Datasets:

OpenLLM-Ro
/

ro_wiki

Dataset card Viewer Files Files and versions Community

Split (3)

train · 123k rows

page stringlengths 33 136k
Defenestrația (aruncarea pe geam) de la Praga se poate referi la unul dintre cele două evenimente separate din istoria Boemiei, unul din 1419, iar cel de-al doilea din 1618, deși termenul este mai des folosit în legătură cu ultimul incident. Amândouă evenimentele au fost elementele de început a unor conflicte prelungite în Boemia și regiunea înconjurătoare. Prima defenestrație de la Praga a dus la uciderea a șapte membri ai consiliului orășenesc de către o mulțime de [radicali
Operațiunea ofensiva Praga (în rusă Пражская наступательная операция - Prajskaia nastupatelnaia operația) a fost ultima bătălie importantă a celui de-al doilea război mondial de pe teatrul de război din Europa. Batălia de la Praga s-a desfășurat în perioada 6 - 11 mai 1945 pe frontul de răsărit. Particularitatea principală a acestei bătălii este faptul că luptele au continuat și după ce Reichul a capitulat pe 8/9 mai. O altă particularitate este aceea că bătălia a fost declanșată în paralel cu Insurecția din Praga. Orașul Praga a fost în cele din urmă eliberat de trupele sovietice și de aliații lor. Toți militarii germani care făceau parte din Grupul de Armate Centru (Heeresgruppe Mitte) au fost ori uciși, luati prizonieri sau au căzut în mâinile sovieticilor după capitulare. Capitularea Grupului de Armate Centru s-a petrecut la nouă zile după căderea Berlinului și la trei zile după Ziua Victoriei. Din 30 aprilie până pe 1 mai 1945, Obergruppenführerul SS Karl Hermann Frank, (care era și general Waffen SS și general de poliție), a anunțat la radioul praghez că orice încercare de insurecție antigermană va fi înecată într-o "mare de sânge". Situația în Praga era foarte instabilă. Frank era conștient că spre Praga se îndreptau militarii mai multor fronturi sovietice. În aceste condiții, germanii au trebuit să facă față unei populații foarte ostile. Asaltul sovietic a zdrobit efectiv forțele germane și au venit decisiv în ajutorul partizanilor cehi angajați în Insurecția din Praga. Această insurecție fusese declanșată pe 5 mai. Pe 8 mai forțele germane angajate în luptele cu cehii s-au retras din Praga. Partizanii cehi au fost ajutați pentru puțină vreme de militarii Diviziei I de Infanterie a Armatei de Eliberare a Rusiei (ROA) din cadrul Diviziei a 600-a de Infanterie Germană. Divizia I a RAO de sub comanda generalului Serghei Buniacenko era plasată în apropierea Pragăi și a sprijinit insurecționarii cehi împotriva germanilor în primele zile de luptă. Armata de Eliberare a Rusiei fusese creată de generalul sovietic Andrei Vlasov, care căzuse prizonier la germani și trecut de partea naziștilor,. Această armată ar fi trebuit să fie o forță rusă anticomunistă. Militarii ROA au încercat să ocupe niște poziții care să le permită să evite atacul direct sovietic pe de-o parte, și pe de altă parte să le asigure posibilitatea predării în mâninile americanilor. De altfel, pe 8 mai, generalul Buniacenko și militarii ruși din subordinea sa au încercat să se predea americanilor. Până în cele din urmă, Buniacenko, Vlasov și militarii ROA au fost predați sovieticilor. Pe 9 mai 1945, trupele sovietice au intrat în Praga. Unele subunități germane izolate au mai rezistat până pe 11 mai, sau după unele surse până pe 12 mai. Flancul stâng al Frontului I Ucrainean au făcut joncțiunea cu Armata a III-a Americană (George S. Patton) în regiunile České Budějovice și Písek, încercuind astfel definitiv orașul. Mai târziu, Fronturile I și al II-lea Ucrainiene au făcut joncțiunea cu americanii în regiunile Karlovy Vary și Klatovy. Soldații germani și civilii care încercau să părăsească Praga au fost surprinși de trupele sovietice în ofensivă și au fost împrăștiați în dezordine. În toamna aceluiaș an au început expulzările germanilor din Cehoslovacia. În ziua de 9 mai, feldmareșalul german Ferdinand Schörner a reușit să fugă din Praga spre sud-vest. El a fost capturat de americani și a fost predat mai târziu sovieticilor. Pe 5 mai, Emanuel Moravec s-a sinucis. Moravec era urât de cehi, fiind considerat trădător și colaboraționist. El își câștigase porecla de "Quislingul ceh." Pe 14 mai, Dr. Emil Hácha a fost arestat la Praga și a fost internat de urgență într-un spital de lagăr de prizonieri. Hácha fusese președintele statului marionetă Protectoratul Boemiei și Moraviei. Hácha a murit în închisoare în ziua de 26 iunie a aceluiași an. În mai, primarul Pragăi, profesorul Josef Pfitzner, a fost spânzurat în public. Konrad Henlein, conducătorul germanilor sudeți, s-a sinucis cam în același timp. Pe 22 mai 1946, Karl Hermann Frank a fost spânzurat după ce a fost condamnat pentru crime de război. Dr. Wilhelm Frick, un oficial nazist de primă importanță, Protectorul Boemiei și Moraviei, a fost judecat, condamnat pentru crime de război și executat de cehi pe 16 octombrie 1946. Oberstgruppenführerul Kurt Daluege, ofițer al RSHA (Biroul Central de Securitate a Reichului) și guvernator al Protectoratului Boemiei și Moraviei, a fost capturat de americani și mai apoi extrădat în Cehoslovacia. Daluege a fost judecat și condamnat pentru crime de război și a fost executat prin spânzurare pe 24 octombrie 1946. În Uniunea Sovietică a fost instituită Medalia pentru Eliberarea Pragăi pentru onorarea participanților la ultima luptă de pe frontul de est. Aproximativ 850.000 de militari prizonieri, uciși, răniți sau capturați și tot armamentul distrus sau capturat. Sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Europa Al doilea război mondial - Frontul european de răsărit
Cuvântul voyageur () poate înseamna: Voyageur - album de studio al proiectului Enigma Voyageur - cântec și single din album cu același nume al proiectului Enigma
Potrivit cronicii Gesta Hungarorum a notarului Anonymus (finele sec. al XII-lea), toponimul Gilău ar proveni de la numele voievodului Gelu, ai cărui 200 de oșteni s-au confruntat aici cu oastea lui Tuhutum. Istoricul Ștefan Pascu era de părere că numele Gilău, în maghiară Gyalu, ar fi adaptarea fonetică maghiară a cuvântului "dealu", în pronunția românilor ardeleni "ghealu". Satul a fost complet pustiit de marea invazie mongolă din 1241 și ulterior repopulat de regele Bela al IV-lea. Episcopul László (Ladislau) Geréb a construit în secolul al XV-lea castelul actual. În curtea castelului au fost descoperite ruinele unui castru roman.
Un castrum antic roman, numit Resculum este cea mai veche așezare din zonă specificată în documente. A fost ridicat în jurul anului 106 D.C., drept garnizoană a Cohortei II “Hispanorum”, a cărei misiune era, probabil, apărarea graniței Imperiului Roman. Pe măsură ce romanii au încercat să consolideze granițele, în secolul II D.C. au fost aduși coloniști din Grecia, se crede din zona Patras. Ruinele castrului sunt vizibile și astăzi în locul numit "Grădiște", deși majoritatea zonei a fost folosită ca suprafață agricolă. În apropierea castrului există și ruinele unei băi romane. Pe lângă castru, pe malul opus al râului Henț se află o fortăreață, menționată pentru timp de mai multe secole ca Sebesvár și apărând pe majoritatea hărților Evului Mediu ale zonei. Bologa a fost atestată pentru prima oară documentar în 1304 ca Sebuswar, apoi apărând nominalizată cu diverse nume, cum ar fi Sepuswar din 1324, Sebeswar - 1329, Sebeswar alio nomine Hunyadwar - 1398, Castrum regis Sebes - 1393, Castrum regis Hunyad - 1397, Sebes Varallya - 1760. Punct strategic pe drumul care ducea la Oradea, fortăreața a servit și drept refugiu pentru populația locală în momentele de restriște. A câștigat importanță în secolul XVII, când otomanii au cucerit Oradea și împiedica acțiunea de colectare a taxelor. Sultanul a ordonat demolarea ei, dar ordinul nu a fost dus la îndeplinire. A fost distrusă însă mai târziu de lobonți prin explozie. Turnul și o mare parte din ziduri au mai rămas încă în picioare. La mijlocul secolului XX turnul și-a pierdut acoperișul, probabil ultimul element din lemn al ruinelor. Tot ceea ce a mai rămas este piatră.
Râul curge paralel cu creasta de sud a Munților Retezat și creasta principală de nord a Munților Vâlcan, până la confluența cu Jiul de Est. Spre aval Jiul de Vest urmărește liniile tectonice longitudinale care încadrează fundul depresiunea Petroșani ca o continuare concordantă cu Valea Cernei, având o suprafața a bazinului de 534 km2, o altitudine de 1134 m și o pantă medie de 35,3 %o. Jiul de Vest după un parcurs de 51,4 km se unește cu Jiul de Est la Iscroni. Debitul mediu la confluența Jiului de Vest este de 11,5 m3/s.
Curuți (din , în trad."haiduc") este numele dat inițial în Ungaria și Transilvania cetelor de răsculați conduse de Gheorghe Doja (1514). Ulterior au primit aceeași denumire participanții de diferite etnii la lupta antihabsburgică (antiaustriacă) de la începutul secolului al XVIII-lea sub conducerea lui Francisc Rákóczi al II-lea. Adversarii curuților au fost lobonții. Răscoala curuților s-a încheiat în 1711 prin Pacea de la Sătmar (Satu Mare). Cetatea Sólyomkővár (azi Șinteu), bază militară și centru de rezistență a curuților, a fost distrusă și depopulată. La Șinteu au fost colonizați slovaci.
Salina Turda se găsește în zona Durgău-Valea Sărată din Turda. Intrarea în salină (prin galeria de acces Franz Josef) se făcea până în anul 2010 din str. Salinelor 54A (cartierul Turda Nouă), în prezent prin noua și moderna intrare din centrul turistic Salina-Durgău (Aleea Durgău nr. 7). Salina Turda este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii din România în anul 2015 (). Dovezi arheologice sigure ale exploatării sării la Durgău-Turda există din perioada preromană (50 î.C.-106 d.C.). Romanii (106-274 d.C.) au exploatat sarea la Durgău în camere piramidale de 17-34 m adâncime si 10-12 m lățime. În afara masivului de sare de la Durgău, Romanii au exploatat si masivul de sare învecinat de la Băile Romane (în zona ștrandului actual). Volker Wollmann în monografia sa asupra mineritului subliniază prezența în imediata apropiere a zăcămintelor de sare, de fiecare dată, a unei fortificații romane. Castrul roman Potaissa a apărat exploatările de sare de la Turda. Romanii lucrau numai la suprafață, în gropi patrulatere, până la o adâncime de 12-15 m, de unde sarea se putea scoate ușor pe punți alunecoase și cu aparate simple de ridicat, după care o părăseau și începeau alta. Așa au extras romanii sarea peste tot în Ardeal, iar excavațiile părăsite au devenit lacuri. După retragerea romanilor în anul 274, până în secolul al XI-lea, nu există dovezi certe că extracția sării ar fi continuat. În cursul secolului al XIII-lea este pomenită explicit existența ocnei de la Durgău-Turda. Astfel, la 1 mai 1271, se dăruia capitului Episcopiei de Transilvania „ocna de sare de la Durgău-Turda (Dörgö-Torda)”. Instaurarea puterii habsburgice (austriece) în Ardeal la sfârșitul secolului al XVII-lea și creșterea necesităților materiale ale societății, determină ca, începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, importanța acordată ramurilor industriei extractive (inclusiv exploatarea sării) să crească simțitor. Mina de sare de la Durgău-Turda intră implicit sub administrația directă austriacă. În anul 1780 existau la Turda 5 ocne ogivale de sare: Despre ocnele de sare active sau inactive de la Salina Turda a relatat în detaliu František Pošepný în anul 1867. În anul 1896 la Turda erau deschise 3 ocne de sare. Exploatarea sării din Salina Turda a fost sistată definitiv în anul 1932, din cauza dotării tehnice primitive, a randamentului scăzut și a concurenței altor saline ardelene. In anul 1932 existau la Salina Turda următoarele mine de sare (de la sud spre nord): Cu sprijinul financiar al Uniunii Europene în anul 2009 s-au desfășurat lucrări ample de amenajare a Salinei Turda, în scop turistic și curativ. Inaugurarea a avut loc în ianuarie 2010, după 2 ani de lucrări și 6 milioane de euro investiți. Salina Turda deține în prezent săli de tratament, un amfiteatru, săli de sport, dar și o „roată panoramică”, de unde se pot admira stalactitele din sare. Între 2012 - 2014 a fost executat un tunel de legătură între mina Terezia și mina Iosif, în lungime de 50 m, în scopul includerii în circuitul turistic și a minei Iosif, nedeschisă până acum accesului public. Sarea a fost dusă pȃnă la debarcaderul de la Mirăslău cu căruțe trase de boi, unde a fost îmbarcată pe plute, de unde a fost dusă pe Mureș la portul din Alba Iulia. Sarea n-a putut fi niciodată transportată pe plute pe Arieș datorită cascadelor pe Mureș de la Gura Arieșului, imediat după vărsarea Arieșului în Mureș. Transportul pe apă ar fi fost împiedecat și de numeroasele cascade-praguri pe cursul Arieșului, pȃnă la vărsarea în Mureș, produse de straturi dure de tufuri vulcanice. Cascada cea mai mare de la Gura Arieșului are cca 3-4 m înălțime, peste care plutele n-ar fi putut trece, fără a se răsturna.
Alberto Moravia, nume la naștere, Alberto Pincherle, () a fost unul din cei mai de seamă romancieri italieni ai secolului 20. A scris și teatru, a fost eseist, jurnalist și un important lider al intelectualilor de stânga din Italia. Operele sale explorează problemele sexualități moderne, alienarea și existențialismul. Moravia este probabil cel mai bine cunoscut pentru romanul său de un pronunțat caracter anti-fascism, Conformistul (în original, Il Conformista), care a constituit baza scenariului filmului omonim, Conformistul, regizat de Bernardo Bertolucci. Alte romane ecranizate ale lui Moravia includ Disprețul (titlul original, Il Disprezzo), regizat de Jean-Luc Godard în 1963 sub numele de Le Mépris și La Ciociara (cunoscut și ca Două femei, regizat de Vittorio de Sica în 1961, film datorită căruia Sophia Loren a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță a anului respectiv. Se remarcă înclinația pentru analiza morală și radiografia conduitei umane surprinse în dezorientare și indiferență, făcând concesii pentru personaje, expresii ale egoismului dur și cinismului crud, atât în viața politică și în cea socială, cât și în raporturile matrimoniale, în care instinctul prevalează, într-o interpretarea adesea freudistă, asupra intelectului. Tehnica cinematografică, de o obiectivitate complexă, imediată este desfășurată pe mai multe planuri, pe un stil predominant intelectualist, cu accente ironice. Scriitori de literatură erotică Italieni cunoscuți sub pseudonimele folosite
Guvernul Armand Călinescu a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 7 martie - 21 septembrie 1939. Ministrul agriculturii și domeniilor Ministrul sănătății și asistenței sociale Ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor
Guvernul Gheorghe Argeșanu a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 21 - 28 septembrie 1939. A fost un guvern numit după asasinatul împotriva președintelui Consiliului de miniștri Armand Călinescu de către legionari. Acest guvern a fost în funcție doar șapte zile și realizarea cea mai vizibilă a fost răzbunarea brutală și sângeroasă asupra asasinilor legionari ai lui Călinescu. Aceștia au fost torturați și omorâți, iar cadavrele lor au fost lăsate la locul crimei lui Călinescu mai multe zile (ziarele publicând imaginile). Având în vedere că în acea perioadă puterea regelui Carol al II-lea era dictatorială, este foarte probabil că ordinul răzbunării era al regelui. Argeșeanu avea să fie executat de legionari în 26/27 noiembrie 1940, în cadrul Masacrului de la Jilava. Ministrul agriculturii și domeniilor Ministrul sănătății și asistenței sociale Ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor
Guvernul Constantin Argetoianu a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 28 septembrie - 23 noiembrie 1939. Ministrul agriculturii și domeniilor Ministrul sănătății și asistenței sociale Ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor
Cetatea Dăbâca (denumită și Cetatea comitatului) este o fostă cetate regală și reședința comitatului Dăbâca. În secolele X-XIV a jucat un rol important în istoria Transilvaniei. Ruinele cetății se află în actuala localitate Dăbâca din județul Cluj. Primele cercetări ale cetății aparțin din 1837 lui K. Hodor, urmate în 1942 de sondajul arheologic al lui K. Crettier și apoi de o cercetare arheologică amănunțită inițiată în 1964 de către echipa lui Constantin Daicoviciu. Prima cetate a fost ridicată în secolul IX . K. Hodor, care a descris în 1837 ruinele cetății, presupunea că a fost ridicată pe locul unei cetăți dacice . Alte teorii susțin că cetatea ar fi fost ridicată parțial peste o mai veche așezare datată secolele VIII-IX. Cetatea secolului IX era apărată cu șanțuri și cu valuri de pământ. În această perioadă s-a ridicat și un turn patrulater, respectiv un zid de legătură al părții estice și vestice ale primei incinte, zid de 3,2 m grosime . Atât turnul, cât și zidul au fost distruse în timpul invaziei mongole. Arheologii români și-au concentrat multă vreme eforturile pentru a descoperi elemente care sa susțină textul din Gesta Hungarorum cum că cetatea ar fi reprezentat reședința conducătorului local Gelu. Aceste eforturi nu au fost încununate de succes, deși, contrar opiniei arheologului maghiar Bóna, locuirea sitului în secolul al IX-lea a fost confirmată de o serie de obiecte, după cum au scris Florin Curta și I.M. Țiplic Cetatea a fost ridicată în mai multe etape, ea evoluând de la o simplă fortificație la cetate de reședință a comitatului Dăbâca, menționată documentar în 1146, în secolele X-XIV ea jucând un rol important în Transilvania. A fost distrusă la invazia tătarilor din 1241, fiind apoi reconstruită. Nu a mai reușit însă să își recâștige importanța inițială, rolul ei fiind preluat de cetatea Martinuzzi din Gherla. Pietrele cetății au fost folosite la construirea castelului Teleki. Actualmente resturile cetății sunt parțial acoperite. Cetatea Dăbâca este menționată pentru prima dată în anul 1214, iar în 1243 printr-un act de donație, regele Bela al IV-lea al Ungariei donează 3 sate care aparțineau cetății (Fatateleke, Bachunateleke și Chegeteleke) către comiții Theotonicus și Hermann, în semn de mulțumire pentru serviciile lor. Cu această ocazie apare mențiunea terras castri nostri de Doboka. În 1271 ea este dăruită banului Micud, ca răsplată pentru faptele sale de vitejie, donație confirmată în 1279 de Ladislau al IV-lea. Cetatea are formă inelară și era formată dintr-un număr de patru incinte fortificate, cu un diametru total de 600 m. Este așezată pe Dealul Cetății la o altitudine de 698 metri, pe terasa superioară a văii Lonei și avea rolul de a menține controlul asupra drumului de transport al sării de la Sic la Poarta Meseșului. Are formă triunghiulară, cu un vârf orientat spre nord. Inițial avea pe latura sud-vestică mai multe valuri de pământ și șanțuri de apărare, iar pe celelalte laturi palisade de lemn. Palisadele au fost distruse în secolul XI, în urma conflictelor cu triburile de cumani și pecenegi. Ulterior valurile de pământ au fost înălțate suplimentar, iar sistemul de palisade a fost refăcut și redefinit într-un mod mai complex. Cetatea putea fi accesată prin două porți, pe latura nordică, respectiv sud-vestică, ambele încadrate de turnuri de lemn. La sfârșitul secolul XII palisadele sunt înlocuite de ziduri din piatră, turnuri și donjoane. Zidurile de piatră au lățimi între 2,4 și 4 metri și înălțimi de 3-4 metri.
