română (n. 1920)\n 1 octombrie: Teofil Vâlcu, 61 ani, actor român de teatru și film (n. 1931)\n 5 octombrie: Dumitru Stăniloae, 89 ani, preot, teolog și profesor universitar român (n. 1903)\n 7 octombrie: Cyril Cusack, 82 ani, actor irlandez (n. 1910)\n 12 octombrie: Mircea David, 78 ani, fotbalist român (n. 1914)\n 12 octombrie: Mircea David, fotbalist român (n. 1914)\n 16 octombrie: Flora Nwapa (Florence Nwanzuruahu Nkiru Nwapa), 62 ani, scriitoare nigeriană (n. 1931)\n 21 octombrie: Stefan Zoller, 79 ani, handbalist român (n. 1914)\n 25 octombrie: Vincent Price (Vincent Leonard Price, Jr.), 82 ani, actor american (n. 1911)\n31 octombrie: Federico Fellini, 73 ani, regizor și scenarist italian (n. 1920)\n 31 octombrie: River Phoenix (n. River Jude Bottom), 23 ani, actor, muzician și activist american (n. 1970)\n 1 noiembrie: Mihai Drăgan, 55 ani, critic literar român (n. 1937)\n 3 noiembrie: William Lanteau, actor american (n. 1922)\n 6 noiembrie: Alexandru Piru, 76 ani, critic literar român (n. 1917)\n 7 noiembrie: Andrei Tihonov, 87 ani, academician, matematician și geofizician sovietic (n. 1906)\n 7 noiembrie: Andrei Tihonov, academician sovietic, matematician și geofizician (n. 1906)\n 9 noiembrie: Efim Cebotari, politician sovietic (n. 1923)\n 12 noiembrie: Anna Sten, actriță americană originară din Ucraina (n. 1908)\n 14 noiembrie: Cornel Onescu, 73 ani, politician român (n. 1920)\n 15 noiembrie: Virgil Vătășianu, 91 ani, istoric de artă român (n. 1902)\n\n 22 noiembrie: Anthony Burgess (n. John Burgess Wilson), 76 ani, romancier și critic britanic (n. 1917)\n 29 noiembrie: Ioan Luchian Mihalea, 42 ani, compozitor și dirijor român (n. 1951)\n 30 noiembrie: Radu Portocală, 78 ani, medic virusolog și cercetător român (n. 1915)\n 30 noiembrie: Radu Portocală, medic și cercetător (n. 1915)\n 1 decembrie: Ray Gillen (Raymond Arthur Gillen), 34 ani, cântăreț american (Black Sabbath), (n. 1959)\n 2 decembrie: Pablo Escobar, traficant de droguri columbian (n. 1949)\n 2 decembrie: Ion Monoran, poet român (n. 1953)\n\n 4 decembrie: Frank Zappa (n. Frank Vincent Zappa), 52 ani, chitarist și compozitor american (n. 1940)\n 6 decembrie: Don Ameche (Dominic Felix Ameche), 85 ani, actor american (n. 1908)\n 6 decembrie: Rita Macedo (María de la Concepción Macedo Guzmán), 68 ani, actriță mexicană (n. 1925)\n 7 decembrie: Wolfgang Paul, 80 ani, fizician german, laureat al Premiului Nobel (1989), (n. 1913)\n 10 decembrie: Mária Egry, 79 ani, actriță maghiară (n. 1914)\n 11 decembrie: Elvira Popescu (Elvira Popesco), 99 ani, actriță franceză de origine română (n. 1894)\n 12 decembrie: Alexandru Drăghici, 80 ani, comunist român (n. 1913)\n 14 decembrie: Myrna Loy, actriță americană (n. 1905)\n16 decembrie: Ovidiu Constantinescu, 79 ani, scriitor român (n. 1914)\n 16 decembrie: Kakuei Tanaka, 75 ani, politician japonez, prim-ministru (1972-1974), (n. 1918)\n 16 decembrie: Ovidiu Constantinescu, scriitor român (n. 1914)\n 17 decembrie: Mirza Ibrahimov, 82 ani, scriitor azer (n. 1911)\n 18 decembrie: Gheorghe Cozorici, 60 ani, actor român de film și teatru (n. 1933)\n 18 decembrie: Florin Scărlătescu, actor român (n. 1929)\n 27 decembrie: Manole Auneanu, 58 ani, scriitor român (n. 1935)\n 30 decembrie: Mihail Lidov, 67 ani, astronom sovietic specializat în mecanica cerească (n. 1926)\n 31 decembrie: Zviad Gamsakhurdia, politician georgian (n. 1939)\n\nPremii Nobel \n\n Fizică: Russell A. Hulse (SUA), Joseph H. Taylor, jr (SUA)\n Chimie: Kary B. Mullis (SUA), Michael Smith (Canada)\n Medicină: Richard J. Roberts, Phillip A. Sharp (SUA)\n Literatură: Toni Morrison (SUA)\n Pace: Nelson Mandela, Frederik Willem de Klerk (Africa de Sud)\n\nNote\n\n1993"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi mai multe informații despre 1994."
},
{
"from": "assistant",
"value": "\n1994 (MCMXCIV) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de sâmbătă. A fost desemnat:\n Anul Internațional al Familiei.\n Anul Internațional al Sportului și Idealului Olimpic, de către Națiunile Unite.\n\nEvenimente\n\nIanuarie\n 17 ianuarie: Un cutremur cu o magnitudine de 6,7 grade pe scara Richter are loc în San Fernando Valley, din Los Angeles, omorând 61 de oameni și lăsând fără locuințe 26.029 de persoane.\n 26 ianuarie: Este semnat, la Bruxelles, de către ministrul român de Externe, Teodor Meleșcanu, Documentul–cadru privind participarea României la Parteneriatul pentru pace, propus de NATO.\n\nFebruarie \n 2 februarie: PUNR intră la guvernare alături de PDSR.\n 5 februarie: Are loc masacrul din piața orașului Sarajevo. Este cea mai sângeroasă zi a asediului care dura de doi ani. 68 de civili își pierd viața și peste 200 sunt răniți în urma bombardamentului sârbilor bosniaci. La cererea Națiunilor Unite, NATO este gata să intervină pentru prima dată în cei 45 de ani.\n 12 februarie: Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Lillehammer, Norvegia.\n 14 februarie: Cu ocazia vizitei oficiale la București a președintelui croat, Franjo Tudjman, este semnat „Tratatul de prietenie și colaborare româno-croat”. \n 25 februarie: Masacrul din Hebron. În timp ce 500 de palestinieni se rugau la Mormântul Patriarhilor din Hebron, un colonist israelian cu vederi extremiste, Baruh Goldstein, deschide focul ucigând 29 de musulmani.\n 28 februarie: Grevă generală în România în semn de protest contra eșecului reformelor economice.\n\nMartie \n 6 martie: Referendum în Republica Moldova numit La sfat cu poporul privind posibila unificare cu România; 95% dintre votanților răspund „da” pentru independența Republicii Moldova.\n 6 martie: PUNR iese de la guvernare, PDSR formează guvern monocolor.\n 12 martie: Biserica anglicană acceptă și femeile ca preot, pentru prima dată în ultimii 460 de ani.\n 25 martie: Președintele Ion Iliescu grațiază membrii supleanți ai fostului C.P.Ex. al PCR: Ștefan Andrei, Silviu Curticeanu, Suzana Gâdea, Mihai Gere, Ana Mureșan, Ioan Torna, Ion Stoian.\n\nAprilie \n 5 aprilie: Vizita la București a președintelui Serbiei, Slobodan Miloșevici.\n 6 aprilie: Președintele Rwandei, Juvénal Habyarimana, și președintele statului Burundi, Cyprien Ntaryamira, ambii de etnie hutu, își pierd viața într-un accident aviatic, avionul lor fiind doborât de două rachete în momentul în care se pregătea să aterizeze la Kigali. Este pretextul începutului genocidului rwandez.\n 7 aprilie: Extremiștii hutu din Rwanda încep să militeze pentru politica lor, ucigând, în decurs de o sută de zile, peste 800.000 de opozanți.\n 8 aprilie: Kurt Cobain, liderul formației Nirvana, este găsit decedat la Seattle, Washington. \n 16 aprilie: Finlandezii votează prin referendum aderarea la Uniunea Europeană.\n 21 aprilie: Liderul OEP, Yasser Arafat, se întâlnește la București cu ministrul de Externe al Israelului, Shimon Peres, discuții la care participă și președintele Ion Iliescu.\n 27 aprilie: Au loc primele alegeri multirasiale din Africa de Sud.\n\nMai \n\n 6 mai: Este inaugurat tunelul care leagă Franța de Marea Britanie.\n 7 mai: Este terminată reconstrucția Stadionului Santiago Bernabéu din Madrid. \n 10 mai: Nelson Mandela devine primul președinte de culoare al Africii de Sud.\n 11 mai: România semnează protocolul la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale considerat document cheie al Convenției, și care prevede, printre altele, dreptul cetățenilor de a se adresa Curții Drepturilor Omului.\n 14 mai: Este inaugurat Hotelul Sofitel din complexul World Trade Center din București.\n 18 mai: Jocul piramidal Caritas se prăbușeste. Patronul Caritasului, Ioan Stoica, anunță închiderea circuitului.\n\nIulie \n 15-21 iulie: Planeta Jupiter este lovită de 21 de fragmente mari din cometa Shoemaker-Levy 9, într-un interval de 6 zile.\n 17 iulie: Naționala Braziliei învinge naționala Italiei la fotbal, cu scorul de 3-2 și câștigă FIFA '94.\n 21 iulie: Parlamentul Republicii Moldova adoptă prin vot (81 pentru, 19 împotrivă) articolul 13 din Constituție, conform căruia limba oficială a țării este limba moldovenească.\n 22 iulie: Guvernul Văcăroiu prezintă programul de privatizare în masă prin care acordă fiecărui cetățean cupoane în valoare de un milion de lei, adică circa 500 de dolari. Este a doua etapă a privatizării după distribuirea cerificatelor de proprietate. Din 18 milioane de români care au primit cerificate și cupoane, 6 milioane mai au acțiuni și în prezent. Acțiunea este numită de presă „Cuponiada”.\n\nAugust \n 1 august: Minerii din Târgul-Jiu declanșează grevă generală și cer aceleași revendicări ca ale minerilor din Gorj: prima treaptă de salarizare să fie de peste 165.000 lei, să se acorde un spor de fidelitate de 15% și o primă de 100.000 lei de Ziua Minerului.\n 12 august: Woodstock '94 începe la Saugerties, New York. Este aniversarea a 25 de ani de la Woodstock '69.\n 14 august: Societatea de întrajutorare Caritas din Cluj-Napoca își încetează activitatea cu o datorie de 450 de milioane de dolari către peste 300.000 de deponenți. Societatea promitea că va restitui în 3 luni de opt ori suma depusă.\n 16 august: Neînțelegerile dintre Miron Mitrea și Victor Ciorbea, cei doi lideri ai gigantului sindical C.N.S.L.R.-Frăția, duc la despărțirea publică a celor doi.\n 17 august: Guvernul României adoptă Proiectul de Lege privind modificarea și completarea Legii Privatizării (Legea 58/1991), prin întroducerea cupoanelor nominative în cadrul programului de privatizare în masă.\n 18 august: Victor Ciorbea (președintele C.N.S.L.R -Frăția) și Dumitru Costin (președinte B.N.S.) pun bazele unei alianțe sindicale - C.D.R.\n 22 august: Guvernul Văcăroiu devine bicolor după primirea a doi miniștri PUNR.\n 23 august: Firma Mc Donald's semnează un contract de asociere în participațiune cu SC „Unirea\" SA.\n 25 august: Ioan Stoica, patronul „Caritas\"-ului, este reținut la Direcția Cercetări Penale a IGP pentru audieri, sub acuzația de bancrută frauduloasă, fals și înșelăciune în dauna avutului particular.\n\nSeptembrie \n 1 septembrie: Boris Elțîn își amână vizita în România; principaul motiv lentoarea încheierii Tratatului politic româno-rus.\n 8 septembrie: Un Boeing 737, cu 132 de oameni la bord, se prăbușește în apropiere de aeroportul internațional Pittsburgh în SUA. Nu există supraviețuitori.\n 11 septembrie: Guvernul Văcăroiu consideră inoportună vizita regelui Mihai în țară.\n 14 septembrie: Tribunalul București dispune eliberarea condiționată a ultimilor deținuți, membri ai fostului C.P.Ex.: Ion Dincă și Ludovic Fazekaș, condamnați la 15 și respectiv 14 ani închisoare.\n 17 septembrie: A fost lansat sistemul de operare Linux, creat de Linus Benedict Torvalds, Finlanda.\n 26 septembrie: Aflat în Statele Unite cu ocazia deschiderii sesiunii Adunării Generale a ONU, președintele Ion Iliescu are o întâlnire cu președintele Bill Clinton.\n\nOctombrie \n 7 octombrie: La ora 14:15, cursa Air France, având ca pasageri pe Mihai de Hohenzollern și pe soția sa, Ana, aterizează pe aeroportul Otopeni. Nu li se acordă viză de intrare și la ora 15:47 avionul decolează fără ca fostul rege să fi fost lăsat să pășească pe pământul României.\n 23 octombrie: La lucrările Congresului de constituire Confederației Sindicatelor Democratice din România (CSDR), este ales președinte Victor Ciorbea.\n 26 octombrie: Matematicianul englez, Andrew Wiles, anunță rezolvarea Marii Teoreme a lui Fermat.\n\nNoiembrie \n 5 noiembrie: Este publicată o scrisoare a fostului președinte american, Ronald Reagan, prin care anunță că suferă de boala Alzheimer.\n 5 noiembrie: Pugilistul american, George Foreman, în vârstă de 45 de ani, devine cel mai în vârstă campion la categoria grea a WBA (World Boxing Association), după ce îl învinge prin KO pe Michael Moorer.\n 8 noiembrie: George W. Bush este ales guvernator al statului Texas.\n 13 noiembrie: Suedia decide prin referendum să se alăture Uniunii Europene.\n 13 noiembrie: Michael Schumacher câștigă în mod controversat primul titlu mondial în Formula 1.\n 16 noiembrie: PDSR hotărăște ca Partidul Solidarității Sociale condus de liderul de sindicat Miron Mitrea să fie asimilat de partidul de guvernământ. Mitrea devine membru PDSR și i se pregătește numirea în funcția de vicepreședinte al PDSR.\n 18 noiembrie: Corneliu Coposu, președintele PNȚCD revine în țară după o absență de 4 luni din motive de sănătate.\n 29 noiembrie: La Congresul Extraordinar al C.N.S.L.R.-Frăția, Miron Mitrea se retrage din funcția de președinte al confederației, lăsându-i locul lui Pavel Todoran, liderul Federației Energetice.\n\nDecembrie \n 9 decembrie: Sony lansează prima consolă PlayStation în Japonia.\n 9 decembrie: Președintele rus, Boris Elțîn, ordonă guvernului să ia „toate măsurile\" necesare împotriva guvernului cecen, precum și în vederea dezarmării „formațiunilor înarmate\". Sunt emise „Decretul nr. 2166\" și \"Rezoluția 1360\" ale guvernului rus, prin care se declanșează intervenția rusă în Cecenia, pe 11 decembrie 1991.\n 11 decembrie: Armata Fererației Ruse atacă Cecenia.\n\nNedatate \nianuarie: A fost fondat portalul web Yahoo!, cu sediul în Sunnyvale, California, SUA.\n A intrat în vigoare Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA), pact semnat de Canada, SUA și Mexic în 17 decembrie 1992.\n\nNașteri\n\nIanuarie \n\n 1 ianuarie: Emilie Hegh Arntzen, handbalistă norvegiană\n 1 ianuarie: Lu Ning, jucător chinez de snooker\n 5 ianuarie: Claudiu Bumba (Claudiu Vasile Bumba), fotbalist român\n 6 ianuarie: Denis Suárez (Denis Suárez Fernández), fotbalist spaniol\n 8 ianuarie: Cephas Malele, fotbalist elvețian\n 10 ianuarie: Andreea Grecu, atletă română\n 11 ianuarie: Desirae Krawczyk, jucătoare de tenis americană\n 12 ianuarie: Emre Can, fotbalist german\n 14 ianuarie: Denis Kolinger, fotbalist croat\n 15 ianuarie: Eric Dier (Eric Jeremy Edgar Die), fotbalist englez\n 18 ianuarie: Fabio Rovazzi, rapper și actor italian\n 20 ianuarie: Bubu Cernea, cântăreț & actor român\n 26 ianuarie: Nicoleta Nucă, cântăreață română, născută în Republica Moldova\n 28 ianuarie: Maluma (Juan Luis Londoño Arias), cântăreț columbian\n\nFebruarie \n 1 februarie: Harry Styles (Harry Edward Styles), cântăreț, compozitor și actor britanic\n 2 februarie: Elseid Gëzim Hysaj, fotbalist albanez\n 4 februarie: Miguel Ángel López, ciclist columbian\n 6 februarie: Claudiu Ionel Simion, fotbalist român (atacant)\n 7 februarie: Valentin Daniel Balint, fotbalist român (atacant)\n7 februarie: Alessandro Schöpf, fotbalist austriac\n 8 februarie: Hakan Çalhanoğlu, fotbalist turc\n 9 februarie: Milan Pavkov, fotbalist sârb (atacant)\n 10 februarie: Kang Seul-gi, cântăreață sud-coreeană\n 11 februarie: Musashi Suzuki, fotbalist japonez\n 13 februarie: Memphis Depay, fotbalist neerlandez (atacant)\n 16 februarie: Matthew Knight, actor canadian de film\n 16 februarie: Ava Max (n. Amanda Ava Koci), cântăreață și compozitoare americană de etnie albaneză\n 16 februarie: Federico Bernardeschi, fotbalist italian (atacant)\n 17 februarie: Q14626025, jucătoare de tenis japoneză\n 23 februarie: Dakota Fanning (Hannah Dakota Fanning), actriță americană de film\n 23 februarie: Lucas Pouille, jucător francez de tenis\n 24 februarie: Amir Kadri Rrahmani, fotbalist albanez\n 24 februarie: Jessica Pegula, jucătoare de tenis americană\n 25 februarie: Eugenie Bouchard, jucătoare canadiană de tenis\n 27 februarie: Ovidiu Marian Popescu, fotbalist român\n 28 februarie: Arkadiusz Milik, fotbalist polonez (atacant)\n\nMartie \n\n 1 martie: Justin Bieber, cântăreț și compozitor canadian de muzică pop și R&B\n 1 martie: David Babunski, fotbalist macedonean\n 5 martie: Daria Saville, jucătoare de tenis rusă\n 11 martie: Andrew Robertson, fotbalist scoțian\n 12 martie: Christina Grimmie (Christina Victoria Grimmie), cântăreață americană (d. 2016)\n 12 martie: Nans Peters, ciclist francez\n 13 martie: Gerard Deulofeu Lázaro, fotbalist spaniol\n 14 martie: Ansel Elgort, actor american\n 15 martie: Bogdan Țîru, fotbalist român\n 15 martie: Alexandru Buziuc, fotbalist\n 16 martie: Camilo, cântăreț columbian\n 17 martie: Marcel Sabitzer, fotbalist austriac (atacant)\n 20 martie: Silje Waade, handbalistă norvegiană\n 21 martie: Andrei Vaștag (Andrei Ionuț Adrian Vaștag), fotbalist român\n22 martie: Aliaksandra Aliaksandraŭna Sasnovich, jucătoare belarusă de tenis\n 22 martie: Ha Sung-woon, cântăreț sud-coreean\n 22 martie: Aliaksandra Sasnovich, jucătoare de tenis din Belarus\n 26 martie: Vlad Nistor, rugbist român\n 26 martie: Alison Van Uytvanck, jucătoare de tenis belgiană\n 29 martie: Sulli (Choi Jin-ri), cântăreață, model și actriță sud-coreeană (d. 2019)\n30 martie: Laurențiu Brănescu, fotbalist român (portar)\n\nAprilie \n 5 aprilie: Sei Muroya, fotbalist japonez\n 9 aprilie: Andreas Cristian Calcan, fotbalist român\n 11 aprilie: Duncan Laurence, cântăreț neerlandez\n 12 aprilie: Saoirse Ronan, actriță irlandeză de film\n 12 aprilie: Dimitriana Surdu, atletă din Republica Moldova\n 12 aprilie: Eric Bertrand Bailly, fotbalist ivorian\n 13 aprilie: Dinu Plîngău, deputat în Parlamentul Republicii Moldova (2019–)\n 14 aprilie: Pauline Ranvier, scrimeră franceză\n 15 aprilie: Gabriel Iancu, fotbalist român\n 18 aprilie: Moisés Arias, actor american de film\n 20 aprilie: Anastasia Vdovenco, jucătoare de tenis din R. Moldova\n 20 aprilie: Alexander Massialas, scrimer american\n 24 aprilie: Vedat Muriqi, fotbalist albanez\n 28 aprilie: Miloš Degenek, fotbalist australian\n 30 aprilie: Darius Grazian Buia, fotbalist român (atacant)\n\nMai \n 1 mai: Cristina Enache, handbalistă română\n 2 mai: Alexander Choupenitch, scrimer ceh\n 2 mai: Sara Maria Forsberg, actriță, cântăreață, compozitoare, youtuberiță și prezentatoare de televiziune finlandeză \n 5 mai: Mattia Caldara, fotbalist italian\n 6 mai: Mateo Kovačić, fotbalist croat\n 6 mai: Riad Bajić, fotbalist bosniac (atacant)\n 9 mai: Dya (Diana Ioana Prepeliță), cântăreață română\n 9 mai: Pancio Paskov, scrimer bulgar\n 11 mai: Kseniia Pantelieieva, scrimeră ucraineană\n 14 mai: Marcos Aoás Corrêa, fotbalist brazilian\n 15 mai: Steliano Filip, fotbalist român (atacant)\n 16 mai: Diana-Anda Buzoianu, politiciană\n 18 mai: Clint Capela, baschetbalist elvețian\n 20 mai: Piotr Sebastian Zieliński, fotbalist polonez\n 21 mai: Tom Daley (Thomas Robert Daley), sportiv britanic (sărituri în apă)\n 24 mai: Dan Spătaru, fotbalist din Republica Moldova\n 24 mai: Dan Spătaru, fotbalist moldovean\n 27 mai: Aymeric Laporte (Aymeric Jean Louis Gérard Alphonse Laporte), fotbalist francez\n 27 mai: João Cancelo (João Pedro Cavaco Cancelo), fotbalist portughez\n 28 mai: John Stones, fotbalist englez\n 28 mai: George Andrei Miron, fotbalist român\n 28 mai: Q6739952, jucătoare de tenis japoneză\n 28 mai: Alec Benjamin, cântăreț-compozitor american\n 30 mai: Iulian Roșu, fotbalist român\n 30 mai: Madeon, artist francez de muzică electronică\n\nIunie \n\n 9 iunie: Viktor Gorridsen Fischer, fotbalist danez\n 11 iunie: Ivana Baquero, actriță spaniolă\n 11 iunie: Tomasz Karol Kędziora, fotbalist polonez\n 12 iunie: Don Toliver, rapper și cântăreț american\n 15 iunie: Lee Kiefer, scrimeră americană\n 16 iunie: Caitlyn Taylor Love, actriță de film și cântăreață americană\n 18 iunie: Maria Constantinescu, handbalistă română\n 18 iunie: Takeoff (Kirshnik Khari Ball), rapper american (d. 2022)\n 20 iunie: Gabriela Perianu, handbalistă română\n 21 iunie: Chisato Okai, cântăreață japoneză\n 22 iunie: Claudiu Bălan, fotbalist\n 23 iunie: Codruț Anghel, fotbalist\n 25 iunie: Egor Krid, muzician rus\n 28 iunie: Prințul Hussein bin Al Abdullah (Hussein bin Abdullah bin Hussein bin Talal bin Abdullah bin Hussein bin Ali), prinț moștenitor al Iordaniei\n 29 iunie: Elina Born, cântăreață estonă\n 29 iunie: Camila Mendes, actriță americană\n\nIulie \n4 iulie: Era Istrefi, muziciană albaneză\n 15 iulie: Amalia Tătăran, scrimeră română\n 17 iulie: Benjamin Mendy, fotbalist francez de etnie senegaleză\n 17 iulie: Iulian Cristea, fotbalist român\n 17 iulie: Victor Lindelöf (Victor Jörgen Nilsson Lindelöf), fotbalist suedez\n 25 iulie: Luca Curatoli, scrimer italian\n 27 iulie: Patricia Maria Țig, jucătoare română de tenis\n 28 iulie: Mihai Voduț, fotbalist român (atacant)\n\nAugust \n 3 august: Corentin Tolisso, fotbalist francez\n 3 august: Emerson Palmieri, fotbalist brazilian\n 5 august: Rareș Enceanu, fotbalist român\n 5 august: Lucia (Lucia-Maria Popescu), cântăreață română\n 5 august: Lucia, cântăreață română\n 8 august: Bianca Răzor, atletă română\n 9 august: King Von, rapper american (d. 2020)\n 10 august: Bernardo Silva (Bernardo Mota Veiga de Carvalho e Silva), fotbalist portughez\n 11 august: Storm Sanders, jucătoare de tenis australiană\n12 august, Simone Tempestini, pilot român de raliuri, de etnie italiană\n 17 august: Adina Sabina Giurgiu, fotbalistă română\n 17 august: Taissa Farmiga, actriță americană\n 17 august: Tiémoué Bakayoko, fotbalist francez\n 17 august: Bas Kuipers, fotbalist neerlandez\n 19 august: Nafissatou Thiam, atletă belgiană\n 23 august: Richard Gadze, fotbalist ghanez (atacant)\n 23 august: Roberto Bellarosa, cântăreț belgian\n 23 august: Shoya Nakajima, fotbalist japonez\n 28 august: Ons Jabeur, jucătoare de tenis tunisiană\n 29 august: Amelia Racea, atletă română\n 29 august: Jo (n. Ioana Bianca Anuța), cântăreață română\n 29 august: Jo, cântăreață română\n 31 august: Herdi Besnik Prenga, fotbalist albanez\n\nSeptembrie \n 1 septembrie: Carlos Sainz Jr., pilot spaniol de Formula 1\n 8 septembrie: Bruno Fernandes, fotbalist portughez\n\n 12 septembrie: Elina Svitolina (Elina Mykhaylivna Svitolina), jucătoare ucraineană de tenis\n 13 septembrie: Joel Pohjanpalo, fotbalist finlandez\n 13 septembrie: Darius Pop, politician\n 15 septembrie: Wout Van Aert, ciclist belgian\n 16 septembrie: Aleksandar Mitrović, fotbalist sârb (atacant)\n 16 septembrie: Bruno Petković, fotbalist croat (atacant)\n 22 septembrie: Blanka Bíró, handbalistă maghiară\n 23 septembrie: Yerry Mina (Yerry Fernando Mina González), fotbalist columbian\n 27 septembrie: Denisa Ștefania Dedu, handbalistă română\n 28 septembrie: The Anime Man, youTuber japonez-australian\n 29 septembrie: Joseph Mensah, fotbalist ghanez\n 29 septembrie: Halsey (Ashley Nicolette Frangipane), muziciană americană\n 29 septembrie: Halsey, muziciană americană\n 30 septembrie: Iulian Teodosiu, scrimer român\n\nOctombrie \n 3 octombrie: Kepa Arrizabalaga (Kepa Arrizabalaga Revuelta), fotbalist spaniol (portar)\n 4 octombrie: Juventa (Jordin Maikel Post), DJ neerlandez de muzică trance\n 6 octombrie: Iulian-Alexandru Badea, politician \n 16 octombrie: Amelia Lily, cântăreață britanică\n 24 octombrie: Naomichi Ueda, fotbalist japonez\n 24 octombrie: Tereza Martincová, jucătoare de tenis cehă\n 27 octombrie: Kurt Happy Zouma, fotbalist francez\n 29 octombrie: Alexander Ivanov, cântăreț bielorus\n 31 octombrie: Mădălina Zamfirescu, handbalistă română\n 1 noiembrie: Matthew Kennedy, fotbalist scoțian (atacant)\n 9 noiembrie: Carlos Fortes (Carlos Manuel Santos Fortes), fotbalist portughez (atacant)\n 10 noiembrie: Takuma Asano, fotbalist japonez (atacant)\n 17 noiembrie: Nicoleta Safta, handbalistă română\n 18 noiembrie: Danka Kovinić, jucătoare muntenegreană de tenis\n\nNoiembrie \n 1 noiembrie: Ardin Dallku, fotbalist kosovar\n 1 noiembrie: Matthew Kennedy, fotbalist scoțian\n 8 noiembrie: Ramkumar Ramanathan, jucător de tenis indian\n 9 noiembrie: Carlos Fortes, fotbalist portughez\n 10 noiembrie: Takuma Asano, fotbalist japonez\n 15 noiembrie: Ekaterina Alexandrova, jucătoare de tenis rusă\n 17 noiembrie: Nicoleta Safta, handbalistă română\n 18 noiembrie: Danka Kovinić, jucătoare de tenis muntenegreană\n 21 noiembrie: Saúl Ñíguez Esclápez, fotbalist spaniol\n 27 noiembrie: Andreea Părăluță, fotbalistă română (portar)\n 30 noiembrie: William Melling, actor britanic de film\n\nDecembrie \n 1 decembrie: Ivy Latimer (Ivy Joy Latimer), actriță australiană\n 3 decembrie: Jake T. Austin (n. Jake Austin Szymanski), actor american de film\n 3 decembrie: Crina „Coco” Popescu, alpinistă română\n 3 decembrie: Filip Havârneanu, politician român\n 3 decembrie: Bernarda Pera, jucătoare de tenis americană\n 3 decembrie: Lil Baby, rapper american din Georgia\n 6 decembrie: Giannis Antetokounmpo, baschetbalist grec\n 8 decembrie: Raheem Shaquille Sterling, fotbalist englez (atacant)\n 14 decembrie: Alexandru Ioniță, fotbalist român (atacant)\n 14 decembrie: Alexandru Ioniță, fotbalist născut în 1994\n 18 decembrie: Natália Kelly, cântăreață austriacă\n 19 decembrie: Katrina Lehis, scrimeră estoniană\n 19 decembrie: M'Baye Babacar Niang, fotbalist francez (atacant)\n 20 decembrie: Giulio Ciccone, ciclist italian\n 29 decembrie: Eliza Cicic, handbalistă română\n 29 decembrie: Louis Schaub, fotbalist austriac\n 30 decembrie: Florin Lucian Tănase, fotbalist român (atacant)\n\nDecese \n 1 ianuarie: Cesar Romero, actor american (n. 1907)\n 2 ianuarie: Miguel M. Delgado, actor, scenarist și regizor de film mexican (n. 1905)\n\n 20 ianuarie: Matt Busby (Alexander Matthew Busby), 84 ani, fotbalist și antrenor britanic (n. 1909)\n3 ianuarie: Arthur Schwinkowski, 85 ani, politician german (n. 1908)\n 3 ianuarie: Heather Sears (Heather Christine Sears), 58 ani, actriță britanică (n. 1935)\n 4 ianuarie: Constantin Vișoianu, 96 ani, diplomat român (n. 1897)\n 12 ianuarie: Q706968, producător de film american (n. 1908)\n 15 ianuarie: György Cziffra, 72 ani, pianist maghiar (n. 1921)\n 20 ianuarie: Matt Busby (Alexander Matthew Busby), 84 ani, fotbalist și antrenor britanic (n. 1909)\n 22 ianuarie: Telly Savalas (Aristotelis Savalas), 72 ani, actor american de film (Kojak), (n. 1922)\n 27 ianuarie: Claude Akins, 67 ani, actor american (n. 1926)\n 28 ianuarie: Frank Hardy (Francis Joseph Hardy), 76 ani, scriitor australian (n. 1917)\n 29 ianuarie: Evgheni Leonov, 67 ani, actor rus (n. 1926)\n 29 ianuarie: Valentin Șerbu, 59 ani, scriitor român (n. 1934)\n 30 ianuarie: Pierre Boulle (Pierre François Marie Louis Boulle), 81 ani, romancier francez (n. 1912)\n 4 februarie: Marietta Rareș (n. Marietta Ionescu), 96 ani, actriță română de teatru și film (n. 1897)\n 6 februarie: Joseph Cotten (Joseph Cheshire Cotten), 88 ani, actor american (n. 1905)\n 9 februarie: Gherasim Luca, 80 ani, poet român, teoretician al suprarealismului (n. 1913)\n 22 februarie: Ștefan Balș-Lupu, 91 ani, arhitect român (n. 1902)\n 25 februarie: Baruch Goldstein, 37 ani, medic american (n. 1956)\n 25 februarie: Ion Lăpușneanu, 85 ani, fotbalist și antrenor român (n. 1908)\n 3 martie: Elie Dulcu, 85 ani, scriitor român (n. 1908)\n 4 martie: John Candy (John Franklin Candy), 43 ani, actor canadian (n. 1950)\n 4 martie: Constantin Cihodaru, 87 ani, istoric român (n. 1907)\n 6 martie: Ken Noritake, 71 ani, fotbalist japonez (n. 1922)\n 6 martie: Hamdi Cerchez, actor român (n. 1941)\n 8 martie: Eufrosinia Kersnovskaia, 86 ani, scriitoare rusă, supraviețuitoare a Gulagului (n. 1908)\n 9 martie: Henry Charles Bukowski (n. Heinrich Karl Bukowski), 73 ani, scriitor american (n. 1920)\n 9 martie: Fernando Rey (n. Fernando Casado Arambillet), 76 ani, actor spaniol (n. 1917)\n 16 martie: Albert A. Bühlmann, 70 ani, medic elvețian (n. 1923)\n 18 martie: Gina Patrichi, 58 ani, actriță română (n. 1936)\n 23 martie: Giulietta Masina, 73 ani, actriță italiană (n. 1921)\n 28 martie: Eugen Ionescu (aka Eugène Ionesco), 84 ani, scriitor de limbă franceză originar din România (n. 1909)\n 31 martie: Léon Degrelle, politician belgian (n. 1906)\n 1 aprilie: Robert Doisneau, fotograf francez (n. 1912)\n\n 4 aprilie: Valentin Stănescu, 71 ani, fotbalist și antrenor român (n. 1922)\n5 aprilie: Kurt Cobain (Kurt Donald Cobain), 27 ani, cântăreț, chitarist și compozitor american de muzică rock (Nirvana), (n. 1967)\n 6 aprilie: Andrei Vasilievici Bițadze, 77 ani, matematician georgian (n. 1916)\n 7 aprilie: Ștefan Dobay, 84 ani, fotbalist și antrenor român (n. 1909)\n 8 aprilie: Jean Georgescu, 90 ani, regizor român (n. 1901)\n 9 aprilie: Paul Păun, 78 ani, pictor român (n. 1915)\n 12 aprilie: Elissa Aalto (n. Elsa Kaisa Mäkiniemi), 71 ani, arhitectă finlandeză (n. 1922)\n12 aprilie: Bob Cryer, 59 ani, politician britanic (n. 1934)\n 15 aprilie: Sabba S. Ștefănescu, 91 ani, geofizician român (n. 1902)\n 22 aprilie: Richard Nixon (Richard Milhous Nixon), 81 ani, politician american, al 37-lea președinte al Statelor Unite ale Americii (n. 1913)\n 25 aprilie: Ionel Blaga, 65 ani, politician român (n. 1929)\n 30 aprilie: George Constantin, 60 ani, actor român de film, radio, scenă, televiziune și voce (n. 1933)\n 30 aprilie: Roland Ratzenberger, 33 ani, pilot austriac de Formula 1 (n. 1960)\n\n 6 mai: Moses Rosen, 81 ani, rabin evreu (n. 1912)\n 7 mai: Aharon Iariv, 73 ani, politician israelian (n. 1920)\n 7 mai: Ion Aurel Stoica, 51 ani, politician român (n. 1943)\n 8 mai: George Peppard, 65 ani, actor american (n. 1928)\n 10 mai: Lucebert (n. Lubertus Jacobus Swaanswijk), 69 ani, pictor din Țările de Jos (n. 1924)\n 12 mai: Erik Erikson, 91 ani, psiholog și psihanalist de etnie germană (n. 1902)\n 15 mai: Royal Dano, actor american (n. 1922)\n 19 mai: Jacqueline Kennedy Onassis (n. Jacqueline Lee Bouvier), 64 ani, soția președintelui american John F. Kennedy (n. 1928)\n 21 mai: Giovanni Goria, 50 ani, politician italian (n. 1943)\n 21 mai: Ștefan Tapalagă, actor român (n. 1933)\n 26 mai: Tiberiu Utan, 64 ani, poet român (n. 1930)\n 29 mai: Erich Honecker (Erich Ernst Paul Honecker), 81 ani, comunist german, președinte al RDG (1971-1989), (n. 1912)\n 30 mai: Juan Carlos Onetti, 84 ani, romancier uruguayan (n. 1909)\n 3 iunie: Lucien Prival, 92 ani, actor american (n. 1901)\n 9 iunie: Jan Tinbergen, 91 ani, economist neerlandez, laureat al Premiului Nobel (1969), (n. 1903)\n 16 iunie: Jacques Chabannes, 93 ani, scenarist și producător TV, francez (n. 1900)\n 17 iunie: Iuri Naghibin, 74 ani, scriitor rus (n. 1920)\n 18 iunie: Yekusiel Yehudah Halberstam, rabin american (n. 1905)\n 22 iunie: Yitzhak Coren, 83 ani, politician israelian (n. 1911)\n 24 iunie: Bondoc Ionescu-Crum, 79 ani, atlet român (n. 1915)\n 24 iunie: Attila Kelemen, medic (n. 1919)\n 5 iulie: Constantin N. Arseni, 82 ani, medic neurochirurg român (n. 1912)\n 8 iulie: Dick Sargent (n. Richard Cox), 64 ani, actor american (n. 1930)\n 8 iulie: Kim Ir-sen, 82 ani, politician comunist nord coreean, președinte (1948-1994), (n. 1912)\n 8 iulie: Christian-Jaque, regizor francez (n. 1904)\n 9 iulie: Mihail Șerban, 82 ani, prozator român (n. 1911)\n 9 iulie: Mihail Șerban, prozator român (n. 1911)\n 12 iulie: Paisie Aghioritul (n. Arsenios Eznepidis), 69 ani, călugăr grec, canonizat sfânt (n. 1924)\n 20 iulie: Paul Delvaux, 96 ani, pictor belgian (n. 1897)\n 22 iulie: Radu Enescu, 69 ani, jurnalist român (n. 1925)\n 29 iulie: Dorothy Crowfoot Hodgkin (Dorothy Mary Crowfoot Hodgkin), 84 ani, chimistă britanică, laureată al Premiului Nobel (1964), (n. 1910)\n 6 august: Domenico Modugno, cântăreț, compozitor și actor italian (n. 1928)\n 8 august: Leonid Leonov, scriitor rus (n. 1899)\n 9 august: Helena Rasiowa, matematiciană poloneză (n. 1917)\n 11 august: Peter Cushing, 81 ani, actor englez (n. 1913)\n 13 august: Manfred Wörner, politician german (n. 1934)\n 14 august: Elias Canetti, 89 ani, scriitor evreu de limbă germană, laureat al Premiului Nobel (1981), (n. 1905)\n 18 august: John Beavan, Baron Ardwick, 84 ani, jurnalist britanic (n. 1910)\n 18 august: Richard Synge (Richard Laurence Millington Synge), 79 ani, chimist britanic, laureat al Premiului Nobel (1952), (n. 1914)\n 19 august: Linus Carl Pauling, 93 ani, chimist american, laureat al Premiului Nobel (1954) și laureat al Premiului Nobel (1962), (n. 1901)\n 24 august: Wolf Aichelburg (Wolf Freiherr von Aichelburg), (aka Toma Ralet), 82 ani, scriitor german (n. 1912)\n 30 august: Lindsay Anderson, 71 ani, regizor britanic de film (n. 1923)\n 5 septembrie: Elena Ilinoiu Codreanu, politiciană română (n. 1902)\n\n 3 noiembrie: Rudolf Eisenmenger, 92 ani, pictor austriac (n. 1902)\n 6 septembrie: Nicky Hopkins (Nicholas Christian Hopkins), 50 ani, pianist britanic (n. 1944)\n 7 septembrie: James Clavell, 72 ani, scriitor britanic (Shogun), (n. 1924)\n 8 septembrie: Eijirō Tōno, 86 ani, actor japonez (n. 1907)\n 9 septembrie: Patrick O'Neal, 66 ani, actor american (n. 1927)\n 14 septembrie: Heinz Gerischer, 75 ani, chimist german (n. 1919)\n 17 septembrie: Karl Popper (Karl Raimund Popper), 92 ani, filosof britanic de etnie austriacă (n. 1902)\n 20 septembrie: Damian Ureche, 59 ani, poet român (n. 1935)\n 22 septembrie: Maria Carta, 60 ani, cântăreață și actriță italiană (n. 1934)\n 25 septembrie: Mark Alexander Abrams, 88 ani, sociolog britanic de etnie evreiască (n. 1906) \n 26 septembrie: Louis Ferdinand, Prinț al Prusiei (n. Louis Ferdinand Victor Eduard Adalbert Michael Hubertus Prinz von Preußen), 86 ani, membru al familiei Hohenzollern (n. 1907)\n 3 octombrie: Heinz Rühmann (n. Heinrich Wilhelm Rühmann), 92 ani, actor german (n. 1902) \n 4 octombrie: Nicu Anghel (n. Nicolae Cârpaci), (aka Ministeru), 37 ani, saxofonist bănățean (n. 1957)\n4 octombrie: Luigi Ionescu, 67 ani, interpret român de muzică ușoară (n. 1927)\n 20 octombrie: Burt Lancaster (Burton Stephen Lancaster), 80 ani, actor american de film, laureat al Premiului Oscar (1959), (n. 1913)\n 24 octombrie: Raúl Juliá, actor portorican (n. 1940)\n 30 octombrie: Nicholas Georgescu-Roegen (n. Nicolae Georgescu), 88 ani, matematician, statistician, pedagog și economist american de etnie română, membru de onoare al Academiei Române (n. 1906)\n 3 noiembrie: Rudolf Eisenmenger, 92 ani, pictor austriac (n. 1902)\n3 noiembrie: Ralph Walter Graystone Wyckoff Sr., 97 ani, profesor universitar american (n. 1897)\n 10 noiembrie: Iosefini (n. Aurel Iosif), 78 ani, iluzionist român (n. 1916)\n 10 noiembrie: Zuleiha Seidmammadova, femeie-pilot din Azerbaidjan (n. 1919)\n 20 noiembrie: T. Carmi, 68 ani, poet israelian (n. 1925)\n 24 noiembrie: George Almosnino, 58 ani, poet român (n. 1936)\n 25 noiembrie: Gheorghe Vitanidis, 65 ani, regizor român (n. 1929)\n 28 noiembrie: Jeffrey Dahmer, ucigaș în serie, canibal și necrofil american (1960-1994) (n. 1960)\n 30 noiembrie: Titus Popovici (Titus Viorel Popovici), 64 ani, scriitor și scenarist român, membru corespondent al Academiei Române (n. 1930)\n 1 decembrie: Mircea Chiriac, 75 ani, compozitor român (n. 1919)\n 3 decembrie: Tadeusz Śliwiak, 66 ani, poet polonez (n. 1928)\n 6 decembrie: Gian Maria Volonté, 61 ani, actor italian (n. 1933)\n 14 decembrie: Petrache Lupu, 87 ani, păstor român (n. 1907)\n 15 decembrie: Gheorghe Guțu, 88 ani, filolog român (n. 1906)\n 18 decembrie: Henry Banks, pilot (n. 1913)\n 22 decembrie: Nobuko Otowa, 70 ani, actriță japoneză (n. 1924)\n 29 decembrie: Tudor Greceanu, 77 ani, aviator român (n. 1917)\n 30 decembrie: Dmitri Ivanenko, 90 ani, fizician rus (n. 1904)\n 31 decembrie: Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, arheolog (n. 1901)\n\nPremii Nobel \n\n Fizică: Bertram N. Brockhouse (Canada), Clifford G. Shull (SUA)\n Chimie: George A. Olah (SUA)\n Medicină: Alfred G. Gilman (SUA), Martin Rodbell (SUA)\n Literatură: Kenzaburo Oe (Japonia)\n Pace: Yasser Arafat (Palestina), Shimon Peres, Ițhak Rabin (Israel)\n\nMedalia Fields \n Efim Isakovici Zelmanov (Rusia)\n Pierre-Louis Lions (Franța)\n Jean Bourgain (Belgia)\n Jean-Christophe Yoccoz (Franța)\n\nNote\n\n1994"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Care sunt informațiile importante despre 1995?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "\n1995 (MCMXCV) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de duminică. A fost primul an din „Decada internațională a băștinașilor lumii\" (1995-2005). A fost desemnat:\n Anul Internațional al toleranței.\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n 1 ianuarie: Austria, Finlanda și Suedia aderă la Uniunea Europeană. \n 13 ianuarie: Emil Constantinescu își anunță candidatura la președinția CDR, cee ce ar însemna și următorul candidat la președinția țării.\n 17 ianuarie: Are loc un cutremur cu magnitudinea de 7,3 grade pe scara Richter, în apropiere de Kobe, Japonia. Numărul total de victime fiind de 6.434.