Datasets:

OpenLLM-Ro
/

ro_wiki

Dataset card Viewer Files Files and versions Community

Split (3)

train · 123k rows

page stringlengths 33 136k
Individual compus este una din probele ce se desfășoară în competițiile de mare anvergură la gimnastică. Această probă definește cel mai bine un gimnast, îl ajută să se realizeze ca sportiv și să devină un gimnast complet. La proba feminină, concursul se dă pe toate cele 4 aparate, iar la băieți pe cele 6 aparate, fiecare gimnast obținând câte-o nota individuală care în final se adună și astfel se realizează clasamentul final. Proba de individual compus este a doua ca importanță după proba pe echipe, care arată unitatea unei echipe și reputația unei școli de gimnastică.
Timpul domniei sale a fost caracterizat de instabilitate permanentă. Prin modul său agresiv de guvernare și atitudinea sa imorală și-a făcut mulți dușmani în rândul nobilimii ardelene. Odată cu ocuparea orașului liber Sibiu și-a atras și împotrivirea națiunii săsești. Din cauza războaielor pornite împotriva Țării Românești a stârnit mânia Porții Otomane. Gabriel Bethlen l-a susținut la început și l-a ajutat în obținerea domniei. Văzând însă caracterul lui Gabriel Báthory și influența sa negativă asupra țării, Gabriel Bethlen a pornit cu ajutor turc și român împotriva lui Gabriel Báthory. Pentru a-și salva tronul, Gabriel Báthory a fost gata să predea Oradea turcilor, dar a fost asasinat chiar de proprii săi soldați.
Sinagoga din Turda a fost un lăcaș de cult mozaic ortodox (nereformat) din municipiul Turda (județul Cluj), localizat pe str. Mihai Eminescu nr.24-28. Ea a fost construită între anii 1921-1926. În prezent, din lipsă de credincioși, este nefuncțională. Sinagoga este o clădire distinctivă a orașului, construită în stil eclectic, cu unele elemente de stil maur. Pereții sunt din cărămidă tencuită. Fațadele de sud și de nord sunt identice, având fiecare câte 2 lei în basorelief, leul simbolizând tribul lui Iuda. Sala era luminată în mod natural prin numeroase ferestre la parter și la etaj. Fațada, unde se afla intrarea, este pe latura de vest, clădirea fiind orientată de la vest la est, cu absida, unde era amplasat Chivotul Sfânt (Arca Legământului), spre est. Placa neagră cu porunci biblice (Tablele Legii) trona deasupra cornișei cu chivotul. Spațiul chivotului, ușor înălțat, era separat de sală printr-un arc semicircular mare. Bima, respectiv podiumul de pe care se citea Tora, era situat în fața chivotului (se mai văd în prezent urmele postamentelor). Scări duceau la galeriile femeilor de la etaj. Sinagoga a fost construită între anii 1921-1926, în locul unei vechi case de rugăciuni. În 1946 în clădirile auxiliare ale sinagogii se aflau parohia și locuința rabinului, biroul comunității, locuința omului de serviciu și azilul de noapte al săracilor. Abatorul cu măcelăria se aflau în spatele sinagogii. O casă de rugăciuni și mai veche, din care nu a mai rămas nici o urmă, se găsea pe locul unde astăzi este clădirea primăriei în Piața 1 Decembrie 1918 nr.28. Evreii din Turda au aparținut majoritar curentului mozaic ortodox, foarte puțini la curentul reformator neolog (spre deosebire de evreii din Cluj). Strada Mihai Eminescu a fost în trecut nucleul vechiului cartier evreiesc al orașului. Comunitatea a fost condusă de rabini, printre care Ben-Zion Albert Wesel (1900-1938) și Joseph Adler (1938-44). Acesti doi au jucat un rol de frunte în rândul evreilor ortodocși din Transilvania. Sinagoga (Beit Kneset) era lăcașul de adunare (cu începere de vineri seara, după orele 18, oră care marca începutul Sabatului) a credincioșilor evrei pentru efectuarea rugăciunilor și citirii cu glas tare a sulurilor sfinte, numite Torá. Băncile din sinagogă erau astfel așezate, încât credincioșii priveau spre Ierusalim. Pe aceste bănci stăteau numai bărbații. Peretele care se afla în direcția Ierusalimului avea Arca Sfântă și Amvonul. În mijlocul sinagogii se afla o estradă, iar pe ea o masă, pe care se întindeau sulurile sfinte (Torá). În spatele băncilor se găsea galeria femeilor, pentru că în sinagogi femeile stau întotdeauna separate de bărbați. Ultima slujbă mozaică s-a ținut aici în anul 1986 (pentru a se ține slujbe religioase în sinagogi este nevoie de cel puțin 10 bărbați). În prezent, mai trăiesc numai câțiva evrei în Turda (cel mult 10 persoane). Sinagoga este actualmente goală, părăsită, băncile din interior fiind vândute în anul 2000. Pereții exteriori sunt deocamdată bine conservați. Placa neagră cu porunci biblice: Pe placă sunt înscrise prescurtările a 10 porunci, selectate din cele 613 existente în Vechiul Testament. Această placă a fost donată sinagogii. Scopul donației a fost memoria celor doi donatori, ale căror nume apar la baza plăcii ("Sufletul lui Reb Moșe Dov Glanț cu perechea sa Reisel"). Mai jos, traducerea textului de pe placă. Numărul curent este cel din biblie. Pe placă apare doar porunca, nu și numărul, iar textul reprezintă doar începutul poruncilor respective. O altă placă din interiorul sinagogii (pe peretele holului de la intrare) amintește rolul rabinului Ben-Zion Albert Wesel (decedat la 25 februarie 1938), care a condus comunitatea evreiască din Turda timp de 38 de ani. Deasupra intrării în sinagogă există două inscripții în limba ebraică:
Cel mai important monument istorico-arheologic al orașului Turda este castrul roman Potaissa al Legiunii a V-a Macedonica, de pe platoul numit Dealul Cetății. Castrul a fost construit de către această legiune în anul 168. Castrul roman Potaissa din Turda este înscris pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii din România în anul 2015 (). Începerea conflictelor marcomanice au determinat Roma să trimită în jurul anului 168 Legiunea a V-a Macedonica din Moesia, de la Troesmis, la Potaissa pentru a întări defensiva nord-vestică a Daciei romane. Leagiunea a construit aici cel mai mare castru cu funcționare îndelungată din această provincie romană. În anul 274 Legiunea a V-a Macedonica, împreună cu celelalte trupe romane, s-a retras din Dacia, ulterior pietrele zidurilor fiind folosite de locuitori pentru a construi clădirile și bisericile. Castrul a continuat să fie utilizat multi timp după retragerea romană din anul 274 așa cum stau mărturie numeroasele materiale arheologice din secolele IV-V și VIII-X descoperite în perimetrul castrului. Cu prilejul lucrărilor la bazinele de apă din anii 1950-1952 se descoperă urmele unei construcții din castru, care se va dovedi a fi [Primele cercetări sistematice au fost efectuate la bastionul sud-estic în anul
Presa din Sărindar este expresia care desemnează presa de stânga din perioada interbelică, reprezentată în special de ziarele Adevărul și Dimineața, ale căror redacții și tipografii se aflau pe strada Sărindar în București. Strada începe din Strada Brezoianu, chiar din dreptul clădirii de șase etaje Palatul Universul în care a funcționat ziarul Universul. Fondat în 1888 de către Alexandru V. Beldiman și suprimat în 1951, Adevărul a fost, după Universul, cel mai longeviv cotidian românesc. Era un ziar cu tiraj mare, căruia din 1900 i s-a asociat cotidianul Dimineața, cu care a format un trust. În imobilele din Sărindar mai funcționau și redacții ale unor ziare care nu împărtășeau vederile celor două mari cotidiene. În imobilul de peste drum de Hotelul Palas, își avea redacția cotidianul Timpul, condus o perioadă de ministrul de externe Grigore Gafencu. După 1948, comuniștii au rebotezat strada Sărindar în C-tin. Mille, ca omagiu adus directorului omonim al ziarului Adevărul.
Legiunea a V-a Macedonica a fost o legiune a armatei romane, care a fost înființată în anul 43 î.e.n. de Octavian, mai târziu augustus, și de consulul Gaius Vibius Pansa Caetronianus. Legiunea a existat până în secolul al V-lea în Moesia. Domitian a așezat veterani ai acestei legiuni la Scupi în Macedonia, de unde provine supranumele legiunii. Legiunea a V-a a fost folosită în campania din anul 88 împotriva dacilor, unde a ieșit victorioasă în Bătălia de la Tapae, iar în secolul al II-lea a fost una din cele două legiuni romane staționate permanent în provincia Dacia.
The British Broadcasting Corporation (Corporația Britanică de radiodifuzare), acronim frecvent utilizat, BBC, este una din cele mai mari companii de televiziune din lume și cea mai importantă companie de televiziune britanică, finanțată din bani publici. BBC World Service (sau BBC WS) transmite în 33 de limbi, după cum urmeză: albaneză, arabă, azeră, bengali, birmaneză, engleză pentru Caraibe, cantoneză, franceză pentru Africa, hausa, hindi, indoneziană, kinyarwanda/kirundi, kirkiză, macedoneană, mandarină, nepaleză, pashto, persană, portugheză (pentru Brazilia), română, rusă, sârbă, sinhaleză, somaleză, spaniolă pentru America latină, swahili, tamilă, turcă, ucraineană, urdu, uzbecă și vietnameză. Radio BBC WS poate fi ascultat pe unde scurte, pe FM în 154 de capitale ale lumii, iar o selecție de programe este preluată de aproape 2.000 de posturi FM și de unde medii în toată lumea. Redacția în limba română a BBC WS și-a început transmisiile la 15 septembrie 1939. La data de 25 iunie 2008, BBC World Service a decis să închidă redacția sa în limba română. Se așteaptă ca Radio BBC România, care în prezent transmite aproape 4 ore pe zi și realizează o pagină de internet proprie, să-și înceteze emisia la 1 august 2008, după 68 de ani de activitate neîntreruptă. Decizia survine în urma unei reevaluări a structurii BBC WS din perspectiva bugetului instituției, stabilit în acord cu guvernul britanic în octombrie 2007, pentru anii 2008 - 2011. Cele 4 frecvențe FM ale BBC din România și cea din Republica Moldova, care au difuzat și programe în limba română, vor continua să transmită exclusiv programe în limba engleză în România și în engleză, rusă și ucraineană în Republica Moldova, în măsura în care autoritățile media o vor permite. Redacția în limba română este ultima din BBC World Service într-o limbă alta decât limba engleză, care a transmis într-o țară membră a Uniunii Europene. BBC a fost aspru criticat în ultimii ani din cauza salariilor uriașe pe care le plătește prezentatorilor săi, precum Jeremy Clarkson și Graham Norton.
Protozoarele, ciupercile, plantele și animalele, sunt organisme eucariote. Acestea au celule cu structură complexă, în care materialul genetic este localizat în nucleul sau nucleii celulelor. În sistemele de clasificare noi (2015 - 2017) cu 7 regnuri și 3 domenii, regnurile eucariote sunt: Chromista, Fungi, Protista, Plantae, Animale. Dintre eucariote, organisme unicelulare sunt unele ciuperci și protozoarele, iar pluricelulare sunt în totalitate animalele și plantele. Celulele eucariotelor conțin organite citoplasmatice, așa cum sunt mitocondriile, cloroplastele etc. Spre deosebire de eucariote, procariotele, regnul Monera și regnul Archaea nu au organite celulare protejate de membrane, așa cum ar fi aparatul Golgi și alte structuri complexe intracelulare.
Dinastia Comnenilor (sau Komnen) (grecă:Κομνηνός, Κομνηνοί) a fost o familie domnitoare în Imperiul Bizantin între 1057 - 1059 și 1081 - 1185 (între 1059 - 1081 ramură colaterală) și în Imperiul din Trapezunt între 1204 - 1461. În 1184, un strănepot de-al lui Manuel I, Isaac Comnenul din Cipru, s-a declarat împărat în Cipru, creând un mic stat aici. Însă el a fost capturat în 1191 de către Richard I al Angliei, iar statul lui a fost destrămat, Cipru devenind un stat cruciat. Comnenii au rămas o importantă familie nobilă în Imperiul Bizantin, precum și în statele latine din Grecia. În 1204, odată cu ocuparea Constantinopolelui de către cruciați, Alexie, fiul lui Manuel I, a fugit în Trapezunt, unde a creat împreună cu fratele său, David, un imperiu pe coasta Mării Negre. În timp, imperiul a devenit vasal Georgiei și a fost nevoi să facă față atacurilor mongole. Imperiul a căzut în mâinile turcilor otomani în 1461. Alt membru al familiei, Mihail Anghelos Komnen Ducas, strănepotul lui Alexie I, a fondat în 1204 pe coasta Mării Ionice, alt stat, Despotatul Epirului, care mai târziu a trecut prin mai multe ocupații (sârbă, bizantină, latină și în sfârșit otomană). Scriitoarei Ana Comnena, fiica împăratului Alexie I, i se atribuie cunoscuta operă Alexiada, care conține informații despre războiul cu pecenegii și cumanii, dar și despre istoria Dobrogei, aici fiind pomeniți conducătorii Tatos, Sacea și Sestlav. Împărații din această dinastie au fost: Alexie Comnenul ; 1122 - 1142 ; fiul lui Ioan al II-lea, asociat la domnie Descendenți ai Comnenilor mai există și astăzi în diferite țări din Europa.
Spacewar! este unul dintre primele jocuri pentru calculator. Steve "Slug" Russell, Martin "Shag" Graetz și Wayne Wiitanen au conceput acest joc în 1961, cu intenția de a îl implementa pe un DEC PDP-1 al Massachusetts Institute of Technology. După ce Alan Kotok a obținut niște rutine de la DEC, Russel a început să programeze, iar în Februarie 1962 a produs prima versiune. A durat aproximativ 200 de ore de muncă crearea primei versiuni.