Drapelul Angliei este de fapt Crucea Sfântului Gheorghe pe un dreptunghi alb. Crucea orizontală de culoare roșie a apărut ca o emblemă a Angliei în timpul Evului Mediu și al cruciadelor, fiind una dintre cele mai vechi reprezentări cunoscute ale țării. A devenit drapel național în secolul al 16-lea. Sfântul Gheorghe (sau George) a devenit sfântul patron al Angliei în secolul al 13-lea, dar legenda uciderii dragonului datează din secolul anterior.
Râul Valea Boului este un curs de apă, afluent de dreapta al râului Jiul de Vest. Are o lungime de 5 kilometri și un bazin de 9 km2.
Râul Valea de Pești este un curs de apă, afluent de dreapta al râului Jiul de Vest. Are o lungime de 11 kilometri și un bazin de 32 km2.
Râul Valea Bradului sau Râul Valea de Brazi este un curs de apă, afluent de stânga al râului Jiul de Vest. Are o lungime de 6 kilometri și un bazin de 9 km2.
Râul Lazăr sau Râul Valea Lăzarului este un curs de apă, afluent de stânga al râului Jiul de Vest. Are o lungime de 8 kilometri și un bazin de 22 km2.
Râul Sterminos este un curs de apă, afluent de stânga al râului Jiul de Vest. Are o lungime de 6 kilometri și un bazin de 15 km2.
A nu se confunda cu râul Jidanul (Bicaz) din bazinul hidrografic al râului Siret. Râul Jidanul, Jiul de Vest, este un curs de apă, al patrulea afluent de dreapta (din douăzeci și trei) al râului Jiul de Vest.
spații birouri și depozit disponibile pentru investiții-pe extinderea Tetarom I Parcul Industrial Tetarom I s-a extins printr-un proiect cu finanțare UE cu încă 4 clădiri: o clădire de birouri, 2 hale depozitare și o clădire administrativă. O comunitate în sine, care oferă mult mai mult decât facilități de CD și laboratoare Determinat să mărească competitivitatea regională prin cercetare, inovare, transfer tehnologic și training de specialitate.
Unterseeboot 2, mai multe submarine germane Siemens-Duewag U2, un vehicul ușor pe cale ferată
În timpul celui de-al doilea război mondial, cele două mari unități ale acestei forțe militare au fost Armata I Poloneză și Armata a II-a Ploneză. Armata I a participat la luptele pentru eliberarea Poloniei în 1944 - 1945, iar cele două au participat împreună la luptele din Germania Răsăriteană în 1945. Unitățile LWP au fost organizate după modelul sovietic.
Râul Balomir este un curs de apă, afluent de dreapta al râului Jiul de Vest. Are o lungime de 9 kilometri și un bazin de 16 km2.
Clubul Crocodililor este un grup (constituit in mod neoficial) de membri ai Parlamentului European cu o viziune favorabila trecerii către o unitate de ordin politic în interiorul Comunității Europene, ca urmare firească a demersurilor de unificare economică, aceasta din urmă fiind până atunci singura direcție agreată de toate statele europene occidentale. Altfel spus, acest grup manifesta o pronuntata tendinta spre federalism, in opoziție cu funcționalismul, sau cooperarea interguvernamentală, ce caracteriza Europa Occidentală până la acea vreme. Denumirea de "Club al Crocodililor" provine de la restaurantul Crocodile din Strasbourg, unde, pe data de 9 iulie 1980, acest grup de inițiativă și-a pus bazele. Orientarea ideologică a acestui grup s-a manifestat cu precădere între anii 1980 și 1990, constituind un imbold către unificarea "de facto" a Europei, într-o perioadă în care cooperarea interguvernamentală era principala cale de atingere a obiectivelor comune ale statelor membre ale Comunității într-o epocă în care idei precum Uniunea Economică și Monetară și Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) nu mai păreau a avea sorți de izbândă. Clubul Crocodililor a avut un rol marcant în diferențele de orientare apărute prin intermediul Actului Unic European și a Tratatului de la Maastricht. Primul din cele două documente amintite este important prin faptul că acordă noi prerogative Parlamentului European, instituție prin excelență federalistă, întrucât este aleasă prin vot direct de populația statelor membre, și prin faptul că aduce în discuție ideea de Piață Internă Unică. In ceea ce privește Tratatul de la Maastricht, adoptat în 1992, acesta reprezintă cel mai mare pas făcut vreodată către uniunea politică a Europei, introducând o serie importantă de reforme: crearea cetățeniei europene, trecerea la moneda unică până în 1998 și adoptarea unei Politici Externe și de Securitate Comună. Fără îndoială figura dominantă a Clubului Crocodililor, Altiero Spinelli a fost și persoana responsabilă cu declanșarea mecanismelor care au stat la baza redactării Actului Unic European. Și-a dedicat ultimii 16 ani ai vieții realizării ideii de Europă Federală, activând în Comisia Europeană între anii 1970 și 1976 și în Parlamentul European între 1976 și 1986. În cinstea eforturilor depuse pentru realizarea ideii de Uniune Europeană, una din clădirile Parlamentului European îi poartă, începând cu 1993 numele.
Râul Braia este un curs de apă, afluent de dreapta al râului Jiul de Vest. Are o lungime de 10 kilometri și un bazin de 18 km2.
Râul Gârbovul este un curs de apă, afluent de dreapta al râului Jiul de Vest. Se formează la confluența a două brațe Nedeia și Nedeuța. Are o lungime de 6 kilometri și un bazin de 12 km2.
Les Arts Florissants este un ansamblu muzical baroc din Franța, de tip instrumental și vocal, înființat în 1979 de dirijorul William Christie. Numele ansamblului provine de la o operă cu același nume a compozitorului francez Marc-Antoine Charpentier.
Legendă sau mit, o povestire (narațiune) despre întâmplări în mare parte născocite din viața unor persoane istorice, sau imaginare. Legendă ca parte a unei [unde sunt explicate
A fost utilizat inclusiv de Platon, cu precădere ca atribut al discursului lui Socrate. Conceptul a fost preluat în secolul XX de către Michel Foucault și dezvoltat ca modalitate de discurs, cu sensul deja consacrat din lumea antică, acela de a vorbi deschis, adăugând totodată și o nuanță, aceea de a grăi adevărul. De altfel, Foucault a identificat o serie de condiții ce trebuie întrunite de un orator pentru a-i putea caracteriza discursul ca fiind Parrhesia. Filosoful s-a referit cu precădere la acest concept în prelegerile ținute la University of California, reunite sub numele "Discourse and Truth" și disponibile la adresa În viziunea sa, Parrhesia este o caracteristică esențială a democrației ateniene, întrucât era modalitatea de discurs specifică unui bun cetățean al Atenei, manifestându-se în special în Agora, în timpul dialogurilor între indivizi sau în timpul discursurilor publice. În primul rând, Foucault vede Parrhesia ca o manifestare sinceră, directă, abordare care reiese cu claritate și din sensul etimologic al termenului și semnifică "a spune tot ce ai în minte", fără demersuri retorice și fără intenții de manipulare. În al doilea rând, el imprimă o legătură strânsă între conceptul în discuție și adevăr, făcând totodată și o distincție între sensul peiorativ al termenului (acela de "a trăncăni tot ce îți trece prin minte", fără vreo intenție de a filtra gândurile) și sensul non-peiorativ, mai precis a spune numai ceea ce consideri că este și adevărat. Pentru a contura clar acest concept, Michel Foucault introduce un al treilea criteriu, de data aceasta referindu-se mai mult la persoana "Parrhesiastului" (cel al cărui discurs poate fi caraterizat prin Parrhesia): acela de a-și asuma un risc prin cele spuse. El oferă în acest sens câteva exemple concludente: elevul care vorbește în fața profesorului, filosoful care vorbește în fața tiranuluiș în general, este necesar, în viziunea lui Foucault, ca oratorul să aducă o critică interlocutorului, interlocutorilor (dacă sunt mai mulți) sau propriei persoane. Cea de-a patra caracteristică a conceptului în discuție este aceea că Parrhesia nu este un act de voință, ci o datorie morală ce trebuie respectată, indiferent de riscurile implicate.
Comunitarianismul este un curent politic apărut ca reacție la perspectiva individualistă a liberalismului, în special cel expus de John Rawls în lucrarea sa, A Theory of Justice. Printre reprezentanții cei mai importanți ai acestei mișcări se numără Michael Walzer și Alasdair MacIntyre. Principala critică pe care o aduce comunitarianismul liberalismului este ignorarea semnificației pe care o are comunitatea pentru individ. Mulhall și Swift au identificat cinci teme asupra cărora comunitarianismul și liberalismul poartă dispute: concepția asupra persoanei; individualismul asocial; universalismul valorilor; subiectivismul valorilor; neutralitatea statului. O scurtă expunere a teoriei rawlsiene a dreptății Prin introducerea conceptului său de dreptate ca fairness1, în filosofia politică, John Rawls își manifestă intenția clară ca aceasta să fie acea concepție despre dreptate cu valabilitate moral-universală și posibil-aplicabilă în toate tipurile de societate. Dar, pentru a putea fi funcțional, conceptul de dreptate ca fairness are nevoie de o condiție preliminară, de o societate unde oamenii sunt conștienți de necesitatea unei concepții comune asupra dreptății și unde instituțiile sociale de bază satisfac principiile pe care se susține dreptatea. Această societate este denumită de Rawls bine-ordonată (a well ordered society) și prezintă următoarele trăsături fundamentale: 1. dreptatea primează asupra intereselor și scopurilor individuale, iar indivizii împărtășesc o viziune comună asupra ei, creând în acest fel o prietenie civică (civic friendship) „între indivizi cu obiective și scopuri diferite, unde dorința generală pentru dreptate limitează încercarea de urmărire a altor scopuri”. 2 . Dreptatea trebuie să vizeze, conform lui Rawls, structura de bază a societății, aceasta fiind în mod imperativ subiectul prim al dreptății, și, totodată, acel sistem interconectat de instituții, reguli și practici care determină, în mod hotărâtor, poziția diferită a fiecărui om în societate3. Este cea care, circumstanțial, prin tot ansamblul economic, politic și social, reglează așezarea indivizilor în societate (pe poziții, valoric, extrem de diferite). Atât timp cât ea se bazează pe o concepție atrofiată asupra dreptății, pot fi cauzate inegalități profunde. De aceea, potrivit lui Rawls, subiectul prim al dreptății trebuie să fie întocmai această structură de bază a societății care să se configureze conform unor principii, și, în mod ideal, unei concepții omogene și singulare asupra dreptății. Teoria rawlsiană a dreptății poate fi alăturată cu facilitate unei posterități contractualiste, scopul declarat al acesteia fiind acela de a înfățișa o „concepție a dreptății care generalizează și duce la un grad înalt de abstractizare teoria bine cunoscută a contractului social, așa cum o găsim la Locke, Rousseau și Kant”4. Și, înscriindu-se în această tradiție contractualistă, teoria dreptății ca fairness propune stabilirea unor principii ale dreptății, pe care persoane libere și raționale, într-o poziție originară, direct echivalentă stării naturale contractualiste, le-ar alege fără ezitare. Aceste principii vizează structura de bază a societății, urmând să reglementeze toate acordurile ulterioare, toate tipurile de cooperare socială în care se poate intra, și formele de guvernământ ce pot fi stabilite. Astfel, Rawls enumeră două principii: unul ce vizează libertățile în societate, iar al doilea, care privește dreptatea distributivă bazată pe principiul diferenței. Ele pot fi enunțate astfel5:
Râul Crevedia este un curs de apă, afluent al râului Jiul de Vest. Are o lungime de 12 kilometri și un bazin de 34 km2.
Râul Sohodol este un curs de apă, afluent de dreapta al râului Jiul de Vest. Are o lungime de 6 kilometri și un bazin de 9 km2.
Râul Baleia este un curs de apă, afluent de dreapta al râului Jiul de Vest. Are o lungime de 9 kilometri și un bazin de 12 km2.
Râul Merișoara este un curs de apă, afluent de dreapta al râului Jiul de Vest. Are o lungime de 9 kilometri și un bazin de 11 km2.
Râul Mierleasa este un curs de apă, afluent de stânga al râului Jiul de Vest. Are o lungime de 8 kilometri și un bazin de 11 km2.
Râul Iara este un curs de apă, afluent al râului Arieș. Râul Iara izvorăște de sub Muntele Mare și se formează din pârâul Măruțiu (care izvorăște de la o altitudine de 1.670 m) și pârâul Uricarul Mare (care coboară din culmea Piciorongul de la altitudinea de 1.640 m).
Guvernul Ion Gh. Duca a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 14 noiembrie - 29 decembrie 1933. Ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor Ministrul agriculturii și domeniilor Ministrul industriei și comerțului Ministrul muncii, sănătății și ocrotirii sociale Ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor
Guvernul Constantin Angelescu a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 30 decembrie 1933 - 3 ianuarie 1934. Ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor Ministrul agriculturii și domeniilor Ministrul industriei și comerțului Ministrul muncii, sănătății și ocrotirii sociale Ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor
Chiar dacă aceste costume erau mai favorabile pedalatului decât obișnuitele rochii ale epocii, ele continuau să țină cont de prejudecățile existente atunci. Un echipament complet rațional nu putea fi imaginat, din cauza cutumelor pe care mintea umană se obișnuise să le respecte. Filozofi ai culturii britanici
Absolvent al Facultății de Litere din Iași, secția română-germană (1950), apoi membru al Catedrei de limba română al Universității ieșene, pe rînd asistent, lector, conferențiar și profesor. A avut responsabilități publice, fiind șef de Catedră, prodecan, decan și prorector, la Catedra de limba română, Facultatea de Litere, respectiv la Universitatea „Al.I. Cuza”, Iași. În cadrul Institutului de Lingvistică „A.Philippide”, din Iași, a organizat colectivele de toponimie și de dialectologie, inițiind și conducînd numeroase anchete dialectale, în zona Moldova și Bucovina, lucrînd la Atlasul Lingvistic Român pe regiuni. Moldova și Bucovina. De asemenea, a fost redactor șef la Anuarul de Lingvistică și Istorie Literară al Institutului, publicație care a reușit să atingă o înaltă ținută științifică. Practic, prin activitatea de la Institut, prin cea desfășurată la Catedră, precum și prin cea de conducător de doctorat, profesorul Vasile Arvinte a reușit să asigure continuitatea Școlii create de A. Philippide și duse mai departe de G. Ivănescu, revigorînd și împrospătînd cercetarea lingvistică și filologică ieșeană. A fost preocupat, în special, de studiul limbii în diacronie, perspectivă din care studiază limba română, relațiile lingvistice româno-germane, chestiuni de etnonimie, de etimologie, precum și de evoluție a aspectului literar al limbii române. Este coautor al unor prestigioase ediții de text, pentru care a elaborat studii lingvistice amănunțite, s-a îngrijit de componenta etimologică a mai multor dicționare și a elaborat cîteva studii fundamentale asupra limbii din opera marilor clasici români. Pe lîngă cuprinderea de care a dat dovadă în abordarea temelor de lingvistică diacronică, a înțeles că studierea reală a istoriei limbii române nu se poate face fără o prealabilă studiere în detaliu, prin scrieri cu caracter monografic, a diferitelor aspecte ale limbii. În consecință, a elaborat numeroase astfel de scrieri, studiind limba română la nivelul diferitelor ei aspecte și terminologii, din compartimentul fonetico-fonologic pînă în cel lexical-semantic, ajungînd la imaginea de ansamblu pe baza unei bune cunoașteri a detaliului.