\n 20 ianuarie: PDSR, PUNR, PRM și PSM semnează un protocol de înțelegere politică de natură să asigure coerența acțiunilor lor la nivel parlamentar. Astfel, se înființează Alianța numită ulterior „Patrulaterul Roșu”, care a asigurat mențiunerea unei majorități parlamentare confortabile pentru PDSR.\n 30 ianuarie: Întâlnirea dintre președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur și Bill Clinton, președinte al Statelor Unite ale Americii, prima de acest fel, este consacrată în principal ajutorului american destinat dezvoltării economiei de piață și reformelor politice din Republica Moldova.\n\nFebruarie \n 1 februarie: Intră în vigoare acordul de asociere la UE a României, Cehiei, Bulgariei și Slovaciei, ceea ce înseamnă că țările respective ajung în etapa pregătirii pentru aderarea efectivă la Uniunea Europeană.\n 3 februarie: Este lansată naveta spațială „Discovery\", pentru o misiune de opt zile. La bord s-a aflat cosmonautul Serghei Krikalev, alături de alți 5 astronauți americani. A fost prima misiune comună americano-rusă din 1975, când a avut loc istorica întâlnire în cosmos dintre stația americană „Apollo\" și cea sovietică „Soiuz\".\n 13 februarie: Premieră electorală la Scornicești. În satul unde s-a născut Nicolae Ceaușescu, a fost ales, prin vot, primar, Teodor Zamfir, candidatul PNL.\n 17 februarie: La București încep Lucrările Convenței Democratice privind modoficarea protocolului de funcționare a alianței. Se hotărește existența unei liste unice în alegeri, candidat unic la prezidențiale și păstrarea structurilor CDR.\n 24 februarie: La ședința Comitetului Executiv al CDR, Emil Constantinescu declară că PAC, PL’93, UDMR și PSDR nu mai fac parte din alianță.\n\nMartie \n 20 martie: A avut loc atentatul terorist din metroul din Tokio, organizat de secta Aum, soldat cu 12 morți și 5.500 de răniți. A fost primul atentat terorist cu armă chimică înregistrat în lume.\n 22 martie: La ședința Consiliului Executiv al C.D.R., Emil Constantinescu este reales (13 voturi pentru, 4 împotrivă) prin vot secret președinte al alianței și candidat al acesteia la alegerile prezidențiale din 1996. Contracandidații lui Emil Constantinescu au fost Ion Rațiu și Nicu Stăncescu.\n 23 martie: Sindicatul BNS scoate 40.000 de sindicaliști în Piața Revoluției. Este criticată în unanimitate „politica dezastruoasă a PDSR și a Guvernului Văcăroiu“. Sindicaliștii cer liberalizarea salariilor, creșterea salariului minim net pe economie la 118.000 lei, majorarea alocației pentru copii la 20.000 lei pe lună.\n 26 martie: Pentru prima dată în 26 de ani, nici un soldat britanic nu patrulează străzile din Belfast, Irlanda.\n 28 martie: Vizita oficială a președintelui României, Ion Iliescu, în Italia și la Vatican.\n 30 martie: UE cere statelor foste comuniste să încheie tratare de bună vecinătate pentru aderare.\n 31 martie: Cea mai mare catastrofă din istoria aviației românești. O aeronavă TAROM Airbus 310, care executa zborul RO-371, în direcția Bruxelles, se prăbușeste în flăcări în zona comunei Balotești, la ora 9:11, la 2 minute după decolarea de pe aeroportul Otopeni. Nu s-a descoperit nici un supraviețuitor dintre cele 59 de persoane aflate la bord. Raportul Comisiei de investigație pentru siguranța aviației a fost gata după 19 ani și arată că lipsa de acțiune a căpitanului, o posibilă decizie greșită luată de copilot și asimetria motoarelor au făcut ca aparatul să se prăbușească.\n 31 martie: Cazul Iuga. Dumitru Iuga, președintele Sindicatului Liber din Radio-Televiziunea Română se află în a 30-a zi de grevă a foamei. El acuză încercări ale conducerii Televiziunii și ale diferitelor structuri ale Puterii de a impune în Consiliul de Administrație al TVR propriii candidați, care sunt susținători ai Puterii.\n\nAprilie \n 11 aprilie: Număr record de participanți (din toată țara), 50.000 de persoane, au participat la mitingul de protest organizat în București de către CNSLR-Frăția. Negocierile dintre sindicat și echipa guvernamentală condusă de Viorel Hrebenciuc, secretarul general al Guvernului, s-au sfârșit prin semnarea unui protocol care prevede creșterea salariului real și includerea F.P.S. în viitorul Minister al privatizării.\n 19 aprilie: Atentatul din Oklahoma City. Clădirea federală Murrah din orașul Oklahoma, SUA, a fost ținta unui atac terorist. În urma exploziilor, au murit 168 oameni, printre care opt ofițeri federali.\n 21 aprilie: Exploratorul Teodor Gh. Negoiță devine primul român care atinge Polul Nord, în cadrul unei expediții ruse de cercetare.\n 26 aprilie: Duma de Stat a Rusiei a adoptat o rezoluție prin care se opune retragerii Armatei a 14-a din Republica Moldova, încălcând astfel acordul încheiat în 1994 între guvernele Moldovei și Rusiei care prevedea retragerea într-un interval de trei ani a trupelor Armatei a 14-a din Moldova.\n\nMai \n 7 mai: Jacques Chirac este ales președinte al Franței. Va începe mandatul pe 17 mai.\n 10 mai: Membrii Comisiei „Apartamentul” au finalizat raportul ce analizează modul în care s-au atribuit și închiriat locuințele din fondul locativ de stat anumitor politicieni români. Comisia, înființată în mai 1994, a stabilit că în 118 cazuri s-au produs ilegalități, între cele 118 persoane fiind și nume foarte sonore.\n 17 mai: Pentru prima dată, un român, Constantin Lăcătușu, a reușit să ajungă pe cel mai înalt vârf al lumii, Everest (8.848 m).\n 24 mai: Corneliu Coposu, președintele PNȚCD, este înștiințat printr-un document oficial că președintele Franței, Jacques Chirac, i-a acordat, la propunerea ministrului delegat pentru Afacerile Europene, Alain Lamassoure, Ordinul național al Legiunii de Onoare, cu gradul de Ofițer. Este prima distincție pe care președintele francez o atribuie de la începerea mandatului său.\n 24 mai: Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, și alte înalte fețe bisericești adresează președintelui Camerei Deputaților, Adrian Năstase, un memoriu în care se cere menținerea pedepsei cu închisoarea pentru homosexuali, prevăzută în Codul Penal aflat în vigoare, dar abrogată deja printr-o inițiativă legislativă de Senat.\n 29 mai: A 12-a enciclică intitulată Ut unum sunt („pentru ca toți să fie unul\"), prin care Papa Ioan Paul al II-lea a făcut apel la unitatea creștinilor din întreaga lume.\n 29 mai: Societatea Automobile Dacia Pitești a lansat la TIBCO'95, noul model Dacia Nova, primul model proiectat și realizat în România, destinat atât pieței interne, cât și exportului.\n\nIunie\n 16 iunie: Un măslin adus din Israel și oferit Papei Ioan Paul al II-lea a fost plantat în grădina Vaticanului pentru a marca prima aniversare a stabilirii relațiilor diplomatice între Sfântul Scaun și statul evreu. \n 22 iunie: Ministrul român de externe, Teodor Meleșcanu, prezintă la Paris, omologului său francez, Herve de Charette, cererea de aderare a României la Uniunea Europeană, România devenind al treilea stat fost comunist care face acest demers.\n 26 iunie: „Afacerea Terasa Anda“. La 21 iunie, doi ziariști de la ziarul Ziua dintre care unul Tana Ardeleanu, jurnalista care ancheta apartenența lui Ion Iliescu la KGB, au observat că sunt filmați dintr-o mașină. Urmăritorii au fost reținuți și duși la Poliție unde au fost identificați ca lucrători ai SRI. Ofițerii au fost suspendați din funcție pentru „lipsă de profesionalism și abilitate în îndeplinirea misiunii lor“.\n 26 iunie: Președintele egiptean, Hosni Mubarak, a supraviețuit unui grav atentat, la Addis Abeba, în Etiopia. \n 29 iunie: Navele spațiale Atlantis (SUA) și Mir (Rusia) s-au unit, formând astfel cel mai mare satelit artificial care a orbitat vreodată în jurul Pământului\n\nIulie \n 6 iulie: Abolirea pedepsei cu moartea în Africa de Sud. \n 11 iulie: Masacrul de la Srebrenica: Trupe sârbo-bosniace condusă de Ratko Mladić, au invadat localitatea Srebrenica, care se afla sub protecția trupelor ONU. Peste 8.000 de musulmani au murit.\n 13 iulie: Republica Moldova și Albania devin cel de-al 35-lea și 36-lea stat membru al Consiliului Europei.\n 23 iulie: Asociația Turismului în România (ATR) și-a adjudecat pachetul majoritar de acțiuni la Hotel Intercontinental București.\n 24 iulie: Guvernul a încheiat un acord social cu sindicatul CNSLR-Frăția prin care se angajează să majoreze salariile cu 10% față de 1994 și să nu impoziteze veniturile mai mici de 75.000 lei. În schimb liderii sindicali promit că nu vor mai organiza greve. Cartel „Alfa” și BNS au părăsit masa negocierilor.\n\nAugust \n 2 august: Atentat nereușit asupra președintelui Georgiei, Eduard Șevarnadze.\n 6 august: Mii de oameni marchează la Hiroshima, Nagasaki, Washington, D.C. și Tokyo comemorarea a 50 de ani de la lansarea bombei atomice.\n 18 august: Parchetul General a dispus începerea acțiunii penale și trimiterea în judecată a directorului ziarului Ziua, Sorin Roșca Stănescu, și a redactorului Cristian Ardeleanu pentru infracțiunea de ofensă adusă autorității. Ziarul Ziua a susținut că președintele țării, Ion Iliescu, a făcut parte din structurile KGB.\n 24 august: Microsoft lansează Windows 95.\n 30 august: NATO începe bombardarea pozițiilor armatei sârbilor bosniaci.\n\nSeptembrie\n 8 septembrie: Corneliu Vadim Tudor anunță, într-o conferință de presă, că PRM se va prezenta la alegeri cu devizele „Unire în belșug“ și „Doi ani de regim autoritar“.\n 26 septembrie: La Casa Albă are loc întâlnirea între președinții Ion Iliescu și Bill Clinton în cursul căreia sunt abordate probleme de o maximă importanță pentru România: permanentizarea clauzei națiunii celei mai favorizate, colaborarea economică și militară cu SUA.\n 26 septembrie: Banca Mondială acordă României un împrumut de 180 de milioane de dolari.\n 27 septembrie: Ia ființă Uniunea Social-Democrată prin semnarea unui acord de colaborare politică între liderii PD și PSDR, respectiv Petre Roman și Sergiu Cunescu. Sigla noii formațiuni înfățișează două mâini care se strâng ținând un trandafir.\n\nOctombrie \n 22 octombrie: Michael Schumacher câștigă cel de-al doilea său titlu mondial la Formula 1.\n\nNoiembrie \n 3 noiembrie: Taifunul „Angela\", abătut asupra arhipelagului filipinez, s-a soldat cu 883 morți și 188 dispăruți.\n 4 noiembrie: A fost asasinat, la Tel Aviv, în cursul unui miting pentru pace, premierul israelian Ițhak Rabin.\n 7 noiembrie: Exploratorul Fiodor Koniukov începe marșul către Polul Sud, pe care-l atinge după o călătorie de 60 de zile pe schiuri, în care a parcurs 1.350 de km.\n 11 noiembrie: Președintele PNȚCD, Corneliu Coposu, a decedat la Spitalul Universitar din București, după o lungă suferință și intervenții ale echipei medicale.\n 12 noiembrie: Zeci de mii de cetățeni aduc un ultim omagiu celui care este numit seniorul. Pelerinajul la catafalcul omului politic durează pe tot parcursul zilei.\n 16 noiembrie: Biroul de Conducere, Coordonare și Control al PNȚCD l-a ales pe Ion Diaconescu în funcția de președinte al partidului.\n 20 noiembrie: Pentru prima oară de la desființarea bursei din România în 1948 de către comuniști, s-au efectuat tranzacții de acțiuni la Bursa de Valori București, al cărei director este Stere Farmache.\n 21 noiembrie: Acordul de la Dayton, SUA. Este consfințit astfel Acordul de pace asupra Bosniei, semnat de către președinții bosniac, Alia Izetbegovici, croat, Franjo Tudjman și sârb, Slobodan Milosevici, semnat la 14 decembrie 1995, la Paris. Sfârșitul războiului civil din Bosnia. \n 23 noiembrie: Emil Constantinescu prezintă, în numele CDR, platforma politică \"Contractul cu România\". Promite ca în 200 de zile de la venirea la putere să adopte un set de legi care să amelioreze simțitor viața cetățenilor, în special a tinerilor și a pensionarilor.\n 24 noiembrie: Este promulgată Legea caselor naționalizate ce prevede redobândirea de către foștii proprietari a dreptului de proprietate asupra apartamentului în care locuiesc în calitate de chiriași.\n\nDecembrie \n 1 decembrie: A fost emis pentru prima dată din seria de televiziuni Media Pro, canalul Pro TV.\n 7 decembrie: PD este primit ca membru cu drept de vot în Internaționala Socialistă.\n 8 decembrie: Premierul rus, Viktor Cernomârdin, și liderul cecen, Doku Gapurovich Zavgayev, semnează un acord ce consfințește apartenența Ceceniei la Rusia. Cecenia primește o relativă autonomie în domeniul relațiilor economice și culturale.\n 10 decembrie: Rețeaua americană de televiziune prin cablu CNN a transmis, în premieră, ceremonia de decernare a Premiilor Nobel, organizată la Primăria din Oslo.\n 19 decembrie: Se dă publicității un sondaj de opinie politică CURS realizat la cererea Fundației Soros pentru o Societate Deschisă, Ierarhia preferințelor pentru viitorul președinte al României este: Ion Iliescu - 37%, Emil Constantinescu - 19%; conform IRSOP Ion Iliescu - 35%, Emil Constantinescu - 23%.\n 31 decembrie: Virgil Măgureanu, directorul SRI, dă publicității dosarul său (nr. 15827) întocmit de fosta Securitate din care rezultă că a fost colaborator al acestei instituții.\n\nNedatate \n\n Apare JavaScript (inițial Mocha), limbaj de programare a computerelor, dezvoltat de Brendan Eich de la Netscape Communications Corporation, SUA.\n La Timișoara are loc prima fertilizare in vitro și embriotransfer uman din România.\n Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare (OECD) a realizat un studiu în care țările Europei de Est sunt ierarhizate în funcție de rezultatele economice înregistrate în trecerea la economia de piață și, în special, în funcție de stadiul realizării privatizării: Germania de Est - 100%; Cehia - 81%; Ungaria - 75%; Estonia - 74%; Rusia - 55%; Letonia - 46%, Slovacia - 44%; Polonia - 32%; România - 13%; Bulgaria - 10%.Din raportul OECD legat de volumul investițiilor străine, România ocupă locul 8 (număr de dolari investiți pe locuitor) dintr-un total de nouă țări.\nPopulația estimată a Terrei: 5,760 miliarde locuitori (conf. Population Reference Bureau, 2002).\nVirusul Ebola omoară 244 de africani în Kikwit, Zair, Africa Centrală.\n\nArte, științe, literatură și filozofie \n 9 februarie: Alain Delon, actor, regizor și producător, primește Ursul de Aur pentru întreaga carieră, la Festivalul de film de la Berlin. \n 7 iunie: Regizorul Lucian Pintilie a primit distincția franceză Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor. \n Pelicula Forrest Gump primește Premiul Oscar pentru cel mai bun film.\nSe înființează formația Godsmack, în Lawrence, Massachusetts, SUA, gen muzical hard rock, heavy metal.\nSe înființează formația 'N Sync, în Orlando, Florida, SUA, gen muzical Pop-R&B. S-a desființat în 2002.\n\nNașteri\n\nIanuarie \n1 ianuarie: Jetmir Krasniqi, fotbalist elvețian\n 3 ianuarie: Ionela-Livia Lehaci, canotoare română\n 3 ianuarie: Ionela-Livia Cozmiuc, canotoare română\n 4 ianuarie: María Isabel, cântăreață spaniolă\n 7 ianuarie: Alexandrina Ciocan, fotbalistă moldoveană\n 8 ianuarie: Kyle Steven Edmund, jucător britanic de tenis\n 9 ianuarie: Dominik Livaković, fotbalist croat (portar)\n 14 ianuarie: Mihai Alexandru Bălașa, fotbalist român\n 16 ianuarie: Takumi Minamino, fotbalist japonez\n 20 ianuarie: José María Giménez de Vargas, fotbalist uruguayan\n 20 ianuarie: Kyogo Furuhashi, fotbalist japonez\n 26 ianuarie: Nemanja Maksimović, fotbalist sârb\n 30 ianuarie: Marcos Llorente Moreno, fotbalist spaniol\n 31 ianuarie: Cristian Bocșan, fotbalist român\n31 ianuarie: Nina Sublatti, cântăreață georgiană\n\nFebruarie \n 1 februarie: Mërgim Vojvoda, fotbalist belgian\n 2 februarie: Bogdan Adrian Vasile, fotbalist român\n 2 februarie: Vlad Muțiu, fotbalist român\n 3 februarie: Deian Boldor, fotbalist român\n 8 februarie: Joshua Walter Kimmich, fotbalist german\n 8 februarie: Alexandru Ionuț Mitriță, fotbalist român (atacant)\n 10 februarie: Naby Deco Keïta, fotbalist guineean\n 11 februarie: Yang Zhaoxuan, jucătoare de tenis chineză\n 13 februarie: Leona Kate Vaughan, actriță britanică\n 17 februarie: Madison Keys, jucătoare americană de tenis\n 18 februarie: Doru Popadiuc, fotbalist român\n 20 februarie: Ionuț Vînă, fotbalist român\n 24 februarie: Narcis Iustin Ianău, cântăreț român\n 24 februarie: Elena Panțuroiu, atletă română\n 25 februarie: Christian Baumann, sportiv elvețian (gimnastică artistică)\n27 februarie: Sergej Milinković-Savić, fotbalist sârb\n 27 februarie: Tomáš Souček, fotbalist ceh\n 27 februarie: Kosuke Nakamura, fotbalist japonez\n\nMartie \n 1 martie: Genta Miura, fotbalist japonez\n 5 martie: Bernadette Szőcs, jucătoare română de tenis de masă, de etnie maghiară\n 9 martie: Ángel Martin Correa Martinez, fotbalist argentinian (atacant)\n 12 martie: Mira (Maria Mirabela Cismaru), cântăreață română\n 13 martie: Anna Viahireva, handbalistă rusă\n 14 martie: Park Ji Bin, actor sud-coreean\n 14 martie: Park Ji-bin, actor sud-coreean\n 17 martie: Mamadou Saliou Diallo, fotbalist portughez (atacant)\n17 martie: Akari Hayami, actriță japoneză\n 18 martie: Irina Maria Bara, jucătoare română de tenis\n 19 martie: Héctor Bellerín Moruno, fotbalist spaniol\n19 martie: Thomas Fotaq Strakosha, fotbalist albanez (portar)\n 27 martie: Sabin Strătilă, jucător român de rugby\n 31 martie: Anna Márton, scrimeră maghiară\n\nAprilie \n\n 1 aprilie: Alexandru Păun, fotbalist român\n 1 aprilie: Eduard Andrei Vasile, profesor, consilier în dezvoltare personală și publicist român\n 1 aprilie: Adrian Alexandru-Păun, fotbalist român\n 1 aprilie: Logan Paul, vlogger și luptător american\n 3 aprilie: Adrien Rabiot, fotbalist francez\n 5 aprilie: Sei Muroya, fotbalist japonez\n 6 aprilie: Ana Maria Tănasie, handbalistă română\n 11 aprilie: Dumitru Popescu, fotbalist din R. Moldova\n 11 aprilie: Dumitru Popescu, fotbalist moldovean\n 12 aprilie: Jennifer Brady, jucătoare americană de tenis\n12 aprilie: Przemysław Frankowski, fotbalist polonez\n 12 aprilie: Mara Bâtea, fotbalistă română\n 15 aprilie: Eros Grezda, fotbalist albanez\n 16 aprilie: Mackenzie McDonald, jucător de tenis american\n 18 aprilie: Divock Origi, fotbalist belgian\n 22 aprilie: Cristian Bărbuț, fotbalist român\n23 aprilie: Gigi Hadid (n. Jelena Noura Hadid), personalitate americană de televiziune și model\n\nIunie \n 2 iunie: Q18098061, jucător de tenis sârb\n 5 iunie: Troye Sivan, artist australian\n 7 iunie: Nika Turković, cântăreață croată\n 8 iunie: Ferland Mendy, fotbalist francez\n 8 iunie: Tom Grennan, cantautor britanic\n 10 iunie: Kristi Qose, fotbalist albanez\n 16 iunie: Claudia Chiper, fotbalistă moldoveană\n 17 iunie: Clément Lenglet, fotbalist francez\n 21 iunie: Bryan Nouvier, fotbalist francez\n23 iunie: Danna Paola, actriță și cântăreață mexicană\n24 iunie: Hervin Ongenda, fotbalist francez de etnie congoleză (atacant)\n\nIulie \n 1 iulie: Krzysztof Piątek, fotbalist polonez\n 4 iulie: Post Malone, cântăreț american\n 8 iulie: Elvir Koljić, fotbalist bosniac\n 9 iulie: David Andronic, fotbalist moldovean\n 11 iulie: Alina Stremous, biatlonistă moldoveană\n 12 iulie: Luke Shaw, fotbalist englez\n 14 iulie: Serge Gnabry, fotbalist german\n 14 iulie: Daniel Popa, fotbalist român\n 15 iulie: İrfan Kahveci, fotbalist turc\n 19 iulie: Marko Rog, fotbalist croat\n 20 iulie: Moussa Sanoh, fotbalist olandez\n 22 iulie: Marília Mendonça, cântăreață, compozitoare și instrumentista braziliană (d. 2021)\n 25 iulie: Maria Sakkari, jucătoare de tenis greacă\n26 iulie: Sebastián Athié, actor și cântăreț mexican (d. 2020)\n\nSeptembrie \n 3 septembrie: Dorina Korsós, handbalistă maghiară\n 3 septembrie: Niklas Süle, fotbalist german\n 8 septembrie: Julian Weigl, fotbalist german\n 11 septembrie: Antoni Ivanov, fotbalist bulgar\n 19 septembrie: Liliana Venâncio, handbalistă angoleză\n 23 septembrie: Connor Roberts (fotbalist, născut 1995), fotbalist britanic\n 23 septembrie: Eli Dershwitz, scrimer american\n 27 septembrie: Lena Beyerling, actriță germană\n 27 septembrie: Q16735453, jucător de tenis japonez\n\nOctombrie \n 1 octombrie: Valentin Cojocaru, fotbalist român\n 6 octombrie: Ana Maria Guran, actriță română de scenă și film\n 10 octombrie: Ellen Perez, jucătoare de tenis australiană\n 15 octombrie: Jakob Pöltl, baschetbalist austriac\n 16 octombrie: Park Sang-young, scrimer sud-coreean\n 31 octombrie: Viktória Lukács, handbalistă maghiară\n 31 octombrie: Predrag Rajković, fotbalist sârb\n\nNoiembrie \n 3 noiembrie: Alin Alexandru Firfirică, atlet român\n 3 noiembrie: Kendall Jenner, vedetă de televiziune americană\n 6 noiembrie: André Silva (André Miguel Valente da Silva), fotbalist portughez (atacant)\n 7 noiembrie: Alexandru Bologa, judoka român\n 12 noiembrie: Thomas Lemar, fotbalist francez\n 15 noiembrie: Karl-Anthony Towns, jucător americano-dominican de baschet\n 17 noiembrie: Ana Jara, actriță spaniolă\n17 noiembrie: Elise Mertens, jucătoare belgiană de tenis\n 28 noiembrie: Tin Jedvaj, fotbalist croat\n29 noiembrie: Laura Marano (Laura Marie Marano), actriță și cântăreață americană\n\nDecembrie \n 5 decembrie: Anthony Martial, fotbalist francez\n 14 decembrie: Álvaro Odriozola, fotbalist spaniol\n 18 decembrie: Barbora Krejčíková, jucătoare de tenis cehă\n 18 decembrie: Mads Pedersen, ciclist danez\n 19 decembrie: Nicoleta Dascălu, jucătoare de tenis română\n 24 decembrie: Anett Kontaveit, jucătoare de tenis estoniană\n27 decembrie: Timothée Chalamet (Timothée Hal Chalamet), actor american\n 29 decembrie: Ross Lynch (Ross Shor Lynch), actor, cântăreț, muzician și dansator american\n 30 decembrie: Kim Tae-hyung (V), actor și cântăreț sud-coreean\n\nDecese \n\n 2 ianuarie: Valeriu Emil Galan, 73 ani, scriitor român (n. 1921)\n 5 ianuarie: Francis López (Francisco Jean López), 78 ani, compozitor francez (n. 1916)\n 9 ianuarie: Elizabeth Roboz Einstein, chimistă americană (n. 1904)\n 12 ianuarie: Takako Irie (n. Hideko Higashibōjō), 83 ani, actriță japoneză (n. 1911)\n 17 ianuarie: Miguel Torga, 87 ani, scriitor portughez (n. 1907)\n 20 ianuarie: Nobuo Kaneko, actor japonez (n. 1923)\n 26 ianuarie: Alaric Jacob (Harold Alaric Jacob), 85 ani, jurnalist britanic (n. 1909)\n 28 ianuarie: Vera Malev, 68 ani, prozatoare și publicistă din Republica Moldova (n. 1926)\n 1 februarie: Karl Gruber, 85 ani, politician și diplomat austriac (n. 1909)\n 2 februarie: Donald Pleasence, 75 ani, actor britanic (n. 1919)\n 6 februarie: Nicolae Simionescu, medic român (n. 1926)\n 12 februarie: Rachid Mimouni, 49 ani, scriitor algerian (n. 1945)\n 13 februarie: Sámuel Domokos, 81 ani, istoric literar, folclorist și bibliograf maghiar (n. 1913)\n 14 februarie: Radu Bălan, 59 ani, comunist român (n. 1936)\n 16 februarie: Nicolae Costin, 58 ani, politician din R. Moldova (n. 1936)\n 16 februarie: Nicolae Costin, politician moldovean (n. 1936)\n 22 februarie: Emmanuel Roblès, 80 ani, scriitor francez născut în Algeria (n. 1914)\n 22 februarie: Ed Flanders, actor american (n. 1934)\n 25 februarie: Ion Holban, 79 ani, psiholog român (n. 1916)\n 26 februarie: Jack Clayton, 73 ani, regizor britanic de film (n. 1921)\n1 martie: César Rodríguez Álvarez, 74 ani, fotbalist (atacant) și antrenor spaniol (n. 1920)\n 1 martie: Georges J. F. Köhler (Georges Jean Franz Köhler), 48 ani, biolog german (n. 1946)\n 1 martie: Vladislav Listiev, 38 ani, jurnalist rus (n. 1956)\n 2 martie: Gusztáv Abafáy (n. Gusztáv Öffenberger), 93 ani, scriitor, istoric literar și publicist maghiar din România (n.1901)\n 2 martie: Henry Felsen (Henry Gregor Felsen), 78 ani, scriitor american (n. 1916)\n 4 martie: Dan Păltinișanu, 43 ani, fotbalist român (n. 1951)\n 11 martie: James Scott-Hopkins, 73 ani, politician britanic (n. 1921)\n 12 martie: Dumitru Almaș (n. Dumitru Ailincăi), 86 ani, prozator, istoric, scriitor român (n. 1908)\n 16 martie: Albert Hackett (Albert Maurice Hackett), 95 ani, scenarist american (n. 1900)\n16 martie: Magda Ianculescu, 65 ani, solistă română de operă (n. 1929)\n 25 martie: Aurel Bulgariu, 60 ani, handbalist român (n. 1934)\n 25 martie: Gabriel Drăgan, 48 ani, muzician român, vocalistul formației „Mondial” (n. 1946)\n 25 martie: Gabriel Drăgan, muzician român, vocalist al formației „Mondial” (n. 1946)\n 26 martie: Eazy-E (n. Eric Lynn Wrigh), 30 ani, rapper, producător muzical și director american (n. 1963)\n 26 martie: Vladimir Maximov, 64 ani, scriitor rus (n. 1930)\n 26 martie: Alejandro Morera Soto, 85 ani, fotbalist costarican (atacant), (n. 1909)\n26 martie: Ko Takamoro, 87 ani, fotbalist japonez (n. 1907)\n 30 martie: Petru George Spacu, 89 ani, chimist român (n. 1906)\n 31 martie: Selena Quintanilla-Pérez (n. Selena Quintanilla), 23 ani, cântăreață, compozitoare, actriță și designer de modă de origine mexicano-americană (n. 1971)\n 2 aprilie: Hannes Alfvén (n. Hannes Olof Gösta Alfvén), 86 ani, fizician suedez, laureat al Premiului Nobel (1970), (n. 1908)\n 3 aprilie: Vera Szemere, 71 ani, actriță maghiară (n. 1923)\n 10 aprilie: Morarji Desai, 99 ani, politician indian (n. 1896)\n 12 aprilie: Victor Roman, 57 ani, sculptor român de etnie maghiară (n. 1937)\n 14 aprilie: Mario Carotenuto, actor italian (n. 1916)\n 20 aprilie: Elting E. Morison (Elting Elmore Morison), 85 ani, istoric american (n. 1909)\n 24 aprilie: Gilda Marinescu, 62 ani, actriță română (n. 1933)\n 25 aprilie: Ginger Rogers (n. Virginia Katherine McMath), 83 ani, cântăreață, dansatoare și actriță americană, laureată a Premiului Oscar (1941), (n. 1911)\n 27 aprilie: Willem Frederik Hermans, 73 ani, scriitor din Țările de Jos (n. 1921)\n 28 aprilie: Andrew Salkey, 67 ani, poet panamez (n. 1928)\n 6 mai: Maria Pia de Saxe-Coburgo e Bragança (Hilda de Toledano), 88 ani (n. 1907)\n 8 mai: Deng Lijun, 42 ani, cântăreață taiwaneză (n. 1953)\n 9 mai: Magda Rurac, 76 ani, jucătoare română de tenis (n. 1918)\n 11 mai: David Avidan, 61 ani, poet israelian (n. 1934)\n 15 mai: Eric Porter (Eric Richard Porter), 67 ani, actor britanic (n. 1928)\n 16 mai: Lola Flores, cântăreață, dansatoare și actriță spaniolă (n. 1923)\n18 mai: Henri Laborit, 80 ani, medic, scriitor și filosof francez (n. 1914)\n 18 mai: Elizabeth Montgomery, 62 ani, actriță americană de film (Bewitched, serial), (n. 1933)\n 19 mai: Paul Anghel, 63 ani, scriitor român (n. 1931)\n 25 mai: Élie Bayol (Élie Marcel Bayol), 81 ani, pilot francez de Formula 1 (n. 1914)\n 26 mai: Ștefan Bănică, 61 ani, actor și cântăreț român (n. 1933)\n 29 mai: Jean Valnet, 74 ani, medic francez (n. 1920)\n31 mai: Mircea Cojocaru, 56 ani, prozator român (n. 1938)\n 31 mai: Ștefana Velisar Teodoreanu (n. Maria Ștefana Lupașcu), 98 ani, soția lui Ionel Teodoreanu (n. 1897)\n 12 iunie: Arturo Benedetti Michelangeli, 75 ani, pianist italian (n. 1920)\n 14 iunie: Rory Gallagher (William Rory Gallagher), 47 ani, muzician irlandez (n. 1948)\n 20 iunie: Emil Cioran, 84 ani, filosof și scriitor român, membru post-mortem al Academiei Române (n. 1911)\n22 iunie: Yves Congar (n. Yves Marie-Joseph Congar), 91 ani, teolog catolic dominican (n. 1904)\n 23 iunie: Jonas Salk, 80 ani, medic american (n. 1914)\n 24 iunie: Meir Zorea, 72 ani, politician israelian (n. 1923)\n 26 iunie: Lucia Bercescu-Țurcanu, 84 ani, soprană română și interpretă de operă (n. 1911)\n29 iunie: Sicco Leendert Mansholt, 86 ani, politician din Țările de Jos (n. 1908)\n 29 iunie: Lana Turner (n. Julia Jean Turner), 74 ani, actriță americană (n. 1921)\n 30 iunie: Nazari Iaremciuk, 43 ani, cântăreț ucrainean (n. 1951)\n\n 4 iulie: Maria Marinescu-Himu, 87 ani, traducătoare română (n. 1907)\n 4 iulie: Bob Ross (Robert Norman Ross), 52 ani, pictor american (n. 1942)\n 6 iulie: Petre Cristea, 86 ani, pilot de raliuri român (n. 1909)\n 8 iulie: Pál Kovács, 82 ani, scrimer olimpic maghiar (n. 1912)\n 14 iulie: Oles Honcear, scriitor ucrainean și sovietic (n. 1918)\n 16 iulie: Mordechai Gur, 65 ani, politician israelian (n. 1930)\n 17 iulie: Juan Manuel Fangio, 84 ani, pilot argentinian de Formula 1 (n. 1911)\n 17 iulie: Maša Haľamová, 86 ani, poetă slovacă (n. 1908)\n 20 iulie: Pierre Barbet (n. Claude Avice), 70 ani, scriitor francez (n. 1925)\n 20 iulie: Pierre Barbet, scriitor francez (n. 1925)\n 22 iulie: Ion Cristoreanu, cântăreț român (n. 1925)\n 26 iulie: Constantin Anastasatu, 77 ani, medic român, membru titular al Academiei Române (n. 1917)\n 2 august: Thomas Brimelow, Baron Brimelow, 79 ani, politician britanic (n. 1915)\n 4 august: Gilberto Bernardini, 88 ani, fizician italian (n. 1906)\n 8 august: Kurt Becher (Kurt Andreas Ernst Becher), 85 ani, militar german (n. 1909)\n8 august: Nicolae Oblu, 83 ani, medic neurochirurg român (n. 1912)\n 11 august: Alonzo Church, 92 ani, matematician american (n. 1903)\n 17 august: Jaroslav Papoušek, 66 ani, regizor, scenarist și actor ceh (n. 1929)\n 25 august: John Brunner, scriitor (n. 1934)\n 28 august: Michael Ende (Michael Andreas Helmuth Ende), 71 ani, scriitor german (n. 1929)\n 30 august: Agepê (n. Antônio Gilson Porfírio), 53 ani, compozitor și cântăreț brazilian (n. 1942)\n 30 august: Fischer Black, 57 ani, economist american (n. 1938)\n 2 septembrie: Simona Arghir (n. Simona Dora Arghir Sandu), 46 ani, handbalistă română (n. 1948)\n 9 septembrie: Keith Wayne (Ronald Keith Hartman), 50 ani, actor american (n. 1945)\n 10 septembrie: Charles Denner, 69 ani, actor francez (n. 1926)\n 14 septembrie: Eiji Okada, 75 ani, actor japonez (n. 1920)\n 15 septembrie: Gunnar Nordahl, 73 ani, fotbalist suedez (n. 1921)\n 27 septembrie: Sasha Argov, 80 ani, compozitor israelian (n. 1914)\n 7 octombrie: Gérard de Vaucouleurs (Gérard Henri de Vaucouleur), 77 ani, astronom francez (n. 1918)\n 8 octombrie: Vasile Pungan, 68 ani, comunist român (n. 1926)\n 9 octombrie: Alec Douglas-Home, 92 ani, politician britanic, prim-ministru al Marii Britanii (1963-1964), (n. 1903)\n 10 octombrie: Nicu Vladimir, 44 ani, cântăreț român de muzică folk (n. 1950)\n 16 octombrie: Paul Sava, actor și regizor de teatru; actor de film român (n. 1922)\n 18 octombrie: Franco Fabrizi, 79 ani, actor italian (n. 1926)\n 18 octombrie: Ted Whiteaway, 66 ani, pilot britanic de Formula 1 (n. 1928)\n 22 octombrie: Gabriela Negreanu (n. Gabriela Vasilache), 48 ani, poetă, eseistă și redactor de editură română (n. 1947)\n 23 octombrie: Don Pendleton, 67 ani, scriitor american (n. 1927)\n 24 octombrie: Raúl Juliá, actor portorican (n. 1940)\n 25 octombrie: François Brousse, 82 ani, filosof francez (n. 1913)\n 30 octombrie: Rodica Bujor, 81 ani, interpretă română de muzică populară (n. 1914)\n 31 octombrie: Derek Enright, 60 ani, politician britanic (n. 1935)\n 1 noiembrie: Brian Lenihan, politician irlandez (n. 1930)\n 4 noiembrie: Gilles Deleuze, 70 ani, filosof francez (n. 1925)\n 4 noiembrie: Itzhak Rabin, 73 ani, prim-ministru al Israelului (1974-1977 și 1992-1995), (n. 1922)\n 8 noiembrie: Ion Baciu, 64 ani, dirijor român (n. 1931)\n 8 noiembrie: Neil Blaney, 73 ani, politician irlandez (n. 1922)\n 8 noiembrie: Ion Baciu, dirijor român (n. 1931)\n 11 noiembrie: Corneliu Coposu, 81 ani, politician român, deținut politic, președinte al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (1990-1995), senator (1992-1995), (n. 1914)\n 11 noiembrie: Jean-Louis Curtis, romancier francez (n. 1917)\n 11 noiembrie: André Dufour, politician francez (n. 1909)\n 27 noiembrie: Giancarlo Baghetti, 60 ani, pilot italian de Formula 1 (n. 1934)\n 30 noiembrie: István Gyarmati, actor maghiar (n. 1929)\n 2 decembrie: Robertson Davies, romancier canadian (n. 1913)\n 7 decembrie: Masashi Watanabe, 59 ani, fotbalist japonez (n. 1936)\n 10 decembrie: Constantin Popovici, 57 ani, sculptor român (n. 1938)\n 11 decembrie: Florea Fătu, 71 ani, fotbalist român (n. 1924)\n 13 decembrie: Emilian Coțaga, 58 ani, medic pediatru din Republica Moldova (n. 1937)\n 13 decembrie: Anatoli Diatlov, 64 ani, inginer rus (n. 1931)\n 18 decembrie: Nathan Rosen, 86 ani, fizician israelian (n. 1909)\n 21 decembrie: Éva László (n. Éva Hehs), 72 ani, mezzosoprană română de etnie maghiară (n. 1923)\n 22 decembrie: Carl Göllner, 84 ani, istoric german (n. 1911)\n 22 decembrie: James Meade (James Edward Meade), 88 ani, economist britanic, laureat al Premiului Nobel (1977), (n. 1907)\n 23 decembrie: Patric Knowles, actor englez (n. 1911)\n25 decembrie: Emmanuel Levinas, 89 ani, filosof francez (n. 1906)\n 25 decembrie: Dean Martin (n. Dino Paul Crocetti), 78 ani, actor, cântăreț, crooner și comedian american de origine italiană (n. 1917)\n 27 decembrie: Shura Cherkassky, 84 ani, pianist american (n. 1911)\n 28 decembrie: Gheorghe Cunescu, 81 ani, critic literar român (n. 1914)\n\nPremii Nobel \n\n Fizică: Martin L. Perl, Frederick Reines (SUA)\n Chimie: Paul J. Crutzen (Olanda), Mario J. Molina (Mexic), F. Sherwood Rowland (SUA)\n Medicină: Edward B. Lewis (SUA), Christiane Nüsslein-Volhard (Germania), Eric F. Wieschaus (SUA) \n Literatură: Seamus Heaney (Irlanda de Nord)\n Pace: Joseph Rotblat (Regatul Unit), Conferințele de Știință și Probleme Mondiale din Pugwash\n\nNote \n\n1995"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce ai despre 1996?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "\n1996 (MCMXCVI) a fost un an bisect al calendarului gregorian, care a început într-o zi de luni. A fost desemnat:\n Anul Internațional pentru eradicarea sărăciei.\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n 11 ianuarie: Ilie Năstase, într-un interviu acordat postului de radio ProFM, declară că dorește să candideze pentru postul de primar al Capitalei și dacă PDSR, partidul al cărui membru este, va avea altă opțiune, va candida ca independent.\n 12 ianuarie: Purtătorul de cuvânt al Inspectoratului General al Poliției, anunță că rata criminalității din România a fost, în 1995, de 3 ori mai mare decât în 1990, iar numărul actelor de corupție a fost cu 42,9% mai mare față de 1994.\n 15 ianuarie: Virgil Măgureanu, directorul SRI, într-un interviu acordat Televiziunii Române declară că senatorul Corneliu Vadim Tudor s-a înconjurat de elemente ultraconservatoare care au aparținut structurilor SRI, că prin intermediul grupului de la revista Săptămâna „s-a făcut complicele fostei Securități prin hăituirea - uneori în mod abominabil – a unor intelectuali de frunte din România”.\n 16 ianuarie: Viorel Hrebenciuc, secretar general al guvernului, a fost desemnat ca director de campanie electorală a PDSR avându-i ca adjuncți pe Miron Mitrea (secretar general al PDSR) și pe Alexandru Lăpușan (vicepreședinte PDSR).\n 19-21 ianuarie: La Congresul al IV-lea al PNȚCD, desfășurat la București, la Teatrul Național, Ion Diaconescu este ales noul președinte al partidului cu 539 de voturi. Principalul său contracandidat, Ion Rațiu, obține 151 de voturi.\n 20 ianuarie: Yasser Arafat a fost ales în funcția de președinte al Autorității Naționale Palestiniene și va ocupa și funcția de prim-ministru.\n 21 ianuarie: Ultimul test nuclear francez din atolul Mururoa, declanșează proteste în întreaga lume împotriva președintelui Jacques Chirac.\n 22 ianuarie: Andreas Papandreou, prim-ministru al Greciei, demisionează din motive de sănătate. Se formează un nou guvern sub Costas Simitis.\n\nFebruarie \n 3 februarie: Petre Roman, liderul PD, își anunță candidatura la Președinția României.\n 7 februarie: Comisia parlamentară de control a activității SRI s-a pronunțat în cazul Corneliu Vadim Tudor: liderul PRM a încălcat legea publicând în revista România Mare documente secrete care afectează siguranța națională.\n 8 februarie: Hans van den Brock, comisar al UE pentru relațiile cu Europa de est, întors la Bruxelles după vizite în România și Slovacia declară că aceste țări nu vor fi neapărat printre țările care vor începe negocierile de aderare la UE anul viitor, deoarece reformele economice și politice n-au înregistrat progrese concludente.\n 9 februarie: Victor Ciorbea este desemnat drept candidatul CDR la postul de primar general al Bucureștiului.\n 10 februarie: Supercalculatorul Deep Blue, fabricat de IBM, l-a înfrânt la șah pe campionul mondial Garry Kasparov. Totuși, pe 17 februarie scorul final va fi de 4-2 pentru Kasparov.\n 14 februarie: Biblioteca Apostolică a Vaticanului aprobă pentru Arhivele Statului român microfilmarea unor documente referitoare la istoria României.\n 17 februarie: Ilie Năstase își anunță candidatura pentru funcția de primar general al Capitalei din partea PDSR.\n 26 februarie: Parlamentul dezbate moțiunea inițiată de Opoziție, privind criza energetică. Senatorii au respins moțiunea cu 63 voturi pentru (erau necesare 72 de voturi pentru ca moțiunea să fie adoptată), însă deputații i-au dat câștig de cauză (150 voturi pentru, 124 voturi contra).