Guvernul Petru Groza (4) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 15 aprilie 1948 - 2 iunie 1952. Al doilea vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, coordonator al activității Ministerelor de agricultură și silvicultură Ministerul industriei metalurgice și industriei chimice Ministrul poștelor și telecomunicațiilor Ministrul muncii și prevederilor sociale
A urmat școala primară în Boureni, lângă Băilești și apoi a absolvit Liceul Carol I din Craiova (1894). A fost câteva luni ajutor de subprefect în plasa Câlnic, jud. Gorj după care s-a înscris la Universitate la București unde, după spusele lui, a ales dreptul pentru că avea timpul de studiu cel mai scurt. După doi ani a obținut o diplomă cu care s-a putut angaja ca funcționar la Creditul Funciar Urban, dar a continuat în același timp studiul și a obținut licența în drept in 1898, ca șef de promoție. Chiar în același an, într-un timp în care ministrul justiției, G.Palade, era preocupat să reînnoiască magistratura, este numit ajutor de judecător la judecătoria Pogoanele, jud. Buzău. Înaintează repede pe scara ierarhică si dupa șederi scurte la Tribunalele Fălciu, Tecuci și Tutova este numit judecător de instrucție(1906), apoi președinte al Secției de Notariat(1910) la tribunalul Ilfov. În 1914 este înaintat consilier la Curtea de Apel, în timpul razboiului este mobilizat pe loc la București, iar în 1921 devine consilier la Înalta Curte de Casație și Justiție. După formarea României Mari, care reunea regiuni cu moșteniri juridice diferite, a apărut problema creării unei legislații unificate și în același timp modernizate. O comisie cu această sarcină a fost înființată în 1920, condusă de Manolescu Râmniceanu, președintele onorar al Curții de Casație. În cadrul ei a fost formată o subcomisie pentru unificarea dreptului penal și de procedură penală, din care au facut parte Ionescu-Dolj, între timp secretar general al Ministerului de Justiție, profesorii V.V.Pella, O. Teodoreanu, G.Vrăbiescu si I.Rădulescu. În noua constituție din 1923 se prevedea înființarea Consiliului Legislativ, care avea menirea de a colabora cu guvernul și parlamentul in elaborarea legilor,de a aviza constituționalitatea lor și de a dirija procesul de unificare legislativă. Ionescu-Dolj este numit în 1925 președinte al Secției de Drept Public a Consiliului. Pâna în 1937, centrul preocupărilor sale este întocmirea și desăvârșirea noilor codurilor penale și de procedură penală. Aceste coduri cuprindeau elemente noi față de cele prebelice: deși bazează noțiunea de culpă morală pe libertatea de voință a persoanei, acordă un rol crescut personalității infractorului; ca urmare s-a pus în seama justiției sarcina de a urmări modul în care condamnatul evoluează în timpul executării pedepsei și de a pregăti revenirea lui în societate. (Penitenciarele au fost trecute în subordinea ministerului de justiție). O atenție marită este acordată delicvenței infantile, pentru care a fost elaborată o procedura penală specială, cu o rigoare mult redusă. Cu intenția de a mări efectul moral al pedepsei și de a stăvili practica de prelungiri indefinite ale termenelor de judecată, a fost simplificată și accelerată procedura penală. Aceste probleme fac obiectul mai multor articole ale sale apărute in revistele juridice ale timpului. În 1928 este ales membru corespondent al Academiei Române în secția istorică (nu exista o secție juridică). Această alegere i-a îndreptat atenția asupra istoriei dreptului românesc, asupra căruia a scris o serie de articole. În amintirea celor care l-au cunoscut, a fost o persoană cu o putere de lucru impresionantă, cuplată cu o calitate umană deosebită, manifestată și în preocupările lui permanente de a stăvili caracterul definitiv al pedepsei și de a ajuta pe cei in culpă.
Rezistența cehă în al doilea război mondial este un subiect care nu este încă cunoscut complet, în principal datorită puținătății documentelor dar și a eficienței poliției germane, care a reușit să împiedice multe acte de rezistență sau a anihilat organizațiile de luptă cehă. În primele zile ale războiului, populația cehă a participat la boicotarea transporturilor publice și au fost chemări sporadice la proteste de masă. Istoricul Radomír V. Luža a împărțit rezistența cehă în două faze distincte. În prima fază, care a durat până în 1942, mișcarea de rezistență s-a concentrat pe crearea unor rețele de informații militare, mici acte de sabotaj și diseminarea de informații. După lichidarea acestei mișcări de rezistență, s-a manifestat o a doua fază la sfârșitul anului 1944 în cadrul unui val de insurecții populare din întreaga Europă Centrală și Răsăriteană. Această fază a fost caracterizată prin acțiuni mult mai diversificate, având sprijinul moral al avansării aliaților din vest și est. (Vedeți și: Ocupația Cehoslovaciei). După cum afirmă istoricul ceh Vojtěch Mastný, germanii au folosit puține trupe de ocupație în Protectoratul Boemiei și Moraviei (așa cum era numită Cehia în acele vremuri) deoarece „comportarea populației nu a justificat niciodată o creștere substanțială a efectivelor înarmate”.Concluzia finală a analizei sale în lucrarea Cehii sub dominația nazistă: eșecul rezistenței naționale este aceea că: „cehii nu au reușit să opună autorităților naziste o rezistență eficientă. Până în 1942, mișcarea de rezistență a fost distrusă, nejucând un rol semnificativ până la sfârșitul războiului”. Mișcarea de rezistență care a existat în primii ani de război a fost sub conducerea președintelui cehoslovac Edvard Beneš, care, împreună cu František Moravec (șeful spionajului militar), din exilul de la Londra, au coordonat activitatea de rezistență. În condițiile luptei împotriva forțelor de ocupație germană, principalele grupuri de rezistență și-au întărit rândurile în Conducerea Centrală a Rezistenței Naționale, ori ÚVOD. Această organizație a funcționat ca intermediarul clandestin principal dintre Beneš și Protectorat, care a existat de-a lungul întegului an 1941. Scopul pe termen lung al organizației era de a funcționa ca un guvern din umbră, până când țara urma să fie eliberată de sub dominația nazistă. În plus față de asigurarea comunicațiilor dintre Londra și Praga, ÚVOD era responsabilă pentru transmiterea rapoartelor militare. A îndeplinit această sarcină prin folosirea unei stații secrete de radio, ale cărei emisiuni puteau fi recepționate de toată populația cehă. Însă de-a lungul timpului s-a dovedit că ÚVOD transmitea date inexacte, incomplete sau depășite. Uneori aceste informații erau în mod intenționat false. Beneš cerea uneori ÚVOD să dea rapoarte fals-optimiste despre situația militară, pentru a asigura creșterea moralului, sau pentru a motiva întărirea rezistenței antinaziste. În vreme ce ÚVOD servea ca principal sprijin al lui Beneš, organizația se depărta uneori de la linia lui politică. În vara anului 1941, ÚVOD a respins propunerile pentru expulzarea parțială a germanilor din Sudeți după încheierea războiului și a insistat în schimb pentru expulzarea lor totală. ÚVOD a reușit să-și impună punctul de vedere în această privință. Relația ÚVOD cu KSČ a fost un aspect important al funcționării zilnice a rezistenței, de vreme ce relațiile sovieto-cehe au devenit o parte centrală a eforturilor lor de luptă. Declanșarea invaziei germane în URSS din iunie 1941 a marcat punctul de cotitură în relațiile sovieto-cehe. Mai înainte de invazie, „principalul obiectiv al comuniștilor era oprirea războiului imperialist” și de multe ori comuniștii manifestau simpatie pentru muncitorii Reichului. După declanșarea războiului, rezistența a început să se bizuie pe sprijinul comunist atât în Cehoslovacia cât pe cel venit de la Moscova. Într-o emisiune de la Londra transmisă în eter via ÚVOD, Beneš și-a informat concetățenii că „relațiile dintre cele două state ale noastre s-a reîntors la situația de dinainte de München și la vechea prietenie”. De vreme ce KSČ nu era parte în mod oficial a ÚVOD și își păstrase independența organizațională, Conducerea Centrală a Rezistenței Naționale i-a chemat pe comuniști la realizarea unității de acțiune a tuturor grupurilor antiafasciste. Liderii comuniști au păstrat legături de parteneriat strânse cu ÚVOD, ajutând astfel la menținerea unor bune relații sovieto-cehe. Beneš a folosit mijlocirea liderilor KSČ pentru a aranja întâlniri la Moscova în vederea extinderii parteneriatului sovieto-ceh. Există unele dovezi conform cărora ÚVOD ar fi prevenit Moscova cu privire la iminența atacului german împotriva URSS-ului în aprilie 1941. În mai 1941, Beneš a primit informații cu privire la concentrarea de trupe germane la granițele sovietice. După cum a scris el în memoriile publicate după război, Beneš ar fi transmis imediat această informație americanilor, britanicilor și sovieticilor. Soarta KSČ a fost legată strâns de cea a ÚVOD. Cele două mișcări au fost desființate după asasinarea lui Reinhard Heydrich, și nu și-au mai revenit până în 1944. Faimosul act al rezistenței cehe, asasinarea lui Reinhard Heydrich de pe 27 mai 1942 a marcat în mod paradoxal sfârșitul rezistenței cehe și a ÚVOD. În multe privințe se poate aprecia că decesul ÚVOD a fost pecetluit după numirea lui Heydrich ca Reichsprotektor al Boemiei și Moraviei în toamna anului 1941. Până la sfârșitul lui septembrie, Heydrich reușise arestarea aproape a tuturor membrilor ÚVOD și întrerupsese aproape toate legăturile dintre rezistența cehă și Londra. Reacția naziștilor la asasinarea lui Heydrich este considerată ca fiind responsabilă de anihilarea după 1942 a oricărei mișcări clandestine antigermane cehe. Naziștii au executat o operațiune de pedepsire razând de pe suprafața pământului două sate: Lidice și Ležáky. În octombrie 1942 au fost condamnați la moarte de către tribunalele germane din Protectorat 1.331 oameni, 1.000 de evrei au fost trimiși direct de la Praga în lagărul de concentrare de la Mauthausen, alți 252 de cehi fiind trimiși la Mauthausen pentru implicarea în complotul asasinării lui Heydrich. Până la sfârșitul operațiunilor naziste, toți membrii ÚVOD au fost arestați. R.J. Crampton scria că, după asasinarea lui Heydrich nu au mai existat acte de rezistență vizibile, iar numărul de soldați pe cap de locuitor în Protectorat era doar cu puțin diferit de cel din însăși Germania. Mastný afirmă și el că: memoria colectivă a „Heydrichiádei”, cum numeau oamenii cumplitele zile care au urmat moartea tiranului, a fost o intimidare puternică a renașterii unei opozitii active. Prin moartea sa, Heydrich și-a îndeplinit ambiția sa de căpătâi - „pacificarea” Protectoratului. Josef Mašín, membru al mișcării de rezistență de la începutul războiului
În 1977, a venit la Biblioteca Județeană Suceava, prin transfer din postul de director școlar la Mihoveni. A pus bazele Secției de Muzică (1977), pe care a dotat-o la nivelul celor mai bune secții de acest fel din țară. A publicat, în 1978, un Catalog de discuri (Vol. I), iar în anul următor, vol. II, fiind primele Cataloage de bibliotecă tipărite la Biblioteca Județeană Suceava. Este autorul unor însemnate lucrări despre ținutul Bucovinei și istoria ei: Dicționar de literatură. Bucovina, (în colab.), 1993,264 pag. A depus o munca asiduă, mai ales în ultimii ani pentru a readuce în atenția publicului opera și numele a mulți cărturari, muzicieni, scriitori, poeți etc. bucovineni, uitați de multă vreme pe nedrept.
Guvernul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 2 iunie 1952 - 28 ianuarie 1953. Ministerul industriei metalurgice și industriei chimice Ministrul industriei lemnului, hârtiei și celulozei Ministrul industriei cărnii, peștelui și laptelui Ministrul gospodăriilor agricole de stat Ministrul poștelor și telecomunicațiilor
Stema (sigiliul) orașului Cluj reprezintă o poartă de incintă cu trei turnuri, simbol al statutului de oraș liber al Clujului, adică supus doar regelui sau principelui Transilvaniei. După distrugerea Clujului în urma invaziei tătaro-mongole din 1241 și refacerea sa în perioada 1263-1272, regele Ștefan al V-lea a trecut localitatea în posesiunea Episcopiei Catolice a Transilvaniei, de la Alba Iulia. În anul 1316 regele Carol Robert de Anjou a scos Clujul din posesiunea Episcopiei Catolice de Alba Iulia și i-a acordat personalitatea juridică de oraș, scutindu-i de taxe și impozite pe coloniștii sași care doreau să se așeze la Cluj. Odată cu refacerea pe deplin a vieții orășeneși, Clujul a primit un sigiliu în anul 1369, sigiliu confirmat regal în 1377 de regele Ludovic de Anjou și folosit de atunci pe actele administrative, judecătorești și politice ale orașului. Sigiliul era compus dintr-un zid crenelat de cetate și o poartă cu hersă (grilaj metalic sau din lemn masiv). Zidul simboliza statutul de oraș liber, care se supunea direct regelui sau principilor transivani și în același timp simboliza puterea militară, economică, culturală și politică a orașului. Deasupra lor se află desenate 3 bastioane cilindrice crenelate, care din 1476 au devenit patrulatere. Aceasta s-a constituit în stema tradițională a orașului, care de altfel a fost înscrisă de-a lungul timpului și pe mai multe pe fragmente ale zidului cetății medievale clujene (pe strada Republicii; Bastionul Croitorilor), pe clădirea Primăriei din Piața Unirii, pe o lojă a Teatrului Național din Cluj, pe Obeliscul Carolina și în Biserica Sf. Mihail în partea stânga inferioară a portalului sacristiei, aflat pe latura nordică a corului. Stema tradițională sau elemente ale ei au fost preluate de-a lungul timpului și de alte instituții clujene: Începând cu anul 1999 primăria municipiului folosește o nouă stemă în actele oficiale. Aceasta a fost realizată de o elevă de liceu în anul 1995, în cadrul unui concurs inițiat de primarul Gheorghe Funar (PRM). Noua stemă combină reprezentarea Monumentului Memorandiștilor de pe Bulevardul Eroilor cu statuia zeiței Minerva, deasupra cărora este plasat un lup dacic. Stema introdusă de administrația Funar nu a fost aprobată de Comisia Zonală de Heraldică (în consecință nici de CNHGS), motiv pentru care folosirea ei constituie o încălcare a legilor în vigoare. Întrebată cu privire la motivul pentru care noua administrație locală, condusă de Emil Boc, nu a înlăturat stema introdusă de Gheorghe Funar, purtătoarea de cuvânt a domnului Boc a arătat în ianuarie 2007 că un asemenea demers „ar lua și timp, și bani”. Purtătoarea de cuvânt a primarului Sorin Apostu (PDL) a declarat că în toamna anului 2010 Comisia Zonală de Heraldică va fi în măsură să rezolve chestiunea stemei ilegale a orașului. Arhitectul Virgil Pop, secretar al Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice, a declarat că odată cu stema ar trebui revenit și la denumirea oficială de Cluj, arătând că „cu o stemă și o denumire pentru cimpanzei” orașul nu ar avea vreo șansă de a deveni capitală culturală europeană. În data de 19 februarie 2014 consilierul local Ioan Bîldea (PNL) a depus un proiect de hotărâre privind reglementarea stemei Clujului. În vara anului 2014 legislativul local urma să adopte o hotărâre de reintrare în legalitate cu privire la acest subiect. Steme surori cu cea a Clujului sunt cele ale orașelor Praga și Cracovia, datând din aceeași perioadă. În cazul stemei orașului Praga, diferența heraldică este dată de brațul armat care veghează în poarta cetății, iar în cazul Cracoviei, de acvila polonă, care, de asemenea veghează în poartă. Alt element distinctiv este culoarea scutului (roșu la Praga, albastru în cazul Clujului), respectiv culoarea zidurilor cetății, care în cazul Cracoviei sunt roșii. Articol preluat, cu consimțământul autorului și cu ilustrația îmbogățită, din Tribuna, VI, 1-15 martie 2007, p. 25.
Zona de excludere Cernobîl () este o zonă de excludere de 30 de km, care înconjoară centrala nucleară de la Cernobîl și teritoriile puternic contaminate după accidentul nuclear din 26 aprilie 1986. Din punct de vedere geografic, conține părțile nordice ale regiunilor: Kiev și Jitomir și are un acces spre frontiera cu Belarus. În zonă se află două orașe părăsite: Prîpeat, care avea aproximativ de 50.000 locuitori înaintea calamității și Cernobîl (de circa 15.000 locuitori).
Armistițiul de la Moscova a fost semnat între Finlanda și Uniunea Sovietică pe 9 septembrie 1944 la încheierea războiului în continuare. Armistițiul de la Moscova nu trebuie confundat cu Tratatul de pace de la Moscova din 1940. Condițiile de pace erau similare cu cele ale Tratatului de pace din 1940. Finlanda trebuia să cedeze părți ale Kareliei, o parte a Salla și insule din Golful Finic. Armistițiul preda sovieticilor și Petsamo. În plus, Finlanda închiria URSS-ului Porkkala pentru 50 de ani, dar zona a fost retrocedată în 1956. Altă condiție impusă finlandezilor a fost plata a 300 milioane de dolari SUA cu titlu de reparații de război. Guvernul finlandez a fost de acord să legalizeze partidul comunist și să le interzică pe cele fasciste. Armistițiul mai prevedea și obligația Finlandei să expulzeze trupele germane de pe teritoriul său, ceea ce a dus la declanșarea războiului Laponiei.