Termenul popor (în limba greacă: demos) a fost folosit pentru un grup de oameni cu anumite trăsături comune (în primul rând limbă și datini) care trăiesc împreună pe un areal geografic. Acest termen este confundat uneori cu un termen mai restrâns apărut ulterior - națiunea. Din acest termen provin o serie de expresii ca: Popor migrator sau popor nomad. Oameni din popor oamenii de rând, o mulțime de oameni, sau termeni de dispreț, depreciativi - plebea, gloata. Teatrul poporului (popular), cu alte cuvinte teatrul tuturor. Muzica sau dansurile populare ce aparțin de folclor. Termenul de popor a fost folosit și în propaganda naționalistă, rasistă antisemită pentru legitimarea masacrelor întreprinse contra altor popoare. cabili, cafri, calmuci, canaci, canadieni, caribi, chatti, caucazieni, cazaci, ceceni, cehi, celți, cerchezi, cherokee, cherusci, chewsuri, chinezi, cimbri, ciuvași, copți, coreeni, corsicani, creoli, croați, cumani egipteni, elvețieni, englezi, eschimoși, estonieni, etiopieni, etrusci, evenci, evrei, ewe gali, georgieni, gepizi, germani, geți, giljaci, goți, greci, gurkha
Xenopol este un nume de familie românesc, care se poate referi la : Alexandru Dimitrie Xenopol (1847 - 1920), istoric, scriitor și academician român, frate al celui de-al doilea, Nicolae Xenopol (1858 - 1917), politician și ministru român, frate al celui dintâi, Adela Xenopol (1861 - 1939), prozatoare și autoare dramatică română, sora celor doi de mai sus. Categorii omonime cu nume proprii Împrumuturi lingvistice din greacă
Jean Désiré Gustave Courbet s-a născut la 10 iunie 1819 la Ornans, un sat din regiunea Franche-Comté, la poalele masivului Jura, nu departe de granița cu Elveția. Familia Courbet făcea parte din mica burghezie, tatăl artistului, Régis Courbet, era proprietar de pământ. Gustave a fost foarte legat de bunicul său, Jean-Antoine Oudot, care i-a insuflat idealurile republicane. La vârsta de doisprezece ani urmează micul seminar din Ornans, unde învață tehnica desenului de la un fost elev al lui Jean Antoine Gros (1771-1835). Șase ani mai târziu, învață pictura la cursurile Colegiului Regal din Besançon. La sosirea lui în Paris pentru a studia Dreptul, în anul 1839, ia contact cu pictori ca Eugène Delacroix și Jean Auguste Ingres, se interesează însă mai mult de creația lui Théodore Géricault. Se decide repede și irevocabil să devină pictor și, începând din anul 1840, se dedică tot mai mult studiilor sale de pictură. Se înscrie la cursul pictorului academic Charles Steuben, frecventează și câteva academii așa zise independente, pentru a putea lucra după model, studiază la Muzeul Louvre maeștrii picturii spaniole, venețiene și olandeze. Îi admiră în special pe olandezi - pe Rembrandt van Rijn și pe Frans Hals - iar în 1847 face chiar o călătorie în Olanda pentru a cunoaște mai bine pictura olandeză. În anul 1844, reușește să expună pentru prima dată un tablou la Salonul din Paris. În 1845 și 1846 expune din nou câte un tablou, în schimb, în 1847 toate picturile pe care le-a trimis au fost refuzate. În acest timp întreține legături strânse cu teoreticianul socialist Pierre-Joseph Proudhon, cu poetul Charles Beaudelaire - căruia îi face și un portret -, și cu scriitorul Jules Champfleury, teoretician al realismului în literatură și artă. Courbet este adept al revoluției din februarie 1848 , dar nu ia parte activ la ea. Se folosește însă de prilejul oferit de desființarea comisiei de acceptare a Salonului și expune peste zece tablouri. În anul următor, Courbet repurtează primul său succes adevărat la Salon, când juriul, reînființat, îi acceptă șapte lucrări prezentate. Statul francez achiziționează tabloul său intitulat O după-amiază la Ornans, și Courbet este distins cu o medalie. Aceasta îi asigură de aici încolo dreptul de a expune la Salon fără a prezenta lucrările comisiei de selecție. Anii 1849 și 1850 îi petrece la Ornans. Lucrează la compoziția O înmormântare la Ornans, dedicată amintirii bunicului său, decedat cu un an în urmă. Tabloul expus la Salon provoacă scandal. Courbet este declarat pictor socialist căruia îi place urâțenia. După trei ani, ținta atacurilor criticii este un alt tablou, Baigneuses. Apare însă un tânăr colecționar, Alfred Bruyas, care descoperă cu entuziasm picturile lui Courbet și decide să le cumpere în mare cantitate. Pictorul petrece în casa acestuia din Montpellier câteva luni din vara anului 1854, timp în care pictează tabloul Întâlnirea - Bonjour, Monsieur Courbet. Pleacă apoi la Palavas, pe malul Mării Mediterane, unde pictează câteva tablouri cu tematică marină. În 1855, la Expoziția Universală, Courbet prezintă unsprezece tablouri în grupul pictorilor reprezentând Franța. Juriul nu i-a acceptat însă unele din tablourile prezentate; atunci Courbet, cu sprjinul material al lui Bruyas, ridică în apropierea expoziției propriul său pavilion, denumit "Le Réalisme", unde expune circa patruzeci de tablouri. Acest act de independență nu a avut totuși un ecou tocmai favorabil în lumea artistică. Courbet pictează în tot cursul vieții sale multe autoportrete, caracterizate printr-o extraordinară diversitate. Artistul apare în ipostaze diferite: tânăr dandy cu privire provocatoare (Courbet cu câine negru, 1844), tânăr artist visător (Bărbat cu centură de piele, 1846), fumător de pipă, rănit în duel, muzicant etc. Prin autoportretele sale, el dă de înțeles că el nu este ceea ce consideră alții că ar fi, că el nu poate fi simplificat ca o persoană sau alta, fiindcă în el se regăsesc personaje diferite. În 1857, tabloul Domnișoarele de pe malul Senei expus la Salon declanșează din nou critici aspre. În schimb, pictorul se bucură de mult succes în Germania, participă la numeroase expoziții în Belgia și Olanda. În 1863, Courbet pleacă pentru un timp la Saintes, unde se întâlnește cu Jean-Baptiste Corot, care dorea să picteze în aceeași regiune. Courbet pictează teme foarte variate: portrete, peisaje, etc. La 18 martie 1871, după înfrângerea Franței în războiul cu Prusia și sfârșitul celui de-al II-lea Imperiu, începe să funcționeze guvernul revoluționar al Comunei din Paris, care durează până la 27 mai 1871. În septembrie 1870, Courbet este ales președinte al Uniunii Artiștilor. În competența sa intră și muzeele din Paris și protecția monumentelor. În timpul Comunei este ales deputat al poporului. După înăbușirea Comunei, Courbet este arestat și acuzat că ar fi inițiat dărâmarea Coloanei Vêndome. Este condamnat la șase luni de închisoare. După eliberare, emigrează în Elveția, stabilindu-se în localitatea La Tour-de-Peilz de pe malul lacului Geneva. Courbet nu se mai întoarce în Franța niciodată. Încearcă, fără succes, să-și salveze bunurile și tablourile, care sunt risipite treptat, fiind vândute pe prețuri derizorii. În tot cursul anului 1877 starea sănătății lui Courbet se deteriorează continuu. Moare la 31 decembrie, răpus de o boală de inimă și de ficat, boală de care suferea încă din 1873.
Elena Udrea (nume complet Elena Gabriela Udrea; ) este o fostă politiciană română, care a deținut funcțiile de consilier prezidențial, șef al Cancelariei Prezidențiale, deputat, ministru al turismului și ministru al dezvoltării regionale și turismului. A fost membră a Partidului Național Liberal și a Partidului Democrat Liberal. La 30 ianurie 2014, Udrea a demisionat din PDL și s-a alăturat Partidului Mișcarea Populară, din care s-a autosuspendat pe 30 ianuarie 2015. Din partea PMP a participat la alegerile prezidențiale române din 2014, obținând un scor mic în primul tur. Udrea a fost o apropiată a președintelui Traian Băsescu, contestată puternic atât de oponenții, cât și de susținătorii acestuia. A fost implicată în mai multe dosare penale și a fugit în 2018 din România, fiind încarcerată pentru scurt timp în Costa Rica. Elena Udrea s-a născut la 26 decembrie 1973 în Buzău. Elena a copilărit în cartierul Micro V, din Buzău, într-o familie de muncitori, tatăl șofer, iar mama taxatoare la societatea de transport public local. A locuit până la vârsta de 5 ani cu părinții în satul Pietrosu, Buzău. Conform paginii proprii de internet a fost premiantă din clasa I până într-a VIII la Școala nr.16, după care a urmat cursurile liceale la Liceul Teoretic „Bogdan Petriceicu Hasdeu” profil filologie absolvind în 1992. Elena Udrea a fost avocat din 1997 la propriul său cabinet individual și și-a întrerupt avocatura când a deținut funcții de demnitate publică. În 2003-2004, a reprezentat RA-APPS în mai multe procese. La sfârșitul anului 2005 a obținut achitarea președintelui Traian Băsescu în legătură cu plângerea penală formulată la adresa acestuia privind achiziționarea unui imobil din strada Mihăileanu. În 2008 a returnat un onorariu încasat de la regie, după ce au apărut discuții legate de suma încasată. Elena Udrea a fost căsătorită de la 25 decembrie 2003 până la 10 iunie 2013 cu Dorin Cocoș, un om de afaceri care a devenit controversat după 2005, aparținând grupurilor de interese „Golden Blitz” și „Bittner-Petrache”. Controversat a fost un contract de concesiune a parcărilor din centrul capitalei și eliberarea de certificate medicale pentru muncitori români dornici să plece la muncă în străinătate. După divorț a început o relație cu Adrian Alexandrov. Elena a născut o fetiță la 20 septembrie 2018 în Costa Rica. În 2004, Elena Udrea a devenit membru PNL și candidat pe lista Alianței ”Dreptate și Adevăr” pentru un loc în Consiliul General al Municipiului București. A ajuns consilier general în echipa primarului general Traian Băsescu și a devenit președinte al Comisiei Juridice și de Disciplină a CGMB. A ocupat această funcție câteva luni, după care a demisionat pentru a-l urma pe fostul primar la Cotroceni. După ce Traian Băsescu a devenit președintele României în 2004, Elena Udrea a fost numită Consilier de Stat, șefa Cancelariei Președintelui din februarie până la octombrie 2005. În această funcție, într-o emisiune televizată prezentatorul Robert Turcescu i-a întins o capcană, cerându-i opinia asupra unei declarații a președintelui Norvegiei asupra aderării României și Bulgariei la Uniunea Europeană. După ce a răspuns, a fost informată că Norvegia nu este membră a UE și nu e condusă de un președinte. A demisionat din funcție în urma unei campanii de presă care viza un conflict de interese cu afacerile soțului său. În octombrie 2005 a demisionat din PNL. A devenit membru Partidul Democrat (PD) (ulterior Partidul Democrat Liberal (PDL)) în februarie 2006, anul în care Theodor Stolojan, Valeriu Stoica și Gheorghe Flutur au părăsit PNL sau au fost excluși din partid. În decembrie 2006, la constituirea PLD, a devenit secretar executiv. A rămas în anturajul președintelui și s-a opus adesea premierului Călin Popescu-Tăriceanu, președintele PNL.În 2007 l-a acuzat pe Tăriceanu că i-ar fi cerut președintelui să intervină în fața procurorului general pentru Dinu Patriciu, declanșând scandalul ”Bilețelul”. În noiembrie 2008 a devenit deputat PDL în Colegiul 25 București, întrunind 43,4% din voturi și cel mai mare număr de voturi exprimate în favoarea unui deputat PD-L în capitală. Cel mai important angajament electoral al Elenei Udrea a vizat construcția primului tronson nou de metrou din ultimii 20 de ani, care urma să facă legătura între Universitate și Drumul Taberei. Proiectul a fost licitat, atribuit, iar lucrările de construcție au început în 2011. Ministerul condus de Elena Udrea a finanțat cincizeci de proiecte derulate de consilii județene și locale, care fac parte din programele naționale de investiții în infrastructura turistică, respectiv „Schi în România", „Dezvoltarea turismului balnear", „Dezvoltarea turismului în Delta Dunării și pe Litoral", „Dezvoltarea infrastructurii în zona montană înaltă". În toamna anului 2009, înainte de campania electorală oficială pentru alegerile prezidențiale, o comisie de anchetă parlamentară a investigat modul în care Ministerul Turismului a gestionat banii de promovare turistică și de investiții în infrastructura turistică. Comisia a acuzat-o pe Elena Udrea de abuz în serviciu, neglijență în serviciu, instigare la infracțiunea de abuz contra interesului public și conflict de interese și a sesizat Parchetul. Parchetul nu a reținut niciun capăt de acuzare. Elena Udrea a contestat componența și procedurile comisiei și a afirmat că aceasta a fost înființată cu scop politic, urmărind compromiterea adversarilor politici ai PNL și PSD. Udrea a deschis accesul hotelierilor de pe litoral la fonduri prin programul Casa Verde, finanțat din Fondul de Mediu, pentru surse alternative ecologice de energie termică. În perioada iulie-noiembrie 2010 a deținut funcția de președinte interimar al PDL București, iar în noiembrie a devenit președinte ales. Elena Udrea a preluat conducerea celei mai mari organizații a PDL în timp ce Sorin Oprescu (fost membru PSD) era primar general, pe fondul erodării încrederii electoratului față de partid din cauza măsurilor de austeritate ale Guvernului Boc. Elena Udrea a eșuat cu o reformă administrativă a municipiului București. Proiectul s-a lovit de opoziția dură a primarilor de sector și Elena Udrea a abandonat proiectul în vara anului 2011. Udrea l-a susținut pe omul de afaceri controversat Silviu Prigoană la funcția de primar general al municipiului București la alegerile din 2012 unde a obținut doar 17,12% din voturi. În urma alegerilor, Elena Udrea a demisionat din funcția de președinte PDL București. La Congresul PD-L din mai 2011, a fost aleasă în funcția de vicepreședinte. La congres, Elena Udrea a susținut moțiunea câștigătoare și a președintelui PD-L reconfirmat în funcție, Emil Boc. După alegerile locale din 2012 a demisionat alături de colegii e șii din conducerea PDL. La alegerile legislative din 2012, a candidat în colegiul uninominal nr. 4 din circumscripția Neamț, ce cuprinde municipiul Roman și comuna Ion Creangă. A obținut 42% din voturi, și a câștigat funcția de deputat prin redistribuirea mandatelor. În februarie 2013 a anunțat candidatura pentru funcția de președinte PDL. La 23 martie 2013 a câștigat Vasile Blaga cu 2344 voturi, Elena Udrea obținând 2014 voturi, iar Monica Macovei 209 voturi. În 2014 și-a depus candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2 noiembrie. Conform rezultatelor finale a obținut 5,20%.În 10 februarie 2015 Elena Udrea a fost reținută și plasată în arest în dosarul „Microsoft”. Pe 11 februarie ea a contestat mandatul de arest. După o săptămână petrecută în închisoare, pe 17 februarie, i-a fost schimbată măsura arestului preventiv fiind plasată în arest la domiciliu pentru perioada 17 februarie - 17 martie inclusiv, pentru trafic de influență, în legătură cu denunțul lui Dinu Pescariu. Pe 25 februarie 2015 ea a fost din nou plasată în arest preventiv, în dosarul „Microsoft”, pentru o perioadă de 30 de zile, începând din 25 februarie 2015 până la 26 martie 2015 inclusiv. Fostul ministru al Dezvoltării Regionale și Turismului, Elena Udrea, a fost acuzată în dosarul ”Gala Bute”, alături de alți șapte inculpați, de luare de mită, abuz în serviciu și tentativă la folosire de documente ori declarații false pentru obținerea pe nedrept de fonduri europene. În februarie 2015 Direcția Națională Anticorupție (DNA) a cerut aviz de la Parlament pentru urmărirea penală a deputatului Elena Udrea în dosarul Gala Bute în care este suspectată de fapte de corupție. Procurorii au arătat în rechizitoriu că pe 24 iunie 2011 a fost încheiat un contract de servicii, atribuit prin negocierea fără publicarea unui anunț de participare, între Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și SC Europlus Computers SRL, firma lui Rudel Obreja, având ca obiect prestarea serviciilor de promovare a României în cadrul evenimentelor desfășurate cu ocazia organizării Galei Internaționale de Box Profesionist de către Federația Română de Box. În data de 28 martie 2017, Elena Udrea a primit, în primă instanță, de la magistrații de la Înalta Curte de Casație și Justiție, o decizie de condamnare la șase ani de închisoare cu executare în dosarul ”Gala Bute”. După ce Curtea Supremă a respins ca neîntemeiată cererea de repunere pe rol a dosarului, pe 5 iunie 2018, Elena Udrea a fost condamnată definitiv la șase ani de închisoare cu executare. La data de 12 octombrie 2016 DNA face o cerere de urmărire penală către Camera Deputaților, prin procurorului general al P.I.C.C.J, față de Elena Udrea într-un dosar privind finanțarea nelegală a campaniei prezidențiale din 2009. Aceasta a fost acuzată de instigare la luare de mită, fapte realizate în timpul exercitării funcției de ministru al Turismului. [26] Pe 20 decembrie 2017 Elena Udrea a fost trimisă în judecată de DNA sub acuzația de săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență și spălare a banilor. A fost suspectată că în anul 2011 ar fi primit o sumă de bani pentru a folosi influența pe lângă factori de decizie pentru menținerea unui contract dintre o societate comercială și SC Hidroelectrica SA. Udrea a obținut statutul de refugiat politic în Costa Rica, unde a fost reținută pe 4 octombrie 2018, în baza unor mandate Interpol emise la cererea României. Elena Udrea, "vulpea" politicii românești, 6 octombrie 2008, Evenimentul zilei
Parcul este ocupat integral de către compania Emerson SRL, reprezentantul în România al corporației americane EMERSON ELECTRIC. Compania Emerson a realizat aici o investiție de aproximativ 150 milioane euro, creând peste 2800 locuri de muncă.
Tetarom IV este situat în comuna Feleacu pe traseul centurii ocolitoare Apahida-Vâlcele. Are o suprafață de - 85 ha.