\n\nMartie \n 20 martie: Începe scandalul „vacii nebune”, odată cu anunțul că bovinele atinse de ESB pot transmite omului maladia Kreutzfeldt-Jakob.\n 22 martie: La ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării se apreciază că principalii factori care primejduiesc siguranța națională sunt: infracționalitatea economico-financiară, crima organizată, corupția, traficul ilicit de arme și stupefiante.\n 28 martie: La propunerea PAC, Ilie Ilașcu a fost propus drept candidat la Premiul Nobel pentru Pace pe 1996. Liderul PAC, Nicolae Manolescu, afirmă că această candidatură a fost acceptată de către comitetul Nobel din Norvegia.\n 30 martie: La Congresul extraordinar al PNL, Radu Câmpeanu, președintele partidului, este desemnat candidat la Președinția României.\n\nAprilie \n 5 aprilie: Traian Băsescu, deputat PD de Vaslui, își anunță demisia din Parlamentul României pentru a nu mai beneficia de imuniate parlamentară și a se pune la dispoziția Parchetului General în vederea soluționării unor dosare în care a fost implicat. \n 9 aprilie: Șefului Statului Major al Armatei, Dumitru Cioflină, declară că dacă comunistul Ghennadi Ziuganov va câștiga alegerile prezidențiale din Rusia, România ar trebui să se orienteze către o alianță regională extra-NATO a țărilor fostului Tratat de la Varșovia. Președinția, MAPN și MAE vor preciza că ipoteza lui Cioflină nu corespunde obiectivelor politicii externe a României pentru care integrarea în NATO reprezintă o prioritate indiscutabilă.\n 12 aprilie: Se dă publicității un sondaj de opinie în legătură cu preferințele pentru viitorul președinte al României: Ion Iliescu - 29%; Emil Constantinescu - 15%; Petre Roman -12%; C.V. Tudor - 4%; Gheorghe Funar - 2%; Nicolae Manolescu - 1%; Teodor Meleșcanu - 1%; Adrian Năstase - 1%: Adrian Păunescu - 1%; indeciși - 32%.\n 12 aprilie: Ion Cioabă, autoproclamatul rege internațional al romilor, îi propune generalului Nicolae Nițu, comandantul Poliției Capitalei, să candideze la funcția de primar general al Bucureștiului pentru care îl vor vota romii săi, admiratori ai calităților celui pe care-l numesc cu afecțiune „tata Nițu“.\n 17 aprilie: A fost inaugurat oficial primul reactor al Centralei nuclearo-electrice de la Cernavodă care va furniza pentru început 8% din necesarul energetic al țării. România devine prima țară din Europa de Est care deține acest gen de centrală.\n 21 aprilie: În urma cererii de ridicare a imunității parlamentare a lui Corneliu Vadim Tudor de către Ministerul justiției, pentru 11 dosare dintre care 10 au ca obiect calomnierea unor personalități ale vieții politice și culturale, iar cel de-al 11-lea ofensă adusă autorităților (acuzații l adresa lui Ion Iliescu și Virgil Măgureanu), senatorii au votat (85 voturi pentru și 39 împotrivă) ridicarea imunității parlamentare. \n 22 aprilie: Consiliul Național Palestinian și-a deschis lucrările, după 32 de ani de exil.\n 22 aprilie: Războiul din Kosovo. Război etnic în Kosovo, Iugoslavia (1996-1999) în care au fost implicați 20 beligeranți.\n\nMai \n 3 mai: Javier Solana, secretarul general al NATO, la capătul unui turneu prin mai multe țări central și est europene (Cehia, Slovacia, Slovenia, Albania, Bulgaria), efectuează cea mai scurtă vizită – de numai 6 ore – la București. Declară în privința extinderii spre est a NATO că „nu s-a luat încă nici o decizie, negocierile continuă și aderarea depinde de voința fiecărei țări”.\n 4 mai: Se încheie etapa depunerii candidaturilor pentru alegerile locale din 2 iunie. Pentru primăria generală a Bucureștiului există 47 de candidaturi.\n 4 mai: Ion Iliescu promulgă legea prin care se acordă privilegii celor care au participat direct între 16-25 decembrie 1989 la luptele care au dus la victoria Revoluției. \n 4 mai: Dan Iosif, președintele onorific al organizației revoluționarilor din decembrie 1989 declară că membrii organizației îl sprijină necondiționat pe Ion Iliescu în alegerile preziențiale. În același timp, nemulțumit că revoluționarii nu au fost puși pe lista PDSR pe locuri eligibile la alegerile locale, declară că dacă negocierile nu vor avea rezultatele scontate, vor boicota PDSR încercând să lămurească electoratul că între Ion Iliescu și PDSR nu există nici o legătură.\n 20 mai: Căpitanul SRI, Constantin Bucur, a făcut publice niște înregistrări ale unor convorbiri telefonice despre care a afirmat că au fost realizate ilegal de SRI. Este trecut în rezervă și se dispune începerea urmăririi penale în cazul său pentru încălcarea Legii privind siguranța națională și încălcarea articolului privind divulgarea secretului profesional.\n 23 mai: Ion Iliescu se întâlnește la Cotroceni cu liderii partidelor parlamentare. S-a convenit ca pragul electoral pentru alegerile parlamentare să fie de 5%, prag susținut de PDSR, CDR, PL'93 și UDMR. PAC, PUNR, PSM și PNLCD s-au pronunțat pentru păstrarea pragului electoral de 3%.\n 23 mai: Se dă publicității sondajul IMAS privitor la postul de primar general al Capitalei. Victor Ciorbea (CDR) - 35,4%; Ilie Năstase (PDSR) - 32,8%; Anton Vătășescu (USD) - 11,8%; Doru Viorel Ursu (independent) - 8,5%; Dinu Patriciu (PL’93) - 4,5%. Bucureștenii se vor prezenta la vot în proporție de 76%.\n\nIunie \n 2 iunie: Primul tur al alegerilor locale în România. Prezență la vot 56,47%.\n 4 iunie: După primele estimări ale rezultatelor la alegerile locale, Gheorghe Funar la Cluj-Napoca și-a anunțat victoria. Suporterii liderului PUNR au scandat „Nu-i valută ca dolaru’/și primar ca și Funaru.\n 5 iunie: Se stabilește ca data alegerilor parlamentare și prezidențiale să fie 3 noiembrie, iar pragul pentru accesul partidelor în Parlament să rămână 3%. CDR și PD au propus pragul de 5%, dar celelalte partide, în frunte cu PDSR, au impus vechiul prag de 3%.\n 8 iunie: Miron Mitrea, vicepreședintele PDSR, anunță că „Ion Iliescu a decis ca PDSR să strângă semnături pentru candidatura sa la un nou mandat pentru prezidențialele din toamnă”.\n 11 iunie: La o conferință de presă Adrian Năstase, președintele executiv al PDSR, apare îmbrăcat cu un tricou alb pe scrie cu negru Ilyescu. Tricoul este un cadou pentru PDSR de la caricaturistul Mihai Stănescu.\n 11 iunie: Mădălin Voicu, liderul romilor, a declarat că nu va fi liniște în București dacă Victor Ciorbea va fi ales primar, deoarece romii îl doresc în această funcție pe Ilie Năstase, iar cu Victor Ciorbea nu vor colabora.\n 12 iunie: Curtea Supremă de Justiție îl pune în libertate, după 1 an și jumătate de detenție, pe Ion Stoica, fostul patron al jocului „Caritas“. Curtea îl scoate de sub acuzația de bancrută frauduloasă și îl condamnă la un an și jumătate închisoare pentru fals intelectual, dar, constatând că acesta și-a ispășit deja pedeapsa, îl eliberează.\n 16 iunie: Al doilea tur al alegerilor locale în România. Alegătorii se prezintă la urne acolo unde candidații pentru posturile de primari n-au obțint majoritatea absolută la primul tur de scrutin (municipiul București plus alte 49 de municipii) și unde participarea la vot a fost mai mică decât jumătate (16 municipii). \n 17 iunie: Biroul Electoral Central al municipiului București comunică că prezența la vot a fost de 53,79% și câștigătorul postului de Primar General al Capitalei este candidatul CDR, Victor Ciorbea, pentru care au votat 56,74% dintre alegători. Contracandidatul său, susținut de PDSR, Ilie Năstase, a obținut 43,26% din voturi. Posturile de primari ai sectoarelor Capitalei au fost câștigate de candidații CDR, cu excepția sectorului 1 unde a ieșit învingător independentul George Pădure (55,77% din voturi).\n 30 iunie: Echipa națională de fotbal a Germaniei învinge echipa națională de fotbal a Cehiei cu scorul de 2-1 și câștigă Euro 1996.\n\nIulie \n 5 iulie: Banca Națională a României a hotărât să trimită instanței judecătorești situația financiară a băncilor Dacia Felix și Credit Bank pentru a se hotărî lichidarea sau redresarea acestora. Sunt primele bănci mari în faliment și cu președinți arestați.\n 5 iulie: Oaia Dolly, primul mamifer clonat din celule adulte, s-a născut la Roslin Institute în Midlothian, Scoția. Dolly a murit pe 14 februarie 2003.\n 8 iulie: Martina Hingis devine cea mai tânără persoană (15 ani și 282 zile) din istoria Wimbledonului care câștigă turneul la dublu femei.\n 11 iulie: Ziarul Evenimentul zilei publică lista celor șapte care au împrumutat de la băncile Dacia Felix și Credit Bank uitând să mai dea înapoi, suma de 1.570,9 miliarde lei, aducându-le în pragul falimentului. Printre aceștia: Sever Mureșan - 1.178 miliarde lei și Ilie Alexandru - 20,9 miliarde lei.\n 19 iulie: Jocurile Olimpice de vară de la Atlanta, Georgia, SUA, sunt deschise de președintele Bill Clinton. România se clasează pe locul 14, cu patru medalii de aur, patru de argint și șase de bronz.\n 19 iulie: Unul dintre motivele pentru care mai mulți congresmeni americani au pledat pentru a se amâna acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate, pe bază permanentă României, a fost acela că în anul electoral 1996 forțele politice din România pot folosi acest succes al politicii externe pentru a câștiga capital electoral și a influența rezultatele alegerilor. Mircea Geoană, ambasadorul României în Statele Unite a transmis însă americanilor promisiunea oficialităților de la București că acest lucru nu se va întâmpla. Legea a fost votată de Senatul american.\n 20 iulie: Adrian Păunescu, candidatul PSM la Președinția țării, este primul care își începe campania electorală, printr-un miting la Craiova, în compania cenaclului „Totuși iubirea”. A promis că va asigura dreptul la muncă pentru toți, un salariu mediu de 200 dolari, 300.000 de apartamente noi construite în 4 ani, 600.000 de noi locuri de muncă, etc.\n 22 iulie: Ion Iliescu declară că întârzierea acordării clauzei s-a datorat și unor oameni politici ai Opoziției care au făcut propagandă, în străinătate, împotriva acordării clauzei și că Emil Constantinescu, deși a fost în America, n-a făcut nimic pentru ca România să primească clauza. Nicolae Văcăroiu a precizat și el că obținerea clauzei este un succes al guvernării sale. \n 22 iulie: În incinta Camerei Reprezentanților a Congresului Statelor Unite a avut loc o conferință de presă la care au fost făcute publice două scrisori ale unor congresmeni americani. Președintele Comisiei de Securitate și Cooperare în Europa îi transmite lui Ion Iliescu dezamăgirea sa provocată de atitudinea șefului statului român și a primului-ministru care au încălcat promisiunea de a nu folosi acordarea clauzei în luptele electorale. A doua scrisoare este adresată lui Emil Constantinescu în care se precizează „Din discuțiile anterioare purtate cu dvs. știam că nu sunteți împotriva acordării clauzei pentru România și acesta a fost un motiv important pentru care am votat legea“. Anumiți congresmeni intervin pe lângă președintele Clinton pentru ca acesta să nu promulge legea prin care se acordă clauza României.\n 24 iulie: Ion Iliescu îi invită la Cotroceni pe Emil Constantinescu și Petre Roman și reușește să-i convingă să semneze împreună o declarație în care s-a consemnat: clauza „a fost acordată României și poporului român și este, deopotrivă, rezultatul demersurilor oficialităților și ale forțelor politice de opoziție. Iliescu este numit de presă Hopa-Ionică.\n 27 iulie: O bombă a explodat la Jocurile Olimpice de la Atlanta, SUA, unde o persoană a murit si alte 111 au fost rănite.\n 31 iulie: Se dă publicității un sondj CURS inițiat de Fundația Soros pentru o Societate Deschisă cu următoarele rezultate: CDR - 33%; PDSR - 29%; USD - 12%; UDMR - 6%; PSM - 4%; PRM - 4%; PUNR - 4%; PAC- 3%; PDAR - 2%; PL’93 - 2%; PS - 1% iar pentru președinție: Ion Iliescu - 33%; Emil Constantinescu - 23%; Petre Roman - 16%; Corneliu Vadim Tudor - 3%; Gheorghe Funar - 2%; Adrian Păunescu - 1%; Alte personalități - 3%; Nu știu - 19%.\n\nAugust \n 1 august: A intrat în vigoare, în mod oficial, programul efectiv de Parteneriat Individualizat România - NATO.\n 3 august: Președintele Statelor Unite, Bill Clinton, a semnat legea prin care se acordă clauza națiunii celei mai favorizate pentru România, în regim permanent. Președintele american a sublinit că s-a acordat clauza pentru progresele înregistrate de România pe drumul reformelor democratice.\n 6 august: NASA anunță că meteoritul ALH 84001, care provine de pe Marte, conține forme de viață primitivă, s-au descoperit substanțe minerale care de obicei, pe Terra, sunt de origine biologică.\n 28 august: La Palatul Copiilor din Capitală are loc lansarea oficială a candidaturii lui Ion Iliescu pentru un nou mandat prezidențial.\n\nSeptembrie \n 13 septembrie: Rapper-ul american, 2Pac (Tupac Shakur), moare, după ce fusese împușcat în Las Vegas cu 6 zile în urmă.\n 16 septembrie: Semnarea Tratatului de la Timișoara de prietenie și bună vecinătate între România și Republica Ungară.\n 27 septembrie: Conflictul din Afganistan. Talibanii cuceresc Kabulul, îl execută pe președintele Najibullah și instaurează un „sistem islamic complet”; închid școlile pentru fete, interzic femeilor să lucreze și stabilesc pedepse islamice.\n\nOctombrie \n 2 octombrie: Senatul a adopta (88 voturi pentru, 2 abțineri, 6 voturi împotrivă) proiectul de Lege privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și unor persoane cu funcții de conducere. Această lege îi obligă pe cei vizați să depună la începutul și la sfârșitul fiecărui mandat declarații amănunțite în legătură cu averea lor și a familiilor lor.\n 3 octombrie: S-a încheiat termenul de depunere la BEC a candidaturilor pentru Președinția României. S-au înregistrat 16 candidaturi: Ion Iliescu (PDSR), Constantin Niculescu (Partidul Național al Automobiliștilor), Adrian Păunescu (PSM.), Emil Constantinescu (CDR.), Constantin Mudava (independent), Tudor Mohora (PS), Corneliu Vadim Tudor (PRM), Gyorgy Frunda (UDMR), Gheorghe Funar (PUNR), Nicolae Manolescu (ANL), Petre Roman (USD), Ioan Pop De Popa (UNC), Radu Câmpeanu (ANLE), Nuțu Anghelina (independent), Nicolae Militaru (independent), George Muntean (Partidul Pensionarilor).\n 11 octombrie: Postul de televiziune Antena 1 publică un sondaj coordonat de șeful catedrei de statistică de la A.S.E.: Emil Constantinescu -31,7%; Petre Roman - 28,2%; Ion Iliescu - 24,2%; Corneliu Vadim Tudor - 4,4%; Gheorghe Funar -2,8%; Nicolae Manolescu - 2,3%; Ioan Pop De Popa - 2,2%; Gyorgy Frunda - 1,2%; Tudor Mohora - 1,1%; Adrian Păunescu -1,1%.\n 19 octombrie: Un alt sondaj efectuat de IMAS la comanda ProTV arată următoarele rezultate: Ion Iliescu - 31,9%; Emil Constantinescu - 27,2%; Petre Roman - 21,9%; Gyorgy Frunda - 5%, Corneliu Vadim Tudor - 3,2%; Gheorghe Funar - 2,2%; Ioan Pop De Popa - 2%; Nicolae Manolescu - 1,9%; Adrian Păunescu - 1,5%; Tudor Mohora - 1,2%; Radu Câmpeanu - 1%.\n 13 octombrie: Damon Hill câștigă singurul său titlu mondial la Formula 1.\n 22 octombrie: Sever Mureșan, omul de afaceri care datorează băncii Dacia Felix aproape 1.200 miliarde de lei, a fost audiat la Direcția Cercetări Penale a Inspectoratului General al Poliției.\n 28 octombrie: Palatul Camerei Deputaților este trecut de guvernul Văcăroiu (PSDR) în administrarea Bisericii Ortodoxe Române.\n\nNoiembrie \n 3 noiembrie: Alegeri prezidențiale în România. În primul scrutin, Ion Iliescu conduce cu 32,25%, este urmat de Emil Constantinescu cu scorul de 28,22%, care se califică pentru turul al doilea.\n 5 noiembrie: Realegerea democratului William \"Bill\" Jefferson Clinton ca președinte al Statelor Unite contra republicanului Robert Dole și a independentului Ross Perot cu 47% din voturi (45% absență la vot).\n\n 12 noiembrie: Coliziunea dintre un Boeing 747 cu destinația New Delhi, India și un avion cazac IL-76 s-a soldat cu decesul a 349 de pasageri.\n 16 noiembrie: Microsoft intră în industria de telefoane mobile lansând Windows CE.\n 17 noiembrie: S-a desfășurat al 2-lea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din România, câștigate de Emil Constantinescu, președintele CDR, cu 54,41% din voturi, contracandidatul său, Ion Iliescu, obținând 45,59%. \n 22 noiembrie: Cu 7 zile înante de terminarea mandatului de președinte al României, Ion Iliescu grațiază câțiva foști membri ai C.P.Ex. al PCR: Lina Ciobanu, Nicolae Constantin, Constantin Olteanu, Gheorghe Oprea, Gheorghe Pană și Dumitru Popescu.\n 22 noiembrie: Admiterea Poloniei în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică.\n 23 noiembrie: Un avion etiopian de tip Boeing 767 cu 127 de pasageri la bord este deturnat. În lipsă de combustibil, se prăbușește în Oceanul Indian.\n 27 noiembrie: Petre Roman este ales prin vot secret (87 voturi pentru, 52 împotrivă) președinte al Senatului avându-l drept contracandidat pe Teodor Meleșcanu iar Ion Diaconescu este ales președinte al Camerei Deputaților (207 voturi pentru, 114 împotrivă) avându-l drept contracandidat pe Adrian Năstase. \n 29 noiembrie: Emil Constantinescu a devenit al 3-lea Președinte al României, prin depunerea jurământului constituțional în fața camerelor reunite ale Parlamentului.\n\nDecembrie \n 4 decembrie: A fost inaugurată filiala din România a companiei Microsoft.\n 12 decembrie: La Palatul Cotroceni, prim-ministrul Victor Ciorbea, și miniștrii cabinetului său, depun jurământul în fața președintelui României, Emil Constantinescu.\n 13 decembrie: Liderii Uniunii Europene au prezentat design-ul bancnotelor EURO.\n 13 decembrie: Kofi Annan a devenit secretar general al ONU.\n\nNedatate \n martie: Se lansează serialul american de animație Laboratorul lui Dexter, creat de Genndy Tartakovsky.\niulie: Mars Pathfinder. Prima navă spațială lansată de NASA, care asolizează pe Marte.\nGellu Naum publică volumul de proză Întrebătorul.\nHoria Roman Patapievici publică volumul Politice.\n Andrei Pleșu publică Chipuri și măști ale tranziției.\n Pelicula Inimă neînfricată primește Premiul Oscar pentru cel mai bun film.\n Se înființează rețeaua TV prin cablu Al-Jazeera, de limbă arabă, în Qatar.\n\nNașteri\n\nIanuarie \n 1 ianuarie: Mahmoud Dahoud, fotbalist german\n 1 ianuarie: Stunna 4 Vegas, trap rapper si cantaret hip hop american\n 4 ianuarie: Jasmine Paolini, jucătoare de tenis italiană\n 5 ianuarie: Max Baldry, actor britanic\n 7 ianuarie: Fu Yuanhui, înotătoare chineză\n 9 ianuarie: Oana Gregory, actriță americană\n 11 ianuarie: Leroy Sané, fotbalist german (atacant)\n 11 ianuarie: Holy Molly, cântăreață, compozitoare și actriță română\n 15 ianuarie: Dove Cameron, actriță și cântăreață americană\n 16 ianuarie: Jennie Kim, cântăreață sud-coreeană\n16 ianuarie: Andreea Voicu, fotbalistă română\n 19 ianuarie: Lyes Houri, fotbalist francez\n 21 ianuarie: Marco Asensio Willemsen, fotbalist spaniol\n 24 ianuarie: Patrik Schick, fotbalist ceh (atacant)\n 25 ianuarie: Adama Traoré Diarra, fotbalist spaniol\n 27 ianuarie: Szilárd Vereș, fotbalist român de etnie maghiară\n 27 ianuarie: Szilárd Veres, fotbalist român\n\nFebruarie \n 1 februarie: Dionne Bromfield, cântăreață britanică\n 4 februarie: iRaphahell, YouTuber român\n 6 februarie: Silviu Nicolae Balaure, fotbalist român\n 7 februarie: Manon Brunet, scrimeră franceză\n 9 februarie: Kelli Berglund, actriță și cântăreață americană\n 10 februarie: Robert Vișoiu, pilot român de curse\n 11 februarie: Daniil Medvedev, jucător rus de tenis\n11 februarie: Lucas Torreira (Lucas Sebastián Torreira Di Pascua), fotbalist uruguayan\n 14 februarie: Lucas Hernández (Lucas François Bernard Hernánde), fotbalist francezo-spaniol\n 20 februarie: Mabel (n. Mabel Alabama Pearl McVey), cântăreață și compozitoare britanică\n 20 februarie: Mabel, cântăreață și compozitoare britanică\n 21 februarie: Sophie Turner, actriță britanică\n 28 februarie: Karsten Warholm, atlet norvegian\n\nMartie \n 6 martie: Timo Werner, fotbalist german (atacant)\n 18 martie: Adrián Rus, fotbalist român\n 19 martie: Alexandru Tudorie, fotbalist român (atacant)\n 20 martie: Russ Millions, rapper de drill din Regatul Unit\n 21 martie: Vlad Olteanu, fotbalist român\n 22 martie: Ionuț Constantin Panțîru, fotbalist român\n 23 martie: Alexander Albon, pilot de curse thailandez\n 24 martie: Valentino Lando Lazaro, fotbalist austriac\n 28 martie: Benjamin Pavard, fotbalist francez\n 31 martie: Kira Hagi, actriță română\n\nAprilie \n 2 aprilie: André Onana Onana, fotbalist camerunez (portar)\n 3 aprilie: Fabián Ruiz, fotbalist spaniol\n 8 aprilie: Florentina Iusco, atletă română\n 8 aprilie: George Alexandru Pușcaș, fotbalist român (atacant)\n 8 aprilie: Florentina Iusco, atletă română\n 8 aprilie: Raul Constantin Dobre, bober român\n 9 aprilie: Rron Broja, fotbalist albanez\n 9 aprilie: Giovani Lo Celso, fotbalist argentinian\n 10 aprilie: Andreas Christensen (Andreas Bødtker Christensen), fotbalist danez\n 10 aprilie: Cristina Laslo, handbalistă română\n 10 aprilie: Loïc Nottet, cântăreț belgian\n 10 aprilie: Thanasi Kokkinakis, jucător de tenis australian\n 11 aprilie: Dele Alli (Bamidele Jermaine Alli), fotbalist englez\n 12 aprilie: Jan Kacper Bednarek, fotbalist polonez\n 12 aprilie: Matteo Berrettini, jucător italian de tenis\n 13 aprilie: Marko Grujić, fotbalist sârb\n 14 aprilie: Abigail Breslin, actriță americană\n 16 aprilie: Kento Misao, fotbalist japonez\n 18 aprilie: Ioana Ducu, jucătoare română de tenis\n 24 aprilie: Ashleigh Barty, jucătoare australiană de tenis\n 25 aprilie: Allisyn Ashley Arm, actriță americană\n 25 aprilie: Ionuț Nedelcearu, fotbalist român\n 26 aprilie: Constantin Radu, canotor român\n\nMai \n 5 mai: Mayar Sherif, jucătoare de tenis egipteană\n 8 mai: 6ix9ine, rapper și cântăreț american\n 9 mai: Noah Centineo, actor american\n9 mai: Florin Ștefan, fotbalist român\n 12 mai: Moa Mua Maliepo, rugbist român\n 12 mai: Kostas Tsimikas, fotbalist grec\n 14 mai: Martin Garrix, DJ și producător de muzică neerlandez\n14 mai: Filip Lesniak, fotbalist slovac\n 16 mai: George Mareș, fotbalist român (atacant)\n 17 mai: Ryan Ochoa, actor american\n 21 mai: Karen Hacianov, jucător rus de tenis\n 21 mai: Karen Hacianov, jucător de tenis rus\n 23 mai: Răzvan Gabriel Marin, fotbalist român\n 23 mai: Çağlar Söyüncü, fotbalist turc\n 27 mai: Kim Jae-hwan, cântăreț sud-coreean\n 30 mai: Aleksandr Golovin, fotbalist rus\n 30 mai: Beatriz Haddad Maia, jucătoare de tenis braziliană\n\nIunie \n 1 iunie: Tom Holland (n. Thomas Stanley Holland), actor și dansator britanic\n 1 iunie: Călin-Constantin Balabașciuc, politician\n 12 iunie: Albertina Kassoma, handbalist angolez\n 13 iunie: Kingsley Junior Coman, fotbalist francez\n 18 iunie: Cătălin Căbuz, fotbalist român (portar)\n 18 iunie: Alen Halilović, fotbalist croat\n 19 iunie: Larisa Iordache, sportivă română (gimnastică artistică)\n 21 iunie: Andrei Radu, fotbalist român\n 21 iunie: Paul Iacob, fotbalist român\n 24 iunie: Duki (Mauro Ezequiel Lombardo), rapper argentinian\n 26 iunie: Diana Belbiță, luptătoare română\n 28 iunie: Donna Vekić, jucătoare croată de tenis\n 28 iunie: Milot Rashica, fotbalist kosovar\n\nIulie \n\n 1 iulie: Adelina Sotnikova, sportivă rusă (patinaj artistic)\n 2 iulie: Tallon Griekspoor, jucător de tenis olandez\n 3 iulie: Kendji Girac, cântăreț francez\n 5 iulie: Iuliana Popa, canotoare română\n 6 iulie: Kristal Abazaj, fotbalist albanez (atacant)\n 11 iulie: Andrija Živković, fotbalist sârb\n 12 iulie: Constantin Adam, canotor român\n 20 iulie: Joey Bragg, actor american\n 23 iulie: David Dobrik, YouTuber slovac\n 25 iulie: Filippo Ganna, ciclist italian\n 26 iulie: Koya Kitagawa, fotbalist japonez\n 28 iulie: Lee In Sung, actor sud-coreean\n 28 iulie: Lee In-sung, actor sud-coreean\n 28 iulie: Harriet Dart, jucătoare de tenis britanică\n 31 iulie: Blake Michael, actor și muzician american\n\nAugust \n 3 august: Maria Boldor, scrimeră română\n 5 august: Cho Seung-youn, cântăreț sud-coreean\n 5 august: Daichi Kamada, fotbalist japonez\n 7 august: Dani Ceballos (Daniel Ceballos Fernández), fotbalist spaniol\n 12 august: Răzvan Cătălin Began, fotbalist român (portar)\n12 august: Arthur Melo (Arthur Henrique Ramos de Oliveira Melo), fotbalist brazilian\n 13 august: Saša Lukić, fotbalist sârb\n 21 august: Karolína Muchová, jucătoare de tenis cehă\n 23 august: Yosuke Ideguchi, fotbalist japonez\n 31 august: Fabio Jakobsen, ciclist olandez\n\nSeptembrie \n 1 septembrie: Zendaya (Zendaya Maree Stoermer Coleman), actriță, dansatoare, fotomodel și cântăreață americană\n 3 septembrie: Joy (Soo-young Park), cântăreță sud-coreeană\n 3 septembrie: Joy, cântăreță sud-coreeană\n 5 septembrie: Robert Dumitru Răducanu, fotbalist român (atacant)\n 9 septembrie: Bersant Edvar Celina, fotbalist albanez (atacant)\n 13 septembrie: Roberto Alecsandru, fotbalist român\n13 septembrie: Lili Reinhart (Lili Pauline Reinhart), actriță americană de film\n 15 septembrie: Mălina Călugăreanu, scrimeră română\n 16 septembrie: Abigail Breslin, actriță americană\n 17 septembrie: Duje Ćaleta-Car, fotbalist croat\n 17 septembrie: Olivia Addams, cântăreață, compozitoare, producător muzical, YouTuber și TikToker din România\n 23 septembrie: Lee Hi (Ha-yi Lee), cântăreață sud-coreeană\n 24 septembrie: Cristina Ciobănașu, cântăreață și actriță română\n 28 septembrie: Gabriel Debeljuh, fotbalist\n 30 septembrie: Ardian Ilmi Ismajli, fotbalist din Kosovo\n\nOctombrie \n 8 octombrie: Sara Sorribes Tormo, jucătoare de tenis spaniolă\n 8 octombrie: Malcom Edjouma, fotbalist francez\n 11 octombrie: Rhea Ripley, luptătoare profesionistă de wrestling australiană\n 14 octombrie: Kwon Oh Min, actor sud-coreean\n 14 octombrie: Kwon Oh-min, actor sud-coreean\n 17 octombrie: Lewis Capaldi, cântăreț și compozitor scoțian\n 22 octombrie: B.I (Kim Han-Bin), rapper sud-coreean\n24 octombrie: Océane Dodin, jucătoare franceză de tenis\n 31 octombrie: Leonid Carp, canoist român\n\nNoiembrie \n\n 1 noiembrie: Lil Peep (n. Gustav Elijah Åhr), rapper american (d. 2017)\n 2 noiembrie: Jana Fett, jucătoare croată de tenis\n 7 noiembrie: Lorde, cântăreață neozeelandeză\n 14 noiembrie: Borna Ćorić, jucător croat de tenis\n 19 noiembrie: Chonnasorn Sajakul, cântăreață thailandeză\n 29 noiembrie: Gonçalo Guedes, fotbalist portughez\n\nDecembrie \n 4 decembrie: Diogo Jota, fotbalist portughez\n 8 decembrie: Scott McTominay, fotbalist scoțian\n 10 decembrie: Kang Daniel, cântăreț sud-coreean\n 10 decembrie: Jonas Vingegaard, ciclist danez\n 11 decembrie: Jack Griffo, actor american\n 16 decembrie: Sergio Reguilón Rodriguez, fotbalist spaniol\n 17 decembrie: Hermina Stoicănescu, handbalistă română\n 21 decembrie: Cristian Radu, bober și atlet român\n 23 decembrie: Eden (Jonathon Ng), cântăreț, producător și compozitor irlandez de muzică electronică\n 23 decembrie: Eden, cântăreț, producător și compozitor irlandez de muzică elctronică\n 28 decembrie: Tanguy Ndombélé Alvaro, fotbalist francez\n 28 decembrie: Tanguy Ndombele, fotbalist francez\n\nDecese \n 2 ianuarie: Efua Theodora Sutherland, scriitoare ghaneză (n. 1924)\n 5 ianuarie: Tadashi Iijima, poet japonez (n. 1902)\n\n 7 ianuarie: Károly Grósz, 65 ani, politician maghiar (n. 1930)\n 7 ianuarie: Bienvenido Santos, 84 ani, romancier filipinez (n. 1911)\n\n 8 ianuarie: François Mitterrand, 79 ani, avocat și politician francez, președinte al Franței (1981-1995), (n. 1916)\n 17 ianuarie: Barbara Jordan, 59 ani, politiciană americană (n. 1936)\n 26 ianuarie: Maria Fotino, 82 ani, pianistă română (n. 1913)\n 27 ianuarie: Eugenija Šimkūnaitė, 75 ani, botanistă lituaniană (n. 1920)\n 29 ianuarie: Marian Hudac, 61 ani, actor de comedie român (n. 1934)\n 29 ianuarie: Jamie Uys (Johannes Jacobus Uys), 74 ani, regizor de film sud-african (n. 1921)\n 2 februarie: Gene Kelly (Eugene Curran Kelly), 83 ani, actor, cântăreț, coregraf, dansator, producător de film și regizor american (n. 1912)\n 5 februarie: Hideo Oguni, 91 ani, scenarist japonez (n. 1904)\n 7 februarie: Robert, Arhiduce de Austria-Este, 80 ani, al doilea fiu al împăratului Carol I al Austriei (n. 1915)\n 12 februarie: Ryōtarō Shiba (n. Teiichi Fukuda), 72 ani, scriitor japonez (n. 1923)\n 13 februarie: Martin Balsam, actor american (n. 1919)\n 15 februarie: Brúnó Straub (Brúnó Ferenc Straub), 82 ani, politician maghiar (n. 1914)\n 17 februarie: Hervé Bazin (Jean Pierre Marie Hervé-Bazin), 84 ani, scriitor francez (n. 1911)\n 18 februarie: Ioan Jak Rene Juvara, 83 ani, medic român (n. 1913)\n 21 februarie: H. L. Gold (Horace Leonard Gold), 81 ani, scriitor american de literatură SF (n. 1914)\n 2 martie: Naseem Hijazi (n. Sharīf Husain), 81 ani, scriitor pakistanez (n. 1914)\n 3 martie: Léo Malet, 86 ani, scriitor francez (n. 1909)\n 9 martie: Alberto Pellegrino, 65 ani, scrimer italian (n. 1930) \n 19 martie: Gheorghe Eșanu, 68 ani, solist de operă (bariton) din Republica Moldova (n. 1927)\n 19 martie: Walter Sullivan (Walter Seager Sullivan, Jr), 78 ani, jurnalist american (n. 1918)\n 19 martie: Walter Sullivan, jurnalist american (n. 1918)\n 20 martie: Ioanid Romanescu (n. Valentin Tudose), 58 ani, poet român (n. 1937)\n 26 martie: Edmund Muskie, 81 ani, politician american (n. 1914)\n 1 aprilie: Alexandru Diordiță, politician moldovean sovietic (n. 1911)\n 5 aprilie: Gerry L'Estrange, 78 ani, politician irlandez (n. 1917)\n 13 aprilie: Vjekoslav Kaleb, 90 ani, scriitor croat (n. 1905)\n 13 martie: Krzysztof Kieślowski, 54 ani, regizor de film și scenarist polonez (n. 1941)\n 13 martie: Valerian Zaharia, episcop al Bisericii Ortodoxe Române (n. 1905)\n 17 martie: René Clément, 82 ani, regizor de film și scenarist francez (n. 1913)\n 18 martie: Odysseas Elytis, poet grec (n. 1911)\n 22 aprilie: Mircea Ciobanu (n. Mircea Sandu), 55 ani, poet, prozator și eseist român (n. 1940)\n 24 aprilie: Rafael Orozco (Rafael Orozco Flores), 50 ani, pianist spaniol (n. 1946)\n 24 aprilie: Frank Riley (aka Frank Rhylick), 80 ani, scriitor american (n. 1915)\n 29 aprilie: Mario David, actor francez (n. 1927)\n 30 aprilie: David Opatoshu (n. David Opatovsky), 78 ani, actor american (n. 1918)\n 8 mai: Serge Chermayeff (Serge Ivan Chermayeff), 95 ani, arhitect britanic (n. 1900)\n 21 mai: Christian de Chergé, 59 ani, călugăr algerian trapist (n. 1937)\n 25 mai: Guy Mazeline (Guy Marius Paul Mazeline), 96 ani, scriitor francez (n. 1900)\n 26 mai: Ovidiu Papadima, 87 ani, cronicar literar, eseist și istoric literar român (n. 1909)\n 29 mai: Antonín Mrkos, 78 ani, astronom ceh (n. 1918)\n 31 mai: Semion Șvarțburd, matematician rus (n. 1918)\n 3 iunie: Hideo Sakai, fotbalist japonez (n. 1909)\n\n 5 iunie: Vito Scotti, 78 ani, actor american (n. 1918)\n 9 iunie: Piotr Abraszewski, 90 ani, pictor polonez (n. 1905)\n 10 iunie: Jo Van Fleet, actriță de teatru, fim și de televiziune americană (n. 1915)\n 12 iunie: Adam Mularczyk, actor polonez (n. 1923)\n 15 iunie: Ella Fitzgerald (Ella Jane Fitzgerald), 79 ani, cântăreață americană de jazz (n. 1917)\n 23 iunie: Andreas Papandreou, 77 ani, politician grec, prim-ministru al Greciei (1981-1989 și 1993-1996), (n. 1919)\n 28 iunie: Isao Yamagata, 80 ani, actor japonez (n. 1915)\n 3 iulie: Mia Braia (Maria Braia), 84 ani, cântăreață română (n. 1911)\n 3 iulie: Barry Crump, 61 ani, scriitor neozeelandez (n. 1935)* 3 iulie: Barry Crump, 61 ani, scriitor neozeelandez (n. 1935)\n\n 8 iulie: Albrecht, Duce de Bavaria (n. Albrecht Luitpold Ferdinand Michael), 91 ani (n. 1922)\n 10 iulie: Eno Raud, 68 ani, scriitor estonian (n. 1928)\n 16 iulie: Nicolae Haralambie Carandino, 90 ani, scriitor și cronicar dramatic român (n. 1905)\n 19 iulie: David Nicolson, 73 ani, politician britanic (n. 1922)\n 30 iulie: Claudette Colbert, actriță francezo-americană (n. 1903)\n 31 iulie: Ricardo Molinari (Ricardo Eufemio Molinari), 98 ani, scriitor argentinian (n. 1898)\n 1 august: Tadeusz Reichstein, 99 ani, chimist polonez laureat al Premiului Nobel (1950), (n. 1897)\n 1 august: Frida Boccara, cântăreață franceză (n. 1940)\n 2 august: Obdulio Varela, fotbalist uruguayan (n. 1917)\n 11 august: Baba Vanga, prezicătoare oarbă bulgară (n. 1911)\n 13 august: Willi Heeks, 74 ani, pilot german de Formula 1 (n. 1922)\n 14 august: Sergiu Celibidache, 84 ani, dirijor și compozitor român (n. 1912)\n 19 august: Holdemar Menezes, 74 ani, scriitor brazilian (n. 1921)\n 20 august: Dora Massini, 88 ani, soprană ucraineană (n. 1907)\n 25 august: Suzana Gâdea, 77 ani, comunistă română (n. 1919)\n 27 august: Yair Rosenblum, 51 ani, compozitor israelian (n. 1944)\n 1 septembrie: Ion Oblemenco, 51 ani, fotbalist (atacant) român (n. 1945)\n 2 septembrie: Edmond Nicolau, 74 ani, inginer, cibernetician, eseist român (n. 1922)\n 2 septembrie: Kenneth Stewart, 71 ani, politician britanic (n. 1925)\n 5 septembrie: Rafael Benshalom (n. Rafael Friedl), 76 ani, diplomat israelian, originar din Transilvania (n. 1920)\n 6 septembrie: Ion Dumitrescu, 83 ani, compozitor român (n. 1913)\n 6 septembrie: Ion Dumitrescu, compozitor român (n. 1913)\n 11 septembrie: Koichi Oita, 82 ani, fotbalist japonez (n. 1914)\n 13 septembrie: Tupac Shakur (n. Lesane Parish Crooks), 25 ani, rapper și actor american (n. 1971)\n 19 septembrie: Ștefan Mihăilescu-Brăila, 71 ani, actor român de film și teatru (n. 1925)\n 19 septembrie: Edilberto K. Tiempo (Edilberto Kaindong Tiempo), 82 ani, scriitor filipinez (n. 1913)\n 19 septembrie: Gustav Gündisch, 89 ani, istoric german (n. 1907)\n 25 septembrie: Nicu Ceaușescu, 45 ani, comunist român, fiul lui Nicolae Ceaușescu (n. 1951)\n 1 octombrie: Alexandru Andrițoiu, 66 ani, poet român (n. 1929)\n 4 octombrie: Masaki Kobayashi, 80 ani, regizor japonez de film (n. 1916)\n 4 octombrie: Aurel Leon, 85 ani, jurnalist român (n. 1911)\n 11 octombrie: Lars Ahlfors, 89 ani, matematician finlandez (n. 1907)\n 11 octombrie: William Vickrey, economist canadian (n. 1914)\n 12 octombrie: René Lacoste, 92 ani, jucător francez de tenis și producător de vestimentație sportivă (n. 1904)\n 21 octombrie: Oleg Danovski, 79 ani, balerin și coregraf român (n. 1917)\n 24 octombrie: Romica Puceanu (n. Rada Puceanu), 68 ani, solistă de muzică lăutărească de etnie romă (n. 1927)\n 25 octombrie: Ennio De Giorgi, 68 ani, matematician italian (n. 1928)\n 26 octombrie: Vladimir Juravle (n. Vladimir Gheorghiu), 55 ani, actor român de teatru și film (n. 1941)\n 27 octombrie: Charlotte Jay (n. Geraldine Halls), 76 ani, scriitoare australiană (n. 1919)\n 30 octombrie: Constantin Crișan, 56 ani, scriitor român (n. 1939)\n 30 octombrie: John Young, 80 ani, actor britanic (n. 1916)\n 30 octombrie: John Young, actor britanic (n. 1916)\n 3 noiembrie: Jean Bedel Bokassa, ofițer și președinte al Republicii Centrafricane, declarat împărat (n. 1921)\n 5 noiembrie: Dimităr Peev, scriitor bulgar (n. 1919)\n 7 decembrie: José Donoso (José Donoso Yáñez), 72 ani, scriitor chilian (n. 1924)\n 8 decembrie: Marin Sorescu, 60 ani, poet și dramaturg român, membru titular al Academiei Române (n. 1936)\n 12 decembrie: Ileana Predescu, actriță română (n. 1927)\n 13 decembrie: Cao Yu, 86 ani, scriitor chinez (n. 1910)\n 14 decembrie: Doina Cojocaru (n. Doina Petruța Cojocaru), 48 ani, handbalistă română (n. 1948)\n 14 decembrie: Nicole Valéry-Grossu (n. Nicoleta Valeria Bruteanu), 77 ani, jurnalistă română (n. 1919)\n 19 decembrie: Marcello Mastroianni (Marcello Vincenzo Domenico Mastroianni), 72 ani, actor italian (n. 1924)\n 20 decembrie: Carl Sagan (Carl Edward Sagan), 62 ani, astrofizician american, cosmolog, autor și știință educator (n. 1934)\n 23 decembrie: Infanta Maria Cristina a Spaniei (n. Doña María Cristina Teresa Alejandra María de Guadalupe María de la Concepción Ildefonsa Victoria Eugenia de Borbón y Battenberg), 85 ani (n. 1911)\n 27 decembrie: Nicolae Militaru, 71 ani, ofițer român (n. 1925)\n 30 decembrie: Q386349, actor american (n. 1943)\n\nPremii Nobel \n\n Fizică: David M. Lee, Douglas D. Osheroff, Robert C. Richardson (SUA)\n Chimie: Robert F. Curl, jr. (SUA), Sir Harold W. Kroto (UK), Richard E. Smalley (SUA)\n Medicină: Peter C. Doherty (Australia), Rolf M. Zinkernagel (Elveția)\n Literatură: Wislawa Szymborska (Polonia)\n Pace: Carlos Filipe Ximenes Belo, José Ramos-Horta (Timorul de Est)\n\nNote\n\n1996"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Spune-mi informații despre 1997."