La începutul Operațiunii Bagration, Frontul I Belarus a reușit să cucerească două capete de pod pe malul vestic al râului Vistula (27 iulie - 4 august 1944). Sovieticii au rămas inactivi în timpul insurecției eșuate din Varșovia declanșată pe 1 august 1944, deși primele lor linii erau foarte aproape de capitala poloneză. Frontul I Ucrainean a cucerit un important cap de pod în timpul Ofensiva Lvov-Sandomierz. Mai înainte de declanșarea ofensivei, sovieticii au stocat o mare cantitate de materiale de luptă și au concentrat efective importante în regiunile celor trei capete de pod. Sovieticii copleșeau calitativ și cantitativ forțele germane în infanterie, artilerie și blindate. Această stare de fapt fusese adusă la cunoștința generalului Heinz Guderian de către generalul Reinhard Gehlen, șeful Fremde Heere Ost. Guderian a prezentat rezultatele spionajului lui Adolf Hitler, dar Führerul a refuzat să le dea crezare. Diviziile care participaseră în Ofensiva din Ardeni nu au putut fi transferate suficient de rapid de pe frontul de vest pe cel de răsărit. Guderian a propus evacuarea diviziilor Grupului de Armate Nord împotmolite în luptele din Curlanda în Reich pe calea apei pentru a crește numărul de apărători ai Germaniei, dar Hitler a interzis o asemenea operațiune. În plus, Hitler a ordonat ca unele trupe extrem de necesare apărării Reichului să fie transferate în Ungaria pentru a participa la Operațiunea Frühlingserwachen. Jukov și Konev comandau 163 de divizii pentru această operațiune cu următoarele efective: Grupul de Armate A apăra un front care se întindea de la estul Varșoviei de-a lungul Vistulei până aproape de confluența cu râul San. În această zonă era o importantă pungă sovietică peste râul Vistula în regiunea Baranow, pentru ca frontul să continue spre sud spre Jaslo. Pe front se aflau trei armate ale Grupului A: Armata a IX-a (în zona Varșoviei), Armata a IV-a Panzer (în dreptul Pungii de la Baranow) și Armata a XVI-a la sud.. La nord de Varșovia, Vistula își schimba direcția spre este mai înainte de a curge spre nord-est spre Marea Baltică. Vistula își schimba direcția de curgere la confluența cu Bugul apusean și, din acest punct, frontul urmărea Bugul pe o distanță scurtă, mai înainte de a urma cursul râului Narew. Frontul de-a lungul râului Narew era apărată de Armata a II-a germană din componența Grupului de Armate Centru Spionajul german estimase că sovieticii au o superioritate de 3:1 în ceea ce privește efectivele, dar în fapt această proporție era mult mai mare, și anume de 5:1. Germanii erau organizați în două linii de apărare apropiate una de cealaltă. Ofensiva a fost lansată pe 12 ianuarie 1945 de forțele lui Ivan Konev din marele cap de pod sovietic de lângă Sandomierz de pe malul apusean al Vistulei. Forțele lui Gheorghi Jukov au atacata după 2 zile din capetele de pod mai mici de la Pulawy și Magnuszwew, la nord de forțele lui Konev. Bombardamentele sovietice de artilerie care au precedat atacurile blindatelor și infanterie au fost foarte efieciente datorită faptului că liniile defensivei germane se alflau în raza de acțiunii tunurilor ruse. Una dintre ideile strategice ale lui Hitler fusese organizarea apărării într-o serie de "Festung (orașe fortificate)", dintre care unele, precum Breslau, au rezistat mai mu. lte luni de zile atacurilor sopvietice. În ciuda vitejiei apărătorilor, orașele fortificate nu au fost opiedică importanță in cale înaintării forțelor sovietice. Pe 27 ianuarie, trupele lui Konev au eliberat lagărul de concentrare Auschwitz. Sovieticii au descoperit aici numeroase dovezi ale holocaustului: grămezi uriașe de păr omenesc, mii de perechi de încălțăminte, numeroși oameni morți sau muribunzi și supraviețuitorii măcinați de foame și boli. Konev au reușit să cucerească puternica zonă industrializată a Sileziei aproape intactă printr-o încercuire de proporții. Pierderea Sileziei a fost o grea lovitură aplicată industriei militare germane. Ministrul german al armamentului Albert Speer i-a raportat lui Hitler că după pierderea Sileziei războiul părea pierdut, dar dictatorul nu i-a luat în seamă părerea a ordonat continuarea luptelor. După cum afirmă Anthony Beevor, soldații sovietici s-au dedat jafuri, crime și violuri. Beevor a considerat că motivul principal al atrocităților era dorința soldaților de răzbunare pentru crimele germane făptuite în URSS. În plus, propaganda sovietică a unor agitatori precum Ilia Ehrenburg a încurajat o atitudine dură și răzbunătoare fața de soldații germani, care s-a extins și în ceea ce privește civilii germani. Ca urmare a acestor atrocități, reale sau amplificate de zvonurile care circulau în vreme de război, făcute publice de propaganda nazistă, milioane de etnici germani au căutat să se refugieze din calea Armatei Roșii spre vest. Serviciul de luptă și suportul logistic în operațiunea strategică ofensivă Vistula-Oder
Asediul a durat de la 8 septembrie 1941 până la 27 ianuarie 1944. A fost unul dintre cele mai sângeroase asedii din istoria lumii: Numărul total al rușilor (militari și civili) care și-au pierdut viața este mai mare decât numărul soldaților americani și britanici la un loc pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial. Pe 4 septembrie, Jodl a încercat să-l convingă pe Mannerheim să ordone continuarea ofensivei finlandeze și se spune că mareșalul ar fi refuzat. După război, fostu președinte finlandez Ryti și-a amintit: "Pe 24 august 1941, am vizitat cartierul general al mareșalului Mannerheim. Germanii încercau să ne facă să traversăm veche frontieră și să continuăm ofensiva spre Leningrad. Am spus că ocuparea Leningradului nu era obiectivul nostru și nu vom lua parte la atac. Mannerheim și ministrul apărării Walden au fost de acord cu mine și amândoi au refuzat ofertele germanilor. Rezultatul era o situație paradoxală: germanii nu erau capabili să se apropie de Leningrad dinspre nord...." Mai târziu s-a afirmat că nu au fost executate bombardamente sistematice de pe teritoriul finlandez. Pe de altă parte, sovieticii nu aveau cunoștință de refuzul lui Ryti și Mannerheim. Amenințarea unui atac al finlandezilor a complicat foarte mult defensiva sovietică. Astfel, la un moment dat, comandantul de Front Markian Popov nu și-a permis să transfere rezervele din zona amenințată de finlandezi în altă parte, deoarece efectivele păreau necesare întăriri apărării Istmului Karelia.. Mannerheim a dat un ordin pe 31 august ca trupele finlandeze să-și înceteze înaintarea îndată de erau atinse frontierele din 1939 care se întindeau de la Golful Finic la Lacul Ladoga.. După ce finlandezii au atins în primele zile ale lunii septembrie aliniamentul prevăzut de mareșalul Mannerheim, Popov a sesizat imediat încetarea presiunilor atacurilor finlandeze și pe 5 septembrie două divizii sovietice au fost transferate pe frontul german. Mai târziu, în vara anului 1942, a fost format Detașamaneul naval K sub comanda operativă finlandeză. Această forță navală a atacat în repetate rânduri ruta de aprovizioanare a Leningradului din sudul lacului Ladoga, beneficiind și de sprijinul forțelor germane. Pe 2 septembrie, rațiile de alimente au fost reduse: muncitorii manuali urmau să primească zilnic 600 g de pâine, angajații de stat 400 g, copiii și alți aparținători câte 300 g. O mare cantitate de cereale, făină și zahăr au fost pierdute din cauza lipsei unei apărări aeriene corespunzătoare. Pentru încă câteva zile după începerea asediului a mai fost posibil să se mănânce în câteva restaurante "comerciale" care utilizau până la 12% din grăsimile și 10% din carnea consumate în oraș. pe 12 septembrie s-a calculat că proviziile de alimente ale armatei și civililor vor ajunge după cum urmează: În aceeași zi s-a luat măsura unei noi reduceri a rațiilor alimentare: muncitorii primeau zilnic 500 g de pâine, alți angajați și copii 300 g, alți civili 250 g. Au fost reduse de asemenea rațiile de carne și crupe, dar au fost crescute rațiile de zahăr, dulciuri și grăsimi. Armata de uscat și Flota Mării Baltice aveau anumite rații de urgență, insuficiente însă pentru supraviețuirea de lungă durată. Flotila Lacului Ladoga era prost echipată și suferise pierderi importante din cauza bombardamentelor aviației germane. Mai multe barje cu cereale au fost scufundate în septembrie. Totuși, o mare parte a acestor cereale a fost recuperată de scafandri. Aceste cereale recuperate au fost folosite în cele din urmă la fabricarea pâinii. Când rezervele de făină de malț s-au epuizat, au fost folosiți substituenți, precum celuloza. Ovăzul pentru cai a fost de asemenea folosit, caii fiind hrăniți în schimb cu frunze. După ce au fost descoperite aproximativ 2.000 t de măruntaie de oaie într-un depozit din port, toată cantitatea a fost transformată într-un soi de gelatină. După epuizarea stocurilor de carne, acest aliment a fost înlocuit cu această gelatină și cu piei rău mirositoare de vițel. În timpul asediului au fost cinci reduceri ale rațiilor: 2 și 10 septembrie, 1 octombrie, 13 și 20 noiembrie (250 g pâine pentru muncitorii manuali și 125 g pentru restul civililor). Aprovizionarea cu alimente a fost într-o oarecare măsură îmbunătățită de legumele cultivate pe orice teren disponibil din oraș. Datorită lipsei de energie electrică, cea mai mare parte a fabricilor au fost închise, iar în noiembrie serviciile de transport public au fost oprite la rândul lor. În primăvara anului 1942 au fost reactivate unele linii de tramvai, dar troleibuzele și autobuzele nu au mai circulat decât spre sfârșitul războiului. Folosirea curentului electric era permisă numai la sediile Statelor majore, Institutul Smolnîi, sovietelor regionale, bazelor aeriene și în câteva instituții de stat. Pe la sfârșitul lunii septembrie, stocurile de petrol și cărbune au fost epuizate. Singura sursă de energie rămăsese lemnul. Pe 8 octombrie, comitetul executiv al Leningradului (Ленгорисполком) și comitetele executive regionale (облисполком) au hotărât începerea unei campanii de tăieri masive de copaci în raioanele Pargolovo și Vsevoljski din nordul orașului. Până pe 1 octombrie însă, doar 1% din planul de tăieri fusese îndeplinit. Până pe 8 septembrie, germanii încercuiseră aproape total orașul, blocând toate rutele terestre de aprovizionare ale Leningradului, lăsând liber doar o singură cale peste apele Lacului Ladoga. Germanii s-au arătat incapabili sau lipsiți de dorința să blocheze și această ultimă cale de aprovizionare și, în fața apărării hotărâte organizate de Jukov, au ținut Leningradul sub asediu pentru 872 de zile. În haosul primei luni a războiului, nu a fost gândit sau executat niciun plan de evacuare de urgență a orașului, iar Leningradul și suburbiile au sufertit cumplit de foame până 20 noiembrie 1941, când apele Lacului Ladoga au înghețat. Peste podul de gheață a fost stabilit o rută de aprovizionare care a funcționat în condițiile bombardamentelor de artilerie și a atacurilor aeriene germane. Pierderile de vieți omenești datorită bombardamentelor de artilerie și a foametei au fost uriașe, în special în prima iarnă. Drumul pe gheață a fost numit Дорога жизни - drumul vieții și a fost utilizat doar în timpul iernii, în timpul verii fiind necesară aprovizionarea cu șlepurile. Pe acest drum al vieții s-a făcut aprovizionarea orașului și s-a reușit evacuarea unora dintre civili, făcând posibilă supraviețuirea Leningradului. Asediul a continuat până în ianuarie 1944. Încercuirea a fost spartă în urma ofensivei cunoscută ca Operațiunea Iscra (Scânteia) - un atac la scară mare a Fronturilor Leningrad și Volhov. Ofensiva a fost declanșată pe 12 ianuarie 1943. După lupte cumplite, Armata Roșie au străpuns cercul fortificațiilor germane la sud de Lacul Ladoga și, pe 18 ianuarie 1943 Fronturile leningrad și Volhov au făcut joncțiunea, deschizând un coridor terestru spre orașul încă asediat. În ianuarie 1944, o ofensivă sovietică i-au alungat pe asediatorii germani din suburbiile de sud ale Leningradului, eliberându-l. În vara aceluiași an, finlandezii au fost împinși pe celălat mal al Golfului Vîborg și al râului Vuoksi. Vitejia apărătorilor Leningradului a fost un important simbol al hotărârii de luptă a tuturoro sovieticilor. Rezistență eroică a orașul simbol al revoluției bolșevice a fost un important factor de creștere a moralului soldaților sovietici de pe toate fronturile și în aceiași măsură a civililor din spatele liniilor de luptă. Numărul total al pierderilor de vieți omenești nu este cunoscut cu exactitate. După război, guvernul sovietic a raportat moartea a 670.000 de oameni, din 1941 până la eliberarea din 1944, cei mai mulți din cauza foamei sau frigului. Estimări independente oferă cifre mult mai mari, de la 700.000 la 1.500.000 de oameni. Cele mai multe victime ale asediului au fost înmoarmântate în Cimitirul Piskarevskoe. Leningradul a fost decorat cu titlul de Oraș Erou în 1945. Asediul și-a pus amprenta asupra psihicului leningrădenilor pentru cel puțin încă o generație după război. Leningradul s-a mândrit întotdeauna cu marea sa tradiție culturală și științifică. Eroismul și devotamentul leningrădenilor au fost uriașe. Este amintit cazul unuia dintre asistenții marelui botanist sovietic Nikolai Vavilov, care a murit de foame în ciuda faptului că avea acces la o bancă de semințe a peste 200.000 de soiuri, cele mai multe comestibile. Iar hotărârea cu care orășenii au preferat să înghețe de frig decât să ardă cărțile de o valoare inestimabilă ale bibliotecilor sau să dea pradă focului mobila veche de peste 200 de ani este o dovadă în plus a acestui eroism. Condițiile de viață din oraș au fost cumplite, iar foametea a fost tot timpul o amenințare pentru leningrădenii asediați. Pe de altă parte, Leningradul a rezistat unui asediu de aproape 3 ani, iar locuitorii săi au fost foarte mândri amintind că "Troia a căzut, Roma a căzut, Leningradul nu a căzut". Asediul Leningradului a fost comemorat la sfârșitul deceniului al șaselea prin plantarea unei perdele de pomi de-a lungul fostei linii a frontului. Încă mai pot fi văzute anunțuri scrise pe zidurile orașului care anunță locuitorii pe care parte a străzii să meargă pentru a evita obuzele germane. Dmitri Șostakovici a scris Simfonia a VII-a Leningrad, părți importante fiind scrise în timpul blocadei. După cum afirmă Solomon Volkov, a cărui mărturie este puternic contestată, Șostakovici ar fi spus: "[simfonia] nu este despre Leningradul sub asediu, este despre Leningradul pe care l-a distrus Stalin și pe care Hitler aproape că l-a terminat".În anul 2003, autorul american Elise Blackwell a publicat romanul "Hunger" (Foamea), o dramatizare foarte bine primită a evenimentelor din timpul asediului. Cântărețul american Billy Joel a scris cântecul "Leningrad" care se referă la blocadă. Ghizii care însoțesc turiștii care vizitează Peterhoful aflat în vecinătatea Sankt Petersburgului, amintesc că este încă periculos să te aventurezi în grădinile palatului pe timp de furtună, deoarece fulgerele sunt atrase de schijele obuzelor germane înfipte în trunchiurile copacilor. Regizorul Andrei Tarkovski a inclus nenumărate scene și aluzii la asediul Leningradului în filmul autobiografic "Oglinda". Autoarea britanică Helen Dunmore a scris un roman premiat, The Siege (Asediul) despre Blocada Leningradului. Autoarea urmărește evenimentele cele mai importante ale asediului și descrie modul în care au fost afectate vieților celor care nu au fost direct implicați in lupte. În 1981, Daniil Granin și Ales Adamovici au publicat Cartea Blocadei, bazată pe sute de interviuri și de jurnale ale unor leningrădeni prinși în capcana asediului. Cartea a fost cenzurată de autoritățile sovietice datorită prezentării suferințelor umane care contrasta cu imagine oficială a eroismului locuitorilor. Al doilea război mondial - Frontul european de răsărit