A fost un eveniment monumental pentru africanii colonizați și pentru oamenii din diaspora africană din întreaga lume. Aici era un monarh care simboliza Africa antică, un regat cu o tradiție mândră și o istorie ilustră și o Biserică pretinsa la fel de veche ca Creștinismul însuși. Aceasta a declanșat un mare sentiment de mândrie în multe inimi din întreaga lume. Cu toate acestea, urma sa fie ultima încoronare a unui împărat creștin pe care lumea avea sa o vadă aici. Împăratul Haile Selassie a devenit o figură foarte iconică. Atitudinea lui împotriva lui Mussolini și invazia fascistă asupra regatului său l-au transformat într-o stea internațională, mai ales după discursul său din cadrul Ligii Națiunilor, din 30 iunie 1936. Demnitatea sa și mantaua întunecată pe care o afișa urcând pe podium, l-au făcut să câștige o mare simpatie. Cu toate acestea, discursul său puternic a ridicat problema amenințărilor la adresa păcii mondiale, iar printr-o declarație numită profetică, a prezis viitorul Război Mondial: "Noi suntem astăzi, mâine veți fi voi". A făcut apel, fără succes, la Liga Națiunilor, împotriva cuceririi țării sale de către italieni (1935-1936). Ca urmare, a fost detronat și exilat în Marea Britanie, într-un exil dificil, care a durat cinci ani, înainte de venirea celui de-al Doilea Război Mondial. În 1940 s-a dus în Egipt, unde a format o armată cu care, în ianuarie 1941, a intrat în Etiopia alături de forțele britanice, conducând o campanie aliată, prin care și-a eliberat țara în 1941, făcând din Etiopia prima țară eliberată de sub ocupația Axei. A fost reinstalat pe tron, în data de 5 mai 1941. Credința împăratului a fost unul dintre lucrurile care l-au definit clar. Conform tuturor mărturisirilor, împăratul era un om foarte credincios. S-a născut ca Lij Tafari Makonnen, fiu al lui Ras Makonnen Wolde Mikael, guvernator al provinciei Harrarge, pe 23 iulie 1892. Mama sa a murit în timp ce era încă nou-născut. Tatăl său a fost primul văr al împăratului Menelik al II-lea al Etiopiei și ministrul său de externe de-facto, călătorind adesea și lăsând îngrijirea zilnică a fiului său și o mare gospodărie pe seama rudelor. În 1917, nobilimea Imperiului Etiopian s-au unit și l-a înlăturat pe împăratul desemnat, Lij Iyasu, de pe tronul imperial, pentru apostazie. Lij Iyasu fusese numit moștenitor al tronului, de către bunicul său, Împăratul Menelik al II-lea, dar nu a fost încoronat niciodată după moartea lui Menelik din 1912. El a fost acuzat că s-a convertit la islam și a fost excomunicat de Arhiepiscopul Abune Mattewos. Acesta a fost înlocuit, pe tronul imperial, de fiica lui Menelik, împărăteasa Zewditu. Întrucât noua împărăteasă nu avea copii care sa fi supraviețuit copilăriei, Tafari Makonnen a ajuns sa primească titlul de Ras și a fost făcut Prinț și Regent al Imperiului, guvernând țara în numele ei. Din momentul în care a preluat responsabilitatea statului, tânărul prinț a muncit din greu pentru a avansa cauza credinței sale creștin-ortodoxe. Aproape imediat, a început negocierile cu Patriarhia Coptă din Alexandria, pentru hirotonirea episcopilor etiopieni nativi. Începând cu secolul al IV-lea, când Sfântul Athenathie l-a desemnat pe Sfantul Frumetius ca prim episcop al Etiopiei, Abune Salama, Etiopia primea doar cate un singur episcop copt pentru a-i încorona pe monarhi, a binecuvânta altarele bisericești, a hirotoni clerici și a-i conduce pe credincioșii ortodocși. Împăratul Yohannes al IV-lea (rege 1872-1889) a reușit să-l facă pe Papa copt să numească patru episcopi pentru Imperiul său, dar aceștia au murit unul câte unul, fără succesori numiți, ultimul fiind Abune Mattewos care a încoronat-o pe împărăteasa Zewditu. Ras Tafari Makonnen i-a susținut pe episcopii nativi, dar Cairo a opus rezistenta. În cele din urmă, printr-un compromis, Biserica Coptă a numit un copt, Abune Kerrilos (Cyril), ca Arhiepiscop al Etiopiei, și cinci episcopi născuți in Etiopia, pentru a sluji sub el, în anul 1928. Acest lucru a redus foarte mult greutățile cu care se confruntau numeroasele biserici din întreaga țara, de acum bărbații fiind trimiși pe distanțe mai scurte pentru a fi hirotoniți de un episcop. Noii episcopi vorbeau limbile materne și erau mai activi în conducerea zilnică a eparhiei lor, decât fuseseră predecesorii născuți copți. A fost un mare progres pentru Biserica Etiopiană. Odată încoronat ca împărat, Haile Selassie a continuat să militeze, la Cairo, pentru a hirotoni, în cele din urmă, și un etiopian nativ, ca arhiepiscop. A fost un refuz lung și dificil, dar după ce ocupația italienească s-a încheiat, negocierile au prins putere, iar în 1948 s-a ajuns la un acord în care succesorul lui Abune Kerrilos sa fie un etiopian ales de un nou set de 5 episcopi nativi etiopieni numiți de Patriarh. Haile Selassie a fost un mare ctitor de biserici. De asemenea, a aranjat totul astfel încât Biserica să se alăture Consiliului Mondial al Bisericilor și să participe la forumuri internaționale pentru prima dată. Împăratul a fost un om dedicat ideii ecumenismului creștin și, mai ales, unității comunității ortodoxe orientale. Recunoscând că Bisericile Ortodoxe Orientale nu s-au întâlnit niciodată împreună de la Sinodul din Efes, și nu luaseră vreo decizie de asociere de când avuseseră poziția comună la Sinodul din Calcedon, împăratul a convocat o conferință a celor cinci Biserici Ortodoxe Orientale de atunci, la Addis Abeba, în 1965, punând capăt perioadei de izolare reciproca a acestora. Cele cinci Biserici au discutat aspecte de interes comun, din 15 ianuarie pana pe 23, ajungând la decizii istorice și convenind să lucreze în mai multă unitate pe viitor. Drept recunoștință, șefii celor cinci Biserici Orientale i-au conferit împăratului titlul de "Apărător al Credinței", pe care l-a purtat cu respect și mândrie. Împăratul a fost un susținător devotat al comunităților creștine aflate sub presiune, în special în rândul ortodocșilor orientali. Încă din prima sa vizită în străinătate ca Prinț, în 1923, a fost mișcat de situația multor orfani din genocidul armean, aceștia aflându-se sub îngrijirea Patriarhiei Armene din Ierusalim. El a adoptat 40 de băieți și i-a dus adus în Etiopia, unde le-a acoperit personal cheltuielile educaționale și de trai, aceștia alăturându-se unei comunități armene deja existente în Etiopia. Acești băieți armeni erau cunoscuți sub numele de "Arba Lijoch" (patruzeci de copii din Amharic). Ei au continuat întemeind familii armeano-etiopiene proeminente, care activau în diverse meserii și în societate în general. Împăratul a fost, de asemenea, un bun prieten al comunității mari grecești din Etiopia și se știe că a întărit în mod deosebit statutul Patriarhiei Ecumenice, în fata autorităților turcești, în momente de încercări. Vizitele sale în țările din Blocul Estic au fost întotdeauna marcate de respect din partea ierarhiilor ortodoxe locale, în timpul opresiunii comuniste, fie că era vorba de Moscova, Belgrad sau București (1964, Gheorghe Gheorghiu Dej îl decorează cu Steaua României). Împăratul Haile Selassie a avut o atitudine plina de grija, intervenind până la un anumit nivel, în fata regimului oficial opresiv cu care se confruntau aceste Biserici captive. În Iugoslavia, pentru a-l mulțumi, mareșalul Joseph Broz Tito a restaurat chiar si o Capela Regală a Sfântului Andrei înaintea vizitei împăratului, știind că Împăratul ar fi fost nemulțumit să o vadă în starea anterioara. În viața sa personală, împăratul Haile Selassie era profund credincios. El a urmat regulile rigide de postire ale Bisericii sale, urmând o dietă strict vegetariană în zilele de post. Haile Salassie participa aproape zilnic la Sfânta Liturghie, vizitând diferite biserici. Se împărtășea de două ori pe lună - conform tatălui autorului articolului de față, martor al acestui program. Înainte de fiecare călătorie pe care o întreprindea în străinătate, mergea mai întâi la Catedrala Sfânta Treime pentru a se ruga. Prima oprire, la întoarcere, era tot Catedrala Sfânta Treime, și tot pentru a se ruga. În timpul zilei, dacă vedea vreun preot, indiferent cât de umil ar fi fost acela, el se oprea să-i sărute mana. Fiecare declarație publică era un omagiu adus Creatorului și cerea binecuvântarea Sa. Când a căzut monarhia, Biserica Ortodoxă Etiopiana Tewahedo și-a pierdut statutul său de Biserică de Stat. După ce a fost detronat de către junta militară marxista Derg, în septembrie 1974, împăratul a fost ținut sub arest într-o clădire mică, în Palatul Imperial Menelik din Addis Abeba. Această clădire se afla în apropierea uneia dintre bisericile Palatului, Biserica Maicii Domnului (Kidane Meheret). Oprit de la participarea la Sfânta Liturghie, însoțitorii săi au atestat că Împăratul, îmbătrânit, stătea la una din ferestrele acestei case, pentru a vedea biserica și putea da toate răspunsurile, luând parte măcar pe aceasta cale la Sfânta Liturghie. Din păcate, după ce a murit în august 1975 în circumstanțe extrem de suspicioase și misterioase în timp ce era întemnițat, Haile Selassie a fost îngropat într-un mormânt ascuns și nemarcat. Guvernul Derg a interzis în mod special desfășurarea oricărui tip de slujbă funerară sau memorialistică pentru împărat. În noiembrie 2000, Biserica Ortodoxă ecumenică Tewahedo a efectuat o slujba funerară imperială completă pentru el, iar osemintele împăratului Haile Selassie fuseseră dezgropate din mormântul secret și reîngropate de către noul guvern al Etiopiei. Lideri înlăturați prin lovituri de stat
Hendrik Antoon Lorentz () a fost un matematician și fizician olandez, profesor de fizică matematică la Universitatea din Leiden, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1902 împreună cu Pieter Zeeman, pentru serviciul extraordinar oferit prin studiile lor privind influența magnetismului asupra unor fenomene de radiație (efectul Zeeman). Specialiști în teoria relativității
Registrul Unităților Teritorial - Administrative este structurat pe trei niveluri coresponzătoare următoarelor tipuri de unități teritorial - administrative: localități componente, sate, sectoare din București. Deoarece este gestionat la nivel național, registrul SIRUTA ar putea juca un rol important în sisteme interoperabile din administrația publică, și nu numai. Registrului SIRUTA se versionează la fiecare 6 luni cu modificările legislative apărute în perioada anterioară și poate fi obținută de la INS.
Angelica (Angelica archangelica) este o plantă erbacee din familia Apiaceae (Umbelliferae). Denumiri populare: anghelică, angelină, antonică, buciniș, cucută mare. Plantă erbacee cu rizom gros, napiform, din care pornesc rădăcini adventive lungi. Tulpina robustă, cilindrică, striată fin (până la 300 cm). Frunze mari, lungi (60-90 cm), cu teacă mare, umflată și striată. Flori alb-verzui, grupate în umbele mari, globuloase. Fructe diachene elipsoidale. Răspândire: spontană în etajul montan și subalpin. Preferă locuri umede și stâncoase. Planta trebuie uscată imediat după recoltare! Este utilizabilă doar timp de un an după recoltare! Rizomii cu rădăcini se recoltează la sfârșitul verii - începutul toamnei (lunile august, septembrie, octombrie în al doilea an de cultură) sau primăvara (martie-aprilie). Frunzele se recoltează în lunile iunie - iulie. Tulpinile tinere: iunie, iulie. Florile și fructele: iulie.
Sovromtransport a fost o societate de navigație româno-sovietică de tip SovRom, prima de acest tip, înființată la 14 iulie 1945 și care avea ca scop exploatarea în comun a mijloacelor și resurselor de transport ale Statului Român, în vederea plății datoriei de război către Uniunea Sovietică. Înființarea ei a vut loc în contextul armistițiului încheiat în 1944 de România cu Uniunea Sovietică. Armistițiul prevedea ca navele comerciale maritime și fluviale să fie preluate de partea sovietică, ca o contribuție a părții române la efortul de susținere a războiului antihitlerist. România a contribuit cu 16 nave. O dată războiul încheiat, în 1945, din cele 16 nave ale ale flotei maritime din dotarea Serviciului Maritim Român, preluate de sovietici, doar 2 au mai fost returnate. Era vorba despre motonava „Transilvania” și de vaporul mixt „Ardeal”. La constituirea Sovromtransport, partea sovietică a contribuit cu 4 cargouri iar partea română a contribuit cu cele două nave dar, mai important, cu închirierea șantierelor navale de la Constanța, Drobeta Turnu-Severin și Brăila. Cargourile sovietice se aflau într-un stadiu avansat de uzură și necesitau reparații constante. În următorii ani, au mai fost achiziționate alte 4 cargouri, 2 construite în România și 2 construite în Ungaria.
Vernor Steffen Vinge (născut în 2 octombrie, 1944 în Waukesha, Wisconsin, Statele Unite ale Americii) este un profesor de matematică și informatică la Universitatea de stat din San Diego, actualmente retras din activitatea didactică, și autor de science fiction. Vernor Vinge este faimos pentru romanele sale premiate cu Premiul Hugo Foc în adânc (1992) și Adâncurile cerului (1999), și mai ales pentru eseul său din 1993 "The Coming Technological Singularity" (Singularitatea tehnologică care vine), unde afirmă că creșterea exponețială din tehnologie va tinde spre un punct dincolo de care nu putem nici măcar specula despre posibilele consecințe. Vinge și-a publicat prima povestire, "Bookworm, Run!", în numărul din martie 1966 al revistei Analog Science Fiction, editată pe atunci de John W. Campbell. Povestirea explorează tema inteligenței crescute artificial prin conectarea creierului direct la surse de date computerizate. A devenit un colaborator constant al revistelor SF din anii '60 și începutul anilor '70, adaptând una dintre povestirile sale într-un scurt roman, Grimm's World (1969) și publicând un al doilea roman, The Witling (1975). Vinge a ieșit la rampă cu nuvela sa din 1981, True Names, poate prima povestire care prezintă cu adevărat conceptul de cyberspace, care va deveni ulterior elementul central al povestirilor cyberpunk ale lui William Gibson, Neal Stephenson și alții. Următoarele două romane, The Peace War (1984) și Marooned in Realtime (1986), explorează răspândirea unei societăți viitoare libertine și prezintă impactul unei tehnologii care poate crea câmpuri de forță impenetrabile. Aceste cărți l-au ajutat pe Vinge să își construiască o reputație de autor care explorează cu multă inventivitate ideile până la concluziile lor logice. Ambele cărți au fost nominalizate la premiul Hugo, dar au pierdut în favoarea unor romane scrise de William Gibson și Orson Scott Card. Alături de True Names, aceste două romane reliefează interesul lui Vinge pentru singularitatea tehnologică. True Names se petrece într-o lume aflată în vârful singularității. The Peace War prezintă o lume în care singularitatea a fost amânată de câmpurile de forță și de o epidemie globală, în timp ce Marooned in Realtime urmărește un grup de oameni care reușesc să evite singularitatea care, altfel, înconjura Pământul. Vinge a câștigat premiul Hugo pentru "Cel mai bun roman" (la egalitate cu Doomsday Book a lui Connie Willis) cu romanul său din 1992, Foc în adânc. În el, își imaginează o galaxie divizată, în care de ce te îndepărtezi de centrul ei, de aceea atingi un nivel tehnologic mai ridicat. Aproape de centru se află 'Adâncurile Negânditoare', unde chiar și inteligența de nivelul celei umane este imposibilă. Pământul se află în 'Zona Lentă', în care călătoria cu viteza superluminică nu poate fi atinsă. Marea parte a acțiunii cărții se petrece în zona numită 'Exteriorul', unde este posibilă călătoria cu viteză superluminică, dar transcendența dincolo de singularitatea inteligenței supraumane nu. În ultima zonă, a transcendenței, nu par a exista niciun fel de limite. Exteriorul creează un cadru perfect pentru o space opera clasică, folosind tehnologia care va ajuta la trecerea peste singularitate. Foc include o serie de alte idei care creează un univers bogat și complex. Adâncurile cerului (1999) este un preludiu la Foc, urmărind competiția între diferite grupuri umane din Zona Lentă pentru explorarea unei culturi extraterestre aflată în plină dezvoltare tehnologică. În plus, Adâncurile explorează temele libertății tehnologice vs. tehnologie ca instrument de exploatare și control, printre alte probleme politice profunde. Adâncurile a câștigat premiul Hugo Award pentru "Cel mai bun roman" în 2000.Romanul din 2006, La Capătul curcubeului, desfășurat într-un univers similar celui din Fast Times at Fairmont High, a câștigat în 2007 premiul Hugo pentru "Cel mai bun roman". Următorul roman, Copiii cerului, este o continuare la Foc în adânc, petrecându-se după circa 10 ani. Lansarea lui este planificată pentru luna februarie 2011. Vinge s-a retras din activitatea didactică de la Universitatea de stat din San Diego în 2000, devenind scriitor full-time. Mulți ani, de la începuturile sale din 1999, Vinge s-a aflat în comitetul de selecție al premiul acordat pentru "Advancement of Free Software" de către fundația Free Software. Vernor Vinge a fost oaspete de onoare la ConJosé, a 60-a Convenție Mondială de Science Fiction din 2002. Conceptele de inteligență artificială și de singularității tehnologice sunt răspândite în majoritatea scrierilor lui Vinge, fie înglobate în poveste (Bookworm, Run!; True Names; La Capătul curcubeului), fie construindu-se lumi care prezintă explicit lipsa acestor fenomene (Foc în adânc, Adâncurile cerului). În alte cărți apare tema anarho-capitalism-ului, uneori explicit (The Ungoverned, Marooned in Realtime), alteori mai puțin evident (confruntarea dintre emergenți și Qeng Ho din Adâncurile cerului). În cartea lui Gene Wolfe The Fifth Head of Cerberus (publicată în 1972, înainte ca Vinge să fi scris opera sa bine-cunoscută), naratorul găsește o culegere de povestiri de Vernor Vinge pe raftul de sus al unei biblioteci dintr-o lume îndepărtată a viitorului, dar coperta este atât de distrusă încât el crede că un bibliotecar a confundat pe cotor "V. Vinge" cu "Winge".În cartea lui David Brin Kiln People, personajul principal experimenteazî ceva de genul "focalizării Vingeene," o referire subtilă la Foc în adânc. Recenzia lui Vinge asupra cărții apare pe ultima copertă. Scriitori americani de literatură științifico-fantastică
Marea descoperire a lui Sylow, teoremele sale, au venit în 1872. După ce a studiat rezultatul lui Sylow, Camille Jordan le-a numit “unul dintre punctele esențiale in teoria permutărilor”. Rezultatele au luat o și mai mare importanță când teoria grupurilor abstracte a înflorit spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.A publicat teoremele în “Mathematische Annalen” în anul 1872. În 1869, lui Sylow i s-a oferit postul de profesor la Universitatea Christiania, dar l-a refuzat. Dupa retragerea sa, la vârsta de 65 de ani, din viața de profesor de liceu, Lie a condus cu succes, o campanie pentru a-i stabili un post la Universitatea Christiania. Sylow a menținut aceasta poziție până la moartea sa, pe 7 septembrie 1918. Sylow a obținut rezultate importante în teoria grupurilor, oferind instrumentul de baza în investigarea grupurilor finite.