},
{
"from": "assistant",
"value": "\n1997 (MCMXCVII) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de miercuri.\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n 7 ianuarie: Președintele Constantinescu a convocat într-o ședință extraordinară Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) cu scopul de a găsi acele căi de acțiune care să facă mai eficientă lupta împotriva corupției. Emil Constantinescu afirmă că atât corupția cât și crima organizată au atins un nivel care pune în pericol siguranța națională. A fost înființat Consiliul Național de Acțiune împotriva Corupției și Crimei Organizate. \n 10 ianuarie: Miron Cozma, liderului minerilor din Valea Jiului, a fost arestat pentru mineriada din septembrie 1991.\n 13 ianuarie: Emil Constantinescu face prima vizită oficială din mandatului său la Varșovia, la invitația președintelui Poloniei, Aleksander Kwaśniewski.\n 16 ianuarie: Victor Ciorbea prezintă, la primăria Capitalei, bilanțul celor 200 de zile cât a fost primar general. Viceprimarul Viorel Lis, a fost desemnat primar general interimar al Capitalei pentru 6 luni, după care, în urma alegerilor anticipate, urmează să fie desemnat un nou primar general al Capitalei.\n 20 ianuarie: Bill Clinton începe al doilea mandat ca președinte al Statelor Unite.\n 21 ianuarie: Ion Iliescu președintele PDSR critică noii guvernanți acuzându-i de „diletantism, lipsă de profesionalism și acțiuni brutale”. În ciuda acestora, anunță că PDSR va analiza posibilitatea realizării unui pact politic și social cu noua Putere.\n 22 ianuarie: Madeleine Albright devine prima femeie secretar de stat al Statelor Unite.\n 23 ianuarie: Guvernul elvețian anunță acordul privind crearea unui fond de ajutorare a victimelor Holocaustului.\n 27 ianuarie: În Burkina Faso a fost revizuită constituția adoptată la 11 iunie 1991.\n\nFebruarie \n 4 februarie: După o primă contestare a rezultatelor, președintele sârb, Slobodan Milošević, recunoaște victoria opoziției în alegerile din noiembrie 1996.\n 17 februarie: După numeroase amânări, guvernul Ciorbea anunță pachetul de măsuri de reformă și de protecție socială a populației. Se vor închide primele întreprinderi nerentabile, ceea ce provoacă proteste de stradă violente.\n 21 februarie: Începe vizita de două zile în România a președintelui francez Jacques Chirac, care a reafirmat susținerea Franței față de aderarea României „în primul val” al extinderii NATO, alături de Polonia, Ungaria și Republica Cehă.\n 21 februarie: Guvernul Ciorbea anulează actul prin care regelui Mihai îi fusese retrasă cetățenia română. O săptămână mai târziu fostul rege sosește în țară încheind un exil de 49 de ani.\n 22 februarie: La Roslin, Scoția, oamenii de știință anunță că o fost clonată o oaie pe nume Dolly, care s-a născut în iulie 1996. Cea mai faimoasă oaie din lume a trăit șase ani.\n 23 februarie: Pugilistul român Mihai Leu, a cucerit titlul mondial al categoriei semi-mijlocie, versiunea WBO, învingându-l la puncte pe Santiago Samaniego (Panama), într-un meci disputat la Hamburg. El devine primul boxer român care cucerește o centură cu diamante la box profesionist.\n 23 februarie: Are loc un incendiu la bordul navetei spațiale rusești Mir.\n 27 februarie: Divorțul devine legal în Irlanda.\n\nMartie \n 20 martie-23 martie: S-a desfășurat, la București, Forumul Crans Montana.\n 22 martie: Cometa Hale–Bopp, clasată printre primele opt ale secolului ca mărime și luminozitate, s-a aflat cel mai aproape de Pământ.\n 27 martie: Tara Lipinski, în vârstă de 14 ani devine cea mai tânără campioană a lumii la patinaj artistic.\n\nAprilie \n 13 aprilie: Americanul Tiger Woods, în vârstă de 21 ani, a devenit cel mai tânăr câștigător al turneului Masters de golf.\n 13 aprilie: Fostul suveran al României, Mihai I, începe un turneu neoficial în Olanda, Belgia, Norvegia, pentru a susține aderarea României la NATO.\n 30 aprilie: Virgil Măgureanu, directorul SRI, anunță ăn Parlament, odată cu Raportul de activitate al SRI, demisia sa din această funcție.\n\nMai \n 1 mai: Partidul Laburist obține cea mai mare victorie din ultimii 150 de ani în scrutinul legislativ de la 1 mai 1997, ajungând la putere pentru prima oară după 1979. Tony Blair este învestit oficial de către Regina Elisabeta a II–a cu formarea guvernului.\n 3 mai: După îndelungi discuții, România semnează la Kiev Tratatul de bună vecinătate cu Ucraina.\n 3 mai: Katrina and the Waves câștigă Eurovision 1997 pentru Marea Britanie cu piesa Love Shine A Light.\n 10 mai: Papa Ioan Paul al II-lea vizitează Libanul.\n 11 mai: Computerul IBM Deep Blue îl învinge pe Garry Kasparov. Este prima dată când un calculator învinge un campion mondial la șah.\n 12-13 mai: Președintele Băncii Mondiale face o vizită în România, primă vizită a unui președinte al Băncii Mondiale după 1977. La sfârșitul vizitei, Wolfensohn declară că apreciază „enormul progres realizat în ultimele cinci luni pe calea reformelor” și că Banca Mondială va acorda României împrumuturi de 805 milioane de dolari în loc de 500 de milioane cum anticipase guvernul.\n 16 mai: Președintele Republicii Democrate Congo, Mobutu Sese Seko, este exilat din Zair.\n 23 mai: Guvernul Ciorbea modifică prin Ordonanță de Urgență Legea administrației publice locale. Noutatea, contestată de opoziție, constă în dreptul minorităților de a folosi și limba maternă în administrația publică locală unde minoritarii totalizează cel puțin 20% din populație. \n 25-27 mai: Vizita oficială a președintelui Ungariei Árpád Göncz în România, prima după 25 de ani de când un președinte al Ungariei vizitează România.\n 26 mai: Parlamentul votează cu 381 voturi pentru și 11 împotrivă noul director al SRI, în persoana deputatului PNL, Costin Georgescu.\n\nIunie \n 20-22 iunie: La Denver, SUA, are loc Summitul G7 al celor mai puternic industrializate state. La discuția despre extinderea NATO de la Madrid pozițiile sunt: Statele Unite susține aderarea doar a Cehiei, Poloniei și Ungariei, în timp ce Franța, Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Grecia, Turcia, Luxemburg și Canada insistă pentru includerea pe lista admișilor pentru extinere și a României și Sloveniei.\n 30 iunie: Hong Kong revine sub suveranitatea Republicii Populare Chineze, la miezul nopții, după 156 de ani de administrație britanică.\n\nIulie \n 4 iulie: Nava spațială americană Pathfinder a aterizat pe Marte.\n 8 iulie: Liderii statelor membre NATO au căzut de acord să invite Polonia, Cehia și Ungaria să înceapă negocierile de aderare la Alianța Nord-Atlantică (NATO) în primul val. România și Slovenia au fost nominalizate drept principali candidați în momentul revizuirii procesului de extindere, în 1999.\n 9 iulie: Pugilistul american Mike Tyson a fost suspendat temporar din meciurile de box, ca pedeapsă pentru faptul că, înainte cu câteva zile, îl mușcase pe Evander Holyfield de ureche.\n 10 iulie: Președinții SUA și Franței, Bill Clinton și Jacques Chirac, au devenit cetățeni de onoare ai municipiului București.\n 11 iulie: Președintele Statelor Unite, Bill Clinton, a venit într-o vizită scurtă de 8 ore la București, ocazie cu care s-a lansat parteneriatul strategic bilateral româno-american. Clinton a fost al doilea președinte american în exercițiu, după Richard Nixon, care a vizitat România. Clinton și Constantinescu au mers în Piața Universității unde au fost întâmpinați de o mulțime impresionantă.\n 12-19 iulie: Președintele Emil Constantinescu, însoțit de o echipă de miniștri și oameni de afaceri, face o vizită în Japonia, unde se întâlnește cu premierul Hashimoto și cu împăratul Akihito. Guvernul japonez a acordat un împrumut de 194 milioane dolari României pentru proiecte de infrastructură, primul împrumut acordat unui stat din Europa de Est. De asemenea s-a acordat un împrumut nerambursabil de 500.000 dolari pentru refacerea Operei din Iași.\n 15 iulie: Slobodan Milošević este ales președinte al R. F. Iugoslavia. Este învestit în funcție pe 25 iulie.\n 16 iulie: Uniunea Europeană lansează un document care avizează începerea negocierilor de aderare la UE pentru cinci state central-europene: Polonia, Cehia, Ungaria, Estonia, Slovenia la care se adaugă Cipru. Celelalte state candidate – România, Bulgaria, Slovacia, Letonia, Lituania – trebuie să mai aștepte alte etape de evaluări care se vor face anual. \n 24 iulie: Generalul de divizie Ioan Talpeș își înaintează demisia din funcția de șef al Serviciului de Informații Externe (SIE).\n 30 iulie: Prin decret prezidențial, Cătălin Harnagea este numit la conducerea SIE.\n\nAugust \n 4 august: Jeanne Calment, cea mai longevivă persoană din lume, a murit la vârsta de 122 ani și 164 zile, la Arles, Franța.\n 7 august: La încheierea misiunii sale la București, negociatorul-șef al FMI declară că macrostabilizarea economică pe care România a realizat-o trebuie susținută de un ritm mai accelerat al reformelor, în primul rând prin privatizarea întreprinderilor industriale mari și mijlocii, mai ales a celor mari consumatoare de energie și care înregistrează pierderi. România va beneficia de eliberarea celei de a doua tranșe (86 milioane dolari) din împrumutul încheiat cu FMI.\n 7 august: Guvernul Ciorbea dă publicității încă o listă cu 17 societăți comerciale propuse pentru lichidare cu datorii de circa 2000 miliarde lei; în februarie dăduse publicității o listă cu 222 de societăți nerentabile, iar în iulie o listă cu 154 de societăți. \n 24 august: Președintele Fondului Proprietății de Stat (FPS), Sorin Dimitriu, declară că în ultimele opt luni, FPS a privatizat peste 1.100 de societăți comerciale, dintre care 140 mari și mijlocii. Alte 470 de societăți mari și mijlocii se află în diverse stadii de privatizare.\n 31 august: Prințesa Diana este dusă la spital după un accident de mașină petrecut la scurt timp după miezul nopții în tunelul Pont de l'Alma din Paris. A fost declarată decedată la ora 4 dimineața.\n\nSeptembrie \n 4 septembrie: Echipa feminină de gimnastică a României cucerește medalia de aur la Campionatele Mondiale, desfășurate la Lausanne, Elveția, ediția 33.\n 4 septembrie: Tribunalul București aprobă înființarea partidului Alianța pentru România (ApR), fondat din grupul disident desprins din PDSR: Teodor Meleșcanu, Mircea Coșea, Iosif Boda. În 2002 ApR a fuzionat cu Partidul Național Liberal..\n 6 septembrie: Guvernul Ciorbea emite mai multe acte normative necesare în procesul de restructurare din sectorul minier, oferind salarii compensatorii. Până la 10 septembrie au fost disponibilizate aproximativ 49.000 de persoane; pentru că numărul celor care cereau disponibilizarea creștea alarmant, peste o lună guvernul a modificat ordonanța, dispunând ca numărul de disponibilizări să fie stabilit de conducerile regiilor autonome sau ale societăților comerciale. \n 6 septembrie: La Westminster Abbey au loc funeraliile prințesei Diana, urmărite de peste 1 miliard de telespectatori din întreaga lume.\n 11 septembrie: Mircea Ciumara, ministrul finanțelor, declară în Senat că s-a identificat recent la Banca Agricolă o pierdere de 800 de miliarde lei, pe lângă cea de 2.700 de miliarde de lei, deja cunoscută. Conform lui Adrian Vasilescu, director al Direcției Comunicare din BNR, cauza stării critice a băncii este „excesul de intervenții birocratico-administratve din guvernarea anterioară”. Banca a acordat credite aprobate prin HG, legi și ordonanțe cu garanția statului; ulterior aceste credite n-au fost rambursate.\n 17 septembrie: Guvernul preia la datoria publică pierderi ale Bancorex în valoare de 5.000 miliarde de lei. Acestea au rezultat din importurile energetice făcute în 1996 de bancă, din rezervele sale valutare, pentru Compania Română de Petrol și Renel.\n 24 septembrie: Conferință de presă a președintele Emil Constantinescu care afirmă „În șapte ani avuția națională a fost jefuită și o parte importantă din economie – distrusă. (...) Mulți dintre cei care ne-au condus au fost orbiți de dorința câștigului rapid sau au acceptat această situație. Astăzi plătim cu toții prețul enorm al acestei orbiri”. A doua zi, fostul premier Nicolae Văcăroiu răspunde că de corupție se face vinovată actuala putere.\n\nOctombrie \n 8 octombrie: La București încep mitingurile de protest ale revoluționarilor, ca urmare a intenției guvernului Ciorbea de a restrânge privilegiile oferite de Lege doar la urmașii decedaților și la răniții în Revoluția din decembrie 1989. De asemenea, guvernul voia și eliminarea dobândirii nejustificate a certificatelor de revoluționar. 88 de revoluționari intră în greva foamei în Piața Revoluției. Dan Iosif împreună cu alți revoluționari se leagă cu lanțuri de gardul clădirii Senatului.\n 8 octombrie: A fost lansat Yahoo! Mail, un serviciu gratuit de poștă electronică.\n 26 octombrie: Jacques Villeneuve își câștigă singurul titlu mondial în Formula 1.\n 30 octombrie: Prim-ministrul Victor Ciorbea promite revoluționarilor aflați în greva foamei sau în fața Senatului să retragă din Parlament proiectul de modificare a legii până când o comisie va termina de analizat fiecare dosar de revoluționar pentru a elimina cazurile de impostură.\n\nNoiembrie \n 1 noiembrie: Ion Caramitru, ministrul Culturii, și-a înaintat demisia, motivând că nu poate fi de acord cu modul în care s-a cedat presiunii prin care revoluționarii conduși de Dan Iosif au încercat să-și mențină privilegii nemeritate. La propunerea prim-ministrului Caramitru a acceptat să rămână în funcție până la sfârșitul anului 1997. În ianuarie 1997, după întrevederi cu premierul, Ion Caramitru acceptă să rămână în funcție, renunțând la demisie.\n 11 noiembrie: Mary McAleese este aleasă cel de-al 8-lea președinte al Irlandei.\n\nDecembrie \n 11 decembrie: Este adoptat acordului privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, la Conferința ONU de la Kyoto, Japonia.\n 17 decembrie: A început să emită postul privat de televiziune „Prima TV”.\n 22 decembrie: După ce Adrian Severin afirmase cu câteva luni în urmă că la conducerea unor publicații și partide românești se află persoane în slujba unor servicii secrete străine, CSAT dă un comunicat pe baza rapoartelor SRI și SIE conform căruia „nu s-au găsit elemente de natură să susțină” afirmația acestuia.\n 23 decembrie: Adrian Severin își dă demisia din funcția de ministru de Externe. PD propune ca Andrei Pleșu să fie viitorul ministru de Externe.\n 29 decembrie: La cererea premierului Victor Ciorbea, Traian Băsescu, ministrul Transporturilor, își anunță demisia din funcție. Băsescu criticase în mass-media nesiguranța guvernului în aplicarea reformelor, ritmul lent al acestora și al adoptării legilor necesare reformelor, întârzierea privatizării și chiar proasta organizare a ședințelor de guvern.\n 30 decembrie: Generalii Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac sunt inculpați ca principali responsabili pentru organizarea represaliilor armatei a manifestațiilor anticomuniste de la Timișoara din decembrie 1989. Doi ani mai târziu vor fi condamnați la 15 ani de închisoare.\n\nNedatate \n\n Pelicula Pacientul englez primește Premiul Oscar pentru cel mai bun film.\n Stelian Tănase publică Anatomia mistificării. Procesul Noica-Pillat.\n\nArte, științe, literatură și filozofie \n\n29 august: Skynet declanșează un război nuclear între Statele Unite ale Americii și Rusia.\n\nNașteri\n\nIanuarie \n4 ianuarie: Andrei Ivan (Andrei Virgil Ivan), fotbalist român (atacant)\n 4 ianuarie: Răzvan Popa (Răzvan Ștefan Popa), fotbalist român\n 5 ianuarie: Jesús Vallejo (Jesús Vallejo Lázaro), fotbalist spaniol\n 7 ianuarie: Ayumi Ishida, cântăreață japoneză\n 9 ianuarie: Alin Manea (Alin Mihai Manea), fotbalist român\n 12 ianuarie: Andrei Burlacu, fotbalist român (atacant)\n 13 ianuarie: Egan Bernal, ciclist columbian\n 13 ianuarie: Luis Diaz (Luis Fernando Díaz Marulanda), fotbalist columbian\n 15 ianuarie: Valentina Zenere, actriță argentiniană\n 16 ianuarie: Azteca, (Andrew-Eduard Nedelcu), rapper român\n 16 ianuarie: Pau Torres (Pau Francisco Torres), fotbalist spaniol\n 17 ianuarie: Jake Paul (Jake Joseph Paul ), actor american\n 23 ianuarie: Shaheen Jafargholi, actor britanic\n 27 ianuarie: Ko Itakura, fotbalist japonez\n 29 ianuarie: Yusuf Yazıcı, fotbalist turc\n 31 ianuarie: Arnaut Groeneveld, fotbalist din Țările de Jos\n\nFebruarie \n 5 februarie: Tsuyoshi Watanabe, fotbalist japonez\n 7 februarie: Nicolò Barella, fotbalist italian\n 7 februarie: Anhelina Kalinina, jucătoare de tenis ucraineană\n10 februarie: Chloë Grace Moretz, actriță americană de film\n16 februarie: Dragoș Nedelcu (Dragoș Ionuț Nedelcu), fotbalist român\n25 februarie: Isabelle Fuhrman, actriță americană de film\n\nMartie \n2 martie: Becky G (n. Rebbeca Marie Gomez), actriță și cântăreață și compozitoare americană\n2 martie: Bogi (n. Dallos-Nyers Boglárka), cântăreață maghiară\n3 martie: Karla Camila Cabello Estrabao, cântăreață cubaneză\n21 martie: Martina Stoessel, actriță și cântăreață argentiniană\n29 martie: Arón Piper, actor germano-spaniol\n\nMai \n 7 mai: Daria Kasatkina, jucătoare de tenis rusă\n 9 mai: Alexandru Radu, fotbalist român (atacant)\n 9 mai: Patrick Petre (Patrick Mihai Petre), fotbalist român\n 10 mai: Richarlison (Richarlison de Andrade), fotbalist brazilian\n 12 mai: Frenkie de Jong, fotbalist din Țările de Jos\n 14 mai: Rúben Dias (Rúben dos Santos Gato Alves Dias), fotbalist portughez\n 15 mai: Ousmane Dembélé (Masour Ousmane Dembélé), fotbalist francez\n 15 mai: Dario Ivanovski, atlet macedonean\n 17 mai: Tommy Paul (Thomas Paul), jucător de tenis american\n 18 mai: Alejandro Rejón Huchin, poet mexican\n 24 mai: Theodor Botă (Theodor Constantin Botă), fotbalist român (atacant)\n 26 mai: Shunta Tanaka, fotbalist japonez\n 26 mai: Andrei Toader, aruncător de greutate român\n 27 mai: Anna Bondár, jucătoare de tenis maghiară\n28 mai: Ionuț Radu (Ionuț Andrei Radu), fotbalist român (portar)\n\nIunie \n\n 7 iunie: Aleksandra Vukajlović, handbalistă sârbă\n 8 iunie: Jeļena Ostapenko, jucătoare de tenis letonă\n 9 iunie: Dren Feka, fotbalist kosovar\n 11 iunie: Unai Simón Mendibil, fotbalist spaniol\n 12 iunie: Bianca Curmenț, handbalistă română\n17 iunie: KJ Apa (Keneti James Fitzgerald Apa), actor neozeelandez de film și TV\n21 iunie: Ferdinand Zvonimir Habsburg-Lothringen, fiul lui Karl von Habsburg, Șeful Casei de Habsburg-Lorena\n\nIulie \n8 iulie: Alexandru Cicâldău, fotbalist român\n11 iulie: Edward Sanda, cântăreț și producător muzical român\n22 iulie: Field Adrianus Cate, actor american de film\n\nAugust \n\n 4 august: Ekaterina Riabova, cântăreață rusă\n5 august: Adam Irigoyen, actor american de film\n8 august: Theo Rose (Theodora Maria Diaconu), cântăreață și actriță română\n9 august: Cristian Manea (Cristian Marian Manea), fotbalist român\n10 august: Kylie Jenner (Kylie Kristen Jenner), personalitate de televiziune, fotomodel, antreprenoare, personalitate social media și femeie de afaceri americană\n16 august: Greyson Chance (Greyson Michael Chance), cântăreț american de muzică pop rock și pianist\n\nOctombrie \n 2 octombrie: Rubi Rose (Rubi Rose Benton), cântăreță, textier și model american\n 4 octombrie: Nikola Vlašić, fotbalist croat\n 6 octombrie: Theo Hernández (Theodor Bernard François Hernandez), fotbalist francez\n8 octombrie: Bella Thorne (Annabella Avery Bella Thorne), fotomodel, cântăreață, actriță și regizoare americană\n16 octombrie: Naomi Osaka, jucătoare de tenis japoneză\n\nNoiembrie \n 6 noiembrie: Aliona Bolșova Zadoinov, jucătoare de tenis spaniolă\n 6 noiembrie: Elena-Gabriela Ruse, jucătoare de tenis română\n 7 noiembrie: Bradley de Nooijer, fotbalist din Țările de Jos\n15 noiembrie: Paula Batosa Gibert, jucătoare spaniolă de tenis\n\nDecembrie \n6 decembrie: Cătălin Caragea, cântăreț și compozitor, vocalist al trupei “7 Klase” (d. 2020)\n13 decembrie: Karmen (Silvia Claudia Simionescu), cântăreață română de muzică pop și R&B\n16 decembrie: Zara Larsson (Zara Maria Larsson), cântăreață și compozitoare suedeză\n19 decembrie: Arke (Dulea Liviu Valentin), cântăreț și compozitor român\n21 decembrie: Charlie Tahan (Charles Tahan), actor american de film\n\nDecese \n\n 5 ianuarie: Prințul Bertil, Duce de Halland (n. Bertil Gustaf Oskar Carl Eugén), 84 ani (n. 1912)\n 6 ianuarie: Teiichi Matsumaru, 87 ani, fotbalist japonez (n. 1909)\n 8 ianuarie: Melvin Calvin, 85 ani, chimist american, laureat al Premiului Nobel (1961), (n. 1911)\n 8 ianuarie: Phyllis Hartnoll, 90 ani, poetă britanică (n. 1906)\n17 ianuarie: Trần Dần, 70 ani, poet vietnamez (n. 1926)\n 17 ianuarie: Clyde William Tombaugh, 90 ani, astronom american (n. 1906)\n 17 ianuarie: Tran Dan, poet vietnamez (n. 1926)\n 17 ianuarie: Andrei Bantaș, anglist român, profesor la Catedra de Limbi Germanice a Universității București (n. 1930)\n 25 ianuarie: Karl Werner Aspenström, 79 ani, scriitor suedez (n. 1918)\n 28 ianuarie: Louis Pauwels, 76 ani, jurnalist francez (n. 1920)\n28 ianuarie: Geoffrey Frederick Rippon, 72 ani, politician britanic (n. 1924)\n 1 februarie: Simion Bughici (n. Simon David), 82 ani, politician român (n. 1914)\n 3 februarie: Bohumil Hrabal, 82 ani, romancier ceh (n. 1914)\n 10 februarie: Constantin Drâmbă, 90 ani, matematician român (n. 1907)\n 13 februarie: Corneliu Cezar, 59 ani, compozitor român (n. 1937)\n 19 februarie: Deng Xiaoping, 92 ani, lider de facto comunist chinez (1975-1989), (n. 1904)\n 20 februarie: Pierre Gascar, scriitor francez (n. 1916)\n 21 februarie: Josef Posipal, 69 ani, fotbalist german de origine română (n. 1927)\n\n 24 februarie: Ion Voicu, 73 ani, violonist român de etnie romă (n. 1923)\n 27 februarie: Gheorghe Enescu, 65 ani, filosof român (n. 1932)\n 4 martie: Robert Henry Dicke, 80 ani, fizician american (n. 1916)\n 7 martie: Martin Kippenberger, 44 ani, artist german (n. 1953)\n 7 martie: Edward Mills Purcell, 84 ani, fizician american laureat al Premiului Nobel (1952), (n. 1912)\n 8 martie: Amos Tutuola, scriitor nigerian (n. 1920)\n 9 martie: The Notorious B.I.G. (Christopher George Latore Wallace), 24 ani, rapper american (n. 1972)\n 12 martie: Hendrik Brugmans, 90 ani, politician din Țările de Jos (n. 1906)\n 13 martie: Ronald Fraser, 66 ani, actor britanic (n. 1930)\n 13 martie: Beate Fredanov, 83 ani, actriță română (n. 1913)\n 14 martie: Fred Zinnemann, 89 ani, regizor american de origine austriacă, laureat al Premiului Oscar (n. 1907)\n 15 martie: Victor Dumitrescu, 72 ani, fotbalist și antrenor român (n. 1924)\n 19 martie: Willem de Kooning, 92 ani, artist american cu origine din Țările de Jos (n. 1904)\n 30 martie: Romeo Vilara, 69 ani, jurnalist român (n. 1927)\n 2 aprilie: David Shahar, 70 ani, scriitor israelian (n. 1926)\n 2 aprilie: Tomoyuki Tanaka, 86 ani, producător de film, japonez (n. 1910)\n 2 aprilie: Dorel Livianu, cântăreț român (n. 1907)\n 3 aprilie: Mariana Drăghicescu, 44 ani, interpretă română de muzică populară (n. 1952)\n 4 aprilie: Attila Zonda, 46 ani, politician român (n. 1950)\n 4 aprilie: Haruko Sugimura, actriță japoneză (n. 1909)\n 5 aprilie: Irwin Allen Ginsberg, 70 ani, poet american (n. 1926)\n 14 aprilie: Petru Creția, 70 ani, eminescolog român (n. 1927)\n 17 aprilie: Haim Herzog, 78 ani, general și politician israelian, al 6-lea președinte al Israelului (1983-1993), (n. 1918)\n 25 aprilie: Lidia Istrati, 55 ani, politiciană din R. Moldova (n. 1941)\n 29 aprilie: Mike Royko, 64 ani, jurnalist american (n. 1932)\n 3 mai: Louis, Prinț Napoléon (n. Louis Jérôme Victor Emmanuel Léopold Marie), 83 ani (n. 1914)\n 16 mai: Puiu Călinescu (n. Alexandru Călinescu), 76 ani, actor român de comedie (n. 1920)\n 16 mai: Giuseppe De Santis, 80 ani, regizor de film italian (n. 1917)\n 22 mai: Alfred Day Hershey, 88 ani, chimist american (n. 1908)\n 26 mai: Cezar Baltag, 57 ani, poet român (n. 1939)\n 29 mai: Jeff Scott Buckley, 30 ani, cântăreț, chitarist și compozitor american (n. 1966)\n 1 iunie: Nikolai Tihonov, 92 ani, om politic rus (n. 1905)\n 9 iunie: Alexi Ivanov, 74 ani, politician bulgar (n. 1922)\n 12 iunie: Q239652, scriitor rus (n. 1924)\n 13 iunie: Ladislau Ludovic Bonyhádi, 74 ani, fotbalist maghiar (n. 1923)\n 18 iunie: Héctor Casimiro Yazalde, 51 ani, fotbalist argentinian (atacant), (n. 1946)\n 24 iunie: Brian Keith, actor american (n. 1921)\n 25 iunie: Jacques-Yves Cousteau, 87 ani, oceanograf francez (n. 1910)\n 26 iunie: Israel Kaʻanoʻi Kamakawiwoʻole, 38 ani, muzician hawaiian (n. 1959)\n 30 iunie: Gyula Benkő, 78 ani, actor maghiar (n. 1918)\n 1 iulie: Robert Charles Durman Mitchum, 79 ani, actor american de film (n. 1917)\n\n 2 iulie: James Maitland Stewart, 89 ani, actor american de film de origine scoțiană (n. 1908)\n 2 iulie: Clarence Zener, fizician american (n. 1905)\n 4 iulie: Miguel Najdorf, 87 ani, șahist argentinian de origine poloneză (n. 1910)\n 5 iulie: Ioan Alexandrescu, 84 ani, compozitor român (n. 1912)\n 9 iulie: Georgeta Năpăruș, 67 ani, pictoriță română (n. 1930)\n 15 iulie: Gianni Versace, 50 ani, creator italian de modă (n. 1946)\n 16 iulie: Dora Maar (n. Henriette Theodora Markovitch), 89 ani, fotografă și pictoriță franceză (n. 1907)\n 22 iulie: Vladimir Andrunachievici, 80 ani, matematician rus (n. 1917)\n 25 iulie: Natallia Arsiennieva, 93 ani, poetă belarusă (n. 1903)\n 26 iulie: Rogelio R. Sikat, 57 ani, scriitor filipinez (n. 1940)\n 2 august: William Seward Burroughs, 83 ani, romancier american (n. 1914)\n 2 august: Sever Suciu, sculptor român (n. 1924)\n 4 august: Jeanne Louise Calment, 122 ani, supercentenară franceză (n. 1875)\n 6 august: Tom Normanton, 80 ani, politician britanic (n. 1917)\n 8 august: Joseph Aquilina, 78 ani, scriitor maltez (n. 1919)\n 9 august: Eugen Todoran, 78 ani, critic literar român (n. 1918)\n 9 august: Eugen Todoran, critic literar român (n. 1918)\n 17 august: Victor Tulbure (n. Victor Popescu), 72 ani, poet român (n. 1925)\n 18 august: Mariia Prîmacenko, artistă ucraineană (n. 1909)\n 21 august: Iuri Nikulin, actor rus (n. 1921)\n 24 august: Luigi Villoresi, 88 ani, pilot italian de Formula 1 (n. 1909)\n 27 august: Sotiria Bellou, 76 ani, cântăreață greacă (n. 1921)\n 27 august: Johannes Edfelt (Bo Johannes Edfelt), 92 ani, scriitor suedez (n. 1904)\n 27 august: Chiril Știrbu, actor moldovean (n. 1915)\n 29 august: Victor Aurelian Săhleanu, 73 ani, antropolog român (n. 1924)\n 30 august: Frunze Dovlatian, 70 ani, actor și regizor armean (n. 1927)\n 30 august: Ernest Wilimowski (n. Ernst Otto Prandella), 81 ani, fotbalist polonez (atacant), (n. 1916)\n 31 august: Diana, Prințesă de Wales (n. Diana Frances Spencer), 36 ani (n. 1961)\n 1 septembrie: Zoltán Czibor Suhai, 68 ani, fotbalist maghiar (atacant), (n. 1929)\n 2 septembrie: Julien Binford, 88 ani, pictor american (n. 1908)\n 4 septembrie: Hans Jürgen Eysenck, 81 ani, psiholog britanic (n. 1916)\n 4 septembrie: Aldo Rossi, arhitect italian (n. 1931)\n5 septembrie: Radu Boureanu, 91 ani, pictor român (n. 1906)\n 5 septembrie: Maica Tereza (n. Anjezë Gonxhe Bojaxhiu), 87 ani, călugăriță catolică albaneză stabilită în India, laureată a Premiului Nobel (1979), (n. 1910)\n 6 septembrie: Percy Howard Newby, 79 ani, scriitor și director de radio, englez (n. 1918)\n 7 septembrie: Mobutu Sese Seko (n. Joseph-Désiré Mobutu), 66 ani, președintele Zairului (azi R.D. Congo), (1965-1997), (n. 1930)\n 9 septembrie: Burgess Meredith, actor american (n. 1907)\n 11 septembrie: Anatoli Polosin, 62 ani, fotbalist și antrenor rus (n. 1935)\n 14 septembrie: Matilda Elena Lili Aiteanu, 73 ani, farmacistă și cercetătoare română (n. 1924)\n 17 septembrie: Arșavir Nazaret Acterian, 90 ani, avocat și scriitor armean (n. 1907)\n 18 septembrie: Yehuda Shaari, 77 ani, politician israelian (n. 1920)\n 26 septembrie: Péter Zsoldos, 67 ani, scriitor maghiar (n. 1930)\n 29 septembrie: Roy Fox Lichtenstein, 73 ani, sculptor și pictor american (n. 1923)\n30 septembrie: Max Emilian Verstappen, pilot belgian de Formula 1\n 7 octombrie: Mihai Gere (n. Gerő Mihai), 78 ani, politician român (n. 1919)\n 10 octombrie: Sebastian Domozină, jurnalist român (n. 1938)\n 12 octombrie: John Denver (n. Henry John Deutschendorf, jr.), 53 ani, cântăreț și compozitor american de muzică country și folk (n. 1943)\n 13 octombrie: Adil Çarçani, 75 ani, politician comunist albanez și prim-ministru al Albaniei (1981-1991), (n. 1922)\n 14 octombrie: Hy Averback, actor american (n. 1920)\n 16 octombrie: Prințesa Olga a Greciei și Danemarcei, 93 ani (n. 1903)\n 17 octombrie: Ben Welden, 96 ani, actor american (n. 1901)\n 24 octombrie: Luis Aguilar Manzo, 79 ani, cântăreț și actor mexican (n. 1918)\n 24 octombrie: Don Messick (Donald Earl Messick), 71 ani, actor american (n. 1926)\n 1 noiembrie: Alexandru Zamorzaev-Orleanschi, 70 ani, matematician rus (n. 1927)\n 2 noiembrie: Horia Tecuceanu, 68 ani, scriitor român de romane polițiste (n. 1929)\n\n 5 noiembrie: Isaiah Berlin, 88 ani, filosof politic britanic de etnie evreiască (n. 1909)\n 9 noiembrie: Helenio Herrera Gavilán, 87 ani, fotbalist argentinian (n. 1910)\n 13 noiembrie: Alexandru Bârlădeanu, 86 ani, comunist român și senator (1990-1992), (n. 1911)\n 15 noiembrie: Elizza La Porta (n. Eliza Streinu), 95 ani, actriță română (n. 1902)\n 15 noiembrie: Nándor Wagner, 75 ani, sculptor japonez născut în România (n. 1922)\n 16 noiembrie: Georges René Louis Marchais, 77 ani, politician francez (n. 1920)\n 17 noiembrie: Per Kofstad, 67 ani, chimist norvegian (n. 1929)\n 18 noiembrie: John Bird, 71 ani, om politic britanic (n. 1926)\n 18 noiembrie: John Bird, europarlamentar britanic (n. 1926)\n 25 noiembrie: Viorel Mateianu, 59 ani, fotbalist român (atacant), (n. 1938)\n 28 noiembrie: Georges Marchal (n. Georges Louis Lucot), 77 ani, actor francez (n. 1920)\n 29 noiembrie: Liviu Constantinescu, 83 ani, fizician român (n. 1914)\n 1 decembrie: Stéphane Grapelli, 89 ani, violonist francez (n. 1908)\n 1 decembrie: Ștefan-Marius Milcu, 94 ani, medic, biolog și antropolog român, membru titular al Academiei Române (n. 1903)\n 5 decembrie: Eugen Ciceu (aka Eugen Cicero), 57 ani, pianist german născut în România (n. 1940)\n 7 decembrie: Vasile Copilu-Cheatră, 85 ani, poet, eseist, nuvelist român (n. 1912)\n 8 decembrie: Léon Poliakov, 87 ani, istoric francez (n. 1910)\n 13 decembrie: Claude Roy, 82 ani, scriitor francez (n. 1915)\n 13 decembrie: Claude Roy, scriitor francez (n. 1915)\n 14 decembrie: Ermil Nichifor, 81 ani, medic nefrolog român (n. 1916)\n 18 decembrie: Christopher Crosby Farley, 33 ani, actor american (n. 1964)\n 18 decembrie: Ion Vlasiu, scriitor român (n. 1908)\n 20 decembrie: Corneliu Baba, 91 ani, pictor român, membru titular al Academiei Române (n. 1906)\n 20 decembrie: Jim Gibbons, 73 ani, politician irlandez (n. 1924)\n 22 decembrie: Liviu Macoveanu, 75 ani, inginer și scriitor român (n. 1922)\n 24 decembrie: Toshirō Mifune, 77 ani, actor japonez, de etnie chineză (n. 1920)\n 25 decembrie: Myriam Marbé, 66 ani, muziciană română (n. 1931)\n26 decembrie: Cahit Arf, 87 ani, matematician turc (n. 1910)\n 26 decembrie: Mircea Veroiu, 56 ani, regizor român (n. 1941)\n 28 decembrie: Ion Anghel, actor (n. 1928)\n\nPremii Nobel \n\n Fizică: Steven Chu (SUA), Claude Cohen-Tannoudji (Franța), William D. Phillips (SUA)\n Chimie: Paul D. Boyer (SUA), John E. Walker (Regatul Unit), Jens C. Skou (Danemarca)\n Medicină: Stanley B. Prusiner (SUA)\n Literatură: Dario Fo (Italia)\n Pace: Jody Williams (SUA)\n\nNote\n\n1997"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce informații ai disponibile despre 1998?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "\n1998 (MCMXCVIII) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de joi.\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n\n 7 ianuarie: PD adoptă un document prin care face cunoscută nemulțumirea partidului față de rezultatele guvernării.\n 12 ianuarie: Un număr de 19 țări europene, printre care și România, semnează, la Paris, Protocolul privind interzicerea clonării umane, primul text de drept internațional constrângător, elaborat în acest domeniu.\n 20 ianuarie-25 ianuarie: Vizita „istorică” a Papei Ioan Paul al II-lea la Havana, unde este primit triumfal de liderul comunist Fidel Castro.\n 22 ianuarie: În urma întâlnirii dintre președintele Emil Constantinescu și liderii PNȚCD și PD, Petre Roman, liderul PD comunică hotărârea partidului de a susține un guvern minoritar condus de Victor Ciorbea, până la apariția unei moțiuni de cenzură.\n 23-24 ianuarie: În Slovacia are loc reuniunea președinților statelor din Europa Centrală - Austria, Cehia, Germania, Italia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Bulgaria și Ucraina. Reuniunea are ca temă rolul societății civile pentru viitorul Europei unite. România este invitată pentru prima oară la această reuniune.\n 25 ianuarie: Partidul Comunist Francez își deschide arhivele pentru istorici și politologi.\n 26 ianuarie: Scandalul Lewinsky. La televiziunea americană, președintele american Bill Clinton neagă că a avut „relații sexuale” cu fosta angajată de la Casa Albă, Monica Lewinsky.\n 30 ianuarie: Intră în vigoare Regulamentul privind efectuarea operațiunilor valutare, emis de Banca Națională a României. Se renunță la plafonul de 500 de dolari pe care fiecare cetățean al României putea să-i cumpere pe parcursul unui an, pe baza pașaportului, urmând ca valuta să poată fi cumpărată, de la această dată, fără restricție de cetățenii țării.\n\nFebruarie \n\n 2 februarie: Într-o scrisoare în zece puncte, adresată premierului Victor Ciorbea, miniștrii PD își anunță demisia și motivele demisiei: ineficiența guvernării, incompetența prim-ministrului, nerealizări în mersul reformei, abuzul de OU, defecțiuni în funcționarea aparatului guvernamental, discriminarea miniștrilor PD, ineficiența remanierii din decembrie 1997.\n 2 februarie: Se lansează postul de televiziune Acasă TV ulterior denumit PRO 2.\n 3 februarie: Câștigătoarea licitației pentru cumpărarea rafinăriei Petrotel, din Ploiești, compania rusă Lukoil, semnează contractul de vânzare-cumpărare a aceastei rafinării, pentru o sumă de 300 milioane dolari. \n 5 februarie: Liderii PNȚCD, PD, PNL, PSDR, UDMR, PAR semnează protocolul de funcționare a coaliției. Protocolul stabilește drept obiectiv prioritar al guvernării accelerarea reformei.\n 7 februarie: Jocurile Olimpice de iarnă se deschid la Nagano, Japonia.\n 9 februarie: La Tbilisi, Gruzia, Eduard Șevardnadze supraviețuiește atentatului îndreptat asupra lui.\n 12 februarie: Începe greva salariaților din sistemul sanitar, afiliați sindical la Federația Sanitas, membră a CNSLR-„Frăția”. Se cere mărirea bugetului pentru sistemul sanitar și creșterea salariilor personalului medical cu 100%.\n 27 februarie: Negociatorul-șef al FMI pentru România decide, în urma mai multor runde de negocieri cu guvernanții români, să amâne eliberarea celei de a treia tranșe din împrumutul acordat României, în valoare de 86 milioane de dolari, până când guvernul român își va îndeplini obligațiile asumate la acordarea împrumutului, privind reforma structurală.\n\nMartie \n 17 martie: Deputații votează din nou în favoarea adoptării legii (168 voturi pentru, 77 contra) care stabilește salarii mai mari parlamentarilor decât altor categorii de bugetari, prin folosirea ca bază de calcul a salariului mediu pe economie și nu a salariului minim. Legea fusese votată de Parlament în 1997, dar a fost respinsă de la promulgare de președintele Emil Constantinescu, aceasta fiind prima lege pe care Constantinescu a refuzat să o promulge.\n 25 martie: Comisia Europeană recomandă adoptarea monedei unice, Euro, de către 11 țări.\n 28 martie: Partidul Alianței Civice fuzionează cu Partidul Național Liberal.\n 30 martie: Victor Ciorbea își anunță demisia din funcția de prim-ministru, pentru a pune capăt crizei guvernamentale care dura din ianuarie.\n\nAprilie \n\n 2 aprilie: Radu Vasile este desemnat prim-ministru, de către președintele României, Emil Constantinescu.\n 10 aprilie: Semnarea acordului istoric privind Irlanda de Nord.\n 15 aprilie: Guvernul condus de Radu Vasile este validat de către Parlamentul României (317 voturi pentru, 124 împotrivă).\n 15 aprilie: Lansarea oficială a canalului HBO, în București.\n 16 aprilie: Afacerea „Țigareta II”. Un avion ucrainean este parcat pe Aeroportului Militar Otopeni și descarcă 3.000 de baxuri de țigări. Ancheta stabilește că avionul a intrat în bază cu acordul comandantului acesteia, colonelul Ioan Suciu și că operațiunea a fost coordonată de Gheorghe Truțulescu, adjunctul directorului SPP. \n 22 aprilie-11 iunie 1999: Conflictul din Kosovo: Război etnic în Kosovo, Iugoslavia. În 17 februarie 2008, parlamentul regiunii Kosovo și-a proclamat independența față de Serbia.\n 23 aprilie: Victor Babiuc, ministrul Apărării Naționale, îl destituie din funcție pe loan Suciu, comandantul Aeroportului Militar Otopeni, ca urmare a afacerii „Țigareta II”. 19 persoane (civili și militari) au fost trimise în judecată pentru contrabandă și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, primind pedepse între 3 și 15 ani de închisoare.\n\nMai \n 14 mai: Este inaugurat primul hotel de cinci stele din România, Athénée Palace – București Hilton, construit în 1924 și extins în 1936 și 1965.\n 22 mai: CSAT decide desființarea Direcției Speciale de Informații („Doi și-un Sfert”) din cadrul Ministerului de Interne, motivând că unitatea, care a fost înființată după 1990, ar fi preluat în rândurile sale foști ofițeri de securitate și că și-a depășit atribuțiile legale. \n 28 mai: Oficialitățile militare din Pakistan au efectuat primele teste de arme nucleare.\n 29 mai: În dosarul SAFI, inculpatul principal este fostul administrator al SAFI SA și SAFI Invest, George Danielescu. El este acuzat de înșelăciune, fals intelectual, folosirea creditului cu rea-voință. SAFI a păgubit 222.619 de investitori cu suma de aproape 60 milioane dolari.\n\nIunie \n 1 iunie: Este fondată Banca Centrală Europeană.\n 2 iunie: Statele Unite recuperează 4 tablouri furate de la Muzeul Bruchental din Sibiu în 1968.\n 10 iunie: Curtea Supremă de Justiție condamnă pe șapte foști membri ai conducerii Companiei Petromin la închisoare cuprinsă între 12 și 2 ani, pentru prejudiciul de 100.544.650 dolari adus societății prin vânzarea la prețuri subevaluate a mai multor nave maritime. \n 12 iunie: Miron Cozma este condamnat la 3 ani de închisoare, instanța schimbându-i încadrarea din subminarea puterii de stat în ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniștii publice și neîndeplinirea sarcinilor de serviciu. Ulterior, instanța reduce pedeapsa la jumătate și va fi eliberat la 9 iulie 1998 (era închis din ianuarie 1997).\n 18 iunie: Parlamentul aprobă participarea militară a României la acțiunile de menținere a păcii în Bosnia și Herțegovina, în perioada 21 iunie 1998-31 iunie 1999.\n 25 iunie: Instituirea Ordinului „Steaua României”, cu șase grade (Colan, Mare Cruce, Mare Ofițer, Comandor, Ofițer, Cavaler), cel mai înalt ordin național românesc, pentru a recompensa serviciile excepționale, civile și militare aduse statului și poporului român.\n 25 iunie: Microsoft lansează Windows 98 (prima ediție).\n\nIulie \n\n 7-9 iulie: Premierul Radu Vasile efectuează o vizită oficială în Italia. Este primit la Vatican de Papa Ioan Paul al II-lea căruia îi înmânează, din partea președintelui României, invitația de a face o vizită oficială în România, în mai 1999.\n 12 iulie: Franța câștigă Campionatul Mondial de Fotbal.\n 14-21 iulie: Are loc vizita oficială la Washington a președintelui Constantinescu la invitația omologului american Bill Clinton. Șeful statului român a rostit un discurs în Congresul american (în ultimii 150 de ani, doar 50 de șefi de state și guverne au fost invitați să țină discursuri în Congres). Punctul central al discuțiilor l-a reprezentat Parteneriatul startegic româno-american. \n 17 iulie: La conferința de la Roma, 120 de țări votează pentru crearea Curții Penale Internaționale cu misiunea de a judeca persoane care au comis genociduri, crime de război și crime împotriva umanității.\n 17 iulie: La St. Petersburg, Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei și familia sa sunt înhumați la St. Catherine Chapel, după 80 de ani de la asasinarea din anul 1918.\n\nAugust \n 7 august: Atentatele cu bombe de la ambasadele americane din Nairobi, Kenya și Dar es Salaam, Tanzania. 257 de persoane (din care 12 americani) și-au pierdut viața în atentatele revendicate de „Armata islamică pentru eliberarea locurilor sfinte”.