Bătălia, care a fost precedată de o capcană a britanicilor, care încercaseră anterior să aducă armata lui Washington într-un loc unde aceasta ar fi putut fi învinsă de o armată cu forțe superioare, a fost în final câștigată de forțele americane, în ciuda dezavantajelor evidente ca număr de soldați și mijloace militare. Înaintea bătăliei, în primele zile ale lunii iunie, forțele generalui William Howe, de aproape 17.000 de oameni, se retrăseseră de pe pozițiile avute la Somerset Court House din New Brunswick, îndreptându-se spre Perth Amboy. Această manevră a fost efectuată după ce britanicii încercaseră anterior, infructuos, de altfel, să-l atragă pe George Washington și armata sa să părăsească postul lor de la Middlebrook Heights pentru a-l aduce pe acesta pe un teren plan, un câmp larg deschis. Pe de altă parte, atât ceea ce Washington a făcut (neașteptat pentru britanici), cât și tacticile folosite de "Lord Stirling", generalul american William Alexander Stirling, au dejucat planurile "Perfidiului Albion". Deconspirarea capcanei englezilor s-a dovedit de o semnificație deosebită pentru rebalansarea forțelor angrenate în război, întrucât ar fi putut fi o victorie lejeră a englezilor contra unei armate americane inferioare ca număr de combatanți și dotare tehnică, purtată pe o zonă plană de mare întindere, terenul plat al viitorului stat New Jersey. În loc de a cădea în capcana întinsă, Washington i-a urmărit îndeaproape pe britanicii care se retrăgeau, părăsind postul său din Middlebrook, din Watchung Mountains, considerând în același timp posibilitatea unui asalt împotriva ariegardei prost dotată și organizată a englezilor. În timp ce forțele lui Washington continuau să se urmărească îndeaproape retragerea britanicilor în zone precum comitatele Somerset și Middlesex, trupele aflate sub comanda lui Stirling utilizau discontinuu și neregulat tactici de guerilla pentru a-i irita continuu din flancuri pe aceiași britanici care se retrăgeau. În încercarea sa de a termina rapid cu necazurile provocate de hărțuirea practicată de trupele americane, Howe a condus trupele sale spre Perth Amboy, de unde spera să decimeze forțele generalului Stirling, să taie calea retragerii lui Washington către Middlebrook și să angajeze forțele militare americane într-o confruntare directă, unde ar fi putut folosi dotarea sa superioară. Bătălia propriu-zisă între forțele americane ale lui Stirling, care numărau doar 2.000 și forțele britanice, întărite cu soldați germani din Hessa, ale lui Howe, s-a dovedit a fi extrem de intensă, dar în chip aparent surprinzător trupele lui Stirling au suferit doar pierderi minore. În tot cursul bătăliei, Stirling a fost gradual forțat să se retragă, conducând ambele armate în zonele cunoscute sun numele de Ash Swamp și Scotch Plains. Un baraj puternic de salve de tun, deși Sterling fusese la un moment dat pe poziții de înfruntare directă, l-a determinat să se retragă mai mult decât planificase inițial, înspre Westfield. Oricum, eforturile tactice și strategice ale generalului Stirling în bătălia de la Short Hills i-au permis ca să se reunească cu succes cu armata lui Washington și apoi ambele să se întoarcă aproape neatinse la postul lor de la Middlebrook. Din cauza acestor realizări, precum și datorită numărului mare de victime provocate britanicilor, comparativ cu un număr extrem de redus de pierderi umane de partea americană, bătălia este considerată de istorici ca o victorie americană. În același timp, forțele britanice s-au întors la postul acestora de la Perth Amboy, lăsând americanii să se întrebe care ar putea fi următoarele acțiuni ale generalui Howe și ale trupelor acestuia.
Percy E. Newberry (1869 - 1949) a fost un egiptolog britanic. Deja profesor de egiptologie la Universitatea din Liverpool și maestru al lui Horward Carter, a lucrat câteva stagiuni ca membru al expediției „Carter-Carnarvon”, cu ocazia descoperirii mormântului lui Tutankhamon (KV62 din Valea Regilor, Egipt). Atenția și interesul său particular au fost asupra speciilor botanice găsite în mormânt și, împreună cu soția sa, recuperarea materialelor textile (țesăturilor, în speță), inclusiv marele „giulgiu” de in care acoperea materilaul (sarcofagul) de lemn aurit, care la rândul său, acoperea sarcofagele antropomorfe ale lui Tutankhamon și ale mumiei sale. Rezultatul cercetărilor sale au fost publicate în al doilea volum al operei „The Tomb of Tutankhamon”" îngrijit de Carter.
Chrono Trigger este compus din diverse perioade de timp, care trebuiesc explorate pentru a progresa în joc. Cel mai important loc din această eră, unde tribul „maimuțelor” sub numele de Iokani trăiesc. Șeful lor este Ayla, membrul puternic din echipa lui Crono. Ascuns adânc la nordul continentului, unde trăiește tribul Laruba, care se pitesc de Reptite, inamicii „maimuțelor”. După ce Reptitele ard satul, Ayla le oferă un acoperiș locuitorilor din Laruba. Mai târziu în joc în ruine apare un Nu care oferă opțiunea jucătorului de a schimba numele personajelor. Un loc în care legiunile Reptite sunt antrenate pentru a ataca saturile „maimuțelor”.În afara Vizuinei se află Labirintul Pădurii, o junglă care o înconjoară din toate părțile și care ar putea fi folosită drept loc defensiv în cazul unui atac al „maimuțelor”. Crono și Ayla vin aici pentru a găsi Cheia de Poartă a lui Crono, singurul obicet ce poate deschide Porțile de Timp. Acolo ei se întâlnesc cu Azala, liderul Reptitelor și după o bătălie cruntă cu Nizbel, monstrul puternic a lui Azala, Crono primește Cheia de Poartă. O regiune montană, unde mulși inamici se pot găsi. La vârful munților, Ayla cheamă Dactylii pentru a permite membrilor echipei să zboare în locuri ce înainte nu erau accesibile. În timpul zborului, steaua roșie, care este Lavos, apare pe cerul preistoric. Fortăreața principală a Reptitelor, situată la vârful unui munte înconjurat de vulcani și de lavă unde Azala, liderul Reptitelor, locuiește. Crono și Ayla ajung aici cu ajutorul Dactylilor pentru a elibera prizonierii din satul Laruba, și aici se luptă cu Nizbel din nou, învingând pentru ultima oară bestia formidabilă. Ei apoi ajung în vârful muntelui, unde o înving pe Azala și pe Tyranul Negru. O pădure plină de creaturi ce pot fi învinse pentru experiență, și un Nu secret care apare doar când afară plouă. Muzica în timpul bătăliilor nu este cea de luptă, ci cea care apare în timpul „petrecerii” din satul Ioka și care apare și la Bâlciul Mileniului când jucătorul vizitează trupa preistorică. În versiunea beta a lui Chrono Trigger, 65,000,000 î.Hr. avea câteva locuri care nu există în versiunea oficială a jocului. Printre acestea se afla un sat fără nume în estul continenului precum și un munte în mijlocul continentului, cunoscut de fani sub numele de "Muntele Cântător" care s-a găsit în codul jocului. Misterul satului fără nume nu pate fi descifrat, deoarece în cod nu există nici o linie care să indice numele lui sau amplasamentul exact pe hartă. Cel mai controversat loc din versiunea beta, Muntele Cântător este aproape complet pe dinăuntru. Deși nu se poate intra de dinafară, trișând, jucătorul descoperă un loc umplut cu râuri de lavă, un labirint adânc și câteva cascade de lavă. Deși nimic nu se întâmplă înăuntru, muzica este disponibilă.
Harry Burton () a fost un egiptolog și fotograf britanic. Burton, în primul rând, este cunoscut pentru îngrijita sa documentare fotografică asupra săpăturilor arheologice din Valea Regilor din cea de-a treia decadă a secolului al XX-lea. Cele mai celebre fotografii ale sale sunt acelea care surprind săpăturile din noiembrie 1922 din mormântul lui Tutankhamon (KV62), avându-l, bineînțeles, în prim plan pe Howard Carter. The Times a publicat 142 de fotografii în numărul din 21 februarie 1923. A petrecut mai bine de 8 ani fotografiind mormântul lui Tutankhamon și obiectele aflate în el. Fotografiile realizate pe tot parcursul excavărilor, sunt considerate cele mai bune fotografii arheologice din toate timpurile.
Istoria arheologiei înregistrează prezența sa ca fiind primul caz în care printre membrii se află și un chimist; Carter însuși s-a exprimat că fără aportul lui, numai 10% din materialul descoperit ar fi putut fi expus la Cairo. Grație atenției și efortului depus de A. Lucas, pagubele au fost foarte mult limitate și, se estimează, că s-a pierdut numai 0,25% din tot materialul descoperit.
Arthur Cruttenden Mace (1874 - 1928), a fost un egiptolog britanic, verișor îndepărtat al cunoscutului egiptolog, Flinders Petrie, cu care a lucrat la săpăturile arheologice de la Dendera, Hiw și Abydos. În 1901 a fost angajat de Metropolitan Museum of Art, în calitate de "asistent curator al antichităților egiptene".Mai apoi a fost "împrumutat", în noiembrie 1922, expediției „Carter-Carnarvon” cu ocazia descoperirii mormântului lui Tutankhamon (KV62) din Valea Regilor, în Egipt. Simțul său practic și concret în rezolvarea problemelor inerente operațiunilor de excavare, în adunarea și inventarierea obiectelor găsite, a fost de foarte mare ajutor lui Carter. Va fi coautor cu Carter la primul volum al operei: The Tomb of Tutank. Amen, dar va lăsa expediția în 1924.
Există puține informații asupra tinereței lui Maximilian Emmanuel de Fremaut. Deși multe referințe istorice referitoare la istoria orașului Timișoara îl prezintă drept un inginer olandez, confuzie care poate fi explicată prin faptul că, în secolul al XVIII-lea Țările de Jos (compuse atunci din Belgia și Olanda de astăzi) erau o singură entitate politică. De fapt, Maximilian Fremaut era valon, provenind din mica aristocrație francofonă a Țărilor de Jos. Probabil că a studiat ingineria la Universitatea din Leyden care era mai orientată spre discipline cu caracter tehnic decât Universitea Catolică din Leuwen, cele două universități fiind cele mai importante din Țările de Jos din acea perioadă. După obținerea diplomei de inginer, Maximilian Fremaut a lucrat ca hidrotehnician la Bruxelles Deși nu există dovezi istorice în acest sens, este posibil să fi fost înrudit cu contele Claude de Mercy, guvernatorul Timișoarei, care era originar din Lorena și, înainte de a primi titlul de conte de Mercy, în 1720, purtase numele de Claude de Fremaut (nume pe care l-a latinizat ulterior în Florimund). Familia contelui de Mercy avea proprietăți în Belgia și urmașii lui Claude de Mercy se stabiliseră la Liege. În orice caz, venirea lui în Banat, în jurul anului 1755 nu poate fi pusă în legătură cu contele de Mercy, care părăsise Timișoara în 1733, urmașii săi aveau funcții importante în administrația austriacă, având posibilitatea de a obține un post pentru o rudă de-a lor. Prin pacea de la Passarowitz din 1716, teritoriul Banatului a trecut în stăpânirea imperiului austriac. Infrastructura provinciei era practic inexistentă. Atât din cauza terenului mlăștinos cât și din cauza lipsei de căi de comunicație adecvate accesul în noua provincie cucerită era foarte dificil și transportul de mărfuri practic imposibil. Autoritățile austriece și-au dat imediat seama că un control efectiv al provinciei impunea în primul rând dezvoltarea infrastructurii. În 1722, noul guvernator al Banatului, contele Claude Fremaut de Mercy, a ordonat săparea a șase fântâni în partea de nord a orașului pentru rezolvarea problemei de alimentare cu apă. Ulterior, consiliul de război, considerând că problema alimentării orașului este de importanță strategică, a decis executarea a încă șase fântâni în interiorul zidurilor. Aflându-se aproape de graniță, Timișoara avea o mare importanță militară și de aceea, până în 1755, toate activitățile de construcție au fost dependente de Consiliul de Război. De aceea, în perioada 1727 - 1732, după numai 12 ani de la cucerirea provinciei, autoritățile austriece au executat lucrările de canalizare a râului Bega și de navigabilizare a acestuia până la Dunăre, asigurând o legătură directă cu căile navigabile din Europa și, implicit, o legătură cu Viena, capitala imperiului. Astfel, în 1727 inginerul A. La Casse începe lucrările de decolmatare a râului Bega de la Timișoara în aval, ca un prim pas pentru navigabilizarea râului și o reprofilare a albiei, pe tronsonul de la Făget la Timișoara, pentru plutărit, servind la aprovizionarea cu lemne a orașului. În 1732 se inaugurează navigația fluvială prin deschiderea liniei Timișoara-Pancevo. (Informația că Maximilian Fremaut ar fi participat la aceste lucrări, care apare în unele lucrări despre istoricul orașului Timișoara, este evident eronată întrucât la acea dată Fremaut avea doar vârsta de 2 ani). În paralel, autoritățile austriece au promovat o politică amplă de colonizare a provinciei cu populație de etnie germană. Totuși, terenurile din Banat erau improprii pentru culturi agricole. Ele erau supuse unor inundații periodice și fiind lipsite de scurgere erau mlăștinoase, condițiile de viață fiind foarte grele. Într-o primă perioadă, mortalitatea între coloniștii germani era extrem de ridicată, mulți dintre ei murind din cauza malariei sau a altor boli hidrice. Noile valuri de imigranți abia erau suficiente pentru a compensa această mortalitate. De aceea, autoritățile austriece au decis să întreprindă un vast program de lucrări hidrotehnice, având scopul protecției terenurilor din câmpia Banatului împotriva inundațiilor și salubrizarea întregii zone. Această sarcină i-a revenit lui Maximilian Fremaut. În 1757, din însărcinarea contelui Karl Kobenzl, inginerul Maximilian Fremaut a proiectat sistemul de regularizare a debitelor hidrografice Timiș - Bega, sistem construit în perioada 1759 - 1761. Pentru a face posibilă această realizare, țăranii localnici au trebuit să lucreze echivalentul a 3 milioane zile de lucru. Efectul acestor eforturi a fost însă faptul că din acele vremuri Timișoara a fost ferită de inundațiile râurilor sale. O altă lucrare de care s-a ocupat Maximilian Fremaut a fost alimentarea cu apă a orașului Timișoara. În 1778 se realizează o instalație având o roată hidromecanică, care punea în mișcare două pompe cu piston. Acestea ridicau apa dintr-un puț executat pe malul râului Bega, astfel încât deși provenea din râu, apa fusese supusă unei proces natural de filtrare, constituind o primă treaptă de tratare a apei. Apa era apoi ridicată într-un castel de apă unde era supusă unei tratări chimice înainte de a fi distribuită în oraș printr-un sistem de conducte. Întregul sistem a fost proiectat de Maximilian Fremaut, care nu a trăit pentru a le vedea realizate, și a fost executat de inginerii timișoreni Alexandru Steinlein și Theodor Kostika. Instalația a funcționat până în 1849, fiind probabil avariată în timpul asediului Timișoarei. Deși cea mai mare parte a activității hidrotehnice a lui Maximilian Fremaut s-a concentrat asupra Banatului, el a realizat importante lucrări hidrotehnice si în alte părți din estul imperiului austriac. Printre acestea sunt de remarcat lucrările de regularizare a râului Sava în zona Ljubliana. Aceste lucrări au început în 1762. Se pare că lucrările i-au luat mai mult timp decât se aștepta, având în vedere că la 15 ianuarie 1766 și-a cumpărat o casă în piața Abramsberg din zona centrală a orașului. După moartea lui Fremaut, lucrările au fost continuate de Gabriel Gruber.