Cu toate că Hamasaki a locuit cu mama sa, a fost în principal crescută de către bunica sa. Cântăreața are vagi amintiri despre tatăl ei care se pare că a divorțat de mama lui Ayumi și le-a părăsit pe acestea când fata avea cinci ani și nu s-a mai întâlnit cu el de atunci. Și-a petrecut copilăria și adolescența într-o manieră foarte independentă, permițându-i-se sa facă orice credea ea de cuviință a-i fi folositor, fără ca mama ei să intervină în vreun fel, mai ales datorită faptului ca era aproape întotdeauna plecată la serviciu. În tinerețe, Ayumi a inceput cariera sa de model pentru o bancă din localitate. În timpul liceului era considerată a fi o rebelă deoarece își vopsea părul și purta fuste scurte, ambele fiind complet neobișnuite în Japonia pe vremea aceea. Nu îi plăcea în mod deosebit sa meargă la școală, iar relațiile cu profesorii săi erau reci. Găsise chimia ca fiind ușor de studiat, dar a renunțat la acest obiect deoarece considera ca nu îi oferea perspective pentru viitor. Ocazional, Hamasaki pleca din Fukuoka în Tokyo pentru scurte perioade de timp în care îndeplinea diverse slujbe de modeling. Pe parcursul acestora obișnuia să iși faca multi prieteni printre persoanele cu care se întâlnea. La sfarșitul gimnaziului și-a propus să urmeze cursurile unui liceu din Tokyo. A susținut împreună cu prietenii săi examenul de admitere la Horikishi Gakuen (școală de arte și divertisment) și a fost singura care a picat - o surpriză atât pentru ea cât și pentru școală. În momentul în care a dat din nou examenele, încercare încununata de succes, Ayumi a schimbat fosta sa agenție de talente SOS (axată în principal pe modele tinere) cu Sun Music, deoarece șeful de la SOS a pronosticat ca Hamasaki nu are un viitor în domeniul modelingului din cauza staturii sale mignone, potrivindu-i-se mai degraba o carieră în alte sectoare, cum ar fi aparițiile TV. Pe parcursul activității sale, Hamasaki a folosit o dată pseudonimul Kurumi Hamazaki. A interpretat roluri în drame cu buget redus precum Miseinen și în filme de calitate inferioară ca Sumomo mo momo mo, niciunul dintre aceste neaducându-i succesul mult așteptat. Ayumi evocă activitatea ei în show business ca fiind o perioadă groaznică. Simțea că pur și simplu nu poate să părăsescă agenția la care lucra deoarece locuia într-un imobil pus la dispoziția sa de către firmă, iar slujba îi oferea banii necesari pentru a trăi. Își amintește de confuzia pe care o simțea când juca in drame alături de persoane pe care le văzuse la TV pe vremea când locuia în Fukuoka. De asemeni, nu putea să le înțeleagă pe celelalte fete care lucrau în show business și care aveau o atitudine curtenitoare față de fotografi pe parcursul ședințelor foto si se comportau în mod egoist, dând aparența de a fi naive. Toate acestea au făcut ca Ayumi sa aibă mult mai multi prieteni baieți decât fete. Pentru a mai uita de greutăți si a scăpa de confuzie, Hamasaki își petrecea timpul liber hoinărind pe străzile din Tokyo, facând cumpărături și dansând cu prietenii săi in cluburile din cartierul Shibuya. Într-un final a decis să parăseasca show business-ul după ce a aflat de unele aspecte care nu i se păreau obișnuite. De exemplu, multe dintre fotografiile facute in cadrul ședințelor foto nu erau folosite ulterior, si, în urma producțiilor TV, nu toate secvențele în care ea apărea erau cuprinse în montajul final. Hamasaki s-a hotărât să renunțe la școală la vârsta de 15 ani, despre acest moment amintindu-și ca a trimis un fax pe care scrisese „Renunț. “. Motivul abandonului era reprezentat de faptul că nu mai dorea să îi vadă pe profesori si pe celelalte persoane, să se simtă ca are o apariție frapantă între ei, având în vedere ca ținuta și comportamentul său erau diferite de cele ale personajelor de la școala de arte și divertisment. Aproape în același timp cu părăsirea de către Ayumi a școlii și a agenției de talente, al cărei contract era pe cale să expire, mama ei venea în Tokyo pentru a ocupa un nou serviciu. Cele două s-au mutat într-un apartament închiriat de mama lui Ayumi. Din moment ce zilele liniștite au revenit în viața lui Ayu, ea a început din nou să petreaca multe ore distrându-se cu prietenii în locurile la modă din cartierele recreative din Tokyo. Primii pași ai lui Ayumi în lumea muzicii au fost pe ritmuri de rap și hip hop. Pe 1 decembrie 1995 ea a lansat primul album, Nothing from Nothing, pe care mai apareau și Dohzi-T și DJ Bass. Din puținele informații care datează asupra acestei perioade se poate afirma că nu a existat aproape nici un fel de promovare pentru acest album. Cel mai probabil din cauza neincluderii albumului in topul Oricon, proiectul care o includea pe Ayu a fost abandonat de către casa de discuri Nippon Columbia. Hamasaki l-a cunoscut pe viitorul său producător, Masato Matsuura într-un club numit Velfarre , deținut la vremea aceea de compania Avex. În momentul în care cei doi trebuiau să facă cunoștință, Ayumi l-a confundat cu o altă persoană, având impresia ca acesta era mai tânăr decat și-a inchipuit. Mai târziu s-a reîntâlnit cu Matsuura în clubul Velfarre din Tokyo, acesta exprimandu-și dorința ca Ayu să interpreteze o piesă a lui Tetsuya Komuro. La intrebarea daca dorește să urmeze o carieră în muzică, Ayumi, nefiind sigură pe calitățile sale de cântareață, a refuzat categoric. Dupa o vreme cei doi nu au mai ținut legătura. Ayumi îi dăduse anterior numarul său de telefon, Matsuura lăsându-i cateva mesaje vocale însa Hamasaki uitase numele său și astfel nu a raspuns in nici un fel la acestea. Într-una din zile, pe când se plimba pe strazile din Shibuya, Ayumi a primit un telefon de la Avex (casa de discuri), facându-i-se legătura cu Matsuura care i-a propus o noua colaborare. Inițial, Hamasaki a acceptat, pentru ca, la aflarea veștii că va trebui să urmeze cursuri de canto, să îl refuze din nou. O saptămână mai apoi, ea s-a răzgândit din nou, prezentandu-se personal la sediul Avex. Ayumi a inceput sa urmeze in Tokyo lecții de perfecționare a calităților vocale, insă, de la o vreme a încetat să se mai prezinte la acestea, găsindu-le ca fiind prea rigide. În momentul în care Matsuura o suna, ea iși inchidea telefonul, știind că va fi întrebată de modul în care decurg lecțiile. Într-un final acesta a aflat și, pentru a detensiona atmosfera, a trimis-o pe Hamasaki la New York, eveniment considerat mai apoi de Ayumi ca fiind exact ceea ce avea ea nevoie in acel moment. În această perioadă, impresionat de conținutul și stilul scrisorilor pe care le primea de la Hamasaki, Matsuura a sugerat ca ea să iși incerce și calitățile de compozitoare pentru melodiile sale. În aprilie 1998, primul album al lui Ayumi sub îndrumarea casei de discuri Avex, intitulat "poker face" a fost lansat. Single-ul s-a vândut în 43.000 de copii și cea mai înaltă poziție în topul Oricon a fost 22. Cel de-al doilea single, "You", a avut un succes mai mare și s-a situat pe locul 20 în acleași top, dar a trebuit să apară si cel de-al treilea single, "Trust", pentru ca Ayumi să iși facă apariția între primele 10 poziții ale topului săptămânal. Întocmai melodiei "Trust", și urmatorul single, "For my dear..." a intrat in top 10, până pe locul 9.Următorul single, cel de-al cincilea, "Depend on you", a reușit să urce pana pe locul al șaselea in top, fiind utilizat ca și coloană sonoră pentru jocul "Thousand Arms".Albumul de debul al lui Hamasaki, "A song for XX" a fost lansat pe 1 ianuarie 1999, intrand direct in topul Oricon si păstrându-se acolo pentru 63 de săptămâni, având o cifră de vânzări totală de peste un milion de exemplare. În perioada aprilie-iunie 2000, Hamasaki a lansat trei single-uri, "Vogue", "Far Away" și "Seasons".În septembrie același an, Ayumi a lansat cel de-al treilea album de studio, "Duty".Întocmai predecesorilor săi, "Duty" s-a situat pe primele poziții ale topurilor, și s-a distribuit în mai mult de 3 milioane de copii, devenind cel mai bine vândut album de studio original. În aceeași zi au fost emise pe piață singleul de susținere "Surreal" și DVD-ul "Ayumi Hamasaki Concert Tour 2000 A", ambele regăsindu-se pe locurile întâi ale topurilor. Anul următor avea să se nască o controversă în urma deciziei casei de discuri de a lansa la interval de doar 3 săptămâni singleul "Never Ever" și albumul-compilație "A Best".Data de lansare a acestuia din urmă a fost modificată pentru a o pune pe Ayumi in competiție directă cu Utada Hikaru și cel de-al doilea album al acesteia, "Distance".Cu toate că "Distance" a deținut locul intâi în prima săptămâna, "A Best" și-a asigurat supremația ulterior. În 2000, Hamasaki a devenit reprezentanta Kosé, o companie japoneză de cosmetice. După apariția sa în reclamele ce promovau rujurile Kosé, un număr record de 500.000 de rujuri au fost vândute in doar două zile. Singleul "Vogue", ce a reprezentat coloana sonoră a reclamei, a fost cumpărat în peste 700.000 de exemplare. În aceeași perioadă, Ayumi a devenit și reprezentanta Tu-Ka, promovând telefoanele celulare pentru aceasă firma ce ulterior avea să dispară de pe piață. În susținerea albumelor "Duty" și "A Best", Hamasaki a susținut un turneu ce a avut ca locuri de desfășurare stadioanele acoperite din Japonia, făcând-o unul din puținii artiști de marcă japonezi care să concerteze in Tokyo Dome. Viața personală a lui Hamasaki a suferit și ea schimbări: ea și Tomoya Nagase, iubitul său încă din vremea când era actriță , au făcut publică relația lor în toamna lui 2001.La sfârșitul lui 2000, singleul "M" a fost lansat și a devenit un succes, vânzându-se în mai mult de 1,3 milioane de copii, devenind al patrulea ce a depășit bariera de un milion de exemplare.„I am...” (ianuarie 2002) a reprezentat un număr de realizări importante pentru Hamasaki.„M”, single-ul principal, a marcat începutul controlului său mai accentuat asupra propriei muzici, fiind prima din multele piste din acel album compusă de ea sub pseudonimul CREA. În realitate, Hamasaki a compus toate cântecele de pe „I am...” cu excepția „Connected” și „A Song Is Born”.„Inițial am avut o idee complet diferită pentru copertă. Stabilisem așezarea, decisesem asupra coafurii și a machiajului și a restului. Dar după incident, tipic pentru mine, mi-am schimbat brusc deciziile. Știam că nu este momentul pentru ceva extravagant, pentru decoruri minuțioase și costume. Știu că sună ciudat venind din partea mea, dar sunt conștientă că ceea ce spun și modul în care arăt au un mare impact.”Concepția inspirată de atacurile de la 11 septembrie a continuat dincolo de „I am...”. În 2002 Hamasaki a susținut primul său concert în afara Japoniei, la premiile muzicale MTV Asia în Singapore, o mișcare interpretata de unii ca fiind începutul unei campanii iscate de piața japoneză inertă. Dar devenise clar și faptul că Hamasaki dobândise un statut de trendsetter și în afara Japoniei: la premiile muzicale MTV Asia a primit premiul pentru „Cel mai influent cântăreț japonez în Asia”.Pentru promovarea albumului „I am...”, Hamasaki a purtat două turnee, „Ayumi Hamasaki Arena Tour 2002 A” și „Ayumi Hamasaki Stadium Tour 2002 A”, acesta din urmă fiind primul său turneu desfășurat în locații în aer liber. Următorul album de studio al lui Ayumi, „Rainbow” (decembrie 2002), a fost primul care a conținut și versuri în limba engleză Ayumi Hamasaki folosește unele simboluri pentru a reprezenta propriul său nume sau numele albumelor/cântecelor. De regulă, când sunt tipărite, simbolurile sunt înlocuite cu semnele speciale. Simbolul principal este utilizat pentru a înfățișa numele ei complet, în timp ce variații precum H și M au fost folosite doar o singură dată, pentru a ilustra respectivele single-uri. Transformări ale simbolului au fost întrebuințate la câteva dintre albumele lui Ayumi, precum My Story, (miss)understood și Secret.
Intestinul subțire constă din 3 părți: Marea majoritatea a proceselor, ce se desfășoară în cadrul digestiei, au loc în intestinul subțire, printre care cele mai importante procese ar fi: descompunerea grăsimilor în acizi grași descompunerea carbohidraților complecși în glucoză ruperea lanțurilor peptidice ale proteinelor și transformarea în aminoacizi simpli absorbția aminoacizilor, acizilor grași și glucozei în sânge Sindromul de intestin iritabil
Piramidele egiptene sunt construcții vechi de piatră în formă piramidală situate în Egipt. Numărul de obiecte identificate ca piramide egiptene variază de la 118 la 138 (conform datelor din noiembrie 2008). Cele mai multe dintre piramide au fost construite ca morminte pentru faraonii din regatele antice și mijlocii. Cele mai vechi piramide cunoscute sunt în Saqqara. Cea mai veche este piramida lui Djoser, construită de arhitectul Imhotep, în perioada 2667-2488 î.Hr. Cele mai cunoscute piramide sunt situate la Giza, la periferia orașului Cairo, trei dintre ele fiind încă unele dintre cele mai mari construcții create vreodată de om. Piramida lui Keops este cea mai mare piramidă din Egipt și este una dintre Cele Șapte Minuni ale lumii antice. Alături de faraoni și [piramidele constituie un adevărat simbol al
Guvernul Gheorghe Tătărăscu (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 5 ianuarie - 1 octombrie 1934. Ministrul agriculturii și domeniilor Ministrul industriei și comerțului Ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor Ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor Ministrul muncii, sănătății și ocrotirii sociale
Conceptul de libertate a avut de-a lungul istoriei utilizări multiple (uneori contradictorii). Pentru o înțelegere corectă a semnificației acestui concept este nevoie să se cunoască contextul (filosofic) în care a fost folosit. Pentru J.S. Mill, libertatea este determinată de raporturile dintre individ și societate. Astfel, sfera libertății umane cuprinde următoarele: libertatea de asociere liber consimțită. Mill consideră că, în afara unor situații excepționale (ex: scurte perioade de criză ale comunității), societatea nu se poate amesteca în mod legitim în sfera privată a individului. Filosoful precizează că orice imixtiune a societății în sfera libertății individuale are 2 efecte indezirabile (din punct de vedere utilitarist) : oprirea dezvoltării individului. Pentru Isaiah Berlin există 2 sensuri (politice) ale conceptului de libertate: Libertatea negativă precizează care este limita independenței comportamentului individual, fiind astfel identificabilă cu lipsa constrângerilor din partea altor persoane asupra activității mele. În privința acestei folosiri a conceptului de libertate Isaiah Berlin face următoarele precizări : Libertatea pozitivă privește sursa comportamentului, utilizarea derivând din dorința individului de a fi propriul său stăpân. Libertatea concepută ca libertate pozitivă este corelată în mod direct cu opiniile despre ceea ce constituie "un eu, o persoană, un om" Problema libertății de voință se înscrie în disputa dintre cei ce susțin liberul arbitru și cei cu vederi deterministe. În discursul lui Spinoza, această problemă filosofică se pune pe două planuri: cel divin si cel uman, iar libertatea la cele două niveluri este subsumată unor seturi diferite de condiții. Afirmația lui Spinoza că „totul este determinat de necesitatea naturii divine” pare să nu mai lase loc pentru a mai vorbi despre libertate. Însă tot conform lui, „un lucru este liber când acesta există prin simpla necesitate a naturii sale și nu este determinat de forțe externe să acționeze”. Spinoza nu opune libertății necesitatea, ci constrângerea, căci numai dacă un lucru este constrâns să acționeze după o lege impusă, atunci acela nu este liber. Din acest punct de vedere, Dumnezeu este absolut liber deoarece se autodetermină în totalitate. Omul lui Spinoza este într-o stare de servitute în măsura în care este determinat de circumstanțele externe. Acesta, pentru a fi liber, trebuie să acționeze în baza emoțiilor active, care își au sursa în rațiune și nu în baza celor pasive, care au cauze externe. Divinitatea se reflectă în această utilizare a rațiunii. Din noțiunile de libertate și responsabilitate (condiții necesare în viziunea lui J. P. Sartre pentru ceea ce el numește, în "Existentialismul este un umanism" , „o existență autentică”) decurg unele directive morale. Însă conștiința unei vieți autentice este posibilă pe măsură ce ne detașăm de definirea noastră ca identitate prin ochii celorlalți. Astfel se ajunge la un paradox: „privirea” celorlalți ne reifică, ne transformă în obiect al reprezentării, o reprezentare de care depindem și de care suntem rareori responsabili ("Infernul sunt ceilalți" - J.-P. Sartre, Cu usile inchise). Soluția dată de Sartre acestei probleme constă în asumarea libertății, în respingerea naturii (physis) și a punctului de vedere esențialist care definește indivizii ca esențe imuabile. Individul trebuie definit existențial și istoric, în raport cu devenirea sa și cu totalitatea actelor și a alegerilor sale.
Guvernul Gheorghe Tătărăscu (2) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 2 octombrie 1934 - 28 august 1936. Ministrul agriculturii și domeniilor Ministrul industriei și comerțului Ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor Ministrul sănătății și ocrotirii sociale
Guvernul Gheorghe Tătărăscu (3) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 29 august 1936 - 14 noiembrie 1937. Ministrul agriculturii și domeniilor Ministrul industriei și comerțului Ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor Ministrul sănătății și ocrotirii sociale Ministrul de stat însărcinat cu cooperația
Guvernul Gheorghe Tătărăscu (3) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 17 noiembrie - 28 decembrie 1937. Ministrul agriculturii și domeniilor Ministrul industriei și comerțului Ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor Ministrul sănătății și ocrotirii sociale
Standardele ISO sunt numerotate, și au un format de tipul: ISO 99999:yyyy:Titlul, unde „99999” este numărul standardului, „yyyy” este anul publicării, și „Titlul” descrie obiectul. ISO 14002: Sistem de management de mediu. Ghid pentru intreprinderi mici și mijlocii ISO 14004: Sisteme de management de mediu. Ghid general privind principiile, sistemele și tehnicile de aplicare ISO 14011: Ghidul pentru auditul de mediu. Proceduri de audit. Auditarea sistemelor de management de mediu ISO 14011.2: Ghidul pentru auditul de mediu. Auditul de conformitate ISO 14012: Ghidul pentru auditul de mediu. Criterii de calificare pentru auditori interni ISO 14013 Ghidul pentru auditul de mediu. Managementul programelor de audit ISO 14014: Ghid pentru analiza preliminara de mediu ISO 14015: Ghid pentru evaluarea de mediu a amplasamentului ISO 14060: Ghid pentru includerea aspectelor de mediu în standardele de produs ISO 19123 Informații geografice. Schemă pentru geometria și funcțiile unei acoperiri ISO 19128 Informații geografice - Interfață pentru servere web de hărți ISO 19139 Informații geografice - Metadata - (Norme în versiune PDTS: versiune proiect de prezentare a specificațiilor tehnice). Sisteme de management a siguranței alimentelor ISO 22000 Sisteme de management a siguranței alimentelor. Cerințe pentru orice organizație din lanțul alimentar. ISO 22002 Sisteme de management a siguranței alimentelor -- Ghid pentru aplicarea ISO 9001 în producția vegetală în cazul proiectelor noi. ISO 22005 Trasabilitatea în lanțul alimentar. Principii generale și cerințe fundamentale pentru proiectarea și implementarea sistemului. SD 21000: Responsabilitate socială și dezvoltare durabilă, normă franceză, N-a fost aplicată decât întreprinderilor mici. ISO 27000: Serie de norme dedicate securității informației ISO/CEI 27004 Ghid pentru gestionarea, măsurarea și metrica securității informației. ISO/CEI 27005 Ghid pentru managementul riscului in securitatea informației.