\n 30 august-1 septembrie: Pentru prima oară într-o țară ortodoxă, în România, la București, are loc reuniunea ecumenică internațională „Oameni și Religii”. Se întâlnesc cu această ocazie aproape 800 de preoți și teologi, reprezentând toate marile religii ale lumii: patriarhi ortodocși, șapte cardinali romano-catolici, rabinul șef al Israelului, secretarul Ligii Islamice Mondiale.\n\nSeptembrie \n\n 4 septembrie: Doi doctoranzi la Universitatea Stanford din California fondează Google. Numele motorului de căutare a fost un joc de cuvinte de la „googol”, numărul 1 urmat de 100 de zerouri, care a fost ales pentru a semnifica faptul că motorul de căutare era destinat să furnizeze cantități mari de informații.\n 5 septembrie: UDMR dă un ultimatum colegilor de coaliție cu termen limită 30 septembrie: ori Camera Deputaților Ordonanța de Urgență care permite înființarea universității maghiare de stat, ori UDMR părăsește guvernarea. \n 13 septembrie: Lucian Pintilie primește Marele Premiu Special al Juriului la Festivalul de Film de la Veneția.\n 14 septembrie: Începutul de an școlar în România vine cu anumite schimbări ale ministrului Andrei Marga: programe școlare noi, introducerea calificativelor în locul notelor la clasele I-IV, introducerea examenului de capacitate pentru absolvenții clasei a VIII-a, manuale noi, alternative, pentru clasele I-IV, studiul obligatoriu al religiei.\n 30 septembrie: În ședința de guvern, miniștrii UDMR vin cu proiectul înființării unei universități multiculturale de stat maghiaro-germană la Cluj-Napoca, care să se numească „Petofi - Schiller”. Proiectul este aprobat în aceeși ședință.\n\nOctombrie \n\n 1 octombrie: Mika Hakkinen și câștigă primul său titlu mondial în Formula 1.\n 7 octombrie: Odată cu presiunea exercitată de UDMR care insistă pentru înființarea Universității de stat maghiaro-germană, crește și numărul vocilor care se opun acestei inițiative.\n 8 octombrie: Procedura de suspendare a lui Bill Clinton în scandalul Monica Lewinsky.\n 14 octombrie: Parlamentul României aprobă cererea NATO ca avioanele Alianței să poată utiliza spațiul aerian pentru posibile operațoini militare împotriva Iugoslaviei în situații de urgență. Forțele aeriene vor survola spațiul românesc în 1999 pentru a bombarda Iugoslavia.\n 14 octombrie: România semnează Memorandumul Phare.\n 20 octombrie: Guvernul hotărește închiderea a 74 de exploatări miniere. În următorii 15 ani autoritățile române au cheltuit peste 350 de milioane de euro pentru închiderea a 555 de mine și cariere neviabile din 227 de localitîți aflate în 28 de județe. \n 25 octombrie: Alegeri locale pentru Primăria Bucureștiului cu o prezență modestă la vot, de doar 32,97%, ceea ce face ca scrutinul să fie anulat.\n 27 octombrie: Gerhard Schröder devine cancelar al Germaniei.\n 28 octombrie: Parlamentul aprobă participarea României la misiunea OSCE în Kosovo.\n 30 octombrie: Gheorghe Funar, primar al orașului Cluj-Napoca, a acceptat propunerea făcută de Corneliu Vadim Tudor de a deveni secretar general al PRM. Funar fusese exclus din PUNR, partidul pe care l-a fondat, la 4 noiembrie 1997.\n 31 octombrie: Începe criza dezarmării din Irak. Irak anunță că nu mai cooperează cu inspectorii ONU.\n\nNoiembrie \n 1 noiembrie: Bucureștenii se prezintă din nou la vot pentru a-și alege primarul general, tot cu o prezență scăzută – 34,65%. Rezultatele votului impun desfășurarea a încă unui tur de scrutin. Viorel Lis - 44,6%; Sorin Oprescu - 27%; George Pădure - 20,8%; Alexandru Sassu - 3%; Nicolae Nițu - 1%. \n 3-5 noiembrie: Moștenitorul tronului Marii Britanii, prințul Charles, face o vizită particulară în România, la invitația președintelui Constantinescu.\n 4 noiembrie: La Bruxelles, Comisia Europeană prezintă Parlamentului European primul raport anual individual în legătură cu stadiul de pregătire pentru aderarea la UE a celor 11 state candidate din Europa Centrală și de Est. România oferă cele mai serioase motive de îngrijorare în legătură cu economia, domeniu în care nu s-au înregistrat progrese ci regrese. Dintre cele 4 criterii stabilite de Uniune pentru aderare – politic, economic, adoptarea acquis-ului comunitar, capacitatea administrativă – numai criteriul politic este apreciat drept corespunzător pentru aderare.\n 8 noiembrie: Al doilea tur de scrutin pentru desemnarea primarului general al Capitalei, din nou cu o prezență scăzută – 37,55%. Candidatul CDR, Viorel Lis obține 50,52% din voturi în timp ce candidatul PDSR, Sorin Oprescu obține 49,47% din voturi.\n 16 noiembrie: Este înființat Ziarul Financiar.\n 19 noiembrie: Tabloul lui Vincent van Gogh, Portretul artistului fără barbă este vândut la licitație pentru suma record de 71,5 milioane de dolari.\n\nDecembrie \n 6 decembrie: Hugo Chávez este ales președinte al Venezuelei.\n 10 decembrie: Curtea de Apel București admite contestația înaintată de PUNR contra HG de înființare a Universității de stat maghiaro-germane „Petofi-Schiller”.\n 12 decembrie: Miron Cozma este reales lider al Ligii Sindicatelor Miniere din Valea Jiului (486 voturi pentru, 14 împotrivă).\n 14 decembrie: Premieră în sistemul bancar de stat – Banca Română de Dezvoltare a fost privatizată. Grupul francez Société Générale a semnat contractul de cumpărare pentru pachetul de acțiuni de 51%. Valoarea totală a tranzacției este de 200 milioane de dolari, din care 135 milioane de dolari vor reveni statului român. \n 18 decembrie: Miron Cozma, în fruntea unei delegații de mineri, se prezintă la Ministerul Industriei și Comerțului pentru a cere ministrului Radu Berceanu să nu închidă unele mine. Cozma nu este primit, invocându-se interdicția pe care acesta o are de la justiție de a intra în București. Sindicatele miniere anunță că vor declanșa o grevă generală.\n 29 decembrie: Traian Băsescu, ministrul Transporturilor, informează opinia publică că sindicatele miniere au solicitat să i se pună la dispoziție două trenuri a câte 10 vagoane pentru un transport pe ruta Petroșani-București și retur, pentru dimineața de 5 ianuarie 1999. Cererea a fost refuzată.\n\nNedatate \nCurtea Penală Internațională (CPI). Corp judiciar permanent, înființat prin Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale, care judecă persoanele acuzate de genocid, crime de război și crime împotriva umanității. Are sediul la Haga, și-a început lucrările pe 1 iulie 2002.\nDaimler-Chrysler AG (azi Daimler AG). Producător german de automobile. A luat ființă prin fuziunea dintre Daimler-Benz și Corporația Chrysler. Sediul se află la Stuttgart, Germania.\n\nNașteri\n\nIanuarie \n 8 ianuarie: Manuel Locatelli, fotbalist italian\n 10 ianuarie: Stefano Oldani, ciclist italian\n 13 ianuarie: Isabela Souza, actriță braziliană\n 16 ianuarie: Daciana Hosu, handbalistă română\n18 ianuarie: Andrei Ciobanu, fotbalist român\n 23 ianuarie: XXXTentacion (n. Jahseh Dwayne Ricardo Onfroy), rapper, cântăreț și compozitor american (d. 2018)\n 23 ianuarie: Rachel Crow, cântăreață, comediană și actriță americană\n\nFebruarie \n 11 februarie: Adrian Petre (Adrian Tabarcea Petre), fotbalist român\n 12 februarie: Ena Shibahara, jucătoare de tenis americană\n\nMartie \n 2 martie: Răzvan Oaidă (Răzvan Constantin Oaidă), fotbalist român\n 2 martie: Jasper Philipsen, ciclist belgian\n 3 martie: Darius Olaru, fotbalist român\n 5 martie: Merih Demiral, fotbalist turc\n 5 martie: Yusra Mardini, înotătoare siriană\n 6 martie: Ian Smith, fotbalist costarican\n 20 martie: Letesenbet Gidey, atletă etiopiană\n 23 martie: Karina Sabirova, handbalistă rusă\n\nAprilie \n 3 aprilie: Aina Otsuka, actriță japoneză\n 5 aprilie: Cristian Onțel, fotbalist român\n 6 aprilie: Peyton List, model și actriță americană\n 6 aprilie: Tiberiu Căpușă, fotbalist român\n 8 aprilie: Nicolae Carnat, fotbalist român\n 8 aprilie: Renan Lodi, fotbalist brazilian\n 9 aprilie: Elle Fanning, actriță americană de film\n 10 aprilie: Florinel Coman (Florinel Teodor Coman), fotbalist român\n 12 aprilie: Paulo Londra, cântăreț argentinian\n 17 aprilie: Andra Gogan (Alexandra Gabriela Valentina Gogan), actriță, voice-over, vlogăriță și cântăreață română\n 17 aprilie: Cristian Nicolae Tarcea, artist from Romania\n 19 aprilie: Oana Gavrilă, jucătoare de tenis română\n 26 aprilie: Emily Bölk, jucătoare germană de handbal\n\nMai \n 5 mai: Aryna Sabalenka, jucătoare de tenis bielorusă\n 11 mai: Viktória Kužmová, jucătoare de tenis slovacă\n 13 mai: Luca Zidane, fotbalist francez\n 15 mai: Nicolae Ciprian Daroczi, bober român\n 22 mai: Gabriel Simion, fotbalist român\n 22 mai: Alexandra Badea, handbalistă română\n 22 mai: Carmel Buckingham, cântăreață\n 26 mai: Vladimir Arzumanian, cântăreț armean\n 26 mai: Jacob Barnett, fizician american\n 29 mai: Andreea Munteanu, gimnastă artistică română\n\nIunie \n 4 iunie: Virgil Ghiță, fotbalist român\n 5 iunie: Jaqueline Cristian, jucătoare de tenis română\n 5 iunie: Iulia Lipnițkaia, patinatoare artistică rusă\n 5 iunie: Enea Mihaj, fotbalist albanez\n 10 iunie: Denis Ciobotariu, fotbalist român\n 11 iunie: Charlie Tahan, actor american\n 16 iunie: Ritsu Doan, fotbalist japonez\n 20 iunie: Andrei Rațiu, fotbalist român\n 21 iunie: Yugo Tatsuta, fotbalist japonez\n 23 iunie: Josip Brekalo, fotbalist croat\n 26 iunie: Ugo Humbert, jucător de tenis francez\n 29 iunie: Mattias Käit, fotbalist estonian\n\nIulie \n 5 iulie: Enea Mihaj, fotbalist albanez\n 8 iulie: Jaden Smith, cântăreț și actor american\n 17 iulie: Arilena Ara, cântăreață albaneză\n 21 iulie: Marie Bouzková, jucătoare de tenis cehă\n 22 iulie: Ioana Ignat, cântăreață și compozitoare română\n 22 iulie: Federico Valverde, fotbalist uruguayan\n 24 iulie: Bindi Irwin, actriță, conservatoare și prezentatoare de televiziune australiană\n 25 iulie: Mihai Eșanu, fotbalist\n 30 iulie: Gery-Nikol, cântăreață bulgară\n 30 iulie: Teruki Hara, fotbalist japonez\n\nAugust \n\n 2 august: Valentin Costache, fotbalist român\n 5 august: Kanon Suzuki, cântăreață japoneză\n 8 august: Shawn Mendes, cântăreț, compozitor și model canadian\n 12 august: Stefanos Tsitsipas, jucător de tenis grec\n 13 august: Francisco Cerúndolo, jucător de tenis argentinian\n 15 august: Mihaela Hogaș, patinatoare română de viteză\n 17 august: Ilinca Băcilă, cântăreață română\n 24 august: Marc Hirschi, ciclist elvețian\n 26 august: Dennis Man, fotbalist român\n 26 august: Jeon So-yeon, cântăreață sud-coreeană\n 28 august: Ayase Ueda, fotbalist japonez\n 30 august: Alex Dobre, fotbalist român\n 30 august: Marius Marin, fotbalist\n\nSeptembrie \n 1 septembrie: Joseph Bouasse, fotbalist (d. 2020)\n 8 septembrie: Daiki Sugioka, fotbalist japonez\n 8 septembrie: Adrian Chică Roșă, fotbalist\n 9 septembrie: Mikael Ymer, jucător de tenis suedez\n 10 septembrie: Ao Tanaka, fotbalist japonez\n 10 septembrie: Daiki Suga, fotbalist japonez\n 18 septembrie: Christian Pulisic, fotbalist american\n 21 septembrie: Tadej Pogačar, ciclist sloven\n 23 septembrie: Took Her to the O, rapper american\n 27 septembrie: Ioana Mincă, jucătoare de tenis română\n 28 septembrie: Alex Pașcanu, fotbalist român\n 28 septembrie: Alexandru Pașcanu, fotbalist român\n 29 septembrie: Mihai Neicuțescu, fotbalist român\n\nOctombrie \n\n 2 octombrie: Rubi Rose, cantăreță, textier și model american\n 2 octombrie: Maxime Godart, actor francez\n 7 octombrie: Trent Alexander-Arnold, fotbalist englez\n 22 octombrie: Ianis Hagi, fotbalist român\n 22 octombrie: Roddy Ricch, rapper american\n 27 octombrie: Dayot Upamecano, fotbalist francez\n 27 octombrie: Pavol Inga, fotbalist român\n 28 octombrie: Taiyo Koga, fotbalist japonez\n 28 octombrie: Vlad Mihalcea, fotbalist român\n 29 octombrie: Lance Stroll, pilot canadian de curse\n\nNoiembrie \n 4 noiembrie: Achraf Hakimi, fotbalist marocan\n 5 noiembrie: Takehiro Tomiyasu, fotbalist japonez\n 11 noiembrie: Liudmila Samsonova, jucătoare de tenis rusă\n 12 noiembrie: Jules Koundé, fotbalist francez\n 14 noiembrie: Sofia Kenin, jucătoare de tenis americană\n 18 noiembrie: Victor Carles, actor francez de film\n 23 noiembrie: Bradley Steven Perry, actor american\n\nDecembrie \n 2 decembrie: Anna Kalinskaia, jucătoare de tenis rusă\n 5 decembrie: Nicole Cherry (n. Nicoleta Janina Ghinea), cântăreață română de etnie romă\n 8 decembrie: Owen Teague, actor american\n 16 decembrie: Silvia Zarzu, gimnastă română\n 17 decembrie: Martin Ødegaard, fotbalist norvegian\n 20 decembrie: Kylian Mbappé (Kylian Mbappé Lottin), fotbalist francez (atacant)\n 22 decembrie: Genevieve Hannelius (Genevieve Knight Hannelius), cântăreață și muziciană americană\n 22 decembrie: Casper Ruud, jucător de tenis norvegian\n 28 decembrie: Ștefan Vlădoiu (Ștefan Marinel Vlădoiu), fotbalist român\n 29 decembrie: Carlo Casap, fotbalist român\n 29 decembrie: Victor Osimhen, fotbalist nigerian\n 30 decembrie: Mihai Tentea, bober român\n 30 decembrie: Akari Uemura, cântăreață japoneză\n 31 decembrie: Alina Sanko, fotomodel din Rusia\n\nDecese\n\nIanuarie \n 1 ianuarie: Mircea Marian, 59 ani, prozator, dramaturg și publicist român (n. 1938)\n 4 ianuarie: Vasile Veselovski, 72 ani, compozitor român de muzică ușoară (n. 1925)\n 5 ianuarie: Sonny Bono (Salvatore Phillip Bono), 62 ani, muzician și politician american (n. 1935)\n 7 ianuarie: Vladimir Prelog, 91 ani, chimist elvețian de etnie croată, laureat al Premiului Nobel (1975), (n. 1906)\n 7 ianuarie: Piotr Grabowski, 50 ani, actor polonez (n. 1947)\n 8 ianuarie: Alexandru Elian, 87 ani, istoric român (n. 1910)\n 9 ianuarie: Kenichi Fukui, 79 ani, chimist japonez, laureat al Premiului Nobel (1981), (n. 1918)\n9 ianuarie: Lia Manoliu, 65 ani, atletă română (n. 1932)\n 28 ianuarie: Ion Onoriu, 60 ani, acordeonist român (n. 1937)\n 30 ianuarie: Samuel Eilenberg, 84 ani, matematician american de etnie poloneză (n. 1913)\n\nFebruarie \n 2 februarie: Raymond Cattell (Raymond Bernard Cattell), 92 ani, psiholog britanic (n. 1905)\n 5 februarie: Pompiliu Dumitrescu, 56 ani, ilustrator român (n. 1941)\n 6 februarie: Falco (n. Johann Hölzel), 40 ani, cântăreț austriac (n. 1957)\n 6 februarie: Augustin Pop, scriitor român (n. 1952)\n 7 februarie: Lawrence Sanders, 77 ani, scriitor american (n. 1920)\n 8 februarie: Halldór Kiljan Laxness (n. Halldór Guðjónsson), 95 ani, scriitor islandez, laureat al Premiului Nobel (1955), (n. 1902)\n 17 februarie: Ernst Jünger, 102 ani, scriitor german (n. 1895)\n 18 februarie: Mya Than Tint, 68 ani, scriitor birman (n. 1929)\n 26 februarie: Theodore Schultz (Theodore William Schultz), 95 ani, economist american laureat al Premiului Nobel (1979), (n. 1902)\n 27 februarie: George H. Hitchings, 92 ani, chimist american, laureat al Premiului Nobel (1988), (n. 1905)\n 27 februarie: J. T. Walsh (James Thomas Patrick Walsh), 54 ani, actor american (n. 1943)\n\nMartie \n 6 martie: Sergiu Rădăuțanu, 71 ani, fizician din R. Moldova (n. 1926)\n 9 martie: Yolanda Eminescu, 76 ani, profesoară universitară română (n. 1921)\n 22 martie: Shoichi Nishimura, 86 ani, fotbalist japonez (n. 1912)\n 29 martie: Kvitka Cisyk, 44 ani, soprană americană de etnie ucraineană (n. 1953)\n 31 martie: Bella Abzug (Bella Savitzky Abzug), 77 ani, politiciană americană (n. 1920)\n\nAprilie \n 9 aprilie: Mihail Grecu, 81 ani, pictor român din Basarabia (n. 1916)\n 13 aprilie: Bahi Ladgham, 85 ani, politician tunisian (n. 1913)\n 13 aprilie: Dumitru Furdui, 61 ani, actor român (n. 1936)\n 15 aprilie: Pol Pot, 72 ani, lider al kmerilor roșii, Cambodgia (n. 1925)\n 17 aprilie: Linda McCartney, 56 ani, muziciană, fotografă și activistă americană pentru drepturile animalelor, soția lui Paul McCartney (n. 1941)\n 19 aprilie: Octavio Paz, 84 ani, scriitor mexican, laureat al Premiului Nobel (1990), (n. 1914)\n 21 aprilie: Jean-François Lyotard, 73 ani, filosof francez (n. 1924)\n 23 aprilie: Konstantinos Karamanlis, 91 ani, politician grec (n. 1907)\n 23 aprilie: Gregor von Rezzori (Gregor Arnulph Hilarius d'Arrezzo), 83 ani, scriitor și actor austriac-român (n. 1914)\n\nMai \n 2 mai: Hide (Hideto Matsumoto), 33 ani, muzician japonez (n.1964)\n 3 mai: Gojko Šušak, 53 ani, politician croat (n. 1945)\n 4 mai: David Abramovici Kirjniț, 71 ani, fizician rus de etnie evreiască (n. 1926)\n 7 mai: Allan McLeod Cormack, 74 ani, fizician american de origine sud-africană, laureat al Premiului Nobel (1979), (n. 1924)\n 9 mai: Lucian Bratu, 73 ani, regizor român de film (n. 1924)\n 10 mai: Cesare Perdisa, 65 ani, pilot italian de Formula 1 (n. 1932)\n 14 mai: Frank Sinatra (n. Francis Albert Sinatra), 82 ani, cântăreț, actor, producător și crooner american, laureat al Premiului Oscar (1953), (n. 1915)\n 16 mai: Idov Cohen, 88 ani, politician israelian (n. 1909)\n 26 mai: Ștefan Bănulescu, 71 ani, scriitor român (n. 1926)\n 29 mai: Bujor Almășan, 74 ani, inginer român (n. 1924)\n\nIunie \n 2 iunie: Mihai Ioan Botez, 70 ani, medic neurolog român (n. 1927)\n 10 iunie: Hammond Innes, 84 ani, scriitor britanic (n. 1913)\n 13 iunie: Lúcio Costa, 96 ani, arhitect brazilian (n. 1902)\n 20 iunie: Conrad Schumann, 56 ani, soldat german (n. 1942)\n\nIulie \n 6 iulie: Roy Rogers (n. Leonard Franklin Slye), 86 ani, actor și cântăreț american (n. 1911)\n 7 iulie: Theodor Enescu, 71 ani, scriitor, istoric și critic de artă român (n. 1926)\n 11 iulie: Octav Botnar, 84 ani, om de afaceri și filantrop britanic, evreu născut la Cernăuți (n. 1913)\n 14 iulie: Mircea Mihai Munteanu, 65 ani, politician român (n. 1933)\n 15 iulie: Leonid Grom, 97 ani, medic român din R. Moldova (n. 1900)\n 22 iulie: Antonio Saura, 67 ani, scriitor și pictor spaniol (n. 1930)\n 28 iulie: Consalvo Sanesi, 87 ani, pilot italian de Formula 1 (n. 1911)\n 31 iulie: Ioan Ploscaru, 86 ani, episcop greco-catolic, român (n. 1911)\n\nAugust \n 5 august: Coca Andronescu, 66 ani, actriță română (n. 1932)\n5 august: Todor Jivkov, 86 ani, politician bulgar, lider (1954-1989), (n. 1911)\n 8 august: László Szabó, 81 ani, șahist maghiar (n. 1917)\n 17 august: Tameo Ide, 89 ani, fotbalist japonez (n. 1908)\n 18 august: Iosif Sava (n. Iosif Segal), 65 ani, muzicolog și realizator de emisiuni radio și TV român de etnie evreiască (n. 1933)\n 21 august: Hans van Abeelen, 61 ani, biolog, genetician și profesor universitar neerlandez (n. 1936)\n 25 august: Allan Macartney, 57 ani, politician britanic (n. 1941)\n 26 august: Frederick Reines, 80 ani, fizician american, laureat al Premiului Nobel (1995), (n. 1918)\n 29 august: Alexandre Alves Costa, 79 ani, politician brazilian (n. 1918)\n\nSeptembrie \n 3 septembrie: Dinu Manolache, 43 ani, actor român de teatru și film (n. 1955)\n 6 septembrie: Akira Kurosawa, 88 ani, regizor japonez de film (n. 1910)\n 8 septembrie: Maria Hetco, 82 ani, filologă română (n. 1915)\n 9 septembrie: Mariano Martín Alonso, 78 ani, fotbalist spaniol (atacant), (n. 1919)\n 12 septembrie: Hans Wolfram Hockl, 90 ani, scriitor german (n. 1912)\n 13 septembrie: Antonio Núñez Jiménez, 75 ani, antropolog cubanez (n. 1923)\n 17 septembrie: Iacov Averbuh, 76 ani, pictor din R. Moldova (n. 1922)\n 20 septembrie: Ion Marinescu, 67 ani, actor român (n. 1930)\n\nOctombrie \n 3 octombrie: Roddy McDowall, 70 ani, actor britanic (n. 1928)\n 8 octombrie: Anatol Vieru, 72 ani, compozitor român (n. 1926)\n 15 octombrie: Leopoldina Bălănuță, 63 ani, actriță română de film, teatru, TV și voce (n. 1934)\n 23 octombrie: Silviu Stănculescu, 66 ani, actor român de teatru și film (n. 1932)\n 24 octombrie: Alain Guillermou, 85 ani, profesor universitar francez (n. 1913)\n\nNoiembrie \n 2 noiembrie: Ștefan Pascu, 84 ani, istoric român (n. 1914)\n 5 noiembrie: Momoko Kōchi, 66 ani, actriță japoneză (n. 1932)\n 8 noiembrie: Jean Marais, 84 ani, actor francez de film (n. 1913)\n 10 noiembrie: Jean Leray, 92 ani, matematician francez (n. 1906)\n 13 noiembrie: Valerie Hobson, 81 ani, actriță irlandeză (n. 1917)\n13 noiembrie: Ilie Văduva, 64 ani, politician român (n. 1934)\n 20 noiembrie: Marian Brandys, 86 ani, scriitor polonez (n. 1912)\n 25 noiembrie: Ion Adamache, 75 ani, inginer român (n. 1923)\n 30 noiembrie: Cecilia Storck Botez (aka Lita Botez), 84 ani, pictoriță română (n. 1914)\n\nDecembrie \n 2 decembrie: Ilie Cleopa (n. Ilie Constantin), 86 ani, arhimandrit român și stareț la Mănăstirea Sihăstria (jud. Neamț), (n. 1912)\n 2 decembrie: Cleopa Ilie (n. Constantin Ilie), 86 ani, arhimandrit, stareț român (n. 1912)\n 2 decembrie: Teofil Pop (Teofil Faust Dumitru Pop), 68 ani, politician român (n. 1930)\n 10 decembrie: Banu Rădulescu, 74 ani, scriitor român (n. 1924)\n 21 decembrie: Gábor Miklóssy, 86 ani, pictor maghiar din România (n. 1912)\n 21 decembrie: Béla Szőkefalvi-Nagy, 85 ani, matematician maghiar (n. 1913)\n 22 decembrie: Louis Filler, 87 ani, istoric american (n. 1911)\n 30 decembrie: Joan Brossa, 79 ani, scriitor, dramaturg, designer grafic și artist plastic catalan (n. 1919)\n 31 decembrie: Gheorghe Șerban, 44 ani, academician român (n. 1954)\n\nNedatate\n Virgil Actarian (Virgil Ionel Corneliu Actarian), 76 ani, inginer mecanic, jurnalist și politician comunist român (n. 1921)\n\nPremii Nobel \n\n Fizică: Robert B. Laughlin, Horst L. Störmer, Daniel C. Tsui (SUA)\n Chimie: Walter Kohn (SUA), John A. Pople (Regatul Unit)\n Medicină: Robert F. Furchgott, Louis J. Ignarro, Ferid Murad (SUA)\n Literatură: José Saramago (Portugalia)\n Pace: John Hume, David Trimble (Regatul Unit)\n\nMedalia Fields \n Richard Ewen Borcherds (Regatul Unit)\n William Timothy Gowers (Regatul Unit)\n Maxim Kontsevici (Rusia)\n Curtis T. McMullen (SUA)\n\nNote\n\nLegături externe \n Marii disparuti ai anului, 30 decembrie 1998, Evenimentul zilei\n 1998 - Anul celor mai timpite replici politice, 30 decembrie 1998, Evenimentul zilei\n Catastrofe care au indoliat anul 1988, 30 decembrie 1998, Evenimentul zilei\n\n1998"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi mai multe informații despre 1999."
},
{
"from": "assistant",
"value": "\n1999 (MCMXCIX) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de vineri. A fost desemnat:\n Anul Internațional a Persoanelor Vârstnice, de Națiunile Unite.\n\nEvenimente\n\nIanuarie \n\n 1 ianuarie: Moneda euro este introdusă ca monedă oficială a Uniunii Europene, în formă electronică (fără bancnote) în 11 țări: Germania, Franța, Italia, Belgia, Țările de Jos, Luxemburg, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda și Irlanda. \n 4 ianuarie: Greva minerilor din Valea Jiului. Aproape 15.000 de mineri de la Compania Naționala a Huilei din Valea Jiului încep o grevă pentru a obține mărirea salariilor și renunțarea la programul de închidere a minelor nerentabile, amenințând că vin la București, în cazul în care revendicările lor nu vor fi satisfăcute. Radu Berceanu, ministrul Industriei și Comerțului precizează că satisfacerea tuturor revendicărilor minerilor ar însemna o cheltuială de peste 500 de milioane de dolari din bugetul pe 1999. Minerii scandează „Cozma și ortacii lui/spaima Bucureștiului”. \n 7 ianuarie: A început procesul împotriva președintelui american Bill Clinton, acuzat de sperjur.\n 10 ianuarie: În urma negocierilor dintre Ministerul Industriilor și Comerțului și Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului și Confederația Sindicatelor Miniere din România (fără participarea lui Cozma) se decide că datoriile mineritului - 4000 miliarde lei - pot fi șterse dacă se reduc pierderile sectorului, într-o primă fază cu 30% și integral până la sfârșitul anului.\n 12 ianuarie: A cincea mineriadă: Peste 6.000 de mineri se încolonează și pornesc în marș din Petroșani, prin Defileul Jiului. După ce parcurg 10 km, până în localitatea Livezeni, Cozma le ordonă protestatarilor să se întoarcă în Petroșani.\n 13 ianuarie: Baschetbalistul american Michael Jordan și-a anunțat pentru a doua oară retragerea din circuitul NBA.\n 14 ianuarie: A cincea mineriadă: Îmbarcați în 11 autobuze, o parte din minerii greviști în frunte cu Miron Cozma pleacă iarăși din Petroșani prin Defileul Jiului. Coloana de autobuze sparge barajele din nisip și bolovani ridicate de subordonați ai Ministerului de Interne condus de Gavril Dejeu, care nu opun nici o rezistență. Învingător, Cozma dă semnalul de întoarcere la Petroșani.\n 15 ianuarie: A cincea mineriadă: Judecătoria Petroșani declară ilegală greva minerilor din Valea Jiului. Liga Sindicatelor miniere transmite o cerere Poliției din București pentru aprobarea „organizării unor manifestări - marșuri și mitinguri de protest în București, în perioada 18-24 ianuarie 1999, pentru 10.000 de membri de sindicat în fața Guvernului și a Ministerului Industriilor și Comerțului”.\n 18 ianuarie: A cincea mineriadă: Peste 10.000 de mineri încep un marș spre București.\n 20 ianuarie: A cincea mineriadă: Președintele convoacă Parlamentul în sesiune extraordinară. Guvernul este gata să negocieze, cu condiția ca minerii să se oprească. Aceștia sunt gata să discute, dar numai cu prim-ministrul Radu Vasile. În jurul orei 18:00, cei aproximativ 10.000 de mineri ajung la Horezu, unde înnoptează.\n 21 ianuarie: A cincea mineriadă: La București are loc o conferință de presă comună a GDS, Alianța Civică, AFDPR, LADO, Asociația victimelor mineriadelor 1990–1991, la care se face publică hotărârea de a organiza un marș de protest față de manifestările minerilor, vineri, 22 ianuarie. La Timișoara, peste 1000 de reprezentanți ai societății civile organizează un miting de protest. La ora 15:00, minerii forțează barajul de la Costești, pe care după o oră îl penetrează.\n 21 ianuarie: Ministrul de Interne, Gavril Dejeu, își prezintă demisia. Este înlocuit cu țărănistul Constantin Dudu Ionescu.\n 22 ianuarie: A cincea mineriadă: „Pacea de la Cozia”, încep negocierile dintre comisia condusă de prim-ministrul Radu Vasile și liderul minerilor Miron Cozma. La ora 18:30, negocierile se încheie, prim-ministrul declarând: Nici o parte nu a câștigat, în schimb a câștigat țara.\n 22 ianuarie: Victor Babiuc, ministrul Apărării, informează că în urma confruntării dintre mineri și forțele de ordine, în defileul Jiului, au fost răniți 134 de polițiști și 61 de jandarmi, dintre care unii se află spitalizați în stare gravă. Pagubele Ligii Sindicatelor Miniere din Valea Jiului, înregistrate între 4-22 ianuarie se ridică la 25 de miliarde lei.\n 22 ianuarie: În București are loc un „marș al tăcerii” la care participă peste 15.000 de oameni, în semn de protest față de recenta mineriadă.\n 23 ianuarie: A cincea mineriadă: Miron Cozma și Romeo Beja, liderii minerilor, îl conving pe prim-ministrul Radu Vasile să redeschidă minele Dâlja și Bărbăteni și să promită o creștere salarială pentru ortaci de 30–35%. Minerii se reîntorc în Valea Jiului.\n 25 ianuarie: Președintele FPS anunță semnarea contractului de vânzare a 65,23% din acțiunile rafinăriei Petromidia către firma turcească Akmaya Sanayia. Prețul oferit pentru Petromidia este de 725 milioane de dolari, sumă cu care se cumpără acțiuni, se vor face investiții, se vor plăti datorii ale rafinăriei. La data vânzării, Petromidia reprezenta 10% din pierderile înregistrate de întreprinderile de stat din România.\n 26 ianuarie: Întâlnire între Papa Ioan Paul al II-lea și președintele american Bill Clinton. Suveranul pontif rămâne la Saint-Louis timp de 48 de ore.\n 28 ianuarie: Conform unui sondaj de opinie efectuat de IMAS 58,8% din cei chestionați nu sunt de acord cu greva minerilor, 70,7% sunt de părere că minele nerentabile trebuie închise, iar 64,8% nu cred că trebuia folosită forța pentru a împiedica venirea minerilor la București.\n\nFebruarie \n 7 februarie: Regele Hussein al Iordaniei moare, iar fiul său, Abdullah II moștenește tronul.\n 12 februarie: Bill Clinton este achitat de Senatul american în procesul de demitere.\n 13 februarie: Gabriela Szabo stabilește un nou record mondial la proba de 5000 de metri.\n 15 februarie: Curtea Supremă îl condamnă pe Miron Cozma la 18 ani de închisoare pentru participarea la mineriada din 23-28 septembrie 1991, fiind acuzat de subminarea puterii de stat, nerespectarea regimului armelor și munițiilor și încălcarea normelor de transport pe căile ferate.\n 17 februarie: A șasea mineriadă: Au avut loc, în localitatea Stoenești, județul Olt, confruntări violente între forțele de ordine și grupuri de mineri porniți spre Capitală. Forțele Jandarmeriei opresc cei 3.500 de mineri. Miron Cozma a fost arestat.\n 23 februarie: Membrii Consiliului de Administrație al Bancorex, în frunte cu președintele băncii, Vlad Soare, au demisionat. În scurt timp deponenții iau cu asalt ghișeele băncii pentru retragerea banilor.\n 26 februarie: Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, afirmă că Bancorex a fost prejudiciată cu sute de milioane de dolari prin acordarea unor credite neperformante.\n\nMartie \n\n 2 martie: Camera Deputaților votează pentru ridicarea imunității parlamentare a deputatului PDSR Gabriel Bivolaru (242 voturi pentru, 50 împotrivă, un vot anulat). Acesta este acuzat că prin fals, uz de fals, înșelăciune, evaziune fiscală, a prejudiciat BRD, și nu numai, valoarea actualizată a prejudiciilor ridicându-se la peste 260 miliarde de lei.\n 10 martie: Marile sindicate – CNSLR-Frăția, BNS, ă[CNS „Cartel Alfa”|Cartel „Alfa”]], CSDR – se solidarizează. Se definitivează o listă de revendicări pentru guvernanți și planul de acțiuni comune de proteste, care urmează să culmineze cu o grevă generală la 26 aprilie.\n 12 martie: Are loc ceremonia oficială prin care Cehia, Polonia și Ungaria devin membre cu drepturi depline ale NATO.\n 21 martie: Balonul Breitling Orbiter 3, la bordul căruia s-au aflat francezul Bertrand Piccard și britanicul Brian Jones, a reușit să aterizeze în Egipt, după ce a făcut înconjurul Terrei, fără escală, în aproape 20 de zile.\n 23 martie: Javier Solana, secretar general al NATO, dă ordinul de lansare a operațiunilor aeriene în Republica Federală a Iugoslaviei. Președintele american Bill Clinton a declarat: Superputerea mondială trebuie să se îndrepte împotriva purificărilor etnice. \n 24 martie: Începutul agresiunii NATO contra Iugoslaviei. Raidurile NATO au provocat, din cauza unor \"erori în stabilirea țintelor\", victime civile: cel puțin 484 de morți, potrivit unor surse sârbe. Numărul refugiaților s-a ridicat la circa 800.000.\n 25 martie: Revoltă anti-NATO la Skopje. Aproximativ 10.000 de protestatari au atacat cu cocktail-uri Molotov ambasadele Statelor Unite, Germaniei și Marii Britanii, precum și Hotelul Aleksander (unde erau găzduiți verificatorii OSCE evacuați din Kosovo) și Hotelul Continental, sediul NATO la Skopje, provocând pagube clădirilor și incendiind automobilele diplomatice.\n\nAprilie \n\n 5 aprilie: În urma unui raid al NATO, vizând cazarmele din localitatea minieră Aleksinac (200 km sud de Belgrad), 17 civili au fost uciși din cauza unei bombe de 250 kg, ghidată prin laser, dirijată asupra unei zone rezidențiale. La 6 aprilie, Pentagonul admite că bomba lansată de un avion american și-a ratat ținta. \n 7 aprilie: Fundația Națională pentru Știință și Artă, împreună cu Academia Română, a acordat regizorului Andrei Șerban, Premiul de Excelență în Cultura Românească.\n 8 aprilie: Mii de persoane formează scuturi umane pe trei poduri din Belgrad și Novi Sad pentru a le proteja împotriva raidurilor NATO.\n 9 aprilie: Președintele rus, Boris Elțîn, cere Occidentului să nu împingă Rusia spre o implicare în conflictul iugoslav, pentru că acest lucru ar însemna declanșarea unui război european sau chiar mondial. \n 11 aprilie: India testează o nouă variantă a rachetei balistice cu rază medie de acțiune de tip AGNHI. \n 15 aprilie: Abdelaziz Bouteflika a câștigat alegerile prezidențiale din Algeria.\n 20 aprilie: Are loc cel mai grav atac armat într-un ținut de învățământ din istoria Statelor Unite ale Americii. Au decedat 15 persoane (inclusiv cei doi atacatori), iar încă 24 au fost rănite. Evenimentul tragic este cunoscut sub numele de: masacrul de la liceul Columbine.\n 23 aprilie: Regele Spaniei înmânează Premiul Cervantes pe 1998 – considerat drept Premiul Nobel al Literaturii de limba spaniolă – poetului Jose Hierro, pentru poezia sa universală. Premiul este înmânat în ziua morții lui Cervantes, în aula Universității din Alcala de Henares (localitatea în care s-a născut creatorul lui \"Don Quijote\").\n\nMai \n 4 mai: Tony Blair, prim-ministru al Regatului Unit vine într-o vizită oficială în România și ține un discurs în Parlament.\n 7-9 mai: Papa Ioan Paul al II-lea a efectuat o vizită ecumenică la București, prima vizită a unui suveran pontif în România și prima vizită pe care un Papă o face într-o țară majoritar ortodoxă.\n 13 mai: Guvernul adoptă o Ordonanță de Urgență care prevede transferul depozitelor persoanelor fizice, în valoare de 124 milioane dolari și 1.411,6 miliarde lei, de la Bancorex la BCR, care urmează să le restituie depunătorilor. Sumele vor fi preluate la datoria publică internă și acoperite prin titluri de stat.\n 16 mai: Marko Bela câștigă detașat un nou mandat în fruntea UDMR (64% din voturi).\n 27 mai: Slobodan Milošević este acuzat de crime împotriva umanității de către Tribunalul Penal Internațional.\n 28 mai: Scandalul dioxinei. Descoperirea unor animale contaminate cu dioxină și vândute de Belgia câtorva mii de ferme din lume.\n 28 mai: Se încheie restaurarea Cinei cea de taină a lui Leonardo da Vinci după 22 de ani.\n\nIunie \n 11 iunie: Se încheie Războiul din Kosovo cu victoria NATO (1996-1999).\n 24 iunie: Chitara cu care Eric Clapton a înregistrat Layla, a fost vândută pentru 497.500 dolari.\n\nIulie \n\n 1 iulie: Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a inaugurat, la Edinburgh, primul parlament scoțian ales în ultimii 300 de ani. \n 2 iulie: Se semnează contractul de vânzare cumpărare a pachetului majoritar de acțiuni la SC Automobile Dacia SA Pitești. Cumpărătorul este compania franceză Renault. Din valoarea totală a tranzacției, de 269,7 milioane de dolari, 50 de milioane vor fi achitate pentru pachetul de acțiuni, iar 219,7 milioane vor fi folosite ca investiții, în următorii 5 ani. \n 5 iulie: Bundestagul (Camera Inferioară a Parlamentului German) începe să se mute oficial din Bonn la Berlin.\n 15 iulie: Generalii MApN, Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac au fost condamnați la 15 ani închisoare pentru omor deosebit de grav și tentativă de omor, fapte săvârșite în decembrie 1989 la Timișoara, în timpul reprimării demonstrațiilor împotriva regimului comunist.\n 25 iulie: Ciclistul american, Lance Armstrong, câștigă primul său Tur al Franței.\n 28 iulie: Tribunalul București înscrie noua formațiune politică, Alianța Națională Creștin Democrată (ANCD) desprinsă din PNȚCD în frunte cu Victor Ciorbea.\n 28 iulie: Comisia Europeană hotărăște să finanțeze România cu peste 600 milioane euro anual, până în 2003, în cadrul procesului de preaderare la Uniunea Europeană. Pentru a beneficia de aceste fonduri, România trebuie să asigure o cofinanțare de peste 100 milioane euro și să atragă aceste fonduri prin proiecte temeinic întocmite.\n\nAugust \n\n 11 august: Are loc eclipsă totală de soare cu vizibilitate maximă din România. Vine în vizită în România directorul NASA pentru a vedea eclipsa.\n 17 august: Cutremurul de la Izmit. În Turcia, a avut loc un cutremur cu magnitudinea de 7,6 grade pe scara Richter. Au decedat 18.373 de persoane, iar alte 48.901 au fost rănite. 311.693 de case au fost distruse.\n\nSeptembrie\n 23-24 septembrie: După 21 de ani, un cancelar al Germaniei vine în vizită oficială în România. Cancelarul Gerhard Schroder ține un discurs în Parlamentul României și are întâlniri cu oficialitățile române.\n\nOctombrie \n 8 octombrie: Președinții PDSR, Ion Iliescu și Nicolae Păun, Partida Rromilor, semnează un protocol de colaborare și parteneriat politic. Colaborarea va funcționa și la alegerile locale, generale și prezidențiale, Partida Rromilor urmând să-i susțină pe candidații PDSR.\n 12 octombrie: Populația Pământului ajunge la 6 miliarde de locuitori.\n 18 octombrie: Președinții PDSR, Ion Iliescu, și PUR, Dan Voiculescu, semnează un protocol de colaborare politică valabil pentru alegerile locale la care cele două partide urmează să participe separat, dar să se sprijine reciproc.\n 20 octombrie: Parlamentul României votează Legea privind deconspirarea fostei Securități ca poliție politică. Confonn legii, dosarele fostei Securități rămân la instituțiile care le dețin – SRI, MI, MApN – urmând să fie studiate de un Consiliu Național condus de un Colegiu format din 11 membri validați de Parlament.\n 21 octombrie: A apărut la București primul număr al revistei Playboy.\n 25 octombrie: A avut loc primul transplant de cord din România, executat la Spitalul de Urgență Floreasca de o echipă de medici condusă de conf. dr. Șerban Brădișteanu.\n 28 octombrie: Studenții protestează în Piața Universității față de condițiile nesatisfăcătoare de studiu și de cazare, ca și de bursele prea mici. \n 31 octombrie: Mika Hakkinen câștigă al doilea titlu mondial la Formula 1.\n\nNoiembrie \n 4 noiembrie: La Brașov ies în stradă salariați de la SC Roman SA, nemulțumiți că nu li s-au mărit salariile conform promisiunilor oficiale. La fel și cei de la Tractorul Brașov. La Cluj protestează câteva mii de sindicaliști aparținând de Cartel „Alfa”, BNS, CNSLR-Frăția.\n 6 noiembrie: În cadrul unui referendum constituțional, australienii resping, în proporție de 54%, instaurarea republicii.\n 10 noiembrie: Mii de salariați de la SNCFR protestează împotriva planului de restructurare a societății făscut de ministrul Traian Băsescu.\n 25 noiembrie: Premierul Radu Vasile face o vizită oficială la Moscova unde are o întâlnire cu premierul rus Vladimir Putin.\n\nDecembrie \n\n 3 decembrie: Naveta americană, Mars Polar, pierde contactul cu Pământul după ce ajunge în apropiere de Marte. Proiectul, în valoare de 165 milioane de dolari, este anulat. \n 13 decembrie: PNȚCD îi retrage sprijinul politic premierului Radu Vasile. Miniștrii țărăniști și liberali demisionează din Guvernul Vasile.\n 14 decembrie: Radu Vasile este revocat din funcția de prim-ministru al Guvernului. Radu Vasile declară că rămâne în continuare premier pentru că decretul prezidențial prin care a fost revocat din funcție este neconstituțional și-l va ataca la Curtea Constituțională.\n 15 decembrie: Germania acceptă să plătească 10 milioane de mărci drept compensații persoanelor care au fost supuse la muncă forțată în timpul nazismului.\n 16 decembrie: Președintele Emil Constantinescu îl desemnează pe guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, drept candidat la funcția de prim-ministru al României.\n 20 decembrie: Începând cu această dată, Macao, care a fost timp de 442 de ani colonie portugheză, revine sub administrarea Chinei, având statut de Regiune Administrativă Specială.\n 21 decembrie: Guvernul Mugur Isărescu este investit prin vot de Camerele reunite ale Parlamentului (305 pentru, 35 împotrivă).\n 28 decembrie: PNȚCD votează excluderea din partid a lui Radu Vasile.\n 29 decembrie: Guvernul Isărescu adoptă măsuri importante de reducere a fiscalității, aplicabile de la 1 ianuarie 2000: reducerea impozitului pe profit de la 38% la 25%, o cotă unică de TVA de 19%, introducerea creditului fiscal de 10% pentru investiții, 5% impozit pe profitul realizat din export. \n 31 decembrie: Președintele rus, Boris Elțîn, demisionează și va fi înlocuit de Vladimir Putin.\n 31 decembrie: Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii inaugurează „Millennium Dome”, la Londra.\n\nNedatate \n\nBAE Systems. Companie britanică, producătoare de aparate de zbor, rachete, sisteme avionice și alte echipamente aerospațiale și din industria de apărare. A fost înființată prin fuziunea companiei British Aaerospace (BAe) cu Marconi Electronic Systems. La rândul ei, compania BAe provenea din fuziunea (1977, alături de alte două firme) companiei British Aircraft Corporation (BAC) cu Hawker Siddeley Aviation.\n\nArte, științe, literatură și filozofie \n 8 martie: A luat ființă formația românească de muzică pop-dance, A.S.I.A., având în componență pe: Anca Neacșu, Sorana Darclée Mohamad, Irina Nicolae și Anemona Niculescu. S-a destrămat în 2006 și s-a reunit în data de 6 martie 2023, într-un concert aniversar.