Posibilitățile materiale l-au ajutat îndeajuns pentru susținerea financiară a expediției de săpături arheologice, a căror conducere a încredințat-o conaționalului egiptolog, Howard Carter, operațiune care a dus la descoperirea mormântului lui Tutankhamon în Valea Regilor, din Egipt. A intrat în istorie cu numele simplu de Lordul Carnarvon. Contele era un mare iubitor de egiptologie și, în 1907, a plecat în Egipt cu intenția de a face o campanie de săpături pentru îmbogățirea propriei colecții. Dându-și imediat seama că era absolut necesar să aibă pe teren un expert care să fie și la curent cu dificultățile unei astfel de cercetări, a cerut părerea lui Gaston Maspero, care l-a indicat pe arheologul Howard Carter, ca fiind persoana cea mai potrivită și care, pe deasupra, în acea perioadă rămăsese fără ocupație. Cei doi s-au înțeles de îndată și, între ei, s-a născut o profundă prietenie. Cu bogățiile familiei, Lordul Carnarvon, a finanțat săpăturile conduse de Howard Carter la Theba (Egipt) și altele, care au îmbogățit substanțial colecția de piese egiptene a contelui. Arheologul însă, visa să descopere în Valea Regilor mormintele a doi faraoni, despre care se știa puțin pe atunci:Amenoth al IV-lea, „Faraonul eretic”, și Tutankhamon, „Faraonul copil”. L-a convins pe Lordul George Herbert să finanțeze întreprinderea. Grație abilității sale, Lordul a reușit să obțină concesionarea săpăturilor, care pe atunci erau încă în mâinile arheologului Theodore M. Davis, și astfel în 1917 echipa condusă de Carter a început excavările. Au urmat cinci ani de muncă fără nici un rezultat în schimb cu mari eforturi financiare pentru Lordul Carnarvon astfel că în august 1922, dezamăgit, a declarat închis șantierul. Entuziasmul, încă viu, al lui Carter l-a convins, în cele din urmă, să mai acorde „visătorului” încă o stagiune de excavări, timp suficient să termine sectorul care rămăsese încă necercetat. Pe 3 noiembrie 1922 săpăturile și-au reluat cursul și, deja în cea de-a doua zi a văzut lumina scara unui mormânt necunoscut. Arheologii, ajunși curând la intrarea în mormânt, au constatat - plăcut surprinși - că sigiliile de la intrare erau intacte ceea ce însemna că în decursul mileniilor mormântul n-a fost violat de nimeni. Lordul Carnarvon, în acel moment în Anglia, a fost chemat imediat în Egipt, unde a ajuns pe 20 noiembrie. După numai 7 zile a asistat - împreună cu Carter - la deschiderea mormântului care în acel moment își revela „bogăția sa funerară” exact așa cum fusese dispusă cu mii de ani înainte. Pe bună dreptate această descoperire este considerată cea mai mare descoperire arheologică a sec. al XX-lea, nu atât pentru bogăția conținutului cât pentru faptul că era pentru prima oară când se putea admira mormântul unui faraon neviolat încă. Moartea care l-a surprins pe Lordul Carnarvon pe 5 aprilie 1923 nu i-a permis să asiste și la deschiderea sarcofagului lui Tutankhamon. Moartea sa, survenită câteva luni după deschiderea mormântului și care s-a datorat unei infecții complicate cu o pneumonie, a alimentat „scandalul de presă” cu așa-numitul „Blestem al lui Tutankhamon” (sau mai simplu: „Blestemul Faraonului”).
OpenMoko este un proiect care vizează crearea unei platforme pentru un telefon inteligent (smartphone) folosind software liber. Folosește kernelul Linux, împreună cu o interfață grafică cu utilizatorul bazată pe serverul X.Org, gestionarul de ferestre Matchbox și clientul de poștă electronică Novell Evolution. Cadrul de lucru OpenEmbedded și sistemul de pachete ipkg sunt folosite pentru crearea și mentenanța pachetelor de programe. De asemenea telefonul este compatibil cu frameworkul GTK+ lucru ce va face ușoară dezvoltarea programelor vizuale pentru telefon. OpenMoko a fost anunțat în 2006 de fondatorii săi, First International Computer (FIC). Produsul hardware inițial care suportă OpenMoko este dispozitivul FIC GSM Neo1973, numit după primul an al comunicației telefonice mobile: inventatorul telefonului mobil, Martin Cooper, a purtat prima convorbire telefonică cu un asemenea dispozitiv în 1973. Neo1973 e așteptat în anul 2007: versiunea pentru dezvoltatori este disponibilă la prețul de US$300(Kitul de bază) sau US$450(Kitul avansat), iar versiunea publică este programată pentru octombrie 2007. Saitul oficial și portalul de dezvoltare Debut mondial: Primul telefon mobil cu sursă complet deschisă, videoclip
Jocul este un sequel pentru filmul din 1983 intitulat Scarface, care modifică finalul filmului astfel încât protagonistul, Tony Montana, un emigrant cubanez care și-a clădit un imperiu în Miami din traficul de droguri, nu este omorât în conacul său, ci supraviețuiește și, după câteva luni petrecute în ascundere, începe să-și reclădească imperiul și să încerce să se răzbune pe toți inamicii săi. Modelul 3D al lui Tony este dat de către Al Pacino, actorul care l-a jucat pe Tony în film, dar vocea îi este dată de către André José Sogliuzzo, întrucât Pacino era prea bătrân ca să-și reinterpreteze rolul. Alți actori din film se întorc cu roluri noi în joc, precum Steven Bauer, Robert Loggia și Al Israel. Jocul a avut parte de recenzii în general pozitive, criticii comparându-l cu jocul de succes din 2002 Vice City (care este însuși inspirat de filmul Scarface) și cel din 2004 San Andreas. A fost lăudat pentru faptul că a menținut atmosfera din film, umorul său și caracterizarea corectă a lui Tony însuși. A fost, de asemenea, un succes comercial, vânzând peste 2 milioane de copii pentru toate platformele. Gameplay-ul de bază și mecanicile din joc sunt foarte asemănătoare cu cele din seria Grand Theft Auto. Ca atare, Montana poate conduce vehicule (mașini și bărci), se poate deplasa pe jos, poate interacționa cu civili și NPC-uri atât ostili cât și non-ostili, poate realiza misiuni principale și sub-misiuni și poate folosi o varietate de arme: pistoale, mitraliere, shotgun-uri, puști de asalt, snipere, lansatoare de rachete, drujbe și diverse arme de luptă corp la corp, precum conducte și machete. Spre deosebire de majoritatea jocurilor Grand Theft Auto, Montana nu poate ucide oameni nevinovați. Dacă jucătorul încearcă să tragă într-o persoană non-ostilă, Montana va refuza; dacă jucătorul încearcă să lovească o persoană nevinovată cu o mașină, aceasta va fi doar rănită. Cu toate acestea, pe măsură ce jocul progresează, jucătorul dobândește acces la unii dintre angajații lui Montana; un șofer, un pilot de barcă, un traficant de arme, un executor și un asasin. Când acești angajați au fost deblocați, jucătorul poate schimba controlul din Montana la oricare dintre ei (cu excepția traficantului de arme), iar atunci când joacă ca executor sau asasin, jucătorul poate ucide oameni nevinovați. Când trage, jucătorul se poate bloca de inamic sau poate ținti manual, lovind anumite părți ale corpului pentru a produce reacții diferite. De exemplu, dacă Montana trage un adversar în picior, acesta va cădea în jos, dar va continua să tragă. Dacă lovește un adversar în braț, acesta va rămâne în picioare, dar scopul lor va fi compromis. Lovirea adversarilor prin țintirea manuală câștigă lui Montana mai multe „bile” decât folosirea sistemului de blocare. Câștigarea mingilor umple „contorul mingilor”, care este o componentă esențială a luptei în joc. Odată ce contorul este plin, modul „Blind Rage” devine disponibil. În acest mod, jocul trece la prima persoană și trece în mișcare lentă, obiectivul devine automat, jucătorul achiziționează muniție infinită și nu trebuie să își reîncarce arma și fiecare dușman ucis câștigă sănătate Montana. De asemenea, Montana poate achiziționa mingi bătându-i pe adversarii înfrânți, insultând șoferii care s-au lovit de mașina sa, câștigând curse stradale, finalizând misiuni și purtând conversații cu personaje aleatorii. Există patru regiuni geografice principale pe care Montana trebuie să le controleze pentru a finaliza jocul; Mica Havana, Downtown, South Beach și North Beach. La începutul jocului, întreaga hartă este disponibilă pentru a fi explorată, însă Montana nu poate efectua misiuni, să atace bande rivale sau să cumpere proprietăți nicăieri, cu excepția Mica Havana. Fiecare gazon trebuie controlat 100% înainte ca următoarea să devină disponibilă pentru misiuni. Dobândirea de 100% necesită jucătorul să efectueze anumite acțiuni în fiecare regiune; achiziționează un anumit număr de fronturi, elimină bandele rivale și îndeplinește misiuni mai mici care implică achiziționarea și vânzarea de cocaină. Pentru a achiziționa fronturi, Montana trebuie să îndeplinească o misiune pentru proprietar înainte ca aceștia să-i vândă afacerea - aceste misiuni, însoțite de misiuni de poveste, reprezintă nucleul jocului principal. Odată achiziționate, fronturile pot fi atacate de bandele rivale. Pentru a combate acest lucru, Montana poate instala camere de securitate pentru a-l avertiza asupra unui atac iminent și a gardienilor care să-i apere pe atacatori până ajunge la fața locului. După ce a achiziționat numărul necesar de fronturi într-o regiune, el trebuie să preia controlul magaziei respectivei regiuni, care va intra în posesia unei bande rivale. O parte majoră a gameplay-ului este „Reputația”.Există opt niveluri de Reputație (fiecare nivel reprezentat de o literă în cuvântul „Scarface”) și anumite elemente și misiuni nu pot fi deblocate până când jucătorul nu a atins un anumit nivel de Reputație. Reputația poate fi crescută prin diferite mijloace, cum ar fi finalizarea misiunilor și cumpărarea fronturilor, finalizarea misiunilor laterale și cumpărarea de „exotice” (accesorii folosite pentru decorarea conacului lui Montana). Creșterea în reputație și creșterea numărului de bile Montana deblochează, de asemenea, „femme fatale”. Dacă Montana le poate convinge pe aceste femei să vină la conacul său, acestea îi vor oferi creșteri de stat, cum ar fi rezistență mai mare. Fundația imperiului lui Montana este traficul de cocaină. Pentru a achiziționa cocaină pentru a vinde, jucătorii trebuie să finalizeze misiuni secundare numite „Felix conduce”. Acestea implică Montana îndeplinirea unei misiuni pentru contactul său Felix. După finalizarea cu succes a misiunii, Felix va pune în contact Montana cu un furnizor de cocaină, de la care Montana poate achiziționa cocaină. Dacă este un „furnizor mic”, Montana poate achiziționa doar o anumită cantitate de grame, care poate fi vândută direct dealerilor de stradă sau distribuită prin fronturi. Cu toate acestea, dacă este un „furnizor mare”, Montana poate achiziționa kilograme, care trebuie transferate într-un depozit. El trebuie apoi să meargă pe o drogă, distribuind cocaină pe toate fronturile sale într-o singură misiune, în timp ce este urmărit de membrii rivali ai bandei. Mai târziu în joc, Montana poate achiziționa cantități mai mari de cocaină din insulele din Caraibe spre sudul Miami, pe care trebuie apoi să se întoarcă pe continent prin barcă, evitând pirații și paza de coastă, înainte de a distribui drogurile pe fronturile sale printr-un drog. rula. Montana are acces la două tipuri diferite de bani în joc. Banii pe mână se numesc „bani murdari”. Dacă jucătorul moare, este arestat sau este zguduit de o altă bandă, jucătorul își va pierde toți banii murdari. Singura modalitate de a proteja banii lui Montana și de a se asigura că nu se pierde atunci când jucătorul moare, este să-l spălați într-o bancă. Jucătorul este liber să spele banii la o bancă oricând dorește (cu excepția misiunilor), dar de fiecare dată când spală bani, banca va lua o reducere din total. Procentul tăierii lor este determinat de nivelul de „căldură de polițist” pe care îl are în prezent Montana; cu cât este mai mare căldura lui, cu atât este mai mare tăierea lor.„Atenția din partea poliției” și „Atenția din partea bandelor” sunt două contoare care sunt active în permanență în timpul jocului. Primul determină rata dobânzii la bănci, iar a doua determină prețul cocainei; cu cât este mai mare atenția, cu atât mai puțin Montana se poate încărca. Dacă Montana, sau vreunul dintre asociații săi, cauzează multă violență în public, atenția poliției va crește, iar poliția va ajunge să-l urmărească Montana. Această atenție poate scădea prin darea de mită, iar cea a bandelor poate fi redusă prin intimidarea altor bande. Dacă Montana continuă să comită crime, atenția poliției se poate ridica până la punctul în care Montana intră în modul „Ești futut”, în care nu poate scăpa de poliție în viață. Un mini-joc în stil „swing swing”, în care jucătorul trebuie să încerce să oprească contorul într-o anumită zonă, este utilizat pentru a controla negocierea tranzacțiilor de droguri, intimidarea altor bande și mituirea polițiștilor. Jocul începe cu ultima scenă a filmului, cu Tony Montana (jucat de André José Sogliuzzo) fiind nevoit să-și apere concacul de mai multe valuri de asasini trimiși de Alejandro Sosa (Robert Davi). Spre deosebire de film, însă, Tony reușește să le țină piept oamenilor lui Sosa și să fugă din conac chiar când DEA-ul și Departamentul de Poliție din Miami sosesc. Sosa primește apoi un apel de la unii dintre oamenii săi, care îi spune că conacul lui Tony a luat flăcări și este sub controlul autorităților, imperiul său de droguri a fost redus la nimic, iar Tony este cu siguranță mort. Între timp, Tony se ascunde într-o cabană și se plânge de moartea prietenului său Manny și a surorii sale Gina, de faptul că nu a ascultat de sfaturile celorlalți din cauza încăpățânării sale, promite să se lase de cocaină și jură să se răzbune pe Sosa. Mai târziu, Tony primește un apel de la Pablo (Wilmer Valderrama), un asociat de-al lui Sheffield, care îi spune că are informații cu privire la soția sa de care s-a despărțit, Elvira, și aranjează o întâlnere. Întâlnirea se dovedește a fi o capcană, dar Tony scapă și îl omoară pe Pablo, după care realizază că Sheffield l-a trădat. În același timp, Tony plănuiește să preia controlul asupra Downtown de la cartelul Contreras. După ce reușește acest lucru, el este contactat de Sandman (Steven Bauer), un producător de cocaină misterios din insulele Caraibe la sud de Miami. Sandman îl vrea la rândul său pe Sosa afară din peisaj și îl stabilește o întâlnire cu Tony, unde cei doi ajung la concluzia că îl pot aduce pe Sosa la faliment dacă Tony vinde în Miami drogurile produse de Sandman. Tony se întâlnește apoi cu Venus (Cree Summer), fosta iubită a lui Sandman, care are o influență mare asupra insulelor la rândul ei. Aceasta îi spune de proprietarul unui cazinou aflat pe un vapor în apropiere, care omoară femei și le aruncă corpurile în apă, și îi cere lui Tony să se ocupe de această problemă. Tony descoperă că proprietarul cazinoului este de fapt Nacho Contreras, care controla Downtown înainte, și îl omoară la bordul vaporului său. Tony își propune apoi să preia controlul asupra South Beach și North Beach, care sunt ambele controlate de Gaspar Gomez. După ce realizează acest lucru, el este sunat de Sandman, care îi spune că urmează să declanșeze un război împotriva cartelurilor de droguri Columbiene. Totuși, Columbieni află de planul lui Sandman și îi atacă plantația. Tony îl ajută să o apere, dar Sandman îi spune apoi că Columbienii au preluat controlul asupra laboratorului său de procesare de pe insula Tranquilandia și îi țin pe muncitori ostatici. După ce Tony îi omoară pe Columbieni și salvează ostaticii, Sandman îi vinde lui plantația sa, însemând că Tony controlează acum atât producția, cât și distribuția de droguri, făcându-l cel mai puternic lord de droguri din regiune și permițându-i în sfârțit să se ducă după Sosa, care se ascunde în Bolivia. La conacul său, Sosa ține o întâlnire cu Gomez și Sheffield, discutând despre cum ar putea scăpa de Tony. Chiar în acel moment, Tony atacă conacul și se luptă cu toți oamenii lui Sosa, omorându-i în cele din urmă pe Sheffield și pe Gomez, înainte de-al confrunta pe Sosa, care îi spune lui Tony că l-a avertizat să nu-l trădeze, dar acesta a făcut-o (referindu-se la momentul din film când Sosa l-a trimis pe Tony să asasineze un jurnalist, dar acesta refuzat din cauză că erau copiii nevinovați în mașina jurnalistului). Sosa spune că în afacerea lor, uneori trebuie să fie omorâți și copii, dar Tony nu-l ascultă și îl omoară odată pentru totdeauna. Când se pregătește să părăsească conacul, Tony dă peste singurul supraviețuitor dintre oamenii lui Sosa, dar în loc să-l omoare, îi oferă o slujbă. Jocul se termină cu supraviețuitorul lucrând în calitate de valetul lui Tony, în timp ce acesta și Venus se uită la telivizor dintr-un jacuzzi. Simțindu-se bine cu privire la cum viața sa a ajuns, Tony spune că în sfârșit a obținut ce a simțit dintotdeauna că i se cuvine: "lumea".