Hubert Lederer Dreyfus () a fost un profesor american de filosofie de la Universitatea Berkeley, California. Domeniile sale principale de interes includ: filosofia minții (în special filosofia inteligenței artificiale), fenomenologie, existențialism și filosofia psihologiei/literaturii. Interpretarea lui Dreyfus este realizată dintr-o perspectivă a tradiției analitice, utilizând adesea concepte din filosofia lui Ludwig Wittgenstein, Gilbert Ryle și alții. Această interpretare propune un Heidegger care poate fi înțeles în primul rând în termenii unei filosofii a instituțiilor sociale (social institutions). Spre deosebire de alți comentatori standard ai operei heideggeriene, ontologia este văzută ca având la bază o schemă conceptuală a instituțiilor sociale și a practicilor din viața de zi cu zi. Propunerea unei asemenea interpretări radicale, și-a atras numeroase critici din partea comentatorilor care văd ontologia ca fiind un element fundamental în opera heideggeriană. Principalele cursuri pe care Dreyfus le ține la UC Berkeley discută filosofia gânditorilor existentialiști din sec. XIX (Kierkegaard, Nietzsche și Dostoievski) și din sec. XX (Heidegger, Merleau Pointy etc.). O caracteristică aparte a modalității sale de investigare (expunere) a existentialismului este faptul că încearcă să accentueze diversele legături posibile între diverse curente existențialiste și psihoterapiile contemporane. Această lucrare conține un studiu asupra limitărilor pe care le are interacțiunea mediata tehnologic (ex: cursuri la distanță, chat, browsing, etc.). Dreyfus susține că acest mod de interacțiune are o eficiență redusă datorită faptului că nu implică nici un fel de riscuri. Dreyfus consideră că aceasta afectează: semnificația interacțiunii: cei ce interactionează predominant mediat, evită situațiile riscante (ex: gesturi nedorite, greșeli verbale, emoții, etc.) și acest lucru scade semnificativ capacitatea situației de a avea sens. Dreyfus susține că sensul unei activități este strâns legat de riscul asumat. Astfel, dacă nu se rișcă nimic, reușita sau eșecul nu mai au nici o semnificație. Dreyfus critică logicismul în AI (inteligență artificială) pe motivul că acesta se bazează pe o reprezentare a activității minții umane, ca și o activitate care urmează reguli explicite. O asemenea presupoziție nu ia în considerare două aspecte importante : caracterul extrem de sofisticat și infinit ramificat al regulilor:Un exemplu standard privind acest aspect este regula : "Să nu minti".O asemenea regulă trebuie respectată cu anumite excepții, cum ar fi: "Să nu minți cu excepția când pui pe cineva într-o situație jenantă".Dar și aceasta excepție are nenumărate alte excepții: "Să nu minți chiar dacă pui pe cineva într-o situație jenantă, când trebuie să respecți o datorie". caracterul tacit al regulilor: O bună parte din regulile pe care le urmăm pentru a realiza diverse activități nu au un caracter explicit. Un exemplu în această direcție ar fi cel al persoanei care știe să faca glume (exemplul lui G. Ryle. O asemenea persoană nu urmează niște reguli stricte (pentru a face glume) ci își exercită o abilitate. Exercitarea acestei abilități poate fi văzută ca o activitate de urmare a unor reguli explicite (dacă încercam să facem o reconstrucție rațională a acestei activități) însă persoana care își exercită această abilitate nu o face prin urmarea unor reguli explicite. Astfel, Dreyfus consideră că logicismul în AI eșuează pentru faptul că: nu este posibil să se realizeze o colecție de reguli explicite care să acopere toată gama de activități umane (cu ramificările infinite pe care le presupune). modelul minții ca și dispozitiv de procesare a unor reguli explicite nu poate lua în considerare clasa regulilor tacite Dreyfus nu respinge principial AI-ul tare ci doar diverse abordări în AI considerate de el simpliste, considerând că pentru a construi cu adevărat sisteme inteligente artificiale (comparabile cu inteligența umană) este necesar să se combine 2 abordări : Corporalitatea și practicile sociale: Dreyfus susține că însușirea practicilor sociale umane este fundamentală pentru orice entitate care ar trebui să aibă o inteligență asemănătoare cu cea umană. Însă inserția unui AI în lumea umană ar presupune în mod necesar posesia unui corp asemănător cu corpul uman. Acest fapt, ar permite AI-ului să fie capabil să dobândească abilități fără a urma reguli explicite. De asemenea, aceasta "inserție" ar permite AI-ului să asimileze treptat întreaga rețea de reguli și excepții care determină comportamentul uman. Un asemenea proiect de cercetare în AI îl reprezintă disciplina "Embodied AI"
Guvernul Gheorghe Tătărăscu (5) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 24 noiembrie 1939 - 10 mai 1940. Ministrul agriculturii și domeniilor Ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor Ministrul sănătății și ocrotirii sociale Ministrul inventarului avuțiilor publice
Grepfrut (în engleză: grapefruit ; franceză: pamplemousse) este un fruct citric mare, rotund, de culoare galbenă sau rozalie (Citrus paradisi), cu miezul zemos și amar, apreciat pentru conținutul bogat în enzime care stimulează digestia; se obține de la hibrizi dintre pomelo și diferite soiuri de portocal, putând avea pulpa galbenă, roz sau roșie. Grepfrutul a primit un nume științific: Citrus paradisi abia pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Până atunci s-a crezut că este doar o altă varietate de pomelo - fructul din a cărui încrucișare accidentală cu portocala a și rezultat. Încrucișarea dintre pomelo și portocală a fost realizată în Barbados. El a început să fie cultivat pe scară largă la începutul secolului al XX-lea. Boom-ul l-a cunoscut însă în anii ’70, probabil și datorită popularității curei de slăbire cu grepfrut. În anul 1983, într-un raport al Departamentului Agriculturii Statelor Unite, se arăta ca, în New York, consumul de grepfrut este depășit doar de cartof, salată, măr și portocală. Astăzi se cultivă în țări ca: SUA, Mexic, Argentina, Brazilia, Cipru, Maroc, Israel. Un grepfrut pe zi scade colesterolul
Este parțial corect să spunem despre Kali că este zeița morții, dar ea aduce moartea ego-ului și a unei viziuni iluzorie, egoistă asupra realității. Kali poarta o ghirlanda de cranii si o fusta compusă din brațe dezmembrate deoarece ego-ul iese din identificarea cu corpul. Deci, eliberarea poate avea loc numai atunci când se va încheia atașamentul nostru față de corp. Astfel, ghirlanda și fusta sunt trofee purtate de ea pentru a simboliza eliberarea copiilor ei de atașamentul față de corpul limitat. Are o sabie și un cap proaspăt tăiat, din care picură sânge. După cum se povestește, aceasta reprezintă lupta în care ea l-a ucis pe demonul Raktabija. Ea apare stând în picioare pe Shiva, care are o privire detașată, fericită. Shiva reprezintă conștiință pură în timp ce ea reprezintă "forma" pe vecie susținută de substratul conștiinței pure. Kali își are rădăcina în cuvântul sanscrit Kal, care înseamnă timp. Kāli apare în Moartea lui Mahabharata (10.8.64). Ea se numește Kālarātri (literal, "albastru închis noapte") și a apărut soldaților Pandava în visuri, până când în cele din urmă apare în mijlocul luptelor în timpul unui atac al fiului lui Drona, Ashwatthama. În cea mai faimoasă legendă a lui Kali, Durga și asistenții săi, Matrikas, au rănit demonul Raktabija, în diverse moduri și cu o varietate de arme, în încercarea de a-l distruge. Ei descoperă în curând că situația s-a înrăutațit deoarece, cu fiecare picătură de sânge care este picurată de Raktabija, el reproduce o clonă a sa. Câmpul de luptă devine din ce în ce mai plin de duplicatele sale. Durga o cheamă pe Kali să lupte împotriva demonilor. Kali îi distruge pe Raktabija și pe clonele sale și dansează pe cadavrele celor uciși. În versiunea lui Devi Mahatmya a acestei povestiri, Kali este, de asemenea, descrisă ca o Matrika și ca Shakti sau puterea lui Devi. Ea primește titlul Cāṃuṇḍā (Chamunda), adică ucigașul demonilor Chanda și Munda. Chamunda este foarte des identificată cu Kali și este foarte asemănătoare cu ea în aspect și obișnuință. Conform tradiției Kumari, fetele selectate din familiile budiste Newar, devin „zeități umane”, reîncarnări ale zeiței Kali, în urma unui riguros proces cultural și religios. Acestea sunt adorate asemenea unor zeități, până la vârsta pubertății, atunci când sunt înlocuite. Practica a atras critici internaționale din partea mai multor organizații pentru protecția copiilor, organizații care susțin că prin astfel de procedee, copiii sunt privați de bucuriile copilăriei. Zeițe ale timpului și destinului
Pârâul Roșu - unul din cele două brațe care formează râul Putna Alte râuri cu nume similare sunt:
În credințele religioase ale tracilor, Zibelthiurdos, Zbelthurdos sau Zbelsurdos, era un zeu al furtunii. Precum Zeus, se spune că și Zibelthiurdos mânuia fulgerele și tunetele. Ca reprezentare iconografică, Zbelzurdos este asemănător cu reprezentarea lui Zeus Keraunios Aetophoros. Ambii sunt reprezentați aruncănd din mâna dreaptă fulgere, iar pe cea dreaptă aveau așezat un vultur. Numele zeului apare pe mai multe inscripții scrise în limba greacă, cu formele Zbelsurdo (Ζβελσούρδῳ) și Zbelthiurdo (Ζβελθιουρδῳ), inscripții descoperite în Tracia și Moesia Inferior. Zbelsurdos, sub formele Zbelsurdo, Zbeltiurdi, Zbeltiurdo sau Zbelsurdi, este întâlnit pe patru inscripții, scrise în limba latină, descoperite în România (Drobeta), în Serbia (Kačanik) și două în Macedonia (Skopje și Dovezence). Inscripția descoperită la Drobeta este formată din două fragmente. Primul, un basorelief fragmentar sculptat in calcar de Gura Văii-Breznița (lung de 45 cm, înalt de 26 cm și gros de 12 cm), este descoperit cu ocazia săpăturilor arheologice din anii 1894-1899 de către Gr. Tocilescu, pe latura de nord a castrului roman, lângă turnul intermediar ce exista între „poarta decumana și colțul de NE". Al doilea fragment (înălțime 62 cm, lungime 37 cm și grosime 12 cm), publicat de Vasile Pârvan în anul 1913, a fost descoperit la o sută de metri spre răsărit de castrul roman și este un basorelief sculptat în același calcar de Gura Văii-Breznița.
Guvernul Gheorghe Tătărăscu (6) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 11 mai - 3 iulie 1940. Ministrul agriculturii și domeniilor Ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor Ministrul sănătății și ocrotirii sociale Ministrul inventarului avuțiilor publice
Guvernul Ion I.C. Brătianu (4) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 11 decembrie 1916 - 28 ianuarie 1918. Ministrul cultelor și instrucțiunii publice Ministrul industriei și comerțului Ministrul agriculturii și domeniilor
Guvernul Miron Cristea (3) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 1 februarie - 6 martie 1939. Ministrul agriculturii și domeniilor Ministrul sănătății și asistenței sociale Ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor
Guvernul Miron Cristea (2) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 31 martie 1938 - 31 ianuarie 1939. Ministrul agriculturii, domeniilor și cooperației Ministrul muncii, sănătății și ocrotirilor sociale Ministrul lucrărilor publice și al comunicațiilor
Guvernul Miron Cristea (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 10 februarie - 31 martie 1938. Președintele consiliului de miniștri Ministru de stat, ministru de interne Ministrul afacerilor străine, ministru de stat Ministrul finanțelor, ministrul justiției ad-interim, ministru de stat Ministrul apărării naționale, ministrul aerului și marinei ad-interim Ministrul industriei și comerțului, ministru de stat Ministrul agriculturii, domeniilor și cooperației Ministrul sănătății și ocrotirilor sociale Ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor, ministru de stat
Guvernul Octavian Goga a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 29 decembrie 1937 - 10 februarie 1938. Ministrul agriculturii și domeniilor Ministrul industriei și comerțului Ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor Ministrul sănătății și ocrotirii sociale
Guvernul Ion Gigurtu a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 4 iulie - 4 septembrie 1940. Ministrul agriculturii și domeniilor Ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor Ministrul sănătății și ocrotirii sociale Ministrul inventarului avuțiilor publice Ministru de stat pentru minorități
David Bowie (nume real David Robert Jones; ), a fost un cântăreț, compozitor, producător și inginer de sunet englez, câștigător a două premii Grammy. Activ pe parcursul a cinci decenii de rock 'n' roll, frecvent reinventându-și muzica, Bowie este considerat de majoritatea comentatorilor muzicali drept un influent inovator, în special datorită lucrărilor sale din anii 1970. Bowie s-a inspirat dintr-o vastă paletă de subiecte din artă, filozofie și literatură. Bowie a fost, de asemenea, un actor de film și teatru, regizor și artist vizual de videoclipuri muzicale. A murit pe data de 10 ianuarie 2016, la doar două zile după ce împlinise 69 de ani, în urma unei lupte de 18 luni cu cancerul. Decese cauzate de cancer la ficat Englezi cunoscuți sub pseudonimele folosite Englezi de descendență irlandeză Persoane care au refuzat titlul de cavaler
Iacob Negruzzi () a fost scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician, președinte al Academiei Române. În anul 1853 este trimis de tatăl său în Germania la studii. Aici face liceul, împreună cu fratele său Leon, iar din anul 1859 studiază dreptul, obținând doctoratul (1863). Revenit în țară, devine profesor de drept comercial la Universitatea din Iași, unde va preda până în anul 1884 când, după moartea lui Vasile Boerescu, se va muta la Facultatea de Drept a Universității din București, unde profesează până în 1897, când a ieșit la pensie. În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor și Theodor Rosetti, pune bazele societății culturale „Junimea” și ale revistei sale „Convorbiri literare”, pe care o conduce timp de 28 de ani (1867 - 1895). Revista își propunea discutarea unor probleme lingvistice, organizarea unor cenacluri prin care să răspândească idei, cunoștințe de literatură, istorie, economie, politică și să promoveze noi valori din cultura românească. Iacob Negruzzi a fost un excelent conducător de revistă, un organizator plin de talent, el atrăgând aici spiritele cele mai alese, al căror talent era descoperit cu o intuiție sigură. Ca scriitor, debutează în anul 1866, în „Foaia societății pentru literatura și cultura română în Bucovina”. Scrie poezii lirice, balade, idila Miron și Florica (1870), satire, epistole, schițe, romanul Mihai Vereanu (1873), piese de teatru, memoriale de călătorii și un volum de memorii intitulat sugestiv Amintiri de la Junimea (1921). Este inițiat în anul 1866, în Loja masonică ieșeană Steaua României, unde primește în anul următor gradele de Companion și Maestru. Iacob Negruzzi a fost Venerabilul acestei loji în 1886. Ca membru al Partidul Conservator a fost de mai multe ori deputat ori senator de Iași, dar nu s-a remarcat în această calitate, este memorabilă doar intervenția sa din anul 1888 pentru acordarea unei pensii viagere poetului Mihai Eminescu. Membru titular (1881) al Academiei Române, fiind de mai multe ori vicepreședinte al acestei prestigioase instituții, de două ori conducând-o în calitate de președinte (25 mai 1910 - 25 mai 1913; 6 iunie 1923 - 12 iunie 1926) și secretar general (28 mai 1915 - 6 iunie 1925). Acest „gospodar al vieții culturale”, după cum îl numea Eugen Lovinescu, a contribuit la răspândirea ideologiei junimiste prin toate scrierile lui și, mai ales, a fost unul dintre cei mai activi susținători ai adepților proaspăt recrutați, făcând din ei scriitori de o importantă valoare. Și-a făcut studiile în Germania. A fost profesor la Facultatea de drept din Iași și președinte al Academiei Române. Membru fondator al societății Junimea a condus timp de peste 28 de ani revista Convorbiri literare. Români pe mărci poștale românești
Parcul Natural Porțile de Fier este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a V-a IUCN (parc natural), situat pe teritoriile administrative ale județelor Caraș-Severin și Mehedinți, situat, în cea mai mare parte a sa, în regiunea geografică cunoscută sub numele de Defileul Dunării sau Clisura Dunării. Parcul natural declarat prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a III-a - arii protejate), se află în sud-vestul României, limita sudică a acestuia fiind malul românesc al Dunării. La est se învecinează cu localitatea Dr. Tr. Severin (Mehedinți), la vest cu localitatea Socol (Caraș-Severin). La nord, de la confluența Nerei cu Dunărea, Vârfurile Tâlva Blidarului, Svinecea Mică și Mare, urmărește interfluviul Dunării format de afluenții acesteia. Se întinde pe o suprafață de aproximativ 115.665,8 ha, fiind unul dintre cele mai mari parcuri naturale din România (locul 2), având în componența sa 18 rezervații. Principala formă de relief sunt munții, în componența sa intrând prelungirile sudice ale Munților Banatului (Munții Locvei și Munții Almăjului), Munții Mehedinți și o parte din Podișul Mehedinți. Unitățile Danubiene sunt prezente în partea centrală și estica a Parcului Natural Porțile de Fier în arealul Munților Almăj și includ un fundament metamorfic reprezentat prin gabrouri, serpentinite, gnaise, șisturi metamorfice sericito-cloritoase, micașisturi, filite, cuarțite etc. Pânza Getică aflorează în partea vestică a Parcului Natural Poțile de Fier în arealul Munților Locvei și la est de Valea Cernei. Fundamentul metamorfic este reprezentat prin șisturi metamorfice cu diferit grad de metamorfism. Alături de acestea sunt prezente intruziunile magmatice - masivul granitic de Sichevița și banatite și învelișul sedimentar al Bazinului Reșița, cu depozite de vârstă Paleozoic mediu și superior precum și Mezozoic (calcare, marnocalcare, marne). Pânza Supragetică prezintă fundament metamorfic, este o pânză de forfecare de soclu, alcătuită din formațiuni cristaline prealpine și depozite sedimentare paleozoice superioare și mezozoice, subțiri și lacunare cu petice de eroziune. Intruziunile magmatice sunt reprezentate de masivul de granitoide de la Sichevița, de vârstă hercinică. Parcul Natural Porțile de Fier reprezintă o zonă de convergență a lumii vegetale și animale dintre Câmpia Panonică și Câmpia Română, Defileul Dunării făcând legatura între aceste regiuni. Climatul cu influențe mediteraneene (veri calde și uscate și ierni blânde cu ploi bogate) din această regiune, a favorizat prezența multor plante și animale iubitoare de căldură, care s-au adaptat la condițiile din acest spațiu geografic. Parcul Natural Porțile de Fier se încadrează din punct de vedere biogeografic în Subprovincia banto-getică, ce este inclusă la rândul său în provincia dacică (Călinescu, 1968). La rândul ei, provincia dacică aparține Subregiunii mediteraneene, prezența a numeroase specii submediteraneene și mediteraneene fiind un argument în acest sens. Influențele dacice și submetideraneene interacționează, ducând la formarea unor grupări vegetale complexe, unice în România, ce constituie vegetație de tip submediteranean. (Matacă, C.C.M.E.SI.). Flora Parcului Natural Porțile de Fier este reprezentată printr-un amestec de flore boreale, montane cu cele de origine mediteraneană. Totodată se constată coborârea în altitudine a unor elemente montane și urcarea unor elemente sudice. Au fost descrise și identificate 171 de asociații vegetale de cormofite cuprinse în 20 de clase de vegetație, din care 26 sunt endemice. Vegetația din spațiul Parcului Natural Porțile de Fier este alcătuită din păduri, tufărișuri, pajiști și grupări ruderale. Pădurea domină peisajul general și aparține în majoritate etajului nemoral. Climatul Parcului Natural Porțile de Fier este influențat de circulația aerului cald de origine mediteraneana sesizabil cu precădere în zona montană unde temperatura aerului înregistrează valori mai ridicate comparativ cu alte regiuni montane ale tării. În apropierea Defileului Dunării, climatul este apropiat celui mediteranean, media multianuală fiind de circa 11 °C. La Orșova temperatura medie multianuală este de 11,2 °C, valoarea temperaturilor medii a lunii celei mai reci oscilează între-1 și 1°C, iar cea a lunii celei mai calde între 20-23 °C. Valorile medii anuale cresc treptat de la vest spre est, înregistrându-se 11,2 °C la Moldova Nouă, 11,4 °C la Berzasca, 11,5 °C la Svinița, 11,6 °C la Drobeta Turnu-Severin. Temperaturile minime absolute sunt legate de stagnarea maselor de aer rece de circulație estică. În aceste condiții temperatura aerului poate scădea până la-25 °C. Valorile record au fost de-27,8 °C în ianuarie 1942, -24,6 °C la Drobeta Turnu-Severin în ianuarie 1947, -20 °C în ianuarie 1985 la Berzasca. Temperatura maximă absolută înregistrează valori de 41 °C în Moldova Veche, 42,6 °C la Svinița, 42,5 °C la Orșova, 42,6 °C la Drobeta Turnu-Severin. Stratul de zăpadă atinge valoarea cea mai mare în Februarie (20-35 cm), dar nu durează foarte mult, circa 30-40 de zile/an. Afluenții direcți