\n\nNașteri\n\nIanuarie \n12 ianuarie: Andrei Chindriș, fotbalist român\n 19 ianuarie: Denis Hordouan, fotbalist român\n 28 ianuarie: Hiroki Abe, fotbalist japonez\n\nFebruarie \n 2 februarie: Lirim Kastrati, fotbalist albanez\n 7 februarie: Jonas Wind, fotbalist danez\n 11 februarie: Andriy Lunin, fotbalist ucrainean (portar)\n 11 februarie: Kyosuke Tagawa, fotbalist japonez\n 16 februarie: Mario Mihai, fotbalist român\n 17 februarie: Alex de Minaur, jucător australian de tenis\n 19 februarie: Anastasia Nichita, luptătoare din Republica Moldova\n 25 februarie: Emy Alupei (Andreea Emilia Alupei), cântăreață română\n 25 februarie: Gianluigi Donnarumma, fotbalist italian (portar)\n\nMartie \n 5 martie: Madison Beer (Madison Elle Beer), cântăreață americană\n 7 martie: Ronald Araújo, fotbalist uruguayan\n 8 martie: Robert Moldoveanu, fotbalist român (atacant)\n 20 martie: Andreea Roșca, jucătoare română de tenis \n 26 martie: Maho Aikawa, cântăreață japoneză\n 27 martie: Tudor Băluță, fotbalist român\n\nAprilie \n 2 aprilie: Emil Ruusuvuori, jucător finlandez de tenis\n 5 aprilie: Simona Radiș (Simona Geanina Radiș), canotoare română\n 5 aprilie: Simona Geanina Radiș, canotoare română\n 7 aprilie: Ricardo Grigore, fotbalist român\n 9 aprilie: Lil Nas X (n. Montero Lamar Hill), rapper, cântăreț și compozitor american\n 15 aprilie: Denis Șapovalov, jucător canadian de tenis\n 15 aprilie: Andrei Vlad, fotbalist român (portar)\n 17 aprilie: Andrea Miklós, atletă română\n 20 aprilie: Fabio Quartararo, motociclist francez\n 24 aprilie: Radu Boboc, fotbalist român\n 24 aprilie: Vlad Dragomir (Vlad Mihai Dragomir), fotbalist român\n 25 aprilie: Olimpiu Moruțan (Olimpiu Vasile Moruțan), fotbalist român\n\nMai \n 17 mai: Daiki Hashioka, fotbalist japonez\n 23 mai: James Charles (James Charles Dickinson), celebritate Youtube, make-up artist și model american\n 25 mai: Ibrahima Konaté, fotbalist francez\n 28 mai: Cameron Boyce (Cameron Mica Boyce), actor american (d. 2019)\n\nIunie \n 5 iunie: Alejandro Davidovici Fokina, jucător spaniol de tenis \n 10 iunie: Blanche (Ellie Delvaux), cântăreață belgiană\n 11 iunie: Kai Havertz (Kai Lukas Havertz), fotbalist german\n 17 iunie: Elena Rîbakina, jucătoare kazahă de tenis\n 18 iunie: Trippie Redd (Michael Lamar White IV), rapper și cântăreț american\n 24 iunie: Andrei Cordea (Andrei Ioan Cordea), fotbalist român\n 24 iunie: Darwin Núñez, fotbalist uruguayan\n 25 iunie: Abdülkadir Ömür, fotbalist turc\n 27 iunie: Chandler Riggs (Chandler Carlton Riggs), actor american\n 28 iunie: Markéta Vondroušová, jucătoare cehă de tenis\n\nIulie \n 6 iulie: Denis Drăguș, fotbalist român (atacant)\n 10 iulie: Ana Luiza Filiorianu, sportivă română (gimnastică ritmică)\n 19 iulie: Tita (Hristina Milenova Penceva), cântăreață bulgară\n 20 iulie: Pop Smoke (Bashar Barakah Jackson), rapper, cântăreț, și textier american (d. 2020)\n 28 iulie: Keisuke Osako, fotbalist japonez\n 30 iulie: Joey King (Joey Lynn King), actriță americană\n 30 iulie: Thomas Pidcock, ciclist britanic\n\nAugust \n 3 august: Brahim Díaz (Brahim Abdelkader Díaz), fotbalist spaniol\n 3 august: Teodora Meluță, fotbalistă română\n 12 august: Matthijs de Ligt, fotbalist neerlandez\n 13 august: Riqui Puig (Ricard Puig Martí), fotbalist spaniol\n 29 august: Alexandru Mățan, fotbalist român\n 31 august: Miomir Kecmanović, jucător de tenis sârb\n\nSeptembrie \n 9 septembrie: Bilal Hassani, cântăreț francez\n 14 septembrie: Laura Jurca, sportivă română (gimnastică artistică)\n 19 septembrie: Dalita Avanessian, cântăreață armeană\n 19 septembrie: Alexandra Emilianov, atletă din R. Moldova\n 21 septembrie: Alexander Isak, fotbalist suedez (atacant)\n 24 septembrie: Mei Nagano, actriță japoneză\n\nOctombrie \n 8 octombrie: Ion Gheorghe, fotbalist român\n 20 octombrie: Kisora Niinuma, actriță japoneză\n 26 octombrie: Cătălin Itu (Cătălin Mihai Itu), fotbalist român\n\nNoiembrie \n 2 noiembrie: Park Woo-jin, cântăreț sud-coreean\n 9 noiembrie: Karol Sevilla (n. Karol Itzitery Piña Cisneros), actriță și cântăreață mexicană\n 7 noiembrie: Bogdan Iancu (Bogdan Gabriel Iancu), actor român\n 10 noiembrie: João Félix (João Félix Sequeira), fotbalist portughez (atacant)\n 23 noiembrie: Andreea Iridon, sportivă română (gimnastică artistică)\n\nDecese\n\nIanuarie \n 9 ianuarie: Hans Mokka, 87 ani, scriitor german (n. 1912)\n 18 ianuarie: Marian Papahagi, 50 ani, critic literar, eseist și traducător român (n. 1948)\n 23 ianuarie: Joe D'Amato, 62 ani, regizor italian de film (n. 1936)\n\nFebruarie \n 1 februarie: Rudolf Kárpáti, 78 ani, scrimer olimpic maghiar (sabie), (n. 1920)\n 5 februarie: Wassily Leontief, 92 ani, economist rus de etnie evreiască, laureat al Premiului Nobel (1973), (n. 1906)\n 6 februarie: Hans Zikeli, 88 ani, handbalist român (n. 1910)\n 7 februarie: Umberto Maglioli, 70 ani, pilot italian de Formula 1 (n. 1928)\n 9 februarie: Angelo Miculescu, 69 ani, politician român (n. 1929)\n 15 februarie: Neculai Asandei, 70 ani, chimist român (n. 1928)\n 15 februarie: Big L (Lamont Coleman), 24 ani, rapper american (n. 1974)\n 15 februarie: Henry Way Kendall, 72 ani, fizician american (n. 1926)\n 16 februarie: James Hill, 72 ani, politician britanic (n. 1926)\n 18 februarie: Alexander Sherlock, 77 ani, politician britanic (n. 1922)\n 19 februarie: Constantin Oțet, 58 ani, antrenor și fotbalist român (n. 1940)\n 23 februarie: Grigore Beuran, 74 ani, prozator și romancier român (n. 1924)\n 25 februarie: Glenn Theodore Seaborg, 86 ani, chimist american, laureat al Premiului Nobel (1951), (n. 1912)\n\nMartie \n 1 martie: Vasile Chelaru, 77 ani, scrimer român (n. 1921)\n 3 martie: Gerhard Herzberg, 94 ani, astronom, fizician, profesor universitar și chimist canadian de etnie germană, laureat al Premiului Nobel (1971), (n. 1904)\n 3 martie: Neculai-Simeon Tatu, 67 ani, politician român (n. 1931)\n 4 martie: Vlad Mușatescu (Vlad Alexandru Mușatescu), 76 ani, scriitor și umorist român (n. 1922)\n 5 martie: Tia Peltz (Tia Ernestina Peltz), 76 ani, pictoriță română (n. 1923)\n 7 martie: Stanley Kubrick, 70 ani, regizor american (n. 1928)\n 8 martie: Adolfo Bioy Casares, 84 ani, prozator argentinian (n. 1914)\n 11 martie: Vlaicu Bârna, poet român (n. 1913)\n 12 martie: Yehudi Menuhin, 82 ani, violonist și dirijor american de etnie evreiască (n. 1916)\n 17 martie: Nicolae Dumitrescu, 77 ani, fotbalist român (n. 1921)\n 22 martie: Mario Bugeanu (Mario Narcis Bugeanu), 25 ani, fotbalist român (n. 1975)\n 22 martie: Valeriu Cristea, 62 ani, critic literar român (n. 1937)\n 24 martie: Gertrud Scholtz-Klink, 97 ani, politiciană germană (n. 1902)\n 26 martie: Dorin Teodorescu, 55 ani, solist român de operetă (tenor), (n. 1943)\n\nAprilie \n 1 aprilie: Stipe Delić, regizor de film croat (n. 1925)\n 3 aprilie: Traian Iordache, 87 ani, fotbalist român (atacant), (n. 1911)\n 6 aprilie: Ion Grecea, prozator român (n. 1924)\n 15 aprilie: Artiom Lazarev, 84 ani, politician din R. Moldova (n. 1914)\n 15 aprilie: Harvey Postlethwaite, inginer britanic (n. 1944)\n 15 aprilie: Dr Harvey Postlethwaite, inginer britanic (n. 1944)\n 28 aprilie: Arthur Leonard Schawlow, 77 ani, fizician, profesor universitar și inventator american de etnie evreiască, laureat al Premiului Nobel (1981), (n. 1921)\n\nMai \n 1 mai: Brian Shawe-Taylor, 84 ani, pilot britanic de Formula 1 (n. 1915)\n 8 mai: Dirk Bogarde (n. Derek Niven van den Bogaerde), 78 ani, actor și scriitor britanic (n. 1921)\n 12 mai: Saul Steinberg, 84 ani, caricaturist american de etnie evreiască, născut în România (n. 1914)\n 23 mai: Owen Hart (Owen James Hart), 34 ani, wrestler canadian (n. 1965)\n 25 mai: Efim Fradkin, 74 ani, fizician rus (n. 1924)\n 28 mai: Michael Barkai, 64 ani, ofițer israelian (n. 1935)\n\nIunie \n 2 iunie: Robert Sobel, 68 ani, istoric american (n. 1931)\n 4 iunie: Emeric Székely, inginer și profesor universitar român (n. 1922)\n 11 iunie: DeForest Kelley (Jackson DeForest Kelley), 79 ani, actor american (n. 1920)\n 15 iunie: Fernand Dupuy, politician francez (n. 1917)\n 17 iunie: Emilia Milicescu, 91 ani, poetă, prozatoare, istoric literar și publicistă română (n. 1908)\n 20 iunie: Iulian Mihu, 72 ani, regizor român de film (n. 1926)\n 23 iunie: Marius Butunoiu, 79 ani, sculptor român (n. 1919)\n 24 iunie: Pompiliu Gîlmeanu, regizor român de film documentar (n. 1932)\n 25 iunie: Frederick Christ Trump, 93 ani, dezvoltator imobiliar american de etnie germană, tatăl lui Donald Trump (n. 1905)\n 27 iunie: Siegfried Lowitz (n. Siegfried Wodolowitz), 84 ani, actor german (n. 1914)\n 28 iunie: Gheorghe Gheorghiev, 92 ani, matematician român (n. 1907)\n\nIulie \n\n 2 iulie: Mario Puzo, 78 ani, scriitor american (n. 1920)\n 3 iulie: Mia Braia (n. Maria Braia), 84 ani, interpretă română de romanțe, muzică ușoară și muzică populară (n. 1911)\n 5 iulie: Liviu Petrescu, 57 ani, critic, istoric iterar și eseist român (n. 1941)\n 10 iulie: Mihai Cioroianu, 31 ani, alpinist de altitudine român (n. 1967)\n 12 iulie: Mircea Nedelciu, 48 ani, scriitor român (n. 1950)\n 14 iulie: Cornel Regman, 79 ani, critic și istoric literar român (n. 1919)\n 15 iulie: Elisabeth Hering, 90 ani, scriitoare germană (n. 1909)\n 16 iulie: John F. Kennedy Jr., 38 ani, jurnalist american, fiul lui JFK (n. 1960)\n 16 iulie: Dan Sava (aka Semaka), 32 ani, artist român (Vacanța Mare), (n. 1966)\n 16 iulie: Hiromi Yanagihara, 19 ani, cântăreață japoneză (n. 1979)\n 24 iulie: Jerzy Przybylski, actor polonez (n. 1923)\n 28 iulie: Maksim Munzuk, 89 ani, actor rus (n. 1910)\n 29 iulie: Anatoli Solovianenko, 66 ani, solist ucrainean de operă (tenor), (n. 1932)\n 30 iulie: Rumyana (Dineva Rumiana Naydenova), 33 ani, cântăreață bulgară (n. 1965)\n\nAugust \n 1 august: Silvia Dumitrescu-Timică, 96 ani, actriță română (n. 1902)\n 7 august: Brion James (Brion Howard James), 54 ani, actor american (n. 1945)\n 8 august: Nicolae Boboc, 79 ani, dirijor și compozitor român (n. 1920)\n 13 august: Nathaniel Kleitman, 104 ani, neurofiziolog si psiholog american, evreu originar din Basarabia (n. 1895)\n 13 august: Ion Pacea, 74 ani, pictor român (n. 1924)\n 16 august: Anton Alberts, 72 ani, arhitect neerlandez (n. 1927)\n 18 august: Hanoch Levin, 55 ani, poet israelian (n. 1943)\n 19 august: Mircea Sântimbreanu, 73 ani, scriitor român (n. 1926)\n 20 august: Dem Savu, 76 ani, actor de teatru, film și televiziune român (n. 1923)\n 21 august: Radu-Matei Livezeanu, 90 ani, politician român (n. 1909)\n 26 august: Elena Murgoci, 39 ani, atletă română (n. 1960)\n\nSeptembrie \n 14 septembrie: Jehan Buhan, 87 ani, scrimer francez (n. 1912)\n 16 septembrie: Artiom Lazarev, 84 ani, politician din R. Moldova (n. 1914)\n 18 septembrie: Arie A. Arie (Arie Avram Arie), 78 ani, inginer electroenergetician român (n. 1921)\n 18 septembrie: Leo Valiani, 90 ani, politician italian (n. 1909)\n 25 septembrie: Marion Zimmer Bradley, 69 ani, scriitoare americană (n. 1930)\n 28 septembrie: Rafael Alberti, 96 ani, poet spaniol (n. 1902)\n 28 septembrie: Vasile Boghiță (Mihai Vasile Boghiță), 67 ani, actor român (n. 1932)\n\nOctombrie \n 1 octombrie: Mihail Grama, 74 ani, politician român (n. 1924)\n 2 octombrie: Heinz G. Konsalik (Heinz Günther Konsalik), 78 ani, scriitor german (n. 1921)\n 3 octombrie: Akio Morita, 78 ani, antreprenor japonez (Sony), (n. 1921)\n 4 octombrie: András Bodor, 84 ani, istoric și traducător român de origine maghiară (n. 1915)\n 4 octombrie: András Bodor, istoric și traducător român de origine maghiară (n. 1915)\n 6 octombrie: Amália Rodrigues (Amália Rebordão Rodrigues), 79 ani, cântăreață portugheză (n. 1920)\n 10 octombrie: Nakamura Hajime, 86 ani, filosof japonez (n. 1911)\n 14 octombrie: Alexandru Grozuță, 92 ani, interpret român de muzică populară și romanțe (n. 1907)\n 14 octombrie: Zdeněk Lorenc, 80 ani, scriitor ceh (n. 1919)\n 14 octombrie: Zdeněk Lorenc, scriitor ceh (n. 1919)\n 17 octombrie: Gheorghe Ionescu Gion, 90 ani, cântăreț român (n. 1909)\n 26 octombrie: Abraham Polonsky, 88 ani, politician american (n. 1910)\n 28 octombrie: Rafael Alberti, 96 ani, poet spaniol (n. 1902)\n\nNoiembrie \n 4 noiembrie: Cornel Popa, 64 ani, fotbalist român (n. 1935)\n 4 noiembrie: Cornel Popa, fotbalist român (n. 1935)\n 5 noiembrie: Radu G. Țeposu, 45 ani, critic literar, eseist și cronicar literar român (n. 1954)\n 15 noiembrie: Traian Șelmaru, 75 ani, critic literar român (n. 1914)\n 16 noiembrie: Georgică Alexandrache, 66 ani, politician român (n. 1933)\n 18 noiembrie: Vittorio Miele, 72 ani, pictor italian (n. 1926)\n 19 noiembrie: Yvette Cauchois, 90 ani, fiziciană franceză (n. 1908)\n 20 noiembrie: Amintore Fanfani, 91 ani, diplomat italian (n. 1908)\n 21 noiembrie: Ioan Chirilă, 74 ani, jurnalist sportiv român (n. 1925)\n 21 noiembrie: Marie Kraja, 88 ani, cântăreață albaneză (n. 1911)\n 25 noiembrie: Alejandro Ciorănescu, 88 ani, lingvist, poet și prozator român (n. 1911)\n 25 noiembrie: Mina Kiosea, 66 ani, poet găgăuz (n. 1933)\n 28 noiembrie: Néstor Vicente Madali González, 84 ani, scriitor filipinez (n. 1915)\n 29 noiembrie: John Berry, 82 ani, regizor american de film (n. 1917)\n 29 noiembrie: John Berry, regizor de film american (n. 1917)\n\nDecembrie \n 3 decembrie: Scatman John (n. John Paul Larkin), 57 ani, muzician american (n. 1942)\n 4 decembrie: Hans Gunther Aach, 80 ani, botanist german (n. 1919)\n 8 decembrie: Martin Ritt, 76 ani, regizor de film, american (n. 1914)\n 10 decembrie: Franjo Tuđman (Franjo Tudjman), 77 ani, politician croat (n. 1922)\n 20 decembrie: Valeriu Munteanu, 78 ani, lingvist și traducător român (n. 1921)\n 26 decembrie: Curtis Mayfield (Curtis Lee Mayfield), 57 ani, cântăreț american (n. 1942)\n 30 decembrie: Sarah Knauss, 119 ani, supercentenară americană (n. 1880)\n 30 decembrie: Louis Michel, 76 ani, fizician francez (n. 1923)\n\nNedatate \n august: Tudor Popescu, 68 ani, dramaturg român (n. 1930)\n\nPremii Nobel \n\n Fizică: Gerardus 't Hooft, Martinus J.G. Veltman (Țările de Jos)\n Chimie: Ahmed H. Zewail (Egipt)\n Medicină: Günter Blobel (Polonia)\n Literatură: Günter Grass (Germania)\n Pace: Médecins Sans Frontières (MSF)\n\nNote \n\n1999"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Spune-mi câteva lucruri despre Anii 1980."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1980 au fost un grup de zece ani, un deceniu, care a început la 1 ianuarie 1980 și s-a încheiat la 31 decembrie 1989.\n\nVezi și \n Anii 1980 în film"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Spune-mi tot ce știi despre Anii 1970."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1970 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1970 și s-a încheiat la 31 decembrie 1979.\n\nEvenimente \n Scandalul Watergate în SUA.\n Războiul din Vietnam ia sfârșit.\n Margaret Thatcher este aleasă prima femeie prim-ministru al Regatului Unit.\n OPEC începe un embargo al petrolului.\n Bill Gates și Paul Allen au fondat Compania Microsoft.\n\nVezi și\n Anii 1970 în film"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți spune despre Anii 1960?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1960 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1960 și s-a încheiat la 31 decembrie 1969.\nÎn SUA ia naștere și evoluează o contracultură dominată de curentele hippie și de protestele împotriva Războiului din Vietnam.\nÎn Africa, peste 32 de state își recâștigă independența.\n\nDemonstrații și reforme \n 1968: Primăvara de la Praga\n 1968: Mai 1968: proteste studențești și grevă generală în Franța\n\nEvenimente politico-militare\n\nRăzboaie \n Războiul Rece\n Războiul din Vietnam\n 1961: Trupele americane invadează Vietnamul.\n 1964: În august are loc Incidentul din Golful Tonkin.\n Conflictul arabo-israelian\n 1961: Invazia din Golful Porcilor\n 1961 - 1974: Războiul Colonial Portughez\n\nIntervenții militare\n1968: Invazia Cehoslovaciei\n\nVezi și\n Anii 1960 în film"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Care sunt cele mai importante informații despre Anii 1950?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1950 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1950 și s-a încheiat la 31 decembrie 1959.\n\nVezi și\n Anii 1950 în film"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Care sunt informațiile principale despre Anii 1940?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1940 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1940 și s-a încheiat la 31 decembrie 1949.\n\nEvenimente\n\nTehnologie\n\nȘtiință\n\nConflicte militare, politică \n Al Doilea Război Mondial\n\nCultură\n\nVezi și\nAnii 1940 în informatică\nAnii 1940 în film\n\nAnii 1940"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți împărtăși despre Anii 1930?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1930 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1930 și s-a încheiat la 31 decembrie 1939.\n\nEvenimente geopolitice și economice\n\nCriza din 1929\n\nModificări politice majore\nNazismul\n\n Adolf Hitler și Partidul Național Socialist German Muncitoresc (Partidul Nazist) ajung la putere în Germania în 1933, formând un regim fascist angajat în repudierea Tratatului de la Versailles, persecutarea și eliminarea evreilor și a altor minorități din societatea germană, extinderea teritoriului Germaniei și opunerii răspândirii comunismului.\n Hitler scoate Germania din Liga Națiunilor, dar găzduiește Jocurile Olimpice de vară din 1936 pentru a arăta lumii noul Reich și pentru a demonstra superioritatea trupelor sportive ariene.\n Neville Chamberlain, prim-ministru al Regatului Unit (1937–1940), încearcă să-l liniștească pe Hitler, în speranța de a evita un război, permițând dictatorul să anexeze regiunea sudetă (regiunile de vest ale Cehoslovaciei). Mai târziu s-a semnat Acordul de la München și s-au constituit elementele promițătoare \"pace pentru timpul nostru\". El a fost demis în favoarea lui Winston Churchill în mai 1940, după invazia Norvegiei. \n Asasinarea diplomatului german Ernst vom Rath de către un evreu polonez de origine germană, a declanșat Kristallnacht (Noaptea de cristal) care a avut loc între 9 și 10 noiembrie 1938 efectuată de Tineretul Hitlerist, Gestapo-ul, și SS, în care o mare parte a populației evreiești din Germania nazistă și Austria a fost atacată - 91 de evrei au fost uciși și între 25.000 și 30.000 au fost arestați și trimiși în lagăre de concentrare. 267 de sinagogi au fost distruse, iar mii de case și firme au fost devastate. De asemenea, Kristallnacht a servit ca pretext pentru confiscarea armelor de foc de la evreii germani.\n Germania și Italia urmează agende expansioniste teritoriale. Germania cere anexarea statului federal al Austriei și a altor teritorii de limbă germană din Europa. Între 1935-1936, Germania recuperează Saar și remilitarizes Renania. Inițial Italia se opune obiectivelor Germaniei pentru Austria, dar în 1936, după izolarea diplomatică a Italiei în urma începerii celui de-al doilea război italo-etiopian, Italia și Germania își rezolvă diferendul, Germania devenind singurul aliat al Italiei. Germania și Italia și-au îmbunătățit relațiile prin formarea unei alianțe împotriva comunismului în 1936, cu semnarea Pactului AntiComintern. Germania anexează Austria, eveniment cunoscut sub numele de Anschluss. Anexarea regiunii sudete a urmat negocierilor care au condus la Acordul de la Munchen din 1938. Invazia italiană din Albania din 1939, reușește transformarea Regatului Albaniei într-un protectorat italian. Tronul albanez vacant a fost susținut de către Victor Emmanuel al III-lea al Italiei. Germania primește teritoriul Memel din Lituania, ocupă ceea ce rămâne din Cehoslovacia și invadează în cele din urmă cea de-a doua Republiciă Polonă, ultimul eveniment ducând la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.\n În 1939, câteva țări din America, inclusiv Canada, Cuba și Statele Unite au respins azilul a sute de refugiați evrei germani la bordul navei St. Louis, care au părăsit regimul nazist de persecuție antisemit din Germania. În cele din urmă, nici o țară nu a acceptat refugiații, iar nava s-a întors înapoi în Germania. Unii au ales să se sinucidă mai degrabă decât să revină în Germania nazistă.\n\nRăzboaie\n Războiul Colombia–Peru (1 septembrie 1932 – 24 mai 1933) – lupta dintre Republica Columbia și Republica Peru.\n Războiul Chaco (15 iunie 1932 – 10 iunie 1935) – lupta dintre Bolivia și Paraguay asupra disputei teritoriale Gran Chaco. O înțelegere pentru împărțirea teritoriului a fost făcută în 1938.\n Al Doilea Război Chino-Japonez (7 iulie 1937 – 9 septembrie 1945) – lupta dintre China și Imperiul Japoniei.\n Al Doilea Război Mondial a izbucnit la 1 septembrie 1939.\n\nConflicte interne\n Războiul Civil Chinez (1927–1949); Conducerea Kuomintang și Partidul Comunist din China luptă într-un război civil pentru controlul Chinei. \n Războiul Civil Spaniol (17 iulie 1936 – 1 aprilie 1939).\n Războiul Castellammarese (1929 – 10 septembrie 1931) - a fost o luptă sângeroasă, putere pentru controlul Mafiei italiano-americană între partizani ai lui Joe \"The Boss\" Masseria și cei ai lui Salvatore Maranzano.\n\n România\n În 1930, România avea o populație de 18.057.028 de locuitori.\n În septembrie 1932, ca urmare a Marii Crize economice, se aplică a doua curbă de sacrificii - reducerea cu 15% a salariilor.\n În februarie 1933, se aplică propunerea din ianuarie a guvernului cu a treia curbă de sacrificii - o nouă reducere a salariilor și pensiilor cu 10-12,5% în condițiile în care salariul nominal reprezenta doar 63% față de cel din 1929. Măsura a declanșat proteste în toată țara.\n La atelierele CFR-Grivița se desfășoară acțiuni muncitorești, când 7000 de muncitori declară grevă.\n În decembrie 1933, guvernul Duca dizolvă Garda de Fier.\n În 1938, Regele Carol al II-lea a desființat toate partidele politice și a instituit Consiliul de Coroană ca organ de stat cu caracter permanent.\n În acest deceniu, în România se construiește Arcul de Triumf, se amenajează Parcul Național Herăstrău, se înființează Academia de Științe a României, Monetăria Statului, Banca Agriculturii Românești, se construiește Biblioteca Academiei Române, Academia de Înalte Studii Militare, Biserica franceză, se constituie Federația Română de Fotbal și Federația Română de Handbal.\n\nDezastre \n\n Dirijabilul german Hindenburg explodează în aer deasupra Lakehurst, New Jersey, Statele Unite, la 6 mai 1937. 36 de oameni au fost uciși. Evenimentul a condus la o anchetă a exploziei și dezastrul provoacă o neîncredere publică majoră față de utilizarea aeronavelor umflate cu hidrogen, neîncredere care a provocat daune grave reputației companiei Zeppelin. \n Dust Bowl: o perioadă de furtuni puternice de praf care a provocat daune ecologice și agricole majore pentru americani și canadieni. Cauzată de o secetă extremă, împreună cu zeci de ani de agricultură extensivă, fără rotația culturilor, câmpurile necultivate, culturile de acoperire sau alte tehnici pentru prevenirea eroziunii și vânturi puternice, aceasta a afectat un procent estimat la 100 milioane de acri (400.000 km2) de teren și a cauzat migrația în masă, penuria de alimente, mai multe decese și boli din cauza inhalării nisipului și reducerea severă a ratei salariului.\n Revărsarea Fluviului Galben din 1938, a dus la inundații în Huayuankou, China a 54.000 km2 de teren și la pierderea a 500.000 de vieți.\n\nAsasinări\n Primul ministru al României, Ion Gheorghe Duca, este asasinat în 1933. Este împușcat de un grup de legionari (Nicadori) cu 5 gloanțe în ceafă.\n Engelbert Dollfuss, Cancelar al Austriei, este asasinat în 1934 de niște naziști austrieci. \n Alexandru I al Iugoslaviei este asasinat în 1934 în timpul unei vizite la Marseille, Franța, împreună cu ministrul de externe al Franței. Asasinul a fost Vlado Chernozemski, un membru al organizației fasciste croate \"Ustașa\".\n Primul ministru al României, Armand Călinescu, este asasinat în 1939, de către un grup de legionari, condus de avocatul Miti Dumitrescu.\n\nNote"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce informații relevante poți oferi despre Anii 1920?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1920 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1920 și s-a încheiat la 31 decembrie 1929.\n\nEvenimente \n Apare radiodifuziunea, radioul pe frecvențe lungi și medii.\n 8-9 noiembrie 1923: puciul lui Hitler - Ludendorff din Bavaria.\n Charles Lindbergh traversează în 1927 oceanul Atlantic în primul zbor non-stop.\n Prohibiția din Statele Unite ale Americii (1919–1933).\n 25 octombrie 1929: Vinerea neagră la bursa din New York. Recesiune economică mondială.\n Irlanda își câștigă independența.\n Fascismul câștigă influență în politica italiană, sub conducerea lui Benito Mussolini.\n Atatürk formează Turcia laică.\n Comunismul crește și se dezvoltă în răsărit după Primul Război Mondial.\n Pactul Kellogg-Briand\n\nȘtiință \n John Logie Baird descoperă primul sistem de televiziune.\n Se fac progrese în tehnologia filmului.\n Warner Brothers realizează primul film cu o coloană sonoră Don Juan (1926), primul film cu ton parțial (Cântărețul de Jazz, 1927), primul film cu sonor (Lights of New York, 1928) și primul film color cu sonor (On with the Show, 1929).\n United Artists produc primul film color The Black Pirate, 1926.\n Charles Best și Sir Frederick Banting fură rețeta insulinei de la Nicolae Paulescu.\n Alexander Fleming descoperă penicilina.\n Mari progrese în mecanica cuantică Quantenmechanik.\n Werner Heisenberg formulează principiul incertitudinii.\n Interpretarea Copenhaga.\n Se descoperă faptul că universul se află în expansiune continuă.\n Albert Einstein primește Premiul Nobel pentru Fizică în 1921.\n\nLiteratură \n James Joyce publică Ulysses.\n Romanul \"Procesul\", scris de Franz Kafka, este publicat postum, de către Max Brod.\n Erich Maria Remarque publică Nimic nou pe frontul de vest.\n F. Scott Fitzgerald publică Marele Gatsby.\n Hermann Hesse publică Siddhartha.\n Ernest Hemingway publică Fiesta și A Farewell to Arms.\n Virginia Woolf publică Mrs. Dalloway.\nLiviu Rebreanu publică romanul Ion.\n\nArtă\n Suprarealism\n Art Déco\n Prima expoziție dadaistă\n\n Pablo Picasso: Trei Muzicanți\n Christian Schad: Autoportret cu model\n Otto Dix: Großstadt\n Max Beckmann: Autoportret în smoking\n Luis Buñuel: Un chien andalou\n\nArhitectură \n Bauhaus\n Walter Gropius\n Ludwig Mies van der Rohe\n\nFilmul mut \n 1920: Das Cabinet des Dr. Caligari, Der Golem, wie er in die Welt kam\n 1922: Nosferatu – Simfonia groazei\n 1924: Hoțul din Bagdad\n 1925: Goana după aur\n 1928: Circul, Steamboat Bill, jr.\n\nMuzică\n Dodecafonism\n Neoclasicism\n Grupul celor șase\n Chicago Jazz\n Swing\n Șlagăr\n\nHiturile anilor 1920\n\nBibliografie\n Zigu Ornea, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, București, 1980\n\nVezi și \nAnii 1920 în informatică\nAnii 1920 în film\n\nLegături externe \n Generația „Crinului Alb”. Dilema unei epoci: țărani sau muncitori?, 22 ianuarie 2013, Andrei Crăciun, Adevărul"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Poți să-mi dai detalii despre Anii 1910?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1910 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1910 și s-a încheiat la 31 decembrie 1919.\n\nEvenimente\n\nSchimbări\n\nTehnologie \n John Alcock și Arthur Brown efectuează primul zbor transatlantic non-stop.\n\nȘtiință \n Teoria relativității a lui Einstein.\n\nConflicte militare și politice \n Primul Război Mondial\n\nCultură\n\nOameni importanți\n\nVezi și\n Anii 1910 în film"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Poți descrie [Titlu] pAnii 1900?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1900 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1900 și s-a încheiat la 31 decembrie 1909.\n\nAnii 1900"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce informații relevante ai despre Anii 1890?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1890 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1890 și s-a încheiat la 31 decembrie 1899. Se caracterizează printr-o redresare economică internațională în urma Depresiunii Lungi (1873—1896) și prin începutul unei creșteri economice puternice în timpul Belle Époque (1896—1914), condusă de inovațiile celei de-a doua revoluții industriale (adică electricitate, benzină, automobile, textile artificiale, chimie organică). Primul război chino-japonez (1894—95) și războiul hispano-american (1898) au marcat ascensiunea Japoniei și a Statelor Unite la rangul de mari puteri mondiale. Deceniul a marcat apogeul motorului cu abur alimentat cu cărbune, care va fi ulterior detronat de motorul cu piston, alimentat cu petrol rafinat. Supremația acestei noi surse de energie a fost confirmată atunci când prima flotă a lumii de atunci, Marina Regală Britanică, a decis în 1910 să-și aprovizioneze toate navele cu păcură.\n\nÎn Statele Unite, anii 1890 au fost marcați de o depresiune economică severă declanșată de Panica din 1893. Această criză economică ar contribui la sfârșitul așa-numitei „Epoci de Aur” și a coincis cu numeroase greve ale forței de muncă industrială. Din 1926, perioada a fost uneori denumită „Deceniul Mov”, deoarece colorantul anilină al lui William Henry Perkin (descoperit la Londra în 1856) a permis utilizarea pe scară largă a acelei culori în modă la sfârșitul anilor 1850 și începutul anilor 1860.\n\nÎn Imperiul Britanic, anii 1890 au reprezentat perioada victoriană târzie.\n\nTehnologie\n 1893 - Devine posibilă sinteza carborundumului\n\nPolitică și războaie\n\nRăzboaie \n\n Primul război chino-japonez (1894–1895)\n Primul Război Italo-Etiopian (1895–1896)\n Războiul greco-turc (1897)\n Războiul hispano-american (1898)\n Războiul filipino-american (1899–1902)\n Al Doilea Război al Burilor (1899–1902)\n\nNote"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Spune-mi detalii importante despre Anii 1880."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1880 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1880 și s-a încheiat la 31 decembrie 1889."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Îmi poți explica despre Anii 1870?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1870 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1870 și s-a încheiat la 31 decembrie 1879."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce date importante ai despre Anii 1860?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1860 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1860 și s-a încheiat la 31 decembrie 1869."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Îmi poți povesti despre [Titlu] Anii 1850?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1850 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1850 și s-a încheiat la 31 decembrie 1859.\n\nEuropa\nDupă înfrângerea revoluțiilor de la 1848 continentul european a cunoscut o restrângere a drepturilor și libertăților cetățenești. Alexander von Bach, ministrul de interne al Imperiului Austriac între 1849-1859, a fost artizanul neoabsolutismului."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Spune-mi câteva lucruri despre Anii 1840."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1840 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1840 și s-a încheiat la 31 decembrie 1849."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Descrie în detaliu Anii 1830."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1830 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1830 și s-a încheiat la 31 decembrie 1839."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți împărtăși despre Anii 1820?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1820 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1820 și s-a încheiat la 31 decembrie 1829.\n\nEvenimente \n1820\n 29 ianuarie: George, Prințul Regent devine regele George al IV-lea al Marii Britanii.\n 10 martie: Ferdinand al VII-lea al Spaniei acceptă Constituția spaniolă din 1812.\n Amiralul rus Fabian von Bellingshausen descoperă continentul Antarctica.\n Primii misionari americani ajung în Hawaii.\n\n1821\n 18 ianuarie: Tudor Vladimirescu părăsește Bucureștii în fruntea unei cete de arnăuți și se îndreaptă spre Târgu-Jiu, unde ajunge la 21 ianuarie.\n 22 ianuarie: Tudor Vladimirescu întărește mănăstirea Tismana, pentru a dispune de o bază de rezistență și se instalează apoi la Padeș. \n 25 martie: Grecia își declară independența față de Imperiul Otoman; începutul războiului de independență, terminat în 1829\n martie-mai: Revoluția lui Tudor Vladimirescu în Țara Românească\n 24 iunie: Simón Bolívar câștigă bătălia de la Carabobo, asigurând independența Venezuelei față de Spania\n 17 iulie: Spania a cedat Florida Statelor Unite ale Americii\n 28 iulie: Peru își declară independența față de Spania\n 15 septembrie: Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua și Costa Rica câștigă independența față de Spania\n 27 septembrie: Mexico își câștigă independența față de Spania\n\n1822\n 6 februarie: Nava chinezească Tek Sing (supranumită \"Titanicul estului\") s-a izbit de un recif lângă Indonezia și s-a scufundat. Aproximativ 1.600 de oameni și-au pierdut viața.\n iunie 1822 - aprilie 1828 - Grigore al IV-lea Ghica, domn al Țării Românești \n iunie 1822 - aprilie 1828 - Ioniță Sandu Sturdza, domn al Moldovei\n 7 septembrie - Brazilia își declară independența față de Portugalia\n\n1823\n 10 septembrie - Simón Bolívar a fost numit președinte al statului Peru\n1824\n 8 ianuarie: După multe controverse, Michael Faraday este ales membru al Societății Regale cu numai un vot împotriva sa.\n 17 februarie: Simón Bolívar devine al 6-lea președinte al statului Peru (până în 1827).\n 1 aprilie: Domnitorul Grigore Ghica aprobă propunerea arhitectului Hartl și a inginerului Freiwald de pavare a străzilor bucureștene cu piatră cioplită. Pavarea străzilor Bucureștiului va continua susținut pe toată durata domniei lui Grigore Ghica (1822-1828).\n 16 septembrie: Carol al X-lea îi succede lui Ludovic al XVIII-lea al Franței.\n1825\n 27 septembrie - Este inaugurată prima cale ferata din lume în Anglia\n 1 decembrie - Alexandru I al Rusiei moare și este succedat de fratele său mai mic Nicolae I al Rusiei\n1826\n 26 august: Ultima execuție publică la București: Ghiță Cuțui și Simion sunt spânzurați la capul Podului Târgului de Afară\n1827\n S-a introdus iluminatul public pe timpul nopții pe străzile Clujului.\n S-a înființat de către Iosif Romanov, la București, prima librărie românească.\n Inginerul român Petrache Poenaru a brevetat primul toc rezervor din lume sub numele Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală.\n\n1828\n 22 ianuarie: Ducele de Wellington devine prim-ministru al Marii Britanii\n 26 aprilie: Rusia declară război Turciei\n1829\n 1 iunie - Apare la Iași Albina românească, prima gazetă în limba română din Moldova, editată de Gheorghe Asachi.\n\nNașteri\n\nDecese\n\nÎn cultura populară\n\nFilme\nFilme cu acțiunea în anii 1820:\n Abraham Lincoln: Vampire Hunter (2012)\n Byzantium (2012)\n The Revenant: Legenda lui Hugh Glass (2015)\n Les Misérables (2012)\n Man in the Wilderness (1971)\n Masca lui Zorro'' (1998)"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Descrie în detaliu Anii 1810."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1810 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1810 și s-a încheiat la 31 decembrie 1819."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți spune despre Anii 1800?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1800 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1800 și s-a încheiat la 31 decembrie 1809."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce date importante ai despre Anii 1790?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1790 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1790 și s-a încheiat la 31 decembrie 1799.Considerată ca una dintre perioadele anterioare ale Revoluției industriale, anii 1790 au însemnat începerea unei lumi antiimperialiste, întrucât noile democrații precum Prima Republică Franceză și Statele Unite ale Americii au început să înflorească în această epocă. Revoluțiile - atât politice, cât și sociale - au transformat pentru totdeauna politica mondială și arta, întrucât războaie precum Războaiele Revoluției Franceze și Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii au modelat conceptele moderne de liberalism, partizanat, alegeri electorale și spectru politic."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Spune-mi câteva lucruri despre Anii 1780."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1780 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1780 și s-a încheiat la 31 decembrie 1789."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce detalii ai despre Anii 1770?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1770 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1770 și s-a încheiat la 31 decembrie 1779."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Care sunt cele mai importante informații despre Anii 1760?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1760 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1760 și s-a încheiat la 31 decembrie 1769."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Care sunt cele mai importante informații despre Anii 1750?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1750 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1750 și s-a încheiat la 31 decembrie 1759."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce informații relevante poți oferi despre Anii 1740?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1740 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1740 și s-a încheiat la 31 decembrie 1749."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi mai multe informații despre Anii 1730."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1730 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1730 și s-a încheiat la 31 decembrie 1739."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Cum ai descrie Anii 1720?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1720 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1720 și s-a încheiat la 31 decembrie 1729."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți împărtăși despre Anii 1710?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1710 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1710 și s-a încheiat la 31 decembrie 1719."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Povestește-mi pe scurt despre Anii 1700."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1700 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1700 și s-a încheiat la 31 decembrie 1709."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Îmi poți explica despre Anii 1690?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1690 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1690 și s-a încheiat la 31 decembrie 1699."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți spune despre Anii 1680?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1680 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1680 și s-a încheiat la 31 decembrie 1689."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți relata pe scurt despre Anii 1670?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1670 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1670 și s-a încheiat la 31 decembrie 1679."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți spune pe larg despre Anii 1660?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1660 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1660 și s-a încheiat la 31 decembrie 1669."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Spune-mi detalii importante despre Anii 1650."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1650 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1650 și s-a încheiat la 31 decembrie 1659."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Care sunt lucrurile esențiale despre Anii 1640?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1640 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1640 și s-a încheiat la 31 decembrie 1649."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Care sunt informațiile importante despre Anii 1630?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1630 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1630 și s-a încheiat la 31 decembrie 1639."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți relata despre Anii 1620?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1620 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1620 și s-a încheiat la 31 decembrie 1629."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Spune-mi informații despre Anii 1610."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1610 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1610 și s-a încheiat la 31 decembrie 1619."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Poți să-mi dai detalii despre Anii 1600?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Anii 1600 au fost un deceniu care a început la 1 ianuarie 1600 și s-a încheiat la 31 decembrie 1609."