Consola Atari 2600, a fost lansată în octombrie 1977, și este prima consolă de jocuri de succes care a folosit casete ca mediu de stocare a jocurilor în loc să aibă jocurile programate în microcip. Prima consolă care a utilizat acest format a fost Fairchild Channel F, însă Atari 2600 primește credit pentru popularizarea conceptului plug-in in randul publicului jucător. Consola a fost comercializată inițial sub denumirea de Atari VCS (Video Computer System), fiind redenumită Atari 2600 ulterior lansării consolei Atari 5200 în anul 1982. Pachetul inițial cuprindea două controlere joystick o pereche de controlere "Paddle", și o casetă - inițial cu jocul Combat iar mai târziu Pac-Man.
Fractalul, ca obiect geometric, are în general următoarele caracteristici: Are o structură fină la scări arbitrar de mici. Este prea neregulat pentru a fi descris în limbaj geometric euclidian tradițional. Este autosimilar (măcar aproximativ sau stohastic). Are dimensiunea Hausdorff mai mare decât dimensiunea topologică (deși această cerință nu este îndeplinită de curbele Hilbert). Are o definiție simplă și recursivă. Deoarece par identici la orice nivel de magnificare, fractalii sunt de obicei considerați ca fiind infinit complecși (în termeni informali). Printre obiectele naturale care aproximează fractalii până la un anumit nivel se numără norii, lanțurile montane, arcele de fulger, liniile de coastă și fulgii de zăpadă. Totuși, nu toate obiectele autosimilare sunt fractali-de exemplu, linia reală (o linie dreaptă euclidiană) este autosimilară, dar nu îndeplinește celelalte caracteristici. Cuvântul fractal provine din latinul fractuus, ce derivă din verbul frangere care înseamnă "a rupe", "a fragmenta", "a frânge". Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au încercat să-și explice anumite fenomene, prin intermediul unor modele, care la început au fost simpliste, dar aproximând natura. Odată cu evoluția științei, modelele devin tot mai complexe și se apropie tot mai mult de fenomenele reale observate. Astfel, geometria clasică, euclidiană, lucrează cu figuri geometrice simple. Apariția geometriilor neeuclidiene (ai căror fondatori au fost Lobacevski și Bolyai) a condus la o reconsiderare a vechilor teorii. Matematica din spatele fractalilor a apărut în secolul 17, când filosoful Gottfried Leibniz a considerat autosimilaritatea recursivă (deși greșise gândindu-se că numai liniile drepte sunt autosimilare în acest sens). În a doua parte a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, anumiți matematicieni semnalează existența unor entități geometrice excepționale, fără nicio asemănare cu figurile și corpurile studiate până atunci. Printre acestea se numără curba lui Koch, o curbă de lungime infinită ce limitează o arie finită și care nu admite tangentă în niciun punct al acesteia și dimensiunea Hausdorff, obiect geometric care nu are dimensiunea întreagă. În 1872 a apărut o funcție al cărei grafic este considerat azi fractal, când Karl Weierstrass a dat un exemplu de funcție cu proprietatea că este continuă, dar nediferențiabilă. În 1904, Helge von Koch, nesatisfăcut de definiția abstractă și analitică a lui Weierstrass, a dat o definiție geometrică a unei funcții similare, care se numește astăzi fulgul lui Koch. În 1915, Waclaw Sierpinski a construit triunghiul și, un an mai târziu, covorul lui Sierpinski. La origine, acești fractali geometrici au fost descriși drept curbe în loc de forme bidimensionale, așa cum sunt cunoscute astăzi. Ideea de curbe autosimilare a fost preluată de Paul Pierre Lévy, care, în lucrarea sa Curbe și suprafețe în plan sau spațiu formate din parți similare întregului din 1938, a descris o nouă curbă fractal, curba C a lui Lévy. Georg Cantor a dat, de asemenea, exemple de submulțimi ale axei reale cu proprietăți neobișnuite - aceste mulțimi Cantor sunt numite astăzi fractali. Funcțiile iterate în planul complex au fost investigate la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 de Henri Poincaré, Felix Klein, Pierre Fatou și Gaston Julia. Totuși, fără ajutorul graficii pe calculator moderne, ei nu puteau vizualiza frumusețea numeroaselor obiecte pe care le descoepriseră. Cel care își dă seama că asemenea ciudățenii matematice nu constituie doar un exercițiu de imaginație și că se regăsesc în natură a fost Benoît Mandelbrot. Acesta observă că forma unui munte nu este o piramidă sau un con, trunchiul îmbrăcat cu scoarță al unui copac nu este un cilindru perfect neted, norii nu sunt sfere. Așadar, în natură nu întâlnim forme geometrice simple, regulate, ci forme cu un grad înalt de complexitate și unicitate. Din această observație s-a născut o nouă știință care studiază aceste forme complexe, știință ce poartă denumirea de geometrie fractală. În anii 1960, Mandelbrot a început să cerceteze autosimilaritatea în lucrări precum Cât de lungă este coasta Marii Britanii? Autosimilaritate statistică și dimensiune fracțională. În sfârșit, în 1975, Mandelbrot a inventat termenul "fractal" pentru a denumi un obiect al cărei dimensiune Hausdorff-Besicovitch este mai mare decât dimensiunea topologică a sa. A ilustrat această definiție matematică cu imagini construite pe calculator. O clasă de exemple simple este dată de mulțimile Cantor, triunghiul și covorul lui Sierpinski, buretele lui Menger, curba dragon, curba lui Peano și curba Koch. Alte exemple de fractali sunt fractalul lui Lyapunov și mulțimile limită ale grupurilor Kleiniene. Fractalii pot fi determiniști (toți cei anteriori) sau stocastici (adică nedeterminiști). De exemplu, traiectoriile mișcării browniene în plan au dimensiunea Hausdorff 2. Sistemele haotice dinamice sunt uneori asociate cu fractalii. Obiectele din spațiul fazelor dintr-un sistem dinamic pot fi fractali (vezi atractor). Obiectele din spațiul parametrilor al unei familii de sisteme pot fi de asemenea fractali. Un exemplu interesant este mulțimea lui Mandelbrot. Această mulțime conține discuri întregi, deci are dimensiunea Hausdorff egală cu dimensiunea topologică (adică 2) - dar ceea ce este surprinzător este că granița mulțimii lui Mandelbrot are de asemenea dimensiunea Hausdorff 2 (în timp ce dimensiunea topologică este 1), un rezultat demonstrat de Mitsuhiro Shishikura în 1991. Un fractal foarte înrudit este mulțimea Julia. Chiar și la curbele simple se poate observa proprietatea de autosimilaritate. De exemplu, distribuția Pareto produce forme similare la diferite niveluri de grosisment. Mandelbrot folosește termenul fractal în sensul de "neregulat", iar definiția pe care o formulează este: Așadar, din punct de vedere geometric, fractalul este un anasamblu ale cărui părți sunt într-o bună măsură identice cu întregul. Această proprietate se numește autosimilaritate. Într-un mod sugestiv se poate spune că dacă un obiect de o complexitate geometrică este privit de la o anumită distanță, apoi făcând un zoom este privit din nou și repetând procedeul la infinit, imaginea care se vede este aceeași. În 1958 Kolmogorov introduce conceptul de dimensiune de autosimilaritate (de capacitate) în următorul mod: Dar dimensiunea topologică a segmentului este 1, a pătratului este 2, iar a cubului este 3, în care caz se poate scrie la modul general că: de unde prin logaritmare rezultă: Numărul D poartă denumirea de dimensiune de autosimilaritate sau de capacitate. Mai târziu, aceasta este denumită și dimensiune Hausdorff. În cazul mulțimii lui Cantor, formula (3) devine: Mulțimea Cantor fiind o mulțime de puncte are dimensiunea topologică D_T = 0. Fiind o curbă, dimensiunea topologică este D_T = 1. Din exemplele anterioare se observă că dimensiunea Hausdorff a unui fractal nu este în general un număr întreg. Există și fractali cu dimensiunea întreagă, cum sunt curba lui Peano și curba lui Hilbert care au dimensiunea 2. În urma analizei dimensiunilor topologice și fractale și formulării unei definiții riguroase a noțiunii de fractal s-a constatat că, în cazul fractalilor, dimensiunea fractală este mai mare decât cea topologică: Aplicabilitatea geometriei fractale nu se rezumă doar la fenomene statice, ci și în studiul fenomenelor dinamice, în evoluție, cum ar fi fenomenele de creștere în biologie sau de dezvoltare a populațiilor urbane. Fractali aproximativi sunt ușor de observat în natură. Aceste obiecte afișează o structură auto-similară la o scară mare, dar finită. Exemplele includ norii, fulgii de zăpadă, cristalele, lanțurile montane, fulgerele, rețelele de râuri, conopida sau broccoli și sistemul de vase sanguine și vase pulmonare. Arborii și ferigile sunt fractali naturali și pot fi modelați pe calculator folosind un algoritm recursiv. Natura recursivă este evidentă în aceste exemple - o ramură a unui arbore sau o frunză a unei ferigi este o copie în miniatură a întregului: nu identice, dar similare. În 1999, s-a demonstrat despre anumite forme de fractali auto-similari că au o proprietate de "frequency invariance" - aceleași proprietăți electromagnetice indiferent de frecvență - din Ecuațiile lui Maxwell. Tipare de fractali au fost descoperite în picturile artistului american Jackson Pollock. Deși picturile lui Pollock's par a fi doar stropi haotici, analiza computerizată a descoperit tipare de fractali în opera sa. Fractalii sunt de asemenea predominanți în arta și arhitectura africană. Casele circulare apar în cercuri de cercuri, casele dreptunghiulare în dreptunghiuri de dreptunghiuri și așa mai departe. Astfel de tipare se găsesc și în textile și sculpturile africane, precum și în părul împletit în codițe. Formulă nouă prin care pot fi calculate partițiile oricărui număr - descoperită cu ajutorul fractalilor
În 1997 obține licența și diploma în jurnalistică de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București, cu lucrarea Tendințe în publicistica teatrală românească, în perioada 1990 - 1996. din 1994 - reporter la suplimentul teatral Rampa al ziarului Azi din 2002 - membru în senatul UNITER Cristina Modreanu mai activează ca selecționer și consilier pentru festivaluri de teatru și evenimente artistice.