ai Dunării au un caracter montan de la izvoare până la vărsare. Pe lângă cursurile de apă principale se regăsesc și cursuri de apă care prezintă caracter temporar, cu bazine de recepție mici și caracter torențial: Stariște, Recița, Iuți, Liubotina, Povalina etc. Construirea barajului de la Gura Văii și formării lacului de acumulare Porțile de Fier I a condus la inundarea tuturor gurilor de vărsare a afluenților direcți ai Dunării și transformarea lor în golfuri de diferite dimensiuni. Golfurile cu dimensiunile cele mai mari sunt cele ale Cernei, Bahnei (în apropierea barajului de la Porțile de Fier I) și al Mraconiei. Afluenții Dunării din Parcul Natural Poțile de Fier se caracterizează prin ape mari, viituri de primăvară și iarnă, scurgerea de iarnă fiind mai mare datorita climatului mediteranean care determină topirea timpurie a zăpezii. Construirea barajului de la Gura Văii s-a realizat în parteneriat cu Iugoslavia în perioada 1964-1972, și a produs mutații semnificative la nivelul ecosistemelor naturale și umane. Lacul de acumulare Porțile de Fier I reprezintă cea mai mare amenajare hidrotehnică din România, dar și din lungul Dunării. A fost construit în spatele barajului de la Gura Văii care are o înălțime de 60,6 m. Lacul are o suprafață de 700 km² și o lungime de 130 km. Deoarece Parcul Natural Porțile de Fier dispune de resurse de substanțe minerale, activitățile industriale preponderente sunt legate în primul rând de exploatarea acestor resurse. Din cauza situației economice actuale, o parte a exploatărilor au fost închise iar altele și-au redus producția, mare parte a personalului a fost disponibilizat, situație care a condus la apariția unor probleme sociale grave (șomaj și scăderea nivelului de trai). Activități de exploatare a huilei se desfășoară la Cozla, Bigăr și Baia Nouă. La Ponicova există o stație de prelucrare a cuarțului iar la Sichevița o stație de concasare și sortare a pietrei. La Orșova există o stație de prelucrare a minereurilor nemetalice (feldspat, cuarț, talc), materia primă provenind de la exploatările din apropiere. Industria energetică este reprezentată de Centrala Hidroelectrică Porțile de Fier care folosește apă din lacul de acumulare. Transportul curentului electric se face prin linii de înaltă tensiune cu numeroase ramificații care pornesc din dreptul barajului Porțile de Fier. Industria alimentară este prezentă în orașele Orșova și Moldova Nouă, la care se mai adaugă mici unități de panificație (în Svinița, Berzasca etc). Șantierul naval de la Orșova reprezintă una dintre cele mai importante unități economice cu capital străin din zonă. În Parcul Natural Porțile de Fier agricultura practicată este una de subzistență deoarece suprafața terenurilor agricole este destul de redusă 28.500 ha, reprezentând 24,6% din suprafața totală a parcului. Structura suprafeței agricole este următoarea: pășuni 15,20%, terenuri arabile 11,91%, fânețe 6,65%, vii și livezi 0,88%. Pescuitul este practicat în Parcul Natural Porțile de Fier încă din vechi timpuri fiind una din sursele de asigurare a hranei pentru localnici. Starea fondului piscicol în amonte de barajul de la Porțile de Fier al fluviului Dunărea s-a deteriorat din cauza modificării chimismului apelor și a pescuitului industrial. În Parcul Natural Porțile de Fier transporturile feroviare sunt prezente pe sectorul Drobeta-Turnu Severin-Orșova-Topleț, care se desfășoară în sectorul Gura Văii-Orșova pe o singură linie electrificată, pe care s-au construit numeroase tuneluri și viaducte din cauza reliefului accidentat. Principalele căi de transport rutier de pe teritoriul parcului sunt porțiunea din drumul E70 între Drobeta Turnu-Severin-Orșova-Topleț, precum și DN57 - drum modernizat, Orșova-Moldova Veche-Pojejena-Oravița, construit în lungul Dunării și care reprezintă principala cale de acces în mai multe localități ale Parcului Natural Porțile de Fier. De la Moldova Veche pornește un drum modernizat, prin Moldova Nouă, spre Cărbunari și Sasca Montană. De asemenea, din Moldovița se desprinde un drum care trece prin Gârnic și coboară prin Sichevița în DN57. Accesul în zona interioară a parcului se face prin drumuri forestiere și comunale nemodernizate (spre Ilovița și Bahna, ramificație din E70), Bigăr (din Cozla 17 km) și spre Eibenthal (drum modernizat). În vecinătatea parcului se află mai multe obiective de interes turistic (lăcașuri de cult, monumente istorice, vestigii arheologice, situri arheologice, arii protejate, zone naturale), astfel: Cetatea Ladislau a fost ridicată în apropierea localității Coronini, pe malul stâng al Dunării, a funcționat ca punct de control al traficului pe Dunăre, prima menționare scrisă datează din secolul al XIX-lea. Cetatea Ladislau are o cetate pereche pe malul sârbesc al Dunării, aflată într-o stare mult mai bună de conservare. Cetatea Tri Kule ale cărei ruine (două turnuri) se pot observa în prezent în apropierea localității Svinița. Cetatea a fost inundată în vederea amenajării lacului de acumulare Porțile de Fier I. Cel de-al treilea turn este în prezent acoperit de apă, fiind vizibil numai în perioadele în care debitul Dunării înregistrează valori scăzute. A fost construită în secolul al XV-lea cu scopul de a opri înaintarea otomană spre vest. Mănăstirea Vodița a fost construită la 500 m de Dunăre pe teritoriul comunei Vârciorova, între anii 1370-1372. Întemeietorul mânăstirii a fost călugărul Nicodim de origine greaco-sârbă care a venit în Țara Românească în 1359 și care după construirea acestui lăcaș de cult a ridicat Mânăstirea Tismana (județul Gorj) între anii 1377-1378 cu sprijinul voievozilor Radu I și Dan I . Vechile ruine ale mânastirii Vodița se pot vedea și astăzi lângă biserica de lemn construită în anul 1995. Mănăstirea Sfânta Ana a fost ridicată pe Dealul Moșului din Orșova între anii 1936-1939 de către ziaristul interbelic Pamfil Șeicaru, care a luptat ca infanterist în Primul Război Mondial și a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”. Mănăstirea a fost construită în memoria mamei ziaristului și are hramul Sfânta Ana, sărbătorit în fiecare an la 25 iulie (Adormirea Sfintei Ana). Lăcașul este o mănăstire de maici și a fost sfințit abia în anul 1990. Mănăstirea Mraconia a fost ridicată pe Valea Mraconiei și, de la ridicarea ei în anul 1523, a cunoscut o serie de transformări de-a lungul secolelor până la forma și amplasarea actuală. În timpul războiului ruso-austro-turc mănăstirea a fost distrusă. În anul 1931 se începea reconstrucția mănăstirii, dar ruinele au fost acoperite de apele Dunării în urma construirii barajului de la Porțile Fier I. Biserica romano-catolică a fost construită între anii 1972-1976 în centrul Orșovei în apropierea Pieței 1800. Este un monument arhitectural unic în Europa, iar pictura interioară a fost realizată în stil modern. Biserica Sf. Arhangheli construită din piatră în anul 1836 în stil baroc, pe vatra localității Berzasca, reprezintă cea mai veche biserică românească din Clisura Dunării. Chipul lui Decebal sculptat în stâncă, a fost un proiect a cărui inițiativă a aparținut lui Iosif Constantin Drăgan, fondator al Fundației Europene Drăgan. Proiectul a debutat în anul 1994 după schițele unui sculptor italian și a fost încheiat în anul 2005. Sculptura se află situată la gura de vărsare a râului Mraconia în Dunăre, are o înălțime de 40 m și o lățime de 25 m. Peștera Gaura Chindiei II este situată în apropierea localității Pescari (județul Caraș-Severin) la 80 m altitudine față de nivelul Dunării este o peșteră de dimensiuni mici, măsurând numai 16 m lungime. Peștera a fost declarată rezervație arheologică, fiind descoperite urme de locuire din perioada protodacică și dacică, dar și urme de artă rupestră datată paleolitic și neolitic. Peștera Veterani este situată în rezervația naturală Cazanele Mari la 25 de km distanță de Orșova. De-a lungul timpului peștera a fost folosită ca altar de sacrificiu sau de venerare a zeităților, dar și ca adăpost în timpul luptelor turco-austriece. În centrul peșterii se află un altar de piatră pe care erau sacrificate păsări. Dacii foloseau această peșteră pentru a-l venera pe Zamolxis, aici fiind descoperite resturi fosile de Ursus spelaeus și fosile de specii endemice. Peștera Haiducilor (sau Gaura Haiducească) este situată în rezervația naturală Valea Mare, la 3 km de Moldova Nouă (județul Caraș Severin) și are o lungime de 1.370 m. Aici s-au găsit urme ale culturii mezolitice, se poate vizita doar partea luminată a Sălii Mari.
Vasile Pogor () a fost om politic, publicist și poet român, care a îndeplinit în mai multe rânduri funcția de primar al municipiului Iași. Vasile Pogor s-a născut la data de 20 august 1833 în orașul Iași, ca fiu al comisului V. Pogor și al Zoei Cerchez. A studiat la pensionul Malgouverne din orașul Iași, după care (din anul 1849) și-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice la Paris. După revenirea sa în țară, a intrat în magistratură, lucrând ca membru la Tribunalul Iași (1857-1858) și la Curtea de Apel Iași (din 1859). A participat la coaliția politică care a complotat pentru detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. După schimbarea regimului politic, Vasile Pogor este numit ca prefect al județului Iași (februarie 1866) și deputat în Adunarea Constituantă din 1866. A fost inițiat la 14 martie 1866, în loja masonică ieșeană „Steaua României”, într-o lună de zile primind gradele de Companion și Maestru al aceleiași loji. La 5 noiembrie 1866, Marele Orient al Franței îi eliberează o diplomă, prin care îi recunoaște gradul 18. Intră în politică, ca membru al grupării "junimiste". După ce o scurtă perioadă deține funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (20 aprilie - 23 mai 1870), Vasile Pogor va fi ales în mai multe rânduri ca primar al municipiului Iași (februarie 1880 - 26 aprilie 1881,7 iunie 1888 - 7 iunie 1891,30 mai 1892 - 11 noiembrie 1894). a fost artizanul proiectului Teatrului Național din Iași, în perioada administrației sale demarând lucrările de construire. este autorul unui proiect de realizare a unei căi ferate „Iași-Dorohoi direct prin Iași și nu prin Cucuteni”. a contractat un credit de 4.000.000 de lei, în data de 25 ianuarie 1891, pentru asfaltarea străzilor, construirea noului Abator și ridicarea a zece școli primare. în perioada administrației sale, au demarat lucrările de construcție a Băii Comunale și s-a dat startul la cele de canalizare a orașului. Ulterior, Vasile Pogor a fost și deputat, devenind din anul 1891 membru fondator al Partidului Constituțional ("junimist"). A trecut la cele veșnice la data de 20 martie 1906 în localitatea Bucium (astăzi cartier al municipiului Iași). Puținele sale poezii originale (Pastelul unei marchize, Melancolie, Magnitudo Parri, Sfinx egiptean ș.a) au totuși un aer de prospețime și o pronunțată nuanță de umor.
Alegerile prezidențiale din România s-au desfășurat pe 20 mai 1990, dată cunoscută sub denumirea de Duminica Orbului. Din numărul total de 17.200.722 alegători s-au prezentat la vot 14.826.616 (86,19%). Voturile validate au fost 14.378.693. Alegerile au fost câștigate de Ion Iliescu și FSN. VIDEO 20 de ani de la primele alegeri libere în România: Ion Iliescu, singurul președinte câștigător din primul tur, 19 mai 2010, AdevărulO fotografie memorabilă din anii’ 90: Ion Rațiu cu papion și gubă maramureșeană la primele alegeri libere, 8 decembrie 2012, Ana-Maria Onisei, AdevărulCronica unei democrații amânate: „Iliescu apare, soarele răsare!”, 4 decembrie 2012, Alina Brebenel, Adevărul
Alegerile legislative din 1990 s-au desfășurat simultan cu cele prezidențiale. Mai jos sunt cele care au obținut mai mult de 1% din voturi. Singurul candidat independent care a intrat a fost Antonie Iorgovan cu 35.754 (0,26%) de voturi. Ceilalți canditați independenți au cules 391.781 (2,81%) de voturi. Numarul total de locuri a fost 119. Mai jos sunt cele care au obținut mai mult de 0,26% din voturi, minim necesar pentru alegerea unui deputat. Celelalte au însumat 5,24%. Numărul total de locuri a fost 396. Dintre acestea 10 locuri au fost ocupate, conform legii electorale, de asociații și uniuni culturale ale minoritaților naționale care nu au întrunit numărul de voturi necesar pentru a fi reprezentante de un deputat.
Primul tur al alegerilor prezidențiale a avut loc pe 27 septembrie 1992, iar turul doi pe 11 octombrie 1992. Ion Iliescu a fost ales președinte, obținând în turul doi 61,43% din voturi.
Alegerile legislative din 1992 s-au desfășurat simultan cu cele prezidențiale. Mai jos sunt partidele care au obținut locuri. Numarul total de locuri a fost 143.
Alegerile legislative din 1996 s-au desfășurat simultan cu cele prezidențiale. Mai jos sunt partidele care au obținut locuri. Numarul total de locuri a fost 143. In toamna lui '96 s-a votat schimbarea. Ce s-a schimbat in ultimii zece ani, 10 octombrie 2006, Evenimentul zilei
Alegerile pentru președinția României din anul 2000 s-au desfășurat în două tururi de scrutin, fiind câștigate de candidatul PDSR, Ion Iliescu. Rezultatele primului tur de scrutin au declanșat o mobilizare în favoarea lui Ion Iliescu, acesta fiind susținut chiar de către foști oponenți ai săi, pe fundalul perspectivei ca politicianul extremist Corneliu Vadim Tudor să ajungă șeful statului. Românii au ales răul cel mic, 11 decembrie 2000, Evenimentul zilei
Alegerile legislative din 2000 s-au desfășurat simultan cu cele prezidențiale. Mai jos sunt partidele care au obținut locuri. Numarul total de locuri a fost 140.
Circuitul economic este un model simplificat al relațiilor de schimb existente într-o economie de piață. Ideea în urma căreia a fost creat acest model i-a aparținut lui Richard Cantillon, iar mai târziu François Quesnay a întocmit al său Tableau économique. Acest model se restrânge la relațiile dintre sectoarele consumatori și producători. Circuitul economic reprezintă circuitul bunurilor și al banilor între cele două sectoare. Influențele din partea statului, a instituțiilor de credit, a circuitelor de bunuri, dar și a relațiilor economice internaționale (import-export), nu sunt luate în considerare.
Hart sa alăturat promoției Stampede Wrestling în 1976 a tatălui său Stu Hart și a făcut debutul în 1978. A câștigat succesul campionatului în anii 1980 și 1990 în World Wrestling Federation (WWF, acum WWE), unde a condus fracțiunea Fundației Hart . A plecat în World Championship Wrestling (WCW) în urma controversatului "Montreal Screwjob", în noiembrie 1997, unde a rămas până în octombrie 2000. După inactivitatea din ianuarie 2000, datorită unei contuzii din decembrie 1999, sa retras oficial în octombrie 2000, la scurt timp după plecarea sa din companie. El a revenit de formă sporadică în 2010-2011 cu WWE, unde și-a câștigat campionatul final, a condus evenimentul SummerSlam din 2010 și a fost general manager la Raw. De-a lungul carierei sale, Hart a fost main event la WrestleMania IX, X și XII și a participat la evenimentul principal al edițiilor din 1997 și 1999 ale WCW Starrcade - ca un enforcer special în primul. Hart a avut campionate în cinci decenii, începând cu anii '70 până în 2010, cu un total de 32 deținute pe tot parcursul carierei și 17 deținute între WWF/WWE și WCW. Este campion mondial de șapte ori, având de cinci ori campionatul WWF World Heavyweight și Campionatul Mondial din WCW de două ori. A petrecut mai mult timp ca WWF World Champion la nivel mondial decât orice alt luptător în anii '90, cu un total de 654 de zile campion, fiind primul campion WCW World Heavyweight, născut în afara Statelor Unite. El este, de asemenea, WCW/WWE United States Champion de cinci ori, WWF Intercontinental Heavyweight Champion de două ori și campion mondial pe echipe de trei ori (campion WWF Tag Team de două ori și campion WCW World Tag Champion o singură dată) devenind astfel al doilea WWF Triple Crown Champion și al cincilea (cu Goldberg) WCW Triple Crown Champion și primul om care a câștigat Campionatele Triple Crown WWF și WCW. Hart este câștigătorul meciului Royal Rumble din 1994 (cu Lex Luger) și singurul care a câștigat King of the Ring de două ori, câștigând turneul din 1991 și primul Pay-per-view King of the Ring în 1993. Stone Cold Steve Austin, cu care Hart a fost cap de afiș la mai multe evenimente pay-per-view, ca parte a unei rivalități apreciate din 1996 până în 1997, la introdus în WWE Hall of Fame în 2006.
Biserica Reformată-Calvină din Turda-Veche (în ), cel mai vechi monument păstrat în Turda, este situată în centrul orașului (adresa: str. Hașdeu nr. 1), în vecinătatea Pieței Republicii, a fostului lapidariu și a Muzeului de Istorie. Prima biserică pe acest loc a fost romano-catolică, construită în secolul al XIV-lea, cu hramul Sf. Maria. Această biserică este menționată într-un vechi registru papal de impozite din anul 1332, ca fiind condusă de preotul Peter din „Antiqua Thorda” („Turda-Veche”). Clădirea primei biserici a fost alcătuită dintr-o sală cu un turn (plasat pe latura de sud) și un cor plasat pe latura de est. Edificiul actual a fost construit la începutul secolului al XV-lea, pe vremea împăratului Sigismund de Luxemburg (1387-1437), totodată suveran al Regatului Ungariei, pe amplasamentul vechii biserici. Biserica a fost concepută în stil gotic, având o singură navă, în lungime de 26 m, lățime de 8,5 m și o înălțime de 16 m. Inițial a fost mai lungă, cu 5-10 m, având spre est (respectiv spre Piața Republicii) obișnuitul cor/altar, cu bolți ogivale în cruce, cor care a fost demolat odată cu construcția fortificației împrejmuitoare (biserica nu mai încăpea în incinta zidurilor de apărare, fiind plasată de-a curmezișul față de fortăreață; corul/altarul a trebuit să fie sacrificat pe o lungime de 5-10 m; așa se explică aspectul neobișnuit de inestetic al fațadei de est a bisericii, lipsită de cor/altar si de portalul gotic original). În locul corului demolat, pe noul zid de apărare al fortăreței, a fost ridicat în secolul al XVII-lea un turn cu clopot, care s-a prăbușit în anul 1862 (fundația a cedat). Turnul cu ceas (simbolul emblematic al orașului Turda), cu o înălțime de 60 m, a fost construit între anii 1904-1906. Fațadele de vest si de nord ale bisericii sunt cele mai estetice. Fațada de vest, cu intrarea încadrata de un portal ornamentat, prezintă elemente tipice de stil gotic, de la începutul secolului al XV-lea. În axul fațadei de vest se găseste un portal, terminat în arc frânt. Portalul vestic este decorat cu motive de frunze de stejar. Fațada de nord prezintă cinci contraforturi si un portal secundar (permanent inchis). Interiorul bisericii a fost deteriorat în urma unui incendiu în secolul al XVII-lea. Ornamentația interioară e în cea mai mare parte opera refacerilor ulterioare. Biserica (inițial romano-catolică) a trecut în anul 1564 (până în zilele noastre) la confesiunea reformată-calvină. După marea invazie tătară din 1241 și după ravagiile cauzate orașului Turda de ulterioarele atacuri tătare și turcești, s-au construit în secolele următoare fortificații de apărare în jurul celor 3 biserici principale din oraș: Biserica Romano-Catolică, Biserica Reformată-Calvină din Turda-Veche și Biserica Reformată-Calvină din Turda-Nouă. Cea mai importantă fortificație (numită și “castel” sau “cetate”) s-a construit în jurul Bisericii Reformat-Calvine din Turda-Veche. Fortificația s-a construit între anii 1445-1455, folosindu-se multe materiale gata fasonate din castrul roman Potaissa. Biserica a fost împrejmuită cu un zid gros de apărare, având patru bastioane de colț (probabil cu turnuri): Altarul (corul) bisericii, în lungime de 8-10 m, a fost demolat la construcția fortăreței (biserica era prea lungă și nu ar fi încăput în interiorul fortăreței).
Accidentul nuclear de la Cernobîl a fost un accident major în centrala nucleară, pe data de 26 aprilie 1986 la 01:23 noaptea, care s-a compus dintr-o explozie a centralei, urmată de contaminarea radioactivă a zonei înconjurătoare. Centrala electrică se afla la , în apropiere de orașul părăsit Prîpeat‎‎, Ucraina. Acest dezastru este considerat ca fiind cel mai grav accident din istoria energiei nucleare. Un nor de precipitații radioactive s-a îndreptat spre părțile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei și părțile estice ale Americii de Nord. Suprafețe mari din Ucraina, Belarus și Rusia au fost puternic contaminate, fiind evacuate aproximativ 336.000 de persoane. Circa 60% din precipitațiile radioactive cad în Belarus, conform datelor post-sovietice oficiale. Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) și Organizația Mondială a Sănătății (OMS), a atribuit 56 de decese directe (47 de lucrători și 9 copii cu cancer tiroidian) și a estimat că mai mult de 9.000 de persoane dintre cele aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot muri din cauza unei forme de cancer. Raportul a citat 4.000 de cazuri de cancer tiroidian între copiii diagnosticați în 2002. Deși în zona de excludere Cernobîl anumite perimetre restrânse vor rămâne închise, majoritata teritoriilor afectate sunt acum deschise pentru stabilizare și activitate economică.
Modelul Thomson este un model clasic care presupune că atomul e alcătuit din electroni dispuși în interiorul unei sfere cu raza de ordinul 10-10m, încărcate uniform cu o sarcină pozitivă. Modelul este denumit și "cozonacul cu stafide" datorită asemănarii dintre dispunerea particulelor negative în norul de sarcină pozitivă și a stafidelor în aluat. A fost propus de către J.J. Thomson în anul 1904, înainte de descoperirea nucleului atomic. El presupunea că electronii oscilează în jurul unei poziții de echilibru atunci când li se comunică energie, atomul emițând radiații de diverse frecvențe. Una dintre deficiențele modelului consta în faptul că frecvența radiației emise putea avea orice valoare, lucru infirmat de seriile spectrale descoperite experimental. a intuit că sarcina pozitivă este concentrată într-un volum mic în interiorul atomului. El a elaborat un model planetar care considera că atomul este format dintr-un nucleu pozitiv de rază 10-14÷10-15m în jurul căruia se rotesc electronii, pe orbite circulare.
Automotoarele CRH1 reprezintă un model de trenuri de mare viteză bazat pe modelul Bombardier Regina și construite de un joint-venture chinezo-canadian între Bombardier și Sifang în orașul Qingdao. Există mai multe variante ale modelului, videza maximă variind între 250 și 380 km/h. Modelul CRH2 se baza inițial pe modelul japonez Shinkansen Seria E2, atingând o viteză maximă de 250 km/h. Ulterior, compania chineză CSR Qingdao Sifang a realizat sub același nume un proiect propriu. Modelul CRH3 are la baza modelul Velaro, produs de catre Siemens. Este echipat cu motoar de c.c. pe fiecare boghiu, fiecare dezvolta intre 550 kW si 600kW. Astfel o garnitura de tren poate dezvolta o putere intre 8800 kW si 16400 kW, cu viteza maxima intre 250-380 km/h. Viteza de utilizare in China este de 300-350 km/h.
Aceasta este o listă a lacurilor din județul Cluj. Pe lângă acestea există și lacurile antroposaline (Turda, Cojocna, Sic, Ocna Dejului). Lacul Știucii (22 ha și 12,7 m adâncime).
Onomastica (din limba greacă ὄνομα (onoma) - nume) este o ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul etimologiei numelor proprii. Principalele ramuri ale onomasticii sunt: Antroponimia - studiul numelor de persoane Toponimia - studiul numelor de locuri geografice Hidronimia - studiul numelor de corpuri de apă Oronimia - studiul numelor formelor de relief. Bionimia - studiul numelor ființelor vii.
Primarul în funcție este Jean-Jacques Bridey, (ales pentru perioada 2002 - 2008), și care, în același timp, este și consilier general al departamentului Val-de-Marne. Fresnes e situat în aglomerația pariziană și este traversat de râul La Bièvre, care, din 2001 curge, din nou, în aer liber. De la Revoluția franceză până în prezent, numărul populației orașului Fresnes a evolut, în general, crescător: în 1794 erau 321 de locuitori, în 1901 erau 2400 de locuitori, în 1954 erau 7750 de locuitori, în 1975 erau 28.539 de locuitori, iar în 1999 erau 25213 locuitori. Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei necropole datând din secolul al VIII-lea, din epoca merovingiană. Prima atestare a localității (cu numele Fresnes) o avem din secolul al XII-lea. Numele localității provine de la numele arborelui «frêne» (cu ortografia din secolul al XII-lea), numit în limba română „frasin”: (fr. frêne „frasin” < Lat. fraxinus „frasin”). La Fresnes se aflǎ o închisoare celebrǎ în toatǎ zona parizianǎ, de maximǎ siguranțǎ. Aici, în timpul ocupației naziste, au fost închiși unii luptǎtori din Rezistențǎ, iar o parte dintre ei au fost uciși. La Fresnes funcționează 6 grădinițe, 6 școli elementare (primare), 3 colegii (echivalente cu gimnaziile din România), precum și un liceu. Liceul «Frédéric Mistral» din Fresnes a avut unul dintre cele mai înalte rate de reușită la Bacalaureatul din anul 2005.
S-a născut în familia lui Bucur Mețianu, învățător și cântăreț bisericesc, și a Mariei, fiica protopopului Bartolomeu Baiu din Zărnești. A urmat școala primară în satul natal, a urmat cursurile Gimnaziului săsesc din Brașov și la cel maghiar din Cluj. Începând cu anul 1847 urmează cursurile Institutului Teologic din Sibiu pe care le-a absolvit în anul 1850, după care a lucrat în administrația de stat, notar la Bran, în anul 1850, și Zărnești, între anii 1851 și 1853. La 5 noiembrie 1853 a fost hirotonit preot al parohiei Râșnov, iar din anul 1857 a devenit preot în Zărnești. În din anul următor a devenit administrator protopopesc al protopiatului Bran, funcție ce a deținut-o între anii 1858 și 1874. Protopiatpe care l-a mutat la Zărnești în anul 1860. În anul 1865 a fost ales deputat în Dieta Transilvaniei de la Cluj. A fost ales membru în Sinodul Arhidiecezei de la Sibiu și în Congresul Național Bisericesc al Mitropoliei după intrarea în vigoare a Statutului Organic. După moartea mitropolitului Andrei Șaguna, la 28 iunie 1873, a făcut parte din Congresul Național Bisericiesc, prezidat de Procopie Ivașcovici al Aradului, în comisia de scrutin, pentru alegerea noului mitropolit. După ședința din data de 28 august 1873, în care Procopie Ivașcovici devine candidat pentru scaunul mitropoliei, Ioan Mețianu va prelua funcția de președinte al congresului și va conduce alegerea și solemnitățile instalării lui Procopie Ivașcovici ca mitropolit. La 12 decembrie 1873 candidează pentru poziția vacantă de episcop al Aradului, alături de Nicolae Popea și Miron Romanul, dar nu a fost ales deoarece era mai puțin cunoscut în acele părți. La 13/25 aprilie 1874 a fost ales, însă, vicar și președinte al Consistoriului eparhial de la Oradea În anul 1875 candidează, din nou, pentru scaunul eparhial de la Arad, iar la 2/14 februarie 1875 a fost ales ca episcop cu 43 de voturi, din cei 55 de deputați prezenți în catedrală. Un vot a fost acordat vicarului Andrei Papp, un vot arhimandritului Nicolae Popea, iar 10 voturi au fost albe. La 23 februarie 1875 a fost tuns în monahism la Mănăstirea Hodoș-Bodrog cu numele de Ioan, iar în cursul lunii martie a devenit pe rând protosinghel și arhimandrit. La 23 martie 1875 a fost confirmat ca episcop de regele apostolic I. Ferenc József, iar la 30 martie, la Sibiu, a fost hirotonit ca episcop prin slujba oficiată de noul mitropolit Miron Romanul și de către episcopul Ioan Popazu al Caransebeșului. Intrarea în Arad a avut loc la 15 aprilie, iar instalarea a avut loc în Duminica Tomii, la 20 aprilie, în prezența delegatului mitropolitan Ioan Hannia. Revista Federațiunea a descris momentul instalării: Cu simțul său practic și realist, ca episcop, a pus bazele unei solide vieți bisericești, culturale și școlare în întreaga eparhie, fiind considerat al treilea ctitor al ei, după întemeietorul Isaia Diacovici și restauratorul Sinesie Jivanovici. Și-a început activitatea cu un lung șir de vizite canonice, desfășurate pe parcursul a mai multor ani, în parohiile diecezei. Până în anul 1878 a înmulțit numărul protopopiatelor și a propus Congresului Național Bisericesc de la Sibiu înființarea unei episcopii la Oradea, motivând că episcopia Aradului e prea întinsă. Propune reînvierea revistei Lumina, în anul 1876, și astfel, în anul 1877, la 30 ianuarie/11 februarie, apare revista Biserica și Școala, care a apărut neîntrerupt până în anul 1948. Noua publicație a apărut sub îndrumarea lui Vasile Mangra, iar încă de la primul număr s-a impus prin susținerea războiului de independență, cât și prin tendidnța de a face cunoscute realitățile din România. La trei ani după apariția revistei Biserica și Școala, la propunerea lui Ioan Mețianu, apare primul număr al Calendarului diecezan care, de asemenea, a supraviețuit până în anul 1948. În anul 1877 a asigurat elaborarea Planului de învățământ pentru școalele poporale din districtul Consistoriului român ortodox din Arad, prin care a întărit statutul limbii române ca obiect fundamental în procesul de învățământ. A creat burse pentru formarea profesorilor și a mărit salariile profesorilor de la 600 la 1000 de florini. A instituit mai multe premii pentru cele mai bune cărți școlare, a înființat cursuri de perfecționare pentru învățători și preoți și a dat mereu circulare prin care îndruma părinții să-și trimită copiii la școală. Astfel, dacă în 1878 în cele 18 inspectorate școlare aflate sub jurisdicția episcopiei au funcționat 359 de școli, în anul 1899, în raportul prezentat Sinodului eparhial sunt înregistrate 430 de școli cu tot atâția învățători. La 2/14 aprilie 1877 a ținut o adunare cu toți protopopii și câte doi preoți din fiecare protopiat pentru a-i anunța înființarea Fondului preoțesc, fond cu scop de binefacere și într-ajutorare a preoților, învățătorilor. Din acest fond se puteau împrumuta preoții și învățătorii cu dobânzi mici pentru a nu cădea pradă cămătarilor și se agigurau pensii preoteselor văduve. În anul 1879 a înființat o tipografie diecezană, iar în anul 1894 a înființat și o librărie în care să se afle totdeauna manualele de școală prescrise și tipărituri corespunzătoare, iar prețurile să fie cele mai modeste. În circulara nr. 287 Pres. din 30 martie 1882, episcopul îi îndemna pe preoți și învățători să înființeze Reuniunile de lectură și de cânt, astfel după exemplul Societății de lectură din Semlac sau a celor din Hasiaș sau Buteni, înființate încă din 1880 au fost înființate societăți de lectură și în alte localități. Tot în anul 1882, sinodul eparhial a luat în dezbatere problema înființării unui gimnaziu. La 24 aprilie 1885, Mețianu s-a adresat ministrului Ágoston Trefort solicitând aprobare pentru deschiderea gimnaziului. Cererea, însă, nu a intrat în sfera preocupărilor ministrului, deși episcopia deținea fondurile necesare, iar referentul școlar George Popa întocmise un plan de învățământ. În același an, 1882, s-a intervenit pe lângă baroneasa Ifigenia Sina din Viena pentru a dona diecezei o parte a intravilanului său din Arad pentru construirea unei clădiri noi pentru Institutul teologic-pedagogic. Noua clădire a fost construită până în anul 1885, iar din anul școlar 1885-1886 institutul s-a mutat în noua clădire. În toată perioada cât a funcționat în scaunul eparhial de la Arad, Mețianu s-a îngrijit de starea bisericilor, sprijinind repararea celoe existente și construirea altelor noi. Numai în primii zece ani de arhipăstorire au fost construite 30 de biserici noi și au fost reparate 140. S-a îngrijit de starea fundațiilor și a creat altele noi. În anul 1876 episcopia Aradului dispunea de 17 fundațiuni în Consistoriul arădean și 12 în cel orădean. Fondurile și fundațiile și-au sporit veniturile în așa fel, încât Episcopia Aradului era considerată la acea vreme una dintre cele mai bogate eparhii din cuprinsul Mitropoliei Transilvaniei. La 16 octombrie 1898 moare mitropolitul Miron Romanul și la 31 decembrie 1898 a fost ales ca mitropolit Ioan Mețianu. Plecarea din Arad a avut loc la 8 martie 1899. A sosit la Sibiu la 9 martie, unde a fost întâmpinat de o numeroasă delegație în frunte cu arhimandritul dr. Ilarion Pușcariu. A fost mitropolit al Ardealului, între anii 1899 și 1916, anul morții sale. Din poziția de mitropolit a îndrumat lucrările de zidire a Catedralei Mitropolitane din Sibiu, ridicată între anii 1902 și 1906, și a unei noi clădiri pentru Institutul Teologic-Pedagogic (actuala Facultate de Teologie „Andrei Șaguna”).
S-a născut în 1937 la reședința prințului moștenitor de la Skaugum, Asker, în apropiere de Oslo. A fost primul prinț moștenitor născut pe pământ norvegian după nașterea regelui Olav al IV-lea în 1370. Este fiul regelui Olav al V-lea (care pe atunci era doar prinț moștenitor) și al Prințesei Märtha a Suediei. Prințul Harald s-a născut la Skaugum la 21 februarie 1937. Tânărul prinț a fost botezat la capela regală a Palatului Regal din Oslo la 31 martie 1937 de episcopul Johan Lunde. În 1940 întreaga familie regală a trebuit plece de la Oslo din cauza invaziei germane. Călătoria dramatică spre nord a fost marcată de încercările repetate ale naziștilor de a-l ucide pe regele Haakon al VII-lea prin bombardare. Acesta a considerat că este mai sigur ca familia sa să se despartă. Regele și Prințul Moștenitor Olav au rămas în Norvegia, iar Prințesa Moștenitoare a plecat în Suedia cu cei trei copii (Prințul Harald și surorile sale mai mari, Prințesa Ragnhild și Prințesa Astrid). Au ajuns în Suedia în noaptea de 10 aprilie, însă, deși Prințesa Märtha era suedeză, au întâmpinat probleme la frontieră. În cele din urmă lor li s-a permis să rămână în Suedia, însă ulterior Regele Haakon și prințul moștenitor Olav au fost refuzați. La 17 august Prințesa Moștenitoare și copiii au plecat în SUA la bordul navei American Legion. Harald, mama și surorile sale au locuit la Washington în timpul războiului, în timp ce tatăl și bunicul său au stat la Londra împreună cu guvernul norvegian în exil. Unul dintre momentele notabile pe care și le amintește din acea perioadă este că a stat în spatele lui Franklin D. Roosevelt când a depus jurământul celui de-al patrulea mandat la Casa Albă în 1945. Aceste experiențe din copilărie se întrevăd într-o urmă de accent american atunci când vorbește în engleză. La sfârșitul războiului, în 1945, prințul Harald s-a întors în Norvegia împreună cu familia. În 1955 Harald a absolvit liceul la Oslo, iar în toamna aceluiași an și-a început studiile la Universitatea din Oslo. Mai târziu, a intrat la Școala de Cavalerie pentru Ofițeri și apoi la Academia Militară norvegiană, pe care a absolvit-o în 1959. În 1960 Harald a intrat la Colegiul Balliol, Oxford unde a studiat istorie, economie și politică. În timpul studenției sale la Oxford, a fost pasionat de vâsle. În 1960 a vizitat Statele Unite cu ocazia aniversării a cincizeci de ani de la înființarea Fundației americano-scandinave. Prințul Moștenitor Harald a participat la Consiliul de Stat pentru prima dată la 27 septembrie 1957 și a depus jurământ pe Constituția Norvegiei la 21 februarie 1958. În același an a fost pentru prima oară regent în absența Regelui. Regele conduce Consiliul de Stat, are întâlniri săptămânale cu prim-ministrul și cu ministrul de externe, primește trimișii străini și deschide sesiunea parlamentară, iar conform constituției norvegiene, el numește guvernul. De asemenea, regele Harald călătorește mult prin Norvegia și face vizite oficiale în alte țări. Cu echipajul de navigație a câștigat la Campionatul Mondial medalii de bronz, argint și aur în 1988,1982 și respectiv 1987. În iulie 2005, regele și echipajul de pe vasul Fram XV au câștigat medalia de aur la Campionatul European din Suedia. În 2007 la Campionatul Mondial regele a obținut locul șase. De două ori în ultimii ani, regele Harald nu și-a putut îndeplini îndatoririle regale, fiind spitalizat și în convalescență: din decembrie 2003 până la mijlocul lunii aprilie 2004 din cauza unui cancer la vezica urinară și din aprilie până în iunie 2005 ca urmare a unei stenoze aortice. Prințul Moștenitor Haakon a fost regent în aceste perioade.
Diencefalul este situat în continuarea trunchiului cerebral, deasupra maxilarului, sub emisferele cerebrale. La nivelul diencefalului se află ventriculul III. Diencefalul este parțial acoperit de emisferele cerebrale și prezintă pe partea ventrală un grup de nuclei care formează hipotalamusul; aceștia aparțin sistemului nervos vegetativ; ei controlează activitatea organelor interne, compoziția mediului intern, metabolism, comportamentul alimentar, sexual și afectiv etc. La suprafața diencefalului se vede doar locul de intrare a nervilor optici (care fac parte dintre nervii cranieni) și o parte din marginea inferioară; substanța cenușie a diencefalului formează nuclei; cei mai voluminoși nuclei diencefali primesc impulsuri pe căi senzitive: vizuală, auditivă, vestibulară, gustativă, tactilă, termică, dureroasă, proprioceptivă conștientă; axonii neuronilor de aici fac sinapsa în scoarța cerebrală; nucleii sunt situați pe căile senzitive; în componența lui se găsesc și nuclei vegetativi. În partea inferioară a diencefalului, numită hipotalamus, se află nuclei vegetativi cu diferite funcții: reglează temperatura, conținutul în apă al organismului, poftă de mâncare, activitatea organelor sexuale, determină menifestări legate de emoții etc. În legătură strânsă cu diencefalul sunt două glande endocrine hipofiza pe partea ventrală și epifiza pe partea dorsală Diencefalul e format din următoarele regiuni dispuse în jurul ventriculului III: Talamusul e compus din 2 formațiuni ovale de substanță cenușie dispuși lateral față de ventriculul III. Aceste formațiuni sunt alcătuite din nuclei asociați cu trunchiul cerebral, cerebelul și scoarța cerebrală. După topografie, nucleii talamici sunt denumiți: După funcție, nucleii sunt clasificați în: Epitalamusul este situat posterior și superior față de talamus. Este alcătuit din glanda epifiză, nucleul habenului și striile habenulare. La nivelul epitalamusului se închid reflexele olfactosomatice care dirijează mișcările capului legate de miros. Epitalamusul e format dintr-o aglomerare de nuclei care: În ceea ce privește stația de releu, toate căile ascendente fac legătura la nivelul talamusului, cu excepția căilor olfactive, vizuale si auditive. Subtalamusul reprezintă zona de trecere între talamus și mezencefal și este alcătuit din nucleu subtalamic, zona incertă și câmpul Forel. Metatalamusul este situat posterior și inferior față de extremitatea posterioară a talamusului. E format din două perechi de corpi geniculați: corpii geniculați mediali ce reprezintă stație de releu pentru calea auditivă. Hipotalamusul este situat la baza diencefalului, sub talamus și formează podeaua ventriculului III. Este format din 22 de nuclei de substanță cenușie, care sunt dispuși în următoarele regiuni: anterioară, postrioară, mijlocie și laterală. Nucleii regiunii anterioare sunt: Cei doi nuclei conțin neuroni cu rol secretor, secretă ocitocina și vasopresina, depozitate în neurohipofiză. Nucleii din regiunea mijlocie sunt: Aceștia contribuie la activitatea secretorie a adenohipofizei prin neurohormonii pe care îi secretă și au rol de integrare parasimpatică. Aceștia au rol de integrare parasimpatică. Hipotalamusul formează o conexiune cu hipofiza prin legăturile nervoase (tractul hipotalamo-hipofizar) și prin legăturile vasculare. Prin aceste legături sunt vehiculați spre hipofiză neurohormonii care controlează secreția hormonilor adenohipofizari și funcția secretorie a celorlalte glande endocrine. Substanța albă e formată din fibre care realizează legături cu măduva spinării, trunchiul cerebral, talamusul, scoarța cerebrală și hipofiza. Hipotalamusul are următoarele roluri:
Báthory (în ) a fost o familie nobiliară ungară de origine germană sau (potrivit unor cronicari, ca Símon de Kéza) chiar suedeză Gutkeled (Gut-Keled sau Cledgut). Familia Báthory s-a aflat la conducerea Transilvaniei timp de mai multe secole. Numele și stema familiei sunt atestate din 1325.