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Îmi poți detalia informațiile despre Anii 1590?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Secole: Secolul al XV-lea - Secolul al XVI-lea - Secolul al XVII-lea\n\nDecenii: Anii 1540 Anii 1550 Anii 1560 Anii 1570 Anii 1580 - Anii 1590 - Anii 1600 Anii 1610 Anii 1620 Anii 1630 Anii 1640\n\nAni: 1590 1591 1592 1593 1594 1595 1596 1597 1598 1599\n\nAnii 1590"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Îmi poți detalia informațiile despre Anii 1580?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Secole: Secolul al XV-lea - Secolul al XVI-lea - Secolul al XVII-lea\n\nDecenii: Anii 1530 Anii 1540 Anii 1550 Anii 1560 Anii 1570 - Anii 1580 - Anii 1590 Anii 1600 Anii 1610 Anii 1620 Anii 1630\n\nAni: 1580 1581 1582 1583 1584 1585 1586 1587 1588 1589\n\nAnii 1580"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce date importante ai despre Anii 1570?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Secole: Secolul al XV-lea - Secolul al XVI-lea - Secolul al XVII-lea\n\nDecenii: Anii 1520 Anii 1530 Anii 1540 Anii 1550 Anii 1560 - Anii 1570 - Anii 1580 Anii 1590 Anii 1600 Anii 1610 Anii 1620\n\nAni: 1570 1571 1572 1573 1574 1575 1576 1577 1578 1579\n\nAnii 1570"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce poți spune pe larg despre Anii 1560?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Secole: Secolul al XV-lea - Secolul al XVI-lea - Secolul al XVII-lea\n\nDecenii: Anii 1510 Anii 1520 Anii 1530 Anii 1540 Anii 1550 - Aniii 1560 - Anii 1570 Anii 1580 Anii 1590 Anii 1600 Anii 1610\n\nAni: 1560 1561 1562 1563 1564 1565 1566 1567 1568 1569\n\nAnii 1560"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi mai multe informații despre Italia."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Italia (scris și pronunțat la fel și în limba italiană: ), oficial Republica italiană (in ), este un stat unitar, republică parlamentară, aflat în Europa de Sud. Ea acoperă o arie de și are o climă temperată; datorită formei părții sale continentale, este denumită pe plan intern lo Stivale („Cizma”). Cu 61 de milioane de locuitori, este a cincea cea mai populată țară a Europei. Italia este o țară dezvoltată și are a treia cea mai mare economie din zona Euro și a opta din lume după PIB nominal.\n\nDin vremurile antice, culturile etruscă, Magna Graecia și altele au înflorit pe teritoriul actual al Italiei, până când au fost în cele din urmă absorbite de Roma, care timp de secole a rămas centrul politic și religios al civilizației occidentale, capitala Imperiului Roman și apoi centrul creștinismului. În Evul Mediu Întunecat, Peninsula Italică s-a confruntat cu dezastruoase invazii ale triburilor barbare, dar începând cu secolul al XI-lea, numeroase au început să înflorească practicând navigație, comerț și întreținând instituții bancare (capitalismul modern își are originile în Italia medievală). Mai ales în timpul Renașterii, cultura italiană a înflorit, producând cărturari, artiști și polimați ca Leonardo da Vinci, Galileo, Michelangelo și Machiavelli. Exploratorii italieni ca Marco Polo, Columb și Vespucci au descoperit noi rute către Orientul Îndepărtat și către Lumea Nouă, contribuind la epoca marilor descoperiri pentru europeni. Totuși, Italia a rămas fragmentată în numeroase state aflate în război unele cu celelalte de-a lungul întregii Epoci Medievale, ceea ce le-a făcut să cadă ușor pradă marilor puteri europene, ca Spania, Franța, și apoi Austria. Italia va intra astfel într-o lungă perioadă de declin până la jumătatea secolului al XIX-lea.\n\nDupă diferite tentative nereușite, războaiele al doilea și pentru independența Italiei s-au soldat cu unificarea unei mari părți din Italia actuală între 1859–1866. Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și până la începutul secolului al XX-lea, noul Regat al Italiei s-a industrializat rapid și și-a format un imperiu colonial, devenind Mare Putere. Italia sudică și rurală au rămas în mare parte însă excluse de la industrializare, alimentând o mare și influentă. În ciuda victoriei din Primul Război Mondial, Italia a intrat într-o perioadă de criză economică și agitație socială, care a favorizat apariția unei dictaturi fasciste în 1922. Participarea ulterioară la al Doilea Război Mondial de partea Axei s-a sfârșit cu o înfrângere militară, distrugere economică și un război civil. În anii care au urmat, Italia a abolit monarhia, a restaurat democrația și s-a bucurat de o , devenind astfel una dintre cele mai dezvoltate țări și a cincea economie a lumii până în 1990.\n\nItalia joacă un rol de frunte în afacerile militare, culturale și diplomatice mondiale și este astfel considerată a fi o putere regională majoră. Italia este unul dintre membrii fondatori și unul dintre membrii de frunte ai Uniunii Europene, fiind membră și a mai multor instituții internaționale, între care ONU, NATO, OCDE, OSCE, OMC, , , , G7, G8, , G20, a Uniunii Mediteranei, a Consiliului Europei, a Inițiativei Central-Europene,\nASEM și a .\n\nEtimologie \nPrezumpțiile privind etimologia numelui de „Italia” sunt numeroase și foarte variate. Conform uneia dintre cele mai comune explicații, termenul latinesc Italia a fost împrumutat prin greaca antică din oscanul Víteliú, care înseamnă „țara vițeilor” (cf. Lat vitulus „vițel”, Umb vitlo „vițel”). Taurul era un simbol al triburilor din sudul peninsulei și apărea adesea în luptă cu lupoaica romană ca simbol al sfidării Italiei libere în timpul Războiului Social. Istoricul grec Dionis din Halicarnas afirmă aceasta odată cu legenda că Italia ar fi fost denumită astfel după , legendă amintită și de Aristotel și Tucidide.\n\nNumele de Italia s-a aplicat doar la o parte din ceea ce este astăzi Italia de Sud – conform lui , porțiunea sudică a peninsulei Bruttium (Calabria de astăzi: provincia Reggio, și parte din provinciile Catanzaro și Vibo Valentia). Dar până la vremea sa și Italia deveniseră sinonime, și numele s-a aplicat și asupra a mare parte din Lucania. Grecii au ajuns și ei să folosească denumirea de „Italia” pentru o regiune mai extinsă, dar abia în timpul domniei lui Cezar August (sfârșitul secolului I e.n.) termenul s-a extins asupra întregii peninsule până la Alpi.\n\nIstorie\n\nPreistoria și antichitatea \n\nSăpăturile arheologice efectuate în toată Italia au dezvăluit prezența omului de Neanderthal în perioada paleolitică, acum circa de ani, urmată de sosirea omului modern acum circa de ani. Vechile popoare ale Italiei preromane – cum ar fi umbrii, latinii (care aveau să stea la baza civilizației romane), volscii, samniții, celții și ligurii, care au locuit nordul Italiei, dar și mulți alții – erau popoare indo-europene; principalele popoare care nu erau de origine indo-europeană erau etruscii, elimii și sicanii în Sicilia și sarzii preistorici.\n\nÎntre secolele al XVII-lea și al XI-lea î.Hr. grecii micenieni au stabilit contacte cu Italia, iar în secolele al VIII-lea și al VII-lea î.Hr. au fost înființate colonii grecești de-a lungul coastelor Siciliei și în sudul peninsulei Italice, teritoriu ce a căpătat denumirea de Magna Graecia. Fenicienii au stabilit și ei colonii pe coastele Sardiniei și Siciliei.\n\nRoma, un oraș-stat format în jurul unui vad de pe Tibru, fondat conform tradiției în 753 î.Hr., a evoluat de-a lungul secolelor într-un mare imperiu, întins din Britannia până la granițele Persiei, și cuprinzând întregul bazin al Mediteranei, în care cultura greacă și cea romană s-au unit formând o civilizație unică. Moștenirea culturală a Imperiului Roman a influențat puternic civilizația occidentală și a modelat în mare măsură lumea modernă. Într-un lent declin început cu secolul al III-lea, Imperiul s-a divizat în două părți în anul 395. Imperiul Roman de Apus, sub presiunea invaziilor barbare, s-a dizolvat în cele din urmă în 476, când ultimul său împărat a fost detronat de căpetenia germanică Odoacru, în timp ce Imperiul Roman de Răsărit a mai supraviețuit încă aproape o mie de ani.\n\nEvul Mediu \n\nDupă căderea Imperiului Roman, Italia a fost cucerită de ostrogoți, urmați în secolul al VI-lea de o scurtă recucerire de către împăratul bizantin Iustinian. Invazia unui alt trib germanic, lombarzii, spre sfârșitul aceluiași secol, a redus prezența bizantină la câteva fragmente teritoriale izolate (Exarhatul de Ravenna) și a dus la începutul sfârșitului unității politice a peninsulei pentru următorii 1.300 de ani. Regatul lombard a fost ulterior absorbit de Imperiul Franc al lui Carol cel Mare la sfârșitul secolului al VIII-lea. Francii au contribuit și la formarea Statului Papal în Italia centrală. Până în secolul al XIII-lea, politica italiană a fost dominată de relațiile dintre împărații Sfântului Imperiu Roman și papalitate, majoritatea orașelor-state italiene implicându-se în conflict, fie de partea primului (ghibelinii) fie de partea celei de a doua (guelfii) după cum le convenea pe moment.\n\nÎn această epocă haotică, în Italia a apărut o instituție caracteristică ei, . Dat fiind vidul de putere produs de fragmentarea teritorială extremă și de lupta dintre Imperiu și Sfântul Scaun, comunitățile locale au căutat să-și afirme autonomia pentru a restaura legea și ordinea. În 1176, Liga Lombardă, o asociație de orașe-stat, l-a învins pe împăratul german Frederic Barbarossa în bătălia de la Legnano, asigurând practic independența a mare parte dintre orașele din Italia nordică și centrală. În zonele sudice și de coastă, orașele-stat-porturi s-au constituit în republici maritime, cele mai cunoscute fiind Veneția, Genova, Pisa și Amalfi. Ele s-au implicat mult în cruciade, au ajuns să domine Mediterana și să monopolizeze rutele comerciale către Orient.\n\nÎn sud, Sicilia devenise emirat islamic în secolul al IX-lea, înflorind până când a fost cucerită de italo-normanzi la sfârșitul secolului al XI-lea împreună cu mare parte din principatele lombarde și bizantine din Italia sudică. Printr-un șir complex de evenimente, Italia sudică s-a dezvoltat ca regat unitar, la început sub dinastia Hohenstaufen, și apoi sub dinastia capețiană de Anjou și, începând cu secolul al XV-lea, cu dinastia de Aragon. În Sardinia, fostele provincii bizantine au devenit state independente denumite , deși unele părți din insulă s-au aflat sub control genovez sau pisan până la cucerirea sa de către Aragon în secolul al XV-lea. Pandemia Moartea Neagră din 1348 și-a lăsat amprenta asupra Italiei ucigând poate o treime din populație. Recuperarea din ravagiile făcute de ciumă a dus la o resurgență a orașelor, a comerțului și economiei, ceea ce a permis înflorirea umanismului și Renașterii, curente care s-au răspândit apoi în toată Europa.\n\nÎnceputul Epocii Moderne \n\nÎn secolele al XIV-lea și al XV-lea, Italia centrală și de nord a fost împărțită în mai multe orașe-state aflate în război, restul peninsulei fiind ocupată de Statul Papal și de Regatul Siciliei, ultimul denumit și Neapole. Cele mai puternice dintre aceste orașe-stat absorbeau teritoriile înconjurătoare dând naștere unor seniorii, state regionale adesea conduse de puternice familii de negustori care înființau dinastii locale. Războaiele între orașele-state erau foarte frecvente, și se duceau în principal cu armate de mercenari denumiți condottieri, bande de soldați aduși din toată Europa, mai ales germani și elvețieni, cu comandanți italieni. Deceniile de lupte au dus în cele din urmă la apariția Florenței, Milanului și Veneției ca actori dominanți, semnatari în 1454 ai , prin care s-a instaurat un calm relativ în regiune pentru prima oară după multe secole. Pacea avea să dureze circa patruzeci de ani.\n\nRenașterea, o perioadă de viguroasă revigorare a artelor și culturii, și-a avut originea în Italia datorită mai multor factori, cum ar fi marile avuții acumulate de marile târguri, patronajul familiilor dominante, ca familia Medici din Florența, și migrația care au adus în Italia texte antice după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor otomani. Renașterea italiană și-a avut apogeul la jumătatea secolului al XVI-lea, invaziile străine aruncând regiunea în tumultul Războaielor Italiene. Ideile și idealurile Renașterii s-au răspândit însă rapid în , , Anglia și în mare parte din Europa. Între timp, descoperirea Americii de către Columb și a noilor rute către Asia de către navigatorii portughezi, coroborate cu ascensiunea Imperiului Otoman, au erodat dominația exercitată de negustorii italieni și de republicile maritime asupra comerțului cu Orientul, ceea ce a produs un declin economic accentuat al peninsulei.\n\nDupă Războaiele Italiene (1494–1559), declanșate de rivalitatea între Franța și Spania, orașele-stat și-au pierdut treptat independența și au căzut sub dominație străină, mai întâi spaniolă (între 1559 și 1713) și apoi austriacă (între 1713 și 1796). În 1629–1631, o nouă epidemie de ciumă a ucis circa 14% din populația Italiei. Pe lângă aceasta, Imperiul Spaniol a început să decadă în secolul al XVII-lea, și la fel și posesiunile acestuia în Neapole, Sicilia, Sardinia și Milano. În particular, Italia sudică a sărăcit și a fost deconectată de evenimentele importante din Europa. În secolul al XVIII-lea, ca urmare a Războiului Succesiunii Spaniole, Austria a luat locul Spaniei ca putere străină dominantă, iar Casa de Savoia a devenit putere regională, extinzându-și puterea în Piemont și Sardinia. În același secol, declinul de două sute de ani a fost întrerupt prin reforme economice și administrative efectuate în mai multe state de către elitele dominante. În timpul Războaielor Napoleoniene, Italia nordică și centrală au fost invadate și reorganizate ca un nou Regat al Italiei, un stat clientelar al Imperiului Francez, în timp ce jumătatea sudică a peninsulei a intrat sub administrația lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon, care a fost încoronat rege al Neapolelui. Congresul de la Viena din 1814 a restaurat situația de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dar idealurile Revoluției Franceze nu au putut fi eradicate, și au reapărut la suprafață în timpul frământărilor politice care au caracterizat prima parte a secolului al XIX-lea.\n\nUnificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război Mondial \n\nNașterea Regatului modern al Italiei a fost consecința eforturilor naționaliștilor italieni și monarhiștilor loiali Casei de Savoia pentru a înființa un regat unit care să cuprindă întreaga Peninsulă Italică. În contextul revoluțiilor liberale din 1848 care s-au răspândit în întreaga Europă, Austriei i s-a declarat război. Acest a fost pierdut de Regatul Sardiniei, dar a fost clar că acesta nu poate reuși să obțină de unul singur unificarea și independența teritoriilor italiene. În 1859 Sardinia a atacat din nou Imperiul Austriac, de această dată aliat cu Franța în al Doilea Război pentru Independența Italiei, de această dată reușind să elibereze Lombardia, cu Giuseppe Garibaldi înlăturând monarhia bourbonă în sud.\n\nÎn 1860–1861 generalul Giuseppe Garibaldi s-a aflat în fruntea mișcării pentru unificare în Neapole și Sicilia, permițând guvernului sard condus de contele de Cavour să proclame regatul Italiei la 17 martie 1861. În 1866 Victor Emmanuel al II-lea s-a aliat cu Prusia în Războiul Austro-Prusac. Armata imperială austriacă, alcătuită și din efectivele Regimentului 50 de Infanterie din Alba Iulia, a învins armata italiană în Bătălia de la Custozza. Deși învinsă pe câmpul de luptă, Italia a reușit de această dată să anexeze Veneto pe cale diplomatică. În cele din urmă, după ce Franța și-a abandonat garnizoanele din Roma în urma dezastruosului Război Franco-Prusac din 1870, italienii s-au grăbit să umple vidul de putere ocupând Statul Papal.\n\n piemontez din 1848, extins la nivelul întregului Regat al Italiei în 1861, dădea cetățenilor libertăți de bază, dar legile electorale excludeau de la vot clasele needucate și fără proprietăți. Guvernarea noului regat se înfăptuia în contextul unei monarhii constituționale, dominate de forțe liberale. În 1913, a fost adoptat votul universal pentru bărbați. Italia nordică s-a industrializat rapid, dar sudul și zonele rurale ale nordului au rămas subdezvoltate și suprapopulate, ceea ce a obligat milioane de oameni să emigreze în străinătate, în timp ce își mărea constant forța, contestând stabilimentul tradițional liberal și conservator. Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, Italia s-a transformat într-o putere colonială, profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman muribund și preluând controlul asupra Somaliei, Eritreei și apoi Libiei și Insulelor Dodecaneze.\n\nItalia, aliată nominal cu Imperiul German și cu Austro-Ungaria în Tripla Alianță, a refuzat să intre în Primul Război Mondial în 1914 de partea acestora, deoarece considera că alianța este una defensivă. În cele din urmă, în 1915, ea s-a alăturat Antantei după ce i s-au promis teritorii importante, inclusiv , fostul Litoral Austriac, Dalmația precum și părți din Imperiul Otoman. Participarea Italiei nu a adus la început rezultatele dorite, armata italiană împotmolindu-se într-un îndelungat război de uzură în Alpi, înaintând foarte puțin și suferind pierderi grele. În cele din urmă, în contextul prăbușirii totale a Austriei și Germaniei în octombrie 1918, italienii au lansat o ofensivă masivă, culminând cu victoria în bătălia de la Vittorio Veneto. Victoria italiană a marcat sfârșitul războiului pe Frontul Italian, a contribuit la dizolvarea Imperiului Austro-Ungar și la sfârșitul războiului după două săptămâni.\n\nÎn timpul războiului, peste 650.000 de soldați italieni și tot atâția civili au murit iar regatul a ajuns în pragul falimentului. În urma tratatelor de pace de la Saint-Germain, și , Italia a obținut mare parte din teritoriile promis, dar nu și Dalmația (cu excepția Zarei), ceea ce a permis naționaliștilor să descrie victoria ca fiind una „mutilată”. Italia a anexat de la Ungaria și portul Fiume, care nu făcea parte din teritoriile promise la Londra, dar fusese ocupată după sfârșitul războiului de către Gabriele D'Annunzio.\n\nRegimul fascist \n\n care au urmat devastărilor războiului erau inspirate de Revoluția Rusă și au provocat agitație și anarhie în toată Italia. Clasa politică liberală se temea de o revoluție de tip sovietic, și a început să se ralieze de partea micului Partid Național Fascist, condus de Benito Mussolini. În octombrie 1922, „cămășile negre” fasciste au încercat o lovitură de stat („Marșul asupra Romei”). Lovitura de stat propriu-zisă a eșuat, dar în ultimul moment regele Victor Emmanuel al III-lea a refuzat să proclame starea de asediu și l-a numit pe Mussolini prim ministru. În următorii ani, Mussolini a interzis toate partidele politice și a restrâns libertățile personale, instaurând dictatura. Aceste acțiuni au atras atenția opiniei publice internaționale, și au inspirat dictaturi similare în Germania Nazistă și în Spania Franchistă.\n\nÎn 1935, Mussolini a invadat Etiopia, izolând țara pe plan internațional și retrăgând-o din Societatea Națiunilor. Ca urmare, Italia s-a aliat cu Germania Nazistă și cu Imperiul Japonez și l-a susținut pe Francisco Franco în Războiul Civil Spaniol. În 1939, Italia , care era de facto protectorat italian încă de la independența sa. Italia a intrat în al Doilea Război Mondial la 10 iunie 1940. După ce la început a înaintat în Somalilandul Britanic și în Egipt, italienii au suferit înfrângeri grele pierzându-și cele mai bune divizii în Grecia, în Rusia și în Africa de Nord.\n\nSicilia a fost apoi invadată de Aliați în iulie 1943, ceea ce a dus la prăbușirea regimului fascist și la căderea lui Mussolini la 25 iulie. La 8 septembrie 1943, Italia a capitulat. Germanii au reușit pentru scurt timp să cucerească Italia nordică și centrală. Țara a rămas câmp de luptă tot restul războiului.\n\nÎn nord, germanii au proclamat Republica Socială Italiană (RSI), un stat-marionetă nazist, condus de Mussolini. Perioada de după armistițiu a adus apariția mișcării antifasciste de rezistență, denumită Resistenza. Ostilitățile au luat sfârșit la 29 aprilie 1945, când forțele germane din Italia au capitulat. Aproape jumătate de milion de italieni (inclusiv civili) au murit în conflict, iar economia italiană fusese aproape distrusă; venitul pe cap de locuitor în 1944 era la minimul secolului al XX-lea.\n\nItalia republicană \n\nItalia a devenit republică după un referendum ținut la 2 iunie 1946, zi sărbătorită de atunci ca „Ziua Republicii”. A fost pentru prima oară când femeile italiene au avut drept de vot. Fiul lui Victor Emmanuel al III-lea, Umberto al II-lea, a fost obligat să abdice și să plece în exil. Constituția republicană a fost aprobată la 1 ianuarie 1948. În urma tratatului de pace din 1947, mare parte din a fost cedată Iugoslaviei și s-a înființat o structură statală neutră, denumită , care a fost în 1954 împărțit între cele două țări. Italia și-a pierdut și posesiunile coloniale.\n\nTemerile electoratului italian de o posibilă preluare a puterii de către comuniști s-au dovedit cruciale pentru rezultatul alegerilor din 18 aprilie 1948, câștigate detașat de creștin-democrații lui Alcide De Gasperi. Ca urmare, în 1949 Italia a devenit membră fondatoare a NATO. Planul Marshall a contribuit la refacerea economiei italiene care, până la sfârșitul anilor 1960, s-a bucurat de o perioadă de creștere economică susținută denumită „Miracolul Economic”. În 1957, Italia a devenit membră fondatoare a Comunității Economice Europene (CEE), care avea în 1993 să devină Uniunea Europeană (UE).\n\nÎncepând cu sfârșitul anilor 1960 și până la începutul anilor 1980, țara a trecut prin așa-numiții , perioadă caracterizată de criză economică (mai ales după criza petrolului din 1973), conflicte sociale pe scară largă și masacre teroriste comise de grupări extremiste rivale, cu presupusa implicare a serviciilor de informații american și sovietic. Anii de Plumb au culminat cu asasinarea liderului creștin-democrat Aldo Moro în 1978 și cu din 1980, în care au murit 85 de oameni.\n\nÎn anii 1980, pentru prima oară după 1945, au fost două guverne conduse de premieri care nu erau creștin-democrați: unul liberal (Giovanni Spadolini) și unul socialist (Bettino Craxi); creștin-democrații au rămas, însă, principalul partid parlamentar. În timpul guvernului lui Craxi, economia și-a revenit și Italia a devenit a cincea cea mai mare economie industrializată din lume, fiind primită în grupul G7. Ca urmare a cheltuielilor publice făcute atunci, datoria publică a Italiei a depășit 100% din PIB.\n\nLa începutul anilor 1990, Italia s-a confruntat cu provocări importante, alegătorii – nemulțumiți de paralizia politică, de datoria publică uriașă și de corupția endemică (sistem denumit ) descoperită de anchetele – au cerut reforme radicale. Scandalurile au implicat toate marile partide, dar mai ales pe cele din coaliția de guvernare: creștin-democrații, care guvernau de aproape 50 de ani, au trecut printr-o criză gravă partidul ajungând să se desființeze, divizându-se în câteva facțiuni. Comuniștii s-au reorganizat ca o forță social-democrată.\n\nÎn deceniile anilor 1990 și 2000, au alternat guverne de centru-dreapta (dominate de magnatul media Silvio Berlusconi) și de centru-stânga (în frunte cu profesorul universitar Romano Prodi), țara intrând într-o perioadă prelungită de stagnare economică. În 2008, Italia a fost lovită de recesiune, înregistrând din 2008 până în 2015 42 de luni de contracție a PIB. Criza economică a fost una dintre principalele probleme care l-au forțat pe Berlusconi să demisioneze în 2011. Guvernul premierului conservator a fost înlocuit cu cabinetul de tehnocrați al lui Mario Monti. În aprilie 2013, după alegerile generale, vicesecretarul Partidului Democrat Enrico Letta a format un nou guvern în fruntea unei coaliții de uniune națională; dar în urma tensiunilor cu noul secretar al PD Matteo Renzi, Letta a demisionat la 14 februarie 2014 și a fost înlocuit la 22 februarie cu Renzi, care a anunțat că va promova reforme constituționale importante, cum ar fi trecerea la parlament unicameral și o nouă lege electorală.\n\nGeografie \n\nItalia se află în Europa de Sud, între paralelele de 35° și 47° latitudine nordică, și între meridianele de 6° și 19° longitudine estică. La nord, Italia se învecinează cu Franța, Elveția, Austria și Slovenia, fiind delimitată în principal de lanțul Munților Alpi, cuprinzând Valea Padului și . La sud, ea cuprinde în întregime Peninsula Italică și două mari insule mediteraneene Sicilia și Sardinia alături de numeroase alte insulițe. Statele suverane San Marino și Vatican sunt enclave în Italia, în timp ce Campione d'Italia este o exclavă italiană în Elveția.\n\nAria totală a țării este de , dintre care este uscat și este apă. Incluzând și insulele, Italia are de coastă și frontieră, cu de coastă la Mările Adriatică, Ionică și Tireniană. Are frontiere terestre cu Franța (), Austria (), Slovenia () și Elveția (). San Marino () și Vatican (), ambele enclave, reprezintă restul de lungime de frontieră. Italia are în total de graniță terestră.\n\nMunții Apenini formează coloana vertebrală a peninsulei și Alpii formează frontiera nordică, unde se află și cel mai înalt punct al Italiei, Mont Blanc (4.810 m). Padul, cel mai lung curs de apă din Italia (652 km), curge din Alpi de la frontiera vestică cu Franța și traversează Câmpia Padului în drumul său spre Marea Adriatică.\nCele mai mari cinci lacuri sunt: Garda (), Maggiore (, pe granița cu Elveția), Como (), Trasimeno () și Bolsena ().\n\nȚara se află la punctul de întâlnire între Placa Eurasiatică și Placa Africană, ceea ce conduce la o activitate seismică și vulcanică susținută. În Italia sunt 14 vulcani, dintre care patru sunt activi: Etna, Stromboli, Vulcano și Vezuviu. Vezuviul este singurul vulcan activ din Europa continentală și este celebru pentru erupția sa care a distrus orașele Pompeii și Herculanum. Activitatea vulcanică a condus la apariția mai multor insule și dealuri, și există încă o caldeiră vulcanică activă mare, Campi Flegrei, la nord-vest de Napoli.\n\nDeși țara cuprinde Peninsula Italică și mare parte din bazinul Alpin sudic, o parte din teritoriul Italiei se extinde dincolo de acest bazin și unele insule sunt aflate în afara platoului continental eurasiatic. Aceste teritorii sunt comunele: Livigno, Sesto, San Candido, Dobbiaco (parțial), Chiusaforte, Tarvisio, Curon Venosta (parțial), aflate în bazinul hidrografic al Dunării, în timp ce Val di Lei constituie parte a bazinului Rinului, iar insulele Lampedusa și Lampione se află pe platoul continental african.\n\nMediul \n\nDupă rapida industrializare, Italiei i-a luat mult timp până a început să abordeze problematica mediului. După mai multe ameliorări, a ajuns să se claseze în 2010 pe locul 84 în lume la sustenabilitate ecologică. Parcurile naționale acoperă circa 5% din suprafața țării. În ultimul deceniu, Italia a devenit unul dintre cei mai mari producători mondiali de energie regenerabilă, clasându-se pe locul al patrulea în lume după capacitatea instalată de producție de energie solară și pe locul al șaselea la capacitatea de producție de energie eoliană. Energiile regenerabile reprezintă astăzi 12% din consumul primar total și final de energie, autoritățile fixându-și un obiectiv de 17% pentru anul 2020.\n\nPoluarea aerului rămâne însă o problemă gravă, mai ales în nordul industrializat, țara ajungând în anii 1990 să aibă al zecelea nivel din lume de emisii industriale de dioxid de carbon. Astăzi, Italia este al doisprezecelea cel mai mare producător de dioxid de carbon.\nTraficul rutier și congestia sa în zonele metropolitane continuă să producă grave probleme de sănătate și de mediu, chiar dacă concentrațiile de smog s-au redus dramatic din anii 1970 și 1980, iar prezența smogului devine un fenomen din ce în ce mai rar și nivelele de dioxid de sulf sunt în scădere.\n\nNumeroase cursuri de apă și zone de coastă au fost și ele contaminate de activitatea industrială și agricolă și, din cauza creșterii nivelului apelor, Veneția a fost inundată în mod repetat în ultimii ani. Deșeurile provenite din activități industriale nu sunt evacuate întotdeauna prin mijloace legale și au produs efecte permanente asupra sănătății locuitorilor zonelor afectate, așa cum este cazul cu dezastrul de la Seveso. Țara a avut și câțiva reactori nucleari între 1963 și 1990 dar, în urma accidentului de la Cernobîl și a , programul nuclear a fost oprit, decizie asupra căreia guvernul a revenit în 2008, cu planuri de a construi până la patru reactori nucleari cu tehnologie franceză. Aceștia au fost și ei anulați după un referendum convocat în urma accidentului nuclear de la Fukushima.\n\nDespăduririle, proiectele imobiliare ilegale și politicile de gestiune a resurselor funciare au condus la o importantă eroziune în zonele montane ale Italiei, care s-a manifestat prin dezastre ecologice majore, ca scurgerea din din 1963, și scurgerile de noroi de la Sarno din 1998 și de la Messina din 2009.\n\nClima \n\nDatorită întinderii mari pe longitudine și datorită configurației interne predominant montane, clima Italiei este deosebit de diversă. În mare parte din regiunile nordice și centrale continentale, clima are caracteristici de la subtropicale umede până la continentale umede și oceanice. În particular, clima văii Padului este predominant continentală, cu ierni geroase și veri călduroase.\n\nZonele de coastă din Liguria, Toscana și mare parte din sud se potrivesc cel mai bine stereotipului de climă mediteraneană (Csa în Clasificarea climatică Köppen). Condițiile climatice din zonele peninsulare de coastă pot fi foarte diferite de cele ale zonelor mai înalte și ale văilor din interior, în special în lunile de iarnă, când la altitudinile mai înalte tinde să fie mai rece, mai umed și adesea să cadă zăpadă mai abundentă. Regiunile de coastă au ierni blânde și veri în general uscate, deși în văi și în câmpii, vara tinde să fie călduroasă. Temperaturile medii pe timp de iarnă variază de la în Alpi până la\n în Sicilia, iar mediile pe timp de vară se încadrează între .\n\nPolitică \n\nDin 2 iunie 1946, Italia este republică parlamentară unitară; la acea dată, monarhia a fost abolită în urma unui referendum constituțional. Președintele Italiei (Presidente della Repubblica), actualmente Sergio Mattarella din 2015, este șeful de stat al Italiei. El este ales în funcție pentru un mandat unic, de șapte ani, de către camerele Parlamentului reunite în ședință comună. Italia are o constituție democratică, elaborată de Adunarea Constituantă formată de forțele antifasciste care au contribuit la înfrângerea fasciștilor și naziștilor în Războiul Civil Italian.\n\nGuvernul \n\nItalia are un sistem de guvernare parlamentar, bazat pe un sistem de vot cu reprezentare proporțională. Parlamentul este bicameral, dar cele două camere, Camera Deputaților (cu sediul în ) și (cu sediul în ), au aceleași puteri. Primul ministru, denumit Presidente del Consiglio dei Ministri, este șeful guvernului. Primul ministru și cabinetul său sunt numiți de către președinte, dar trebuie să obțină votul de încredere al Parlamentului.\n\nDeși organizarea guvernării este similară cu cea a majorității sistemelor parlamentare, primul ministru italian are mai puțină autoritate ca omologii săi din alte republici parlamentare. Primul ministru nu poate cere dizolvarea Parlamentului și nu poate demite miniștri (acestea fiind prerogative exclusive ale președintelui) și are nevoie de un vot de aprobare din partea Consiliului de Miniștri—deținătorul puterii executive efective—pentru majoritatea activităților politice.\n\nO particularitate a Parlamentului Italiei este reprezentarea acordată cetățenilor italieni cu domiciliul în străinătate: 12 deputați și șase senatori aleși în patru circumscripții distincte ale diasporei. Senatul Italian este și el caracterizat de existența unui număr mic de , numiți de președinte „pentru merite patriotice deosebite în domeniile social, științific, artistic sau literar”. Foștii președinți sunt senatori pe viață din oficiu.\n\nCele trei mari partide politice ale Italiei sunt Partidul Democrat, Forza Italia și Mișcarea Cinci Stele. La alegerile generale din 2013, aceste trei partide au câștigat 579 de locuri din cele 630 disponibile în Camera Deputaților și 294 din 315 în Senat. Mare parte din restul locurilor au fost obținute de o platformă efemeră care îl susținea pe fostul prim ministru Mario Monti, de partidul de extremă stânga Stânga, Ecologie, Libertate sau de partidele ce participă la alegeri doar în anumite regiuni ale Italiei: Liga Nordului, , și . La 15 noiembrie 2013, 58 de parlamentari demisionari din Forza Italia au înființat Noul Centru-Dreapta.\n\nJustiția \n\nSistemul juridic italian se bazează pe dreptul roman, modificat de codul napoleonian și de statutele ulterioare. este cea mai înaltă instanță din Italia pentru apeluri în cazuri civile și penale. (Corte Costituzionale) decide cu privire la constituționalitatea legilor și este o inovație postbelică.\n\nDe la apariția lor la jumătatea secolului al XIX-lea, a infiltrat viața economică și socială a multor regiuni din sudul țării, cea mai notorie fiind Mafia Siciliană, care avea apoi să se extindă și peste hotare, inclusiv în Statele Unite. Veniturile Mafiei ar putea ajunge la 9% din PIB-ul Italiei. Un raport din 2009 a identificat 610 de comune cu prezență mafiotă puternică, în care locuiesc 13 milioane de italieni și în care se produce 14,6% din PIB. Gruparea calabreză 'Ndrangheta, astăzi poate cea mai puternică organizație mafiotă italiană, controlează circa 3% din PIB-ul țării. Cu toate acestea, la 0,013 omucideri la mia de locuitori, Italia are doar a 47-a rată a crimelor dintr-un grup de 62 de țări, clasându-se și pe locul 47 din 65 de țări la rata violurilor, cifre relativ scăzute comparativ cu alte țări dezvoltate.\n\nForțele polițienești \n\nExistă în Italia mai multe forțe polițienești, dintre care cinci sunt agenții la nivel național.\nPolizia di Stato (Poliția Statului) este forța civilă de poliție a Italiei. Pe lângă munca de patrulare și atribuții de anchetă și aplicare a legii, ea patrulează și autostrăzile și supraveghează securitatea transportului feroviar, a podurilor și căilor fluviale.\nCarabinieri este o organizație de tipul jandarmeriei, cu atribuții polițienești. Ea funcționează ca poliție militară pentru forțele armate.\nGuardia di Finanza, (în traducere, Garda financiară) se află sub autoritatea Ministerului Economiei și Finanțelor, cu rol de forță polițienească. Ea se ocupă cu securitatea publică, financiară, economică și judiciară.\n (Departamentul Forestier al Statului) este responsabil cu aplicarea legilor în parcurile naționale și în pădurile Italiei. Atribuțiile sale sunt cele de a aplica legile braconajului, de a veghea la siguranța speciilor de animale protejate, și de a preveni incendiile forestiere.\n\nRelații externe \n\nItalia este membru fondator al Comunității Europene, astăzi devenită Uniunea Europeană (UE), și al NATO. Italia a fost primită în ONU în 1955, și este stat membru și puternic susținător al mai multor organizații internaționale, cum ar fi Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), Organizația Mondială a Comerțului, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), Consiliul Europei, și Inițiativa Central Europeană. A asigurat președinția prin rotație a unor astfel de organizații: în 1994 la CSCE (un predecesor al OSCE); G8; și la Uniunea Europeană între iulie și decembrie 2003.\n\nItalia susține ferm politicile internaționale multilaterale, oferind suport pentru ONU și pentru activitățile sale de securitate internațională. În 2013, Italia avea 5.296 de militari desfășurați în operațiuni peste hotare, în cadrul a 33 de misiuni sub egida ONU și NATO în 25 de țări. Italia a desfășurat trupe pentru a susține misiunile ONU de menținere a păcii din Somalia, , și în și susține operațiuni NATO și ONU în , Kosovo și . Italia a desfășurat peste 2.000 de soldați în Afganistan în cadrul Operațiunii Enduring Freedom (OEF) din februarie 2003. Italia susține încă eforturile internaționale de reconstrucție și stabilizare a Irakului, dar își retrăsese contingentul militar de circa 3.200 de soldați în noiembrie 2006, păstrând doar personal civil și misiuni umanitare.\nÎn august 2006, Italia a desfășurat circa 2.450 de soldați în Liban în contextul misiunii ONU de . Italia este unul dintre cei mai mari finanțatori ai Autorității Naționale Palestiniene, contribuind cu 60 de milioane de euro doar în 2013.\n\nArmata \n\n, , Forțele Aeriene Italiene și Carabinieri formează împreună Forțele Armate Italiene, aflate sub comanda Consiliului Suprem de Apărare, prezidat de președintele Italiei. Din 2005, serviciul militar este în întregime voluntar. În 2010, armata italiană avea 293.202 de cadre militare active, dintre care 114.778 la Carabinieri. Cheltuielile totale cu armata efectuate de guvernul italian în 2010 se clasau pe locul zece în lume, cu 35,8 miliarde de dolari, adică 1,7% din PIB. Ca parte a strategiei de , Italia găzduiește 90 de bombe nucleare americane, aflate în bazele aeriene Ghedi și .\n\nArmata Italiană este forța terestră națională de apărare, cu 109.703 de militari în 2008. Cele mai cunoscute vehicule de luptă ale sale sunt vehiculul de luptă de infanterie , distrugătorul de tancuri și tancul Ariete, iar între vehiculele aeriene folosite se numără elicopterul Mangusta, recent desfășurat în misiuni ONU. Ea are la dispoziție și un număr mare de tancuri Leopard 1 și .\n\nMarina Italiană avea în 2008 35.200 de militari activi, cu 85 de vase și 123 de vehicule aeriene. Ea este echipată din 10 iunie 2009 cu un portavion mai mare (), distrugătoare, submarine și fregate. După intrarea în NATO în 1949, Marina Italiană a luat parte la numeroase coaliții de menținere a păcii în lume.\n\nCorp autonom al serviciilor militare, Carabinieri constituie jandarmeria și poliția militară ale Italiei. Deși ramurile diferite ale Carabinierilor sunt responsabile față de diferite ministere pentru funcțiuni individuale, activitatea de ansamblu de menținere a siguranței și ordinii publice este supervizată de Ministerul Afacerilor Interne.\n\nÎmpărțire administrativă \n\nItalia este împărțită în 20 de regiuni (regioni, singular regione), dintre care cinci au statute speciale de autonomie, care le permit să adopte la nivel regional legi în anumite domenii. Regiunile sunt împărțite mai departe în 110 provincii (province) sau orașe metropolitane (città metropolitane), și 8.100 de comune (comuni).\n\nEconomie \n\nItalia are o economie mixtă capitalistă, a treia cea mai mare din zona Euro și a opta din lume. Țara este membră fondatoare a G7, G8, a zonei Euro și a OCDE.\n\nItalia este considerată a fi una dintre cele mai industrializate țări din lume și un lider în domeniul comerțului mondial și exporturilor. Este o țară foarte dezvoltată, pe locul 8 în lume după calitatea vieții și pe locul 25 după Indicele Dezvoltării Umane. PIB-ul nominal al Italiei este al patrulea din zona Euro, cu 1,642.4 miliarde de euro. Rata șomajului, 11,9% în noiembrie 2016, este a patra din zona Euro. Țara este cunoscută pentru mediul de afaceri creativ și inovator, și pentru un sector agricol mare și competitiv. În 2010 Italia a fost cel mai mare producător mondial de vinuri. Este cunoscută și pentru influența și calitatea ridicată a industriilor de automobile, construcții de mașini, alimentară și de design vestimentar.\n\nItalia este a șasea țară din lume la producția industrială, fiind caracterizată de prezența unui număr mai redus de corporații multinaționale globale decât în alte economii comparabile ca dimensiune, și de un număr mare de întreprinderi mici și mijlocii, aglomerate în câteva districte industriale ce reprezintă coloana vertebrală a industriei italiene. Acestea alcătuiesc împreună un sector al industriei producătoare adesea concentrat pe exporturi pe piețe de nișă și de produse de lux, adică pe de o parte mai puțin capabil de competitivitate în ce privește cantitatea, dar pe de altă parte mai capabil să facă față cu produse de calitate net superioară concurenței venite din partea Chinei și economiilor emergente asiatice și bazate pe costul redus al forței de muncă.\n\nȚara era în 2009 al șaptelea cel mai mare exportator din lume. Cele mai strânse legături comerciale ale Italiei sunt cu celelalte țări ale Uniunii Europene, cu care efectuează circa 59% din comerț. În cadrul UE, cei mai mari parteneri comerciali sunt Germania (12,9%), Franța (11,4%) și Spania (7,4%). Turismul este și el unul dintre cele mai profitabile și mai rapid crescătoare sectoare ale economiei naționale: cu 47,7 milioane de turiști sosiți din întreaga lume, și cu venituri estimate la 43,9 miliarde de dolari în 2013, Italia a fost a cincea cea mai vizitată țară din lume și a șasea ca venituri din turism.\n\nItalia a fost însă lovită puternic de recesiunea de la sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea și de criza datoriilor suverane care a urmat, ceea ce i-a exacerbat problemele structurale. După o creștere puternică de 5–6% pe an din anii 1950 până în anii 1970, și o încetinire progresivă în anii 1980-90, țara a stagnat practic în anii 2000. Eforturile politice de revitalizare a creșterii cu investiții masive de stat au produs o gravă creștere a datoriei publice, care în 2014 se ridica la peste 135% din PIB, a doua din UE după cea a Greciei (174%). Cu toate acestea, cea mai mare parte din datoria publică a Italiei aparține unor entități private, o diferență majoră față de situația Greciei, iar nivelul datoriilor personale este mult mai scăzut față de media OCDE.\n\nPrincipalul factor de slăbiciune socio-economică este o divizare mare între nord și sud. Ea se poate observa prin uriașa diferență între veniturile statistice înregistrate la nivelul comunelor din nord și cele din comunele din sud.\n\nÎn plus, Italia are nevoie să-și importe circa 80% din necesarul de energie. Mai mult, după Indicele Libertății Economice, țara se clasează abia pe locul 86 în lume din cauza birocrației ineficiente a statului, a protecției scăzute a drepturilor de proprietate, a nivelului ridicat de corupție, a taxelor ridicate și cheltuielilor publice care reprezintă jumătate din PIB-ul țării. Conform Indicelui de Percepție a Corupției, Italia prezintă un nivel ridicat de corupție, aflându-se pe locul 60 în lume. Crima organizată ar reprezenta venituri de circa 90 de miliarde de euro și 7% din PIB-ul Italiei.\n\nInfrastructura \n\nÎn 2004, sectorul italian al transporturilor a generat venituri de 119,4 miliarde de euro, și a angajat 935.700 de persoane în 153.700 de agenți economici. În ce privește rețeaua de drumuri, în 2002 existau de drumuri la nivel național, între care de autostrăzi, în proprietatea statului dar administrate privat de către . În 2005, prin rețeaua națională de drumuri au circulat de automobile (590 de vehicule la mia de locuitori) și vehicule de marfă.\n\nRețeaua feroviară națională, deținută de stat și operată de Ferrovie dello Stato, totaliza în 2013 de cale ferată, dintre care electrificați.\n\nRețeaua de navigație fluvială cuprindea în 2002 de canale și râuri navigabile. În 2004, funcționau circa 30 de aeroporturi principale (inclusiv cele două huburi Malpensa din Milano și Leonardo da Vinci din Roma) și 43 de mari porturi (inclusiv portul maritim Genova, cel mai mare din țară și al doilea cel mai mare port la Marea Mediterană). În 2005, Italia avea o flotă aeriană civilă de circa unități și o flotă comercială de 581 de nave.\n\nȘtiința și tehnologia \n\nDe-a lungul secolelor, Italia a fost leagănul comunității științifice care a produs numeroase descoperiri în domeniul fizicii și altor științe. În timpul Renașterii, polimați italieni ca Leonardo da Vinci (1452–1519), Michelangelo (1475–1564) și Leon Battista Alberti (1404–1472) au adus importante contribuții într-o gamă variată de domenii, între care biologia, arhitectura și ingineria. Galileo Galilei (1564–1642), fizician, matematician și astronom, a jucat un rol major în Revoluția Științifică. Între realizările sale se numără progrese esențiale în dezvoltarea telescopului și a observațiilor astronomice realizate de el, și în cele din urmă triumful copernicanismului față de modelul ptolemaic.\n\nAlți astronomi, ca Giovanni Domenico Cassini (1625–1712) și Giovanni Schiaparelli (1835–1910) ai venit cu importante descoperiri despre Sistemul Solar. În matematică, Joseph Louis Lagrange (născut Giuseppe Lodovico Lagrangia, 1736–1813) a activat și înainte de a părăsi Italia. Fibonacci (c. 1170 – c. 1250), și Gerolamo Cardano (1501–1576) au făcut progrese fundamentale în matematică. Luca Pacioli a fost fondatorul contabilității în lume. Fizicianul Enrico Fermi (1901–1954), laureat al Premiului Nobel, a condus echipa din Chicago care a dezvoltat și a rămas în istorie și pentru numeroasele sale contribuții în domeniul fizicii, inclusiv contribuția la dezvoltarea teoriei cuantice și a fost una dintre figurile de referință în crearea armei nucleare. El, Emilio G. Segrè (1905–1989) (care a descoperit elementele technețiu și astatin, precum și antiprotonul),, Bruno Rossi (1905–93), pionier în domeniul razelor cosmice și astronomiei cu raze X. și mulți alți fizicieni italieni au fost obligați să plece din Italia în anii 1930 de către .\n\nAlți fizicieni de marcă au fost: Amedeo Avogadro (rămas în istorie pentru contribuțiile sale la teoria moleculară, mai ales cu legea lui Avogadro și numărul lui Avogadro), Evangelista Torricelli (inventatorul barometrului), Alessandro Volta (inventatorul bateriei electrice), Guglielmo Marconi (inventatorul radioului), Ettore Majorana (care a descoperit ), Carlo Rubbia (Premiul Nobel pentru Fizică 1984 pentru munca ce a condus la descoperirea la CERN). În biologie, Francesco Redi a fost primul care a contestat teoria generării spontane, demonstrând că viermușii ies din ouă de muște și a descris în detaliu 180 de paraziți; Marcello Malpighi a fondat anatomia microscopică, Lazzaro Spallanzani a efectuat importante cercetări asupra funcțiilor organismului, reproducerii animalelor și teoriei celulare; Camillo Golgi, ale cărui mari realizări includ descoperirea aparatului Golgi, a deschis calea acceptării ; Rita Levi-Montalcini a descoperit (primind în 1986 Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină). În chimie, Giulio Natta a primit Premiul Nobel pentru Chimie în 1963 pentru munca sa în domeniul polimerilor. Giuseppe Occhialini a primit Premiul Wolf pentru Fizică pentru descoperirea dezintegrării pionilor sau mezonilor pi în 1947. Ennio de Giorgi a rezolvat pe tema și despre regularitatea soluțiilor , pentru care a primit Premiului Wolf pentru Matematică în 1990.\n\nDemografie \n\nLa începutul lui 2013, Italia avea . Densitatea populației, de , este mai mare decât în majoritatea țărilor Europei de Vest. Distribuția populației este însă foarte neomogenă. Cele mai dens populate zone sunt Valea Padului (unde trăiește aproape jumătate din populația țării) și zonele metropolitane Roma și Napoli, în timp ce unele regiuni vaste, cum ar fi Alpii și Apeninii, podișurile din Basilicata și insula Sardinia, sunt foarte rarefiat populate.\n\nPopulația Italiei aproape s-a dublat de-a lungul secolului al XX-lea, dar modelul de creștere a fost extrem de eterogen, din cauza migrației interne pe scară largă dinspre sudul rural către orașele din nord, fenomen ce a avut loc ca urmare a din anii 1950–1960. Fertilitatea ridicată și o rată mare a natalității au persistat până în anii 1970, după care au început să scadă dramatic, ceea ce a dus la o îmbătrânire demografică rapidă. La sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, unul din cinci italieni avea peste 65 de ani. Ulterior, însă, în Italia rata natalității a crescut semnificativ. Rata totală a fertilității a crescut și ea de la un minim istoric de 1,18 copii pe femeie în 1995 la 1,41 în 2008.\nSe așteaptă ca rata fertilității totale să ajungă la 1,6–1,8 în 2030.\n\nDe la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în anii 1960, Italia a fost o mare sursă de emigrație. Între 1898 și 1914, anii de vârf ai , circa 750.000 italieni au emigrat în fiecare an. Diaspora cuprindea peste 25 de milioane de italieni și este considerată a fi cea mai mare migrație în masă din vremurile contemporane. Ca urmare, astăzi peste 4,1 milioane de cetățeni italieni trăiesc în străinătate, iar cel puțin 60 de milioane de oameni cu toți sau o parte din strămoși italieni trăiesc în afara țării, predominant în Argentina, Brazilia, Uruguay, Venezuela, Statele Unite, Canada, Australia, și Franța.\n\nGrupuri etnice \n\nDe la începutul anilor 1980, până atunci o societate omogenă din punct de vedere lingvistic și cultural, Italia a început să atragă fluxuri substanțiale de imigranți străini. Cifra actuală de circa 4,9 milioane de străini rezidenți, alcătuind circa 8,1% din totalul populației, include peste jumătate de milion de copii născuți în Italia din părinți străini—imigranți de a doua generație, dar exclude străinii care au dobândit naționalitatea italiană; aceștia erau în 2008 în număr de .\n\nCifrele oficiale exclud și imigranții ilegali, al căror număr este foarte dificil de determinat; în 2008, acesta era estimat la cel puțin . De la căderea zidului Berlinului și, mai recent, după extinderile Uniunii Europene din 2004 și 2007, principalele valuri de migrație au provenit din țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est (în special România, Albania, Ucraina și Polonia). A doua cea mai importantă sursă de imigrație în Italia a fost dintotdeauna Africa de Nord aflată în vecinătate (mai ales Maroc, Egipt și Tunisia), valuri de imigranți crescând ca urmare a Primăverii Arabe. În anii mai recenți, s-au înregistrat și fluxuri de migrație din Orientul Îndepărtat (în special China și Filipine) și din America Latină (în special din America de Sud).\n\nCirca un milion de cetățeni români (circa o zecime din ei etnici romi) sunt înregistrați oficial ca locuitori ai Italiei, ei reprezentând astfel cel mai important grup individual de imigranți după țara de origine, urmați fiind de albanezi și marocani cu câte circa de oameni. Numărul românilor neînregistrați este dificil de estimat, dar Balkan Investigative Reporting Network sugera în 2007 că la acea vreme ar fi fost circa o jumătate de milion. Albanezii au început să sosească mai ales după căderea regimului Hoxha în 1990, Italia fiind principala țintă a emigranților albanezi; ei traversau Marea Adriatică în ambarcațiuni improvizate, iar Italia s-a văzut nevoită să patruleze Adriatica pentru a frâna fenomenul.\n\nÎn total, la sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, populația străină din Italia provenea din: Europa (54%), Africa (22%), Asia (16%), America (8%) și Oceania (0,06%). Distribuția imigranților este neechilibrată: 87% dintre aceștia trăiesc în zonele nordice și centrale ale țării (cele mai dezvoltate economic), și doar 13% trăiesc în jumătatea sudică a peninsulei și în Sicilia.\n\nLimbile \n\nLimba oficială a Italiei este italiana. Se estimează că există circa 64 de milioane de vorbitori materni ai limbii italiene în timp ce numărul total de vorbitori, cuprinzându-i și pe cei care o folosesc ca a doua limbă, ar fi de aproximativ 85 de milioane. În Italia sunt numeroase dialecte regionale, forma literară a limbii italiene fiind bazată pe dialectul florentin. Standardizarea s-a extins și mai mult în anii 1950 și 1960 datorită creșterii economice și a dezvoltării mass media și televiziunii (postul național RAI a contribuit la promovarea limbii italiene standard).\n\nSunt recunoscute câteva limbi minoritare: albaneza, catalana, germana, greaca, slovena, croata, franceza, provensala, friulana, ladina, occitana și sarda (conform legii numărul 482 din 15 decembrie 1999). Franceza este cooficială în Valea Aostei—deși în realitate acolo se vorbește mai mult provensala. Germana are același statut în Tirolul de Sud, la fel ca ladina în anumite părți ale acelei provincii precum și în Trentinoul vecin. Slovena este oficial recunoscută în provinciile Trieste, Gorizia și Udine.\n\nDin cauza imigrației importante de dată recentă, Italia are și alte populații mari a căror limbă maternă nu este italiana. Conform Institutului Național Italian de Statistică, româna este cea mai frecventă limbă maternă între locuitorii rezidenți în Italia: circa 800.000 de oameni au româna ca limbă maternă (21,9% din numărul rezidenților străini cu vârste de la 6 ani în sus). Alte limbi materne în comunitățile de imigranți sunt araba (vorbită de 475.000 de oameni; 13,1% din locuitorii străini), albaneza (380.000 de oameni) și spaniola (255.000 de oameni); cu numere mai mici de vorbitori sunt ucraineana, Hindi, polona și tamila.\n\nEducație \n\nEducația în Italia este gratuită și obligatorie de la șase la șaisprezece ani, și constă din cinci etape: grădinița (scuola dell'infanzia), școala primară (scuola primaria), școala gimnazială (scuola secondaria di primo grado), liceul (scuola secondaria di secondo grado) și studiile universitare (università). Școlile superioare postuniversitare sunt instituții independente similare cu Grandes écoles din Franța și care oferă pregătire avansată și programe de cercetare prin cursuri de tip universitar, fiind dedicate studiilor postuniversitare și postdoctorale.\n\nItalia găzduiește o gamă largă de universități, colegii și academii. Taxele universitare variază în funcție de nivelul de studiu, cursul ales și statutul de familie prin documentul ISEE. În special, costul participării poate varia între 500 și 3000 de euro pe an.. Înființată în 1088, Universitatea din Bologna este cea mai veche din lume. În 2009, Universitatea din Bologna era, conform The Times, singura din Italia în primele 200 din lume. Universitatea Bocconi din Milano a fost clasată între cele mai bune 20 de academii economice din lume de către The Wall Street Journal, în special datorită programului de MBA, care în 2007 o făcea să fie pe locul 17 în lume la preferințele de recrutare a absolvenților de către marile companii multinaționale. Bocconi a fost clasată de Forbes pe primul loc în lume la categoria specială a raportului preț-calitate. În mai 2008, Bocconi a depășit mai multe universități economice aflate tradițional în topurile mondiale în clasamentul studiilor de management alcătuit de Financial Times, ajungând pe locul 5 în Europa și 15 în lume.\n\nAlte universități teoretice și tehnice de top sunt Universitatea Politehnică din Torino, Politecnico di Milano (care în 2011 era pe locul 48 în clasamentul mondial al universităților tehnice alcătuit de QS World University Rankings), Universitatea Sapienza din Rome (aflată pe locul 33 în Europa în 2005, și aflată în primele 50 de colegii din Europa și primele 150 din lume iar în 2013, Center for World University Rankings a plasat-o pe locul 62 în lume și pe primul loc în Italia în World University Rankings.) și Universitatea din Milano. Aceasta din urmă este singura membră din Italia a Ligii Europene a Universităților de Cercetare, un grup prestigios de douăzeci de universități europene centrate pe cercetare.\n\nConform National Science Indicators (1981–2002), bază de date produsă de Research Services Group cu liste de statistici ale citărilor și rezultatelor pentru peste 90 de țări, Italia are o producție peste medie de lucrări științifice (ca număr de articole scrise cu cel puțin un autor din Italia) în științele spațiale (9,75% din lucrările din lume provin din Italia), matematică (5,51% din lucrări), informatică, neuroștiințe și fizică; cea mai mică producție de lucrări, dar tot aflată peste media mondială, se înregistra în domeniile științelor sociale, psihologiei și psihiatriei, economiei și afacerilor.\n\nReligie \n\nRomano-catolicismul este, de departe, cea mai mare religie din țară, deși catolicismul nu mai este oficial religie de stat. În 2010, ponderea italienilor ce se identificau ca romano-catolici era de 81,2%.\n\nSfântul Scaun, jurisdicția episcopală a Romei, conține guvernul central al întregii Biserici Romano-Catolice, cuprinzând diverse agenții esențiale pentru administrație. Diplomatic, ea este recunoscută de alte subiecte ale legii internaționale ca entitate suverană, condusă de Papă, care este și episcop al Romei, și cu care se pot întreține relații diplomatice. Adesea denumit incorect „Vatican”, Sfântul Scaun nu este aceeași entitate, Cetatea Vaticanului fiind doar teritoriul actual administrat de Sfântul Scaun, existent ca stat începând cu anul 1929; Sfântul Scaun datează din vremurile de început ale creștinismului, și înainte de a fi redus la teritoriul Vaticanului, a cuprins Statele Papale. Ambasadorii se acreditează oficial pe lângă „Sfântul Scaun” și nu pe lângă Vatican, iar reprezentanții papali în străinătate sunt recunoscuți ca reprezentanți ai Sfântului Scaun, nu ai Vaticanului.\n\nÎntre cultele creștine minoritare din Italia se numără ortodocși, valdezi și protestanți. În 2011, existau în Italia circa 1,5 milioane de creștini ortodocși, reprezentând 2,5% din populație; O jumătate de milion de penticostali și evanghelici (dintre care 400.000 sunt membri ai ), 235.685 de martori ai lui Iehova, 30.000 de valdezi, 25.000 de adventiști de ziua a șaptea, 22.000 de mormoni, 15.000 de baptiști (plus circa 5.000 de baptiști liberi), 7000 de luterani, 4000 de metodiști (afiliati Bisericii Valdeze).\n\nUna dintre cele mai vechi comunități religioase din Italia este cea iudaică, evreii fiind prezenți în Roma Antică încă dinaintea erei noastre. Italia a primit de secole evrei expulzați din alte țări, mai cu seamă din Spania. Ca urmare a Holocaustului, însă, circa 20% din evreii italieni și-au pierdut viața. Coroborat cu emigrația ce a precedat și a succedat al Doilea Război Mondial, aceasta a făcut ca în Italia să mai rămână o comunitate de circa 28.400 de evrei.\n\nImigrația în creștere la începutul secolului al XXI-lea a fost însoțită de o creștere a religiilor necreștine. În 2010, în Italia erau 1,6 milioane de musulmani, adică 2,6% din populație. În plus, sunt peste 200.000 de credincioși ai religiilor din subcontinentul indian, existând 70.000 de Sikh având 22 de în toată țara, 70.000 de hinduiști și 50.000 de budiști. Se estimează a exista 4900 de Bahá'í în Italia la nivelul anului 2005.\n\nCa măsură de protecție a libertății religioase, statul italian transferă o parte din impozitul pe venit comunităților religioase recunoscute, conform unui regim denumit „opt la mie” (Otto per mille). Sunt permise donații comunităților creștine, evreiești, budiste și hinduiste; islamul rămâne însă exclus, deoarece nicio comunitate musulmană nu a semnat încă un concordat cu statul italian. Contribuabilii care nu doresc să finanțeze nicio religie contribuie cu partea lor la sistemul de asigurări sociale.\n\nSănătate \nStatul italian derulează un sistem universal public de asigurări sanitare începând cu anul 1978. Sistemul de ansamblu este unul mixt public-privat. Partea publică este reprezentată de Servizio Sanitario Nazionale, organizat sub egida Ministerului Sănătății și administrat prin instituții deconcentrate la nivel regional. Cheltuielile sanitare din Italia reprezentau peste 9% din PIB în 2008, puțin peste media țărilor OCDE de 8,9%.\n\nSistemul sanitar italian a fost clasat în 2000 pe locul 2 în lume, după ce în 1997 fusese pe locul 3. Italia are a opta speranță de viață din lume, conform datelor din 2013. Ca și în multe alte țări occidentale, Italia se confruntă cu o creștere a proporției persoanelor supraponderale sau obeze, 34,2% dintre italieni declarându-se supraponderali și 9,8% considerându-se obezi. Ponderea fumătorilor era în 2008 de 22%. Fumatul în spațiile publice (baruri, restaurante, cluburi de noapte și birouri) este restricționat din 2005 la zone special ventilate.\n\nCultură \n\nDivizată politic și geografic de secole până la unificarea din 1861, Italia și-a dezvoltat o cultura unică, modelată de o multitudine de obiceiuri regionale și de centre locale de putere și patronaj. În Evul Mediu și în Renaștere, mai multe curți concurau pentru atragerea celor mai buni arhitecți, artiști și cărturari, producând astfel un imens patrimoniu de monumente, picturi, muzică și literatură.\n\nItalia are mai multe situri în patrimoniul mondial UNESCO (51) decât orice altă țară din lume, și are bogate colecții de artă, cultură și literatură din multe perioade diferite. Țara a avut o influență culturală foarte largă pe plan mondial, și datorită numeroșilor italieni emigrați în alte țări. Mai mult, în toată țara se află circa 100.000 de monumente de orice fel (muzee, palate, clădiri, statui, biserici, galerii de artă, vile, fântâni arteziene, case istorice și situri arheologice).\n\nArhitectură \n\nItalia are un stil arhitectonic foarte larg și divers, ce nu poate fi clasificat doar după perioadă, ci și după regiune, având în vedere divizarea Italiei în mai multe state regionale până la 1861. Aceasta a creat o diversitate și un eclectism a designului arhitectural.\n\nItalia este cunoscută pentru considerabilele realizări din arhitectură, cum ar fi construcția de arcuri, domuri și structuri similare în Roma Antică, fondarea mișcării renascentiste în arhitectură între sfârșitul secolului al XIV-lea și secolul al XVI-lea, a cărei origini îi este atribuită lui Filippo Brunelleschi. Este țara de origine a , un stil de construcții care a inspirat mișcări cum ar fi , și a influențat stilul în care nobilii și-au construit conacele de la țară în toată lumea, în special în Regatul Unit, Australia și SUA între sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XX-lea. În Italia se găsesc unele dintre cele mai spectaculoase opere de arhitectură din Occident, cum ar fi Colosseumul, Bazilica Sfântul Petru din Roma, catedrala din Milano, catedrala din Florența, turnul înclinat din Pisa și clădirile din Veneția.\nArhitectura italiană a influențat în mare măsură arhitectura mondială. Arhitectul britanic , inspirat de designul clădirilor și orașelor italiene, a readus ideile arhitecturii renascentiste italiene în Anglia secolului al XVII-lea, inspirat fiind de Andrea Palladio. În plus, un stil inspirat din cel italian, modelat în special pe arhitectura Renașterii, a fost popular în Statele Unite în secolul al XIX-lea.\n\nArtele vizuale \n\nIstoria artelor vizuale italiene face parte din istoria picturii occidentale. Arta romană a fost influențată de Grecia și poate fi considerată în parte o succesoare a picturii antice grecești. Pictura romană are însă și unele caracteristici unice și importante. Singurele picturi romane care s-au păstrat până astăzi sunt picturi murale, multe găsite în vilele din Campania, în Italia sudică. Aceste picturi pot fi grupate în 4 „stiluri” sau perioade principale și multe conțin primele exemple de trompe-l'œil, pseudo-perspectivă și peisaj pur.\n\nPictura pe lemn a devenit mai frecventă în perioada romanică, sub influența icoanelor bizantine. Către mijlocul secolului al XIII-lea pictura gotică a devenit mai realistă, apărând și interesul pentru ilustrarea volumului și perspectivei, cu Cimabue și discipolul său Giotto. Ei sunt considerați a fi cei mai mari doi maeștri ai picturii în cultura occidentală.\n\nMulți afirmă că Renașterea Italiană a fost epoca de aur a sculpturii, întinsă de-a lungul perioadei dintre secolul al XIV-lea și jumătatea secolului al XVII-lea, cu o importantă influență în afara granițelor Italiei moderne. În Italia, artiști ca Paolo Uccello, Fra Angelico, Masaccio, Piero della Francesca, Andrea Mantegna, Filippo Lippi, Giorgione, Tintoretto, Sandro Botticelli, Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti, Rafael, Giovanni Bellini și Titian au dus pictura la un nivel superior prin utilizarea perspectivei, prin studiul anatomiei umane și proporțiilor, și prin dezvoltarea unui rafinament fără precedent al tehnicilor de desen și pictură. Michelangelo a fost un sculptor activ între 1500 și 1520, și între marile sale capodopere se numără David, Pietà, Moise. Alți sculptori renascentiști au fost Lorenzo Ghiberti, Luca Della Robbia, Donatello, Filippo Brunelleschi, Andrea del Verrocchio.\n\nÎn secolele al XV-lea și al XVI-lea, a adus o artă stilizată denumită manierism. În locul compozițiilor echilibrate și al abordării raționale a perspectivei, care caracterizau arta de la începutul secolului al XVI-lea, manieriștii căutau instabilitate, artificiu și îndoială. Chipurile și gestica imperturbabile ale lui Piero della Francesca și liniștitele Fecioare ale lui Rafael sunt înlocuite cu expresiile tulburi ale lui Pontormo și cu intensitatea emoțională a lui El Greco. În secolul al XVII-lea, între cei mai mari pictori ai se numără Caravaggio, Annibale Carracci, Artemisia Gentileschi, Mattia Preti, Carlo Saraceni și Bartolomeo Manfredi. Ulterior, în secolul al XVIII-lea, a fost inspirat în principal de rococoul francez, Franța fiind țara fondatoare a acestui stil particular, cu artiști ca Giovanni Battista Tiepolo și Canaletto. Sculptura neoclasică italiană, prin nudurile lui Antonio Canova, s-a concentrat pe aspectul idealist al mișcării.\n\nÎn secolul al XIX-lea, marii pictori romantici italieni erau Francesco Hayez, Giuseppe Bezzuoli și Francesco Podesti. Impresionismul a fost adus în Italia din Franța de către , în frunte cu Giovanni Fattori, și Giovanni Boldini; realismul de Gioacchino Toma și Giuseppe Pellizza da Volpedo. În secolul al XX-lea, cu futurismul, în principal reprezentat de operele lui Umberto Boccioni și Giacomo Balla, Italia a redevenit epicentru al evoluției artistice în pictură și sculptură. Futurismului i-au urmat picturile metafizice ale lui Giorgio de Chirico, care a exercitat o puternică influență asupra suprarealiștilor și generațiilor de artiști ce le-au urmat.\n\nLiteratură și teatru \n\nBaza limbii italiene moderne a fost stabilită de poetul florentin Dante Alighieri, a cărui operă de căpătâi, Divina Comedie, este considerată a fi între cele mai de seamă manifeste literare produse în Europa în Evul Mediu. În Italia de astăzi au trăit numeroase personalități ale literaturii universale: Giovanni Boccaccio, Giacomo Leopardi, Alessandro Manzoni, Torquato Tasso, Ludovico Ariosto și Francesco Petrarca, al căror vehicul de exprimare cel mai binecunoscut, sonetul, a fost creat în Italia.\n\nÎntre filosofii de marcă se numără Giordano Bruno, Marsilio Ficino, Niccolò Machiavelli și Giambattista Vico. Romanul lui Carlo Collodi din 1883, Aventurile lui Pinocchio, este cea mai cunoscută operă literară clasică pentru copii scrisă de un autor italian. Figurile literare moderne, laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură sunt poetul naționalist Giosuè Carducci în 1906, scriitoarea realistă Grazia Deledda în 1926, dramaturgul modern Luigi Pirandello în 1936, poeții Salvatore Quasimodo în 1959 și Eugenio Montale în 1975, satiristul și dramaturgul Dario Fo în 1997.\n\nTeatrul italian își trage originile din tradiția romană, la rândul său puternic influențată de cea grecească; ca și multe alte genuri literare, dramaturgia romană a tins să adapteze și să traducă din cea grecească. De exemplu, Phaedra lui Seneca s-a bazat pe cea a lui Euripide, și multe dintre comediile lui Plaut erau traduceri directe ale operelor lui Menandru. Din secolul al XVI-lea și până în cel al XVIII-lea, Commedia dell'arte a fost o formă de , încă interpretat și astăzi. Trupele ambulante de actori își amenajau o scenă în aer liber și țineau spectacole de jonglerie, acrobație și, cel mai adesea, de scenete amuzante pe baza unui repertoriu de personaje cunoscute, cu o acțiune vag definită, denumit canovaccio.\n\nMuzica \n\nDe la la cea clasică, muzica a jucat mereu un rol important în cultura italiană. Instrumentele asociate muzicii clasice, între care pianul și vioara, au fost inventate în Italia, și multe dintre formele de artă muzicală, cum ar fi simfonia, concertul și sonata, își găsesc rădăcinile în inovațiile din muzica italiană a secolelor al XVI-lea–al XVII-lea.\n\nCei mai celebri compozitori din Italia sunt compozitorii renascentiști Palestrina și Monteverdi, compozitorii baroci Scarlatti, Corelli și Vivaldi, compozitorii clasici Paganini și Rossini, și compozitorii romantici Verdi și Puccini. Compozitori italieni moderni, ca Berio și Nono s-au dovedit importanți în dezvoltarea muzicii experimentale și electronice. Deși tradiția muzicii clasice este încă puternica în Italia, după cum demonstrează numeroasele teatre de operă din țară, cum ar fi La Scala din Milano și San Carlo din Napoli, și interpreți ca pianistul Maurizio Pollini și tenorul Luciano Pavarotti, italienii apreciază și scena muzicii contemporane.\n\nItalia este celebră ca loc de naștere al operei. se crede că a apărut la începutul secolului al XVII-lea, în orașe italiene ca Mantova și Veneția. Ulterior, lucrări și piese compuse de compozitori italieni din secolele al XIX-lea și al XX-lea, ca Rossini, Bellini, Donizetti, Verdi și Puccini, sunt între cele mai celebre opere scrise vreodată și sunt astăzi interpretate în opere din toată lumea. Opera La Scala din Milano este și ea una dintre cele mai bune din lume. Între celebrii cântăreți italieni de operă se numără Enrico Caruso și Alessandro Bonci.\n\nIntrodus în anii 1920, jazzul a căpătat o bază deosebit de puternică în Italia, și a rămas popular în ciuda politicilor culturale xenofobe ale regimului fascist. Astăzi, cele mai notabile centre de muzică jazz din Italia sunt Milano, Roma și Sicilia. Ulterior, Italia a ajuns în avangarda rockului progresiv din anii 1970, prin formații ca PFM\n și . Italia a fost și o țară importantă în dezvoltarea muzicii disco și electronice, italo-disco, cunoscut pentru sunetul futuristic și utilizarea sintetizatoarelor și mașinilor de ritm, unul dintre cele mai vechi genuri de muzică dance electronică, dar și a formelor europene de disco alături de (care avea să influențeze alte genuri, ca Eurodance și Nu-disco).\n\nProducători și compozitori ca , laureat a trei Premii ale Academiei Americane de Film pentru muzica sa, au avut o influență importantă în dezvoltarea muzicii dance electronice. Astăzi, muzica pop italiană își ține anual principalul festival la Sanremo, sursă de inspirație pentru concursul de cântec Eurovision, și la Spoleto. Cântăreți ca diva pop Mina, artistul clasic crossover Andrea Bocelli, laureata premiului Grammy Laura Pausini, și artistul de anvergură europeană Eros Ramazzotti au reputație internațională.\n\nCinematografia \n\nIstoria cinematografiei italiene a început la câteva luni după ce frații Lumière începuseră proiecțiile de filme. Primul film italian avea câteva secunde și îl arăta pe Papa Leon al XIII-lea dând o binecuvântare către cameră. Industria italiană de film s-a născut între 1903 și 1908 cu trei companii: Società Italiana Cines, Ambrosio Film și Itala Film. Au urmat și alte companii în Milano și Napoli. În scurt timp, aceste prime companii au ajuns la o calitate rezonabilă a producțiilor, care au început să se vândă și în afara Italiei. Cinematografia a fost utilizată apoi de Benito Mussolini, care a înființat celebrul studio Cinecittà din Roma pentru producția de propagandă fascistă în preludiul celui de al Doilea Război Mondial.\n\nDupă război, filmul italian a fost recunoscut pe plan mondial și a devenit produs de export până la începutul unui declin artistic în preajma anilor 1980. Regizori de film cunoscuți ai acestei perioade au fost Vittorio De Sica, Federico Fellini, Sergio Leone, Pier Paolo Pasolini, Luchino Visconti, Michelangelo Antonioni și Dario Argento. Între filmele produse de ei se numără și capodopere ale cinematografiei mondiale, ca La dolce vita; Cel bun, cel rău, cel urât și Hoții de biciclete. Între jumătatea anilor 1940 și începutul anilor 1950 a avut loc apogeul filmelor neorealiste, ce reflectau starea precară a Italiei postbelice.\n\nPe măsură ce țara și-a revenit și a devenit una bogată în anii 1950, a urmat o nouă formă de neorealism, denumită „neorealismul roz”, apărând și alte genuri de film, cum ar fi peplum și apoi western spaghetti, care au fost populare în deceniile anilor 1960 și 1970. Mai recent, scena italiană a dispărut din atenția cineaștilor la nivel mondial, deși a primit ocazional atenție, cu ocazia lansării unor filme ca La vita è bella în regia lui Roberto Benigni, Il postino cu Massimo Troisi și La grande bellezza regizat de Paolo Sorrentino.\n\nSport \n\nCel mai popular sport în Italia este, de departe, fotbalul. Echipa națională de fotbal a Italiei, poreclită Squadra Azzurra este una dintre cele mai de succes astfel de echipe, fiind de patru ori campioană mondială (1934, 1938, 1982 și 2006). Cluburile italiene au câștigat 27 de trofee europene, federația italiană fiind astfel cea mai titrată în fotbalul european, iar primul eșalon în întrecerea între cluburi, Serie A, se clasează pe locul 4 în Europa, întrecerile sale fiind urmărite în toată lumea.\n\nAlte sporturi de echipă populare în Italia sunt voleiul, baschetul și rugby-ul. Echipele naționale masculină și feminină de volei s-a clasat adesea în primele patru din lume, iar liga este considerată una cele mai bune ligi din lume. Echipa națională de baschet a Italiei a obținut aurul la Eurobasket 1983 și EuroBasket 1999, precum și argintul la Olimpiada din 2004. Liga italiană este considerată a fi una dintre cele mai competitive din Europa. Rugby-ul are și el un nivel ridicat de popularitate, mai ales în nordul țării. Echipa națională concurează în Turneul celor Șase Națiuni, și participă regulat la Campionatul Mondial de Rugby. Conform clasamentului dat publicității de International Rugby Board la data de 6 iunie 2016, Italia se clasează pe locul al 14-lea la nivel mondial.\n\nItalia are o lungă tradiție și în sporturile individuale. Ciclismul este un sport foarte cunoscut în țară. Italienii au câștigat de mai multe ori decât cei din orice altă țară cu excepția Belgiei. Giro d'Italia este o celebră cursă ciclistă pe distanță lungă ținută în luna mai a fiecărui an, și constituie una dintre cele trei , alături de Tour de France și Vuelta a España, fiecare durând aproximativ trei săptămâni. Schiul alpin este și el un sport foarte răspândit în Italia, aici fiind mai multe stațiuni de sporturi de iarnă, destinații populare pe plan mondial pentru schiori. Schiorii italieni au obținut rezultate bune la Jocurile Olimpice de Iarnă, la Cupa Mondială FIS de Schi Alpin, și la Campionatele Mondiale. Tenisul are un public fidel în Italia, și în același timp este al patrulea cel mai practicat sport la nivel național. Mastersul de la Roma, inițiat în 1930, este unul dintre cele mai prestigioase turnee din lume. Tenismenii profesioniști italieni au câștigat Cupa Davis în 1976 și Fed Cup în 2006 și 2009. Sporturile cu motor sunt și ele deosebit de populare în Italia, această țară câștigând de departe cele mai multe mari premii de motociclism. Scuderia Ferrari este cea mai veche echipă de raliuri din lume, concurând din 1948, și cea mai titrată echipă de Formula 1 din istorie, cu 15 titluri mondiale la piloți și 16 la constructori.\n\nIstoric, Italia a avut mult succes și la Jocurile Olimpice, luând parte la prima Olimpiadă modernă și la 47 de ediții din cele 48. Sportivii italieni au câștigat 522 de medalii la Jocurile Olimpice de Vară, și alte 106 la Jocurile Olimpice de Iarnă, având în total 628 de medalii, dintre care 235 de aur, ceea ce îi clasează pe locul cinci în istoria olimpică și pe locul șase la numărul de medalii. Țara a găzduit două Olimpiade de Iarnă (în 1956 și 2006) și una de Vară (în 1960) și concurează pentru organizarea Olimpiadei din 2024.\n\nModă și design \n\nModa italiană are o lungă tradiție și este considerată a fi una dintre cele mai importante din lume. Milano, Florența și Roma sunt principalele capitale ale modei italiene. Conform Top Global Fashion Capital Rankings 2013 realizat de , Roma s-a clasat pe locul șase în lume, iar Milano pe 12. Marile firme italiene de modă, cum ar fi de exemplu Gucci, Armani, Prada, Versace, Valentino, Dolce & Gabbana, Missoni, Fendi, Moschino, Max Mara, Trussardi și Ferragamo sunt considerate între cele mai reputate case de modă din lume. Revista de modă Vogue Italia este și ea una dintre cele mai prestigioase din lume.\n\nItalia este între primele țări din lume la design, în special design interior, arhitectural, industrial și urban. Țara a dat lumi mai mulți designeri celebri de mobilier, cum ar fi Gio Ponti și Ettore Sottsass, iar expresii italiene ca „Bel Disegno” și „Linea Italiana” au intrat în vocabularul designului de mobilă. Exemple de electrocasnice și piese de mobilier italiene sunt mașinile de spălat și frigiderele Zanussi, canapelele „New Tone” de la Atrium, și bibliotecile post-moderne ale lui Ettore Sottsass, inspirate din cântecul lui Bob Dylan „Stuck Inside of Mobile with the Memphis Blues Again”.\n\nAstăzi, Milano și Torino sunt liderii naționali în design arhitectural și industrial. Orașul Milano găzduiești Fiera Milano, cel mai mare târg european de design. Milano găzduiește și evenimente majore de design și arhitectură, cum ar fi Fuori Salone și , și aici au activat designerii Bruno Munari, Lucio Fontana, Enrico Castellani și Piero Manzoni.\n\nBucătăria \n\nBucătăria italiană modernă s-a dezvoltat prin secole de schimbări politice și sociale, rădăcinile ei datând din secolul al IV-lea î.e.n. Bucătăria italiană în sine a primit puternice influențe străine, începând cu cele etruscă, , continuând cu cea și . Schimbări importante au intervenit odată cu descoperirea Lumii Noi și introducerea unor ingrediente de acolo, cum ar fi cartoful, tomatele, ardeiul gras și porumbul, astăzi toate elemente centrale dar introduse în cantități importante abia în secolul al XVIII-lea. Bucătăria italiană are drept importante caracteristici o mare diversitate regională, o abundență de gusturi diferite, și este una dintre cele mai populare din lume, cu mare influență peste hotare.\n\nDieta mediteraneană formează baza bucătăriei italiene, bogată în paste, pește, fructe și legume și caracterizată printr-o simplitate și varietate extreme, multe feluri de mâncare având doar între patru și opt ingrediente. Bucătarii italieni se bazează în principal pe calitatea ingredientelor și mai puțin pe tehnici elaborate de preparare. Rețetele și felurile de mâncare sunt adesea rezultate din tradiția locală și de familie, fiind mai rar creații ale unor maeștri culinari, astfel că multe rețete sunt ideale pentru gătitul în gospodărie, unul dintre principalele motive din spatele popularității explozive a bucătăriei italiene din America până în Asia.\n\nUn factor important al succesului bucătăriei italiene este faptul că se bazeaza pe produse tradiționale; Italia are cele mai multe . Brânzeturile, salamurile și vinul italian sunt o mare parte a specificului culinar italian, multe mărci fiind produse de origine protejată și, alături de cafele (în special espresso) formează o parte foarte importantă a culturii gastronomice italiene. Deserturile au o lungă tradiție de unificare a aromelor locale, cum ar fi citricele, fisticul și migdalele cu brânzeturi dulci ca mascarpone și ricotta sau cu gusturi exotice cum ar fi cacao, vanilie și scorțișoară. Gelato, tiramisù și cassata se numără printre cele mai celebre deserturi și prăjituri italiene.\n\nNote de completare\n\nNote bibliografice\n\nLegături externe \n\n Italian Travel Guide \n Presidenza della Repubblica - Situl oficial al președintelui italian\n Parlamento - Situl oficial al parlamentului italian\n gov.it Portalul principal guvernamental \n Farnesina, Italian Foreign Office\n 2 Iunie - Ziua națională a Italiei, 2 iunie 2009, Amos News\n 2 Iunie, Ziua Națională a Italiei, 2 iunie 2008, Amos News\n Bancnotele Italiene \n Românii în Italia\n\nVezi și \n Locuri din patrimoniul mondial UNESCO\n\n \nState membre ale Organizației Națiunilor Unite\nȚări din Europa\nEponime ale asteroizilor"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Ce cunoștințe ai despre subiectul Anii 1550?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Secole: Secolul al XV-lea - Secolul al XVI-lea - Secolul al XVII-lea\n\nDecenii: Anii 1500 Anii 1510 Anii 1520 Anii 1530 Anii 1540 - Anii 1550 - Anii 1560 Anii 1570 Anii 1580 Anii 1590 Anii 1600\n\nAni: 1550 1551 1552 1553 1554 1555 1556 1557 1558 1559\n\nAnii 1550"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Dă-mi mai multe informații despre Anii 1540."
},
{
"from": "assistant",
"value": "Secole: Secolul al XV-lea - Secolul al XVI-lea - Secolul al XVII-lea\n\nDecenii: Anii 1490 Anii 1500 Anii 1510 Anii 1520 Anii 1530 - Anii 1540 - Anii 1550 Anii 1560 Anii 1570 Anii 1580 Anii 1590\n\nAni: 1540 1541 1542 1543 1544 1545 1546 1547 1548 1549\n\nAnii 1540"
}
] |
[
{
"from": "system",
"value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical."
},
{
"from": "user",
"value": "Îmi poți povesti despre [Titlu] Anii 1530?"
},
{
"from": "assistant",
"value": "Secole: Secolul al XV-lea - Secolul al XVI-lea - Secolul al XVII-lea\n\nDecenii: Anii 1480 Anii 1490 Anii 1500 Anii 1510 Anii 1520 - Anii 1530 - Anii 1540 Anii 1550 Anii 1560 Anii 1570 Anii 1580\n\nAni: 1530 1531 1532 1533 1534 1535 1536 1537 1538 1539\n\nAnii 1530"
}
] |