Palatul Versailles (numit și castelul Versailles; în ) este un castel regal construit la Versailles, în Franța. A fost reședința regilor Franței : Ludovic al XIV-lea , Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea. Acest castel se înscrie printre cele mai remarcabile monumente din Franța, nu numai prin frumusețe, ci și prin prisma evenimentelor. Acesta devine reședință regală permanentă începând cu anul 1682, când regele Ludovic al XIV-lea a mutat curtea de la Paris, până în 1789, când familia regală a fost forțată să se întoarcă în capitală, cu excepția a câțiva ani din timpul Regenței. Castelul Versailles reprezintă un simbol al monarhiei absolute adoptat de către Ludovic al XIV-lea. În acest castel, în Galeria Oglinzilor, a fost semnat Tratatul de la Versailles. În 1837 palatul a devenit primul muzeu de istorie al Franței. În 2017, Palatul Versailles a fost vizitat de 7.700.000 vizitatori, devenind al doilea cel mai vizitat monument din regiunea Île-de-France. Următorii regi și membri ai familiilor lor s-au născut în Palatul de la Versailles: Galeria Mare este un set de trei săli de recepție foarte decorate, dedicate celebrării succeselor politice și militare ale lui Ludovic al XIV-lea, folosite pentru ceremonii importante, sărbători și recepții. Fotografii ale palatului și ale grădinii
La Défense lângă Paris, este primul cartier european de afaceri, din punct de vedere al pieței de birouri. Acesta este situat în Hauts-de-Seine, la vest de Neuilly-sur-Seine și în prelungirea axului istoric al Parisului care începe de la muzeul Luvru și continuă cu Avenue des Champs-Élysées, Arcul de Triumf, până la Pont de Neuilly și Grande Arche de la Défense. La Défense este în cea mai mare parte format din clădiri înalte, constând în principal din birouri (aproximativ 3 milioane de metri patrati). La Défense este, cu toate acestea, un cartier mixt: are 600.000 mp de locuințe și deschiderea mall-ului Quatre-Temps în 1981 l-a transformat într-un centru comercial important din regiunea Île-de-France. În 2007 districtul numără aproximativ 150.000 de angajați și 20.000 de locuitori. Cartierul se întinde în interiorul și în exteriorul unui bulevard circular cu sens unic. Are o suprafață de 160 de hectare și a fost împărțit, în 2011, în patru sectoare principale (Arche Nord, Arche Sud, Esplanade Nord și Esplanade Sud) pentru a înlocui sectoarele anterioare în număr de 12 (simplă numerotare). Cartierul se întinde pe o esplanadă pietonală de 31 de hectare la un nivel mai ridicat față de solul natural. Spațiul public al esplanadei, în mare parte acoperit cu dale de beton, conține de asemenea grădini suspendate și fântâni. Peste 60 de opere artistice contemporane fac din La Défense un adevarat muzeu în aer liber. La Défense nu este un centru de afaceri izolat ci se află într-o zonă largă de la vestul Parisului în care activitatea financiară este deosebit de puternică. Amenajarea cartierului a fost încredințată de către statul francez instituției publice pentru amenajarea zonei La Défense (EPAD) în 1958. În 2010 această instituție a fuzionat cu instituția publică pentru amenajarea zonei Seine-Arche (EPASA) în vederea unui plan coerent de amenajare de la Sena la Sena (bucla Senei în interiorul căreia se găsește și cartierul La Défense). Perimetrul de acțiune al noii entități a depășit cu mult teritoriul fostului cartier de afaceri și se întinde peste comunele Puteaux, Courbevoie, Nanterre și La Garenne-Colombes. Începând cu 2009, cartierul de afaceri este gestionat de către instituția publică de gestiune La Défense (EPGD), care întreține spații publice, și este angajată în promovarea și animarea La Défense (misiune anterior încredințată EPAD).Locuitorii La Défense și cei care lucrează acolo sunt numiți „Défensiens”, dar putem spune, de asemenea și „Défensois”.
Marea fost numită astfel în cinstea navigatorului olandez Willem Barents, care făcuse multe expediții în Oceanul Arctic. Marea este bogată în viețuitoare, în special în fitoplancton, zooplancton, diferite cetacee și pinipede. În Marea Barents sunt localizate mari depozite de petrol, care sunt adjucate atât de Rusia, cât și de Norvegia.
Marea Kara are lungimea de cca. 1450 km, lățimea de 970 km iar suprafața sa este de cca. 880.000 km pătrați. Insulele din Marea Kara fac parte din "Marea Rezervație Naturală Arctică", cea mai mare rezervație naturală din Europa și Rusia, stabilită de guvernul rus prin rezoluția din 11 mai 1993. Marea Kara este una din cele mai reci mări ale lumii, cea mai mare parte a suprafeței fiind acoperită cu ghețari. Marea Kara are mari rezerve de gaze naturale, precum și mici rezerve de petrol. De-asemenea, mulți pești sunt prezenți, aducând venituri mari pescarilor.
Este mărginit de provinciile canadiene Quebec, Ontario, Manitoba și Nunavut, dar bazinul său se întinde la sud până în Dakota de Nord și Minnesota și la vest până în Alberta. În partea de sud-est, golful se continuă cu golful James. La est comunică cu Oceanul Atlantic prin Strâmtoarea Hudson iar la nord cu restul Oceanului Arctic, respectiv cu Bazinul Foxe. Distanța maximă în golf pe direcție nord-sud, de la strâmtoarea Hudson până la capătul sudic al golfului James este de cca. 1.500 km , în timp ce pe direcție est-vest, de la peninsula Ungava (Québec) până la coasta opusă aparținând de Nunavut, distanța maximă este de 830 km. Volumul golfului este de cca. 200.000 km3 iar adâncimea medie de 128 m. Lungimea totală a coastelor atinge 12268 km, din acest punct de vedere golful Hudson fiind cel mai mare din lume (ca și suprafață, golful Bengal este mai mare). Apa golfului Hudson este mai puțin sărată decât media oceanului planetar. Aceasta se datorează evaporării reduse (deoarece golful este înghețat în cea mai mare parte a anului), aportului mare de apă dulce prin râuri (cca. 700 km3 anual) și a legăturii limitate cu Oceanul Atlantic (și salinitatea sa mai ridicată). Deși este navigabil, golful Hudson nu a prezentat o importanță prea mare pentru navigație, cu excepția perioadei de la sfârșitul secolului al XVII-lea când a servit ca "poartă de intrare" pentru explorarea Canadei centrale și de vest. Recent însă, datorită perioadelor mai lungi fără ghețuri în zona arctică și a reducerii suprafeței ocupate de ghețuri în acea zonă în general, a revenit în atenție ideea unei rute comerciale între Rusia și Canada, numită Podul Arctic, care să traverseze Arctica și să lege portul canadian Churchill de la golful Hudson cu orașul rus Murmansk. Țărmurile vestice ale golfului fac parte din Câmpia Golfului Hudson care acoperă o arie totală de cca. 324,000 km2. Zona este străbătută de numeroase râuri, tipul de sol și însăși tipul de vegetație ce crește acolo fiind cunoscut sub numele de muskeg. Formele de relief sunt rezultatul acțiunii ghețarilor din timpul ultimei glaciațiuni. În schimb, cea mai mare parte a coastelor estice reprezintă marginea vestică a Scutului Canadian, fiind stâncoase și deluroase. Vegetația de aici este de tipul pădurilor boreale, iar mai la nord de tip tundră. Printre cele mai mari râuri și fluvii care se varsă în Golful Hudson (incluzând și Golful James) se numără: Nelson, care face legătura între lacul Winnipeg și golful Hudson. Golful conține numeroase insule, mai ales în apropierea coastei estice. Toate aceste insule aparțin de teritoriul canadian Nunavut. Cele mai importante insule și grupuri de insule sunt: Regiunea din jurul golfului Hudson este foarte slab populată și constă în mare parte din inuiți și indieni cree, care se ocupă mai ales cu vânătoarea și pescuitul. Multe dintre așezările din zonă au fost fondate în secolele XVII și XVIII de către reprezentanți ai Companiei Golfului Hudson. Între localitățile mai importante din zonă se numără: Zona golfului Hudson a fost locuită încă din preistorie de triburi de eschimoși (inuit, în nord) și cree (în sud). În 1610, Henry Hudson a descoperit golful, care va purta numele său, și a explorat coastele sale estice. În primăvara următoare însă, pe nava sa a izbucnit o revoltă, în urma căreia Henry Hudson și marinarii care îi erau loiali au fost lăsați în voia sorții într-o barcă și nu se cunoaște soarta sa ulterioară. Plecat în căutarea lui Hudson, Thomas Button a explorat în 1612-1613 coasta de vest a golfului Hudson, descoperind gura fluviului Nelson și insula Mansel. Expediția lui Jens Munk din 1619 s-a încheiat și ea cu o tragedie, doar 3 oameni din 64 supraviețuind. Căutarea Pasajului de Nord-Vest a dus în 1631 la expedițiile conduse de Thomas James, care a descoperit golful ce-i poartă numele și respectiv de Luke Fox (sau Foxe) care a descoperit Bazinul Foxe și peninsula Foxe. În 1670, succesul comerțului cu blănuri început de echipajul navei "Nonsuch", a determinat fondarea Companiei Golfului Hudson, care a și primit de la coroana britanică monopolul comerțului cu blănuri în zona bazinului golfului Hudson, zonă numită Țara lui Rupert (Rupert's land). Franța, care trimisese mai multe expediții militare în zonă, a renunțat la pretențiile ei asupra regiunii prin Tratatul de la Utrecht în aprilie 1713. Timp de 200 de ani cât a deținut monopolul în această zonă, Compania Golfului Hudson a întemeiat numeroase forturi și avanposturi comerciale pe coasta Golfului Hudson, mai ales la vărsarea principalelor fluvii, ca de exemplu la Fort Severn, Ontario, York Factory, Manitoba și Churchill, Manitoba). Aceste locații au facilitat comerțul de blănuri cu populațiile indigene și explorarea interiorului Canadei. Ele au fost utilizate de către companie până la începutul secolului XX. În 1870, monopolul comerțului cu blănuri a fost abolit, iar Țara lui Rupert, cu o suprafață de aproximativ 3,9 milioane km2, a fost anexată la Canada, formând o parte a Teritoriilor de Nord-Vest. Începând din 1913, golful a fost cartografiat în detaliu pentru a putea fi identificate capacitățile pentru navigația în zonă. Aceasta a dus, după Primul Război Mondial la dezvoltarea orașului Churchill, Manitoba ca port oceanic, cu importanță deosebită în exportul de cereale. În anii 1950, unele locații de pe coastă au fost incluse în Linia Central-Canadiană, pentru detectarea unui eventual atac aerian sovietic venit peste Polul Nord.
Guvernul Gheorghe Gheorghiu-Dej (2) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 28 ianuarie 1953 - 4 octombrie 1955. Ministerul industriei metalurgice și construcțiilor de mașini Ministrul energiei electrice și industriei electrotehnice Ministrul construcțiilor și materialelor de construcții Ministrul industriei lemnului, hârtiei și celulozei Ministrul gospodăriilor comunale și industriei locale Ministrul transporturilor navale și aeriene Ministrul poștelor și telecomunicațiilor
Această sintagmă rezumă locul central ocupat de acest concept în filosofia grecească. În traducerea românească a dicționarului lui Peters, termenul οὐσία este redat prin „substanță”, ”existență” (a se vedea însă mai jos și discuția despre dicționarul lui Ioanid, precum și lucrarea lui Ioan Oprea). Hjalmar Frisk arată că termenul οὐσία este obținut cu ajutorul sufixului pentru abstracții-ία de la participiul ὤν, οὖσα, ὄν verbului „” (a fi). Modelul urmat este cel al modului de formare a termenului γερουσία (sfatul bătrânilor) - din γέρων. Conform lui Pape, un cuvânt precum γερούσιος provine din ΓΕΡΟΝΤΣΙΟΣ sau ΓΕΡΟΝΤΙΟΣ. Se observă că grupul ΝΤ cade în fața lui-ΣΙΟΣ, având în același timp o lungire compensatorie a lui Ο în ΟΥ. Interesant este felul în care tălmăcește G. Ioanid, în dicționarul său, termenul οὐσία. Sunt două sensuri. Primul este cel de ființă. Ioanid, care folosește dicționarul lui Scarlat D. Vizantie, lingvistul grec din Istanbul, arată apoi că termenul vizează și elementele constitutive ale ființei; de aici ar proveni cel de-al doilea sens al cuvântului οὐσία: avere, stare. De exemplu, pentru starea în care se află cineva care n-are copii se spune «Τὰς ἂπαιδας οὐσίας» (Ioanid, sub voce). Filosofic sensul fundamental este cel legat de problema ființei. În această ordine de idei, οὐσία semnifică ființialitatea lucrului, sensul faptului său de a fi. Pentru felul în care a pătruns οὐσία în terminologia filosofică românească a se vedea lucrarea lui Ioan Oprea (în special pp.62-65). Radu Greceanu, observă Ioan Oprea, împrumută direct din greacă termenul și folosește cuvântul usie.
Cel mai bun prieten al lui Scooby Doo, Shaggy îi împărtășește pasiunea pentru mâncare și firea fricoasă. Alături de Scooby Doo, este responsabil pentru râsetele stârnite de gașca lui Scooby. Dar când problemele încep să apară, se poate conta pe Shaggy să-și ia picioarele în spinare și să-i strige lui Scooby Doo, „Fuuuugi, Scoob!”. El uneori conduce Mașina Misterelor când Fred nu poate s-o facă. În limba română, Shaggy a fost jucat de:
Sovromcuarțit (sau Sovromquarțit, Sovromcuarț) a fost o societate minieră româno-sovietică de tip Sovrom care se ocupa de extragerea minereurilor de uraniu din Republica Populară România precum și de cercetarea geologică pentru zăcăminte de uraniu din România. Denumirea aleasă pentru acest sovrom avea menirea de a camufla adevăratul scop de activitate, care nu era aceea de extragere a cuarțului ci aceea de extragere a uraniului. Deși a avut o durată de viață de numai 4 ani, în mare parte prin intermediul ei, în perioada 1952 - 1960, România a furnizat Uniunii Sovietice circa 18.000 tone de uraniu metal, în condiții net defavorabile Statului Român. Convenția pentru înființarea Sovromcuarțit a fost semnată la 31 decembrie 1951. A fost una dintre ultimele trei sovromuri înființate, și totodată una dintre ultimele desființate, cu o durată de viață scurtă, dar o activitate deosebit de intensă. Înființarea ei a avut loc în cadrul acordului semnat de România cu Uniunea Sovietică în vederea plății datoriilor de război și pe fondul interesului crescând al sovieticilor pentru energia nucleară. În această perioadă uraniul căpătase o importanță strategică în lupta pentru supremația atomică în care se angajaseră marile puteri ale lumii și în special URSS. În acest context, Uniunea Sovietică și-a manifestat deosebitul interes pentru exploatarea uraniului din România, cu atât mai mult cu cât România se afla sub dominația economică și politică a acesteia. Sovromcuarțit și-a început activitatea productivă în aprilie 1952 iar actul constitutiv a fost finalizat în luna august al aceluiași an. Aportul de capital a fost egal din partea celor două state, iar cheltuielile și beneficiile urmau a fi, cel puțin teoretic, împărțite în mod egal. Încă de la început, scopul Sovromcuarțit a fost acela de a exploata cele mai mari mine de uraniu din țară, cele de la Ștei și Băița, din județul Bihor. În mare parte activitatea societății s-a concentrat pe exploatarea acestor mine, dar nu s-a limitat doar la aceasta. A mai condus și activități de cercetare geologică iar în paralalel s-a mai ocupat de executarea de construcții de infrastructură (căi ferate, drumuri), clădiri de locuințe (colonii), clădiri industriale, linii de energie electrică. Avea un personal de 15.942 angajați Societatea s-a concentrat pe exploatarea minereurilor de uraniu de cea mai bună calitate și în cel mai scurt timp posibil, ignorând procedeele de exploatare rațională a uraniului, dar și standardele și măsurile speciale de protecție necesare manipulării materialului radioactiv. Mai târziu, impactul negativ pe care exploatarea irațională l-a cauzat minelor, a fost suportat de Statul Român. În ciuda caracterului mixt al societății, sovieticii au impus proprii specialiști în toate punctele cheie, împiedicând ocuparea și formarea specialiștilor români. Practic întreaga conducere era sovietică. Aceasta decidea termenii tehnici de exploatare, dar și mai mult, decidea prețul de vânzare al uraniului. Acesta era stabilit la un nivel fix, care era mult sub prețul uraniului pe piața mondială. Deși partea română a încercat să negocieze aducerea procesului de rafinare și prelucrare în România, pentru a mări valoarea adăugată care ar fi rămas în țară, partea sovitică s-a opus, puterea contractuală permițându-i să stabilească propriile condiții. În ce privește activitatea de cercetare geologică, lucrările erau efectuate exclusiv de specialiștii sovietici, specialiștii români fiind excluși. Cercetările și exploatările ulterioare care au avut loc, au necesitat noi investiții, din moment ce planurile și documentele care au fost întocmite de Sovromcuarțit, nu au fost puse la dispoziția Statului Român. În perioada 1952 - 1960, România a furnizat Uniunii Sovietice 17.288 tone de uraniu metal, care a fost utilizat, cel puțin parțial, la programul sovietic de bombe atomice. Tot minereul de uraniu era transportat în afara României pentru a fi procesat, la început în Sillamäe, Estonia. Concentratul de uraniu era mai departe folosit în exclusivitate de Uniunea Sovietică. Într-o ședință plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, din 15-22 aprilie 1964, Bujor Almășanu îi raporta lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Am livrat 18.000 tone uraniu metal, iar pentru o centrală de 500 MW trebuie o încărcătură de 100 de tone și apoi pentru fiecare an 70 de tone.” Pe fondul nemulțumirii liderilor comuniști români, România a început să se distanțeze de politica Uniunii Sovietice și în consecință a început să facă presiuni pentru limitarea implicației sovieticilor în economia Românească, mai ales prin intermediul sovromurilor. S-a constituit un plan pentru răscumpărarea sovromurilor de către Statul Român, Sovromcuarțul fiind una dintre cele mai „sensibile” dintre acestea. Liderii comuniști nu au căzut de la început de acord cu răscumpărarea ei, temându-se că vor deranja prea mult interesele sovieticilor. Inițial s-a decis reevaluarea prețurilor cu care Sovromcuarțit furniza uraniul sovieticilor, de la prețul fix precedent la valoarea internă din România. La 22 octombrie 1956 s-a semnat Convenția de preluare, care ducea la desființarea Sovromcuarțit și Sovrompetrol, ultimele 2 sovromuri rămase. Convenția stipula că Statul Român va răscumpăra participația URSS, evaluată la 413 milioane ruble, pe o perioadă de 10 ani, în rate egale, începând cu 1961. Totodată guvernul înființa societatea „Cuarțit”, care prelua activitatea Sovromcuarțit. La punctul 5 din Convenție, Statul Român se angaja ca întreaga producție a noii intreprinderi Cuarțit să fie vândută URSS, „cu excepția părții de care avea nevoie economia națională a R.P.R.” Prețul de vânzare a uraniului era unul stabilit de comun acord de cele două părți iar plățile erau efectuate prin livrări de mărfuri din URSS în R.P.R. la prețuri de acord comercial.„Cuarțit” a fost desființată în 1961.
Operațiunea Silberfuchs (Vulpea argintie) (în germană: Unternehmen Silberfuchs) a fost o operațiune germană din timpul celui de-al doilea război mondial. Principalul obiectiv a fost cucerirea portului sovietic Murmansk printr-un atac inițiat de pe teritoriul finlandez. În ianuarie 1941 ofițerul german Erich Buschenhagen a fost trimis în Finlanda pentru a discuta despre posibilitatea unei cooperări militare germano-finlandeze împotriva Uniunii Sovietice, oferindu-se finlandezilor conducerea operațiunilor. Din iulie 1940, Germania plănuise ca în cazul unui nou război sovieto-finlandez să ocupe minele de nichel de la Petsamo. Germania se bucura de drepturi de tranzit și aprovizionare pentru trupe prin nordul Finlandei din septembrie 1940. La sfârșitul lunii februarie Buschenhagen a fost autorizat să negocieze condițiile unei ofensive comune germano-finlandeze. Germanii făcuseră deja planuri pentru transferul de trupe din Norvegia deja ocupată în Finlanda. Aceste operațiuni codificate Blaufuchs I și Blaufuchs II (Vulpea albastră I și II) au început în iunie 1941. În Finlanda de nord au fost transferate cinci divizii germane plus diferite unități complementare. Acestea s-au alăturat forțelor finlandeze mobilizate în zonă sub pretextul unor manevre de rutină. Finlandezii și germanii au căzut de acord asupra executării a unui atac pe două direcții, cu trei faze de dezvoltare. Prima fază, numită Renntier (Renul), avea ca obiectiv ocuparea regiunii Petsamo de către două divizii de infanterie alpină (Gebirgskorps Norwegen), transferate din zona norvegiană Kirkenes. Fazele a doua și a treia trebuiau să fie lansate simultan. Atacul nordic, codificat Platinfuchs (Vulpea platinată), trebuia executat din zona de la est de Petsamo de-a lungul coastei Mării Barenț de Gebirgskorps Norwegen cu sprijinul Batalionului de grăniceri finlandezi Ivalo, și viza portul sovietic Murmansk. Acest atac avea să se desfășoare într-o zonă la nord de Cercul Polar Arctic, urmând să fie îngreunat de condițiile extrem de grele meteo și de teren. Această operațiune era considerată chiar de comandanții germani și finladezi cu foarte puține șanse de succes. Scopul operațiunii era mai degrabă unul de diversiune, care să acundă principalul atac, cel sudic. La începutul anului 1941 portul Murmansk părea numai un port de importanță secundară. De-a lungul războiului Murmanskul a devenit însă un obiectiv de cea mai mare impotanță pentu supraviețuirea Uniunii Sovietice, prin acest port desfășurându-se aprovizionarea vitală pentru armata și populația sovietică. Atacul sudic, codificat Polarfuchs (Vulpea polară), urma să fie o dublă învăluire a trupelor germano-finlandeze. Sub conducerea generalului de cavalerie Hans Feige, Corpul de armată 36 sprijinit de două unități speciale de blindate urmau să atace din regiunea Kuusamo spre est, de-a lungul liniei Salla-Urinsalmo. Această operațiune era menită să ocupe orașul Kandalaksha de la Marea Albă din Karelia, izolând trupele Frontului sovietic de nord, care altfel ar fi fost trimise să lupte împotriva Platinfuchs. Operațiunea germană trebuia să rupă Peninsula Kola și Murmanskul de restul Uniunii Sovietice. În același timp o operațiune condusă de finlandezi urma să atace spre Lacul Ladoga și râul Svir. Prima fază, Renntier, a fost lansată pe 22 inie 1941, odată cu declanșarea Operațiunii Barbarossa. Două divizii de infanterie alpină ale Gebirgskorps Norwegen s-au deplasat din Norvegia în regiunea Petsamo din Finlanda. Apariția în zonă a germanilor a fost o surpriză totală pentru sovietici. Germanii, odată ajunși pe poziții, au început de îndată pregătirile pentru Platinfuchs. În sud, trupele germane erau de asemenea gata de lansarea atacului. Pe 25 iunie, sovieticii au lansat o ofensivă aeriană majoră care a oferit Finlandei pretextul necesar intrării în război. Pe 29 iunie au fost lansate simultan operațiunile Polarfuchs și Platinfuchs. În nord, s-a declanșat atacul german, căruia i-a trebuit să-i facă față două divizii sovietice. În sud, Polarfuchs a început simultan cu Platinfuchs. Terenul în care acționau germanii era diferit de cel al camarazilor lor care atacaseră în nord. Regiunea din jurul oarșului Kuusamo era acoperită de păduri virgine, cu pomi gigantici care dominau arboretele puternic dezvoltat, păduri presărate cu nenumărate mlaștini, pârâuri și bălți mici. Acest teren era total neobișnuit pentru soldații germani, care proveneau în mare parte din orașe sau din zonele rurale cu pământuri cultivate în mod intensiv. În ciuda diferențelor fața de zona atacului de nord, din punct de vedere militar piedicile puse mijloacelor mecanizate de transpost și de luptă erau la fel de mari. Toate vehiculele erau obligate să folosească doar puține drumuri, pe care artileria sovietică le menținea sub un tir continuu. Divizia ( Kampfgruppe) SS Nord a fost desemnată să intre în luptă în zona satelor Märkäjärvi și Salla. În ciuda protestelor comandantului de divizie, care considera că unitatea sa nu este pregătită pentru luptă, s-a ordonat ca atacul să fie declanșat de îndată. Germanii s-au afundat în pădurea deasă. În timpul unor lupte grele, germanii au avansat foarte puțin, pierzând 700 de oameni în două zile, fiind în cele din urmă nevoiți să stopeze înaintarea. Întreaga operațiune, la fel ca în cazul atacului din nord a ajuns într-un punct mort, luptele fiind reduse la ambuscade și lupte dintre patrule. În cele din urmă, Hitler a ordonat încetarea acțiunilor ofensive pe acest front. Eșecul operațiunii Silberfuchs a avut un efect de durată asupra desfășurării războiului pe frontul de răsărit. În timp de restul liniilor sovietice s-au prăbușit în 1941, forțele Frontului de Nord de sub comanda lui Roman Panin a rezistat cu succes, provocând pierderi de până la 15% din efectivele implicate inițial în atac. Eșecul german a fost cauzat de mai mulți factori, dintre care terenul foarte accidentat și pegătirea informativă corespunzătoare sunt cei mai importanți. Atacului i-a lipsit punctul de maxim efort (Schwerpunkt), principalul factor de succes în cadrul strategiei Blitzkrieg (războiul fulger). Murmanskul a rămas sub controlul sovietic de-a lungul întregului război, aproximativ un sfert din materialul adus în țară prin programul lend lease fiind descărcat prin acest port, (restul fiind descărcat prin Vladivostok(-50%), Iran și porturile de la Marea Neagră (-25%). Materialele sosite prin acest port au avut o contribuție hotărâtoare la refacerea rapidă a armatei sovietice după dezastrul din 1941. Războiul din nord a trenat până în mai 1945. În septembrie 1944, finlandezii au semnat Armistițiul de la Moscova, care a dus la izbucnirea războiului din laponia. În octombrie 1944, Armata Roșie a declansat Ofensiva Petsamo-Kirkenes, obținând o victorie decisivă impotriva forțelor germane din zona Arctică. Finlanda în al doilea război mondial Al doilea război mondial - Frontul european de răsărit
Prima bătălie de la Smolensk (10 iulie-10 septembrie 1941) se referă la o serie de lupte crâncene ale Grupul de Armate Centru german și ale Fronturilor Sovietice de Vest, de Rezervă și Briansk de pe frontul de răsărit al celui de-al doilea război mondial Diviziile blindate germane au declanșat o ofensivă pe 10 iulie urmărind încercuirea și distrugerea forțelor sovietice din regiunea Smolensk. Pânâ în cele din urmă, două armate sovietice au fost încercuite și distruse la sud de Smolensk. Smolensk a căzut pe 16 iulie, dar rezistența sovietică a fost foarte puternică, reușind să efectueze câteva contraatacuri, dintre care trebuie notată Ofensiva Elnia. Această ofensivă a fost prima înfrângere a Wehrmacht din timpul războiului sovieto-german. Sovieticii au reușit chiar să spargă temporar încercuirea germană și să evacueze o parte a trupelor din punga de la Smolensk. Luptele grele au întârziat în mod considerabil înaintarea germană spre Moscova, astfel încât liniile de apărare de mai la răsărit au putut fi mai bine fortificate, ducând la pierderea de ritm a ofensivei naziste. În conformitate cu afirmațiile propagandei naziste, pierderile sovietice din timpul bătăliei de la Smolensk s-au ridicat la aproximativ 250.000 de oameni. Orașul Smolensk a fost distrus aproape în întregime în timpul luptelor. În 1985, Smolenskului i-a fost conferit Titlul de Oraș Erou. Al doilea război mondial - Frontul european de răsărit
Prima bătălie de la Kiev (în limba rusă: Киевская оборонительная операция - operațiunea de apărare a Kievului) a fot o uriașă bătălie de încercuire din Ucraina în faza de început a celui de-al doilea război mondial, parte a Operațiunea Barbarossa. Bătălia a durat de la mijlocul lunii august până pe 26 septembrie 1941. Istoriografia militară sovietică consideră că data de început a bătăliei este 7 iulie. Aproape întregul Front Sovietic de S-V al Armatei Roșii a fost încercuit, germanii pretinzând că au luat 665.000 de prizonieri. Încercuirea germanilor nu a fost perfectă și unele mici grupuri ale Armatei Roșii au reușit să scape din încercuire, inclusiv mareșalii Semion Budionnîi, Semion Timoșenko și comisarul politic Hrușciov. În încercuire a fost ucis generalul Mihail Kirponos. Înfrângerea de la Kiev a fost un eșec fără precedent pentru Armata Roșie, de o amploare mai mare decât dezastrul de la Minsk din iunie-iulie 1941. Dacă pe 1 septembrie, Frontul de S-V număra 752.000 - 760.000 oameni (până la 850.000, dacă se iau în calcul rezervele și unitățile auxiliare din spatele frontului), 3.923 tunuri și mortiere, 144 tancuri și 167 avioane de luptă. Au căzut în încerecuire 452.700 oameni, 2.642 tunuri și mortiere și 64 tancuri, reușind să scape cel mult 15.000 militari. Frontul de S-V a pierdut în total peste 700.500 de oameni, din care peste 616.300 morți, dispăruți în luptă sau prizonieri. Patru armate componente ale Frontului, adică 43 de divizii, au fost complet anihilate. Frontul de Sud-Vest a fost refăcut practic de la zero. După succesul inițial al atacului Wehrmachtului, în special în sectoarele de nord și central al frontului, în regiunea sudică rămăsese o mare concentrare de forțe sovietice, în principal ale Frontului de S-V. Germanii au declanșat atacul de la Uman, obținând o mare victorie, dar o grupare puternică de sub comanda mareșalului Semion Budionnîi a rămas în zona orașului Kiev. Deși forțele sovietice erau lipsite de mijloace mecanizate de transport și de blindate, (pierdute la Uman), ele erau singura mare concentrare de militari sovietici de pe frontul de răsărit în acel moment. La sfârșitul lunii august, Înaltul Comandament German (OKH) a trebuit să aleagă una dintre cele două opțiuni posibile: să continue atacul spre Moscova, sau să-l întârzie până era eliminată amenințarea forțelor sovietice din sud. Grupul de Armate Sud nu avea suficientă forță pentru a încercui și distruge de unul singur Frontul sovietic, fiind necesară colaborarea cu Grupul de Armate Centru. După o dispută din cadrul OKH-ului, (vezi și; Decizia Lötzen), două armate de Panzere au fost detașate din Grupul de Armate Centru. Acestea s-au îndreptat în forță spre sud, făcând joncțiunea cu Grupul de Armate Sud la est de Kiev. Mișcarea de încercuire executate de armatele de tancuri germane l-a luat total prin surprindere pe Budionnîi. Mareșalul a fost destituit de Stalin, în locul lui nemaifiind numit niciun înlocuitor la comandă. Deciziile au fost lăsate la nivelulcomandanților de divizii și de corp de armată. Armatele de tancuri ale celor două grupuri germane au făcut joncțiunea pe 16 septembrie la Lohvița. Rămași fără o comandă unitară și fără forțe mobile, ieșirea sovieticilor din încercuire s-a dovedit imposibilă. Germanii au restrâns treptat punga în care se aflau prinși în capcană sovieticii pe 19 septembrie a fost cucerit Kievul. Luptele au continuat până pe 26 septembrie, când ultimele trupe sovietice s-au predat. Înfrângerea de lângă Kiev a fost o lovitură puternică pentru Armata Roșie. La 1 septembrie, Frontul sud-vestic, fără rezerve frontale, piese de schimb și spate, erau 752-760 mii de oameni, 3923 arme, 114 tancuri și 167 de avioane de luptă. În momentul împrejurărilor erau 452,7 mii de oameni, 2642 de arme, 1225 de mortare și 64 de tancuri. Potrivit datelor germane de lângă Kiev, până în 24 septembrie au fost capturate 665 de mii de persoane. Potrivit datelor publicate în 1993 de către Statul Major al Forțelor Armate ale Federației Ruse, pierderile sovietice s-au ridicat la peste 700 mii de persoane, dintre care 627,8 mii au fost iremediabile. Aceste cifre includ pierderi în apărarea orașului Kiev. Acestea au reprezentat aproximativ 48.000 de persoane pierderi totale pentru Armata Roșie și aproximativ 14.000 de persoane pierderi totale pentru Wehrmacht. Odată cu înfrângerea de la Kiev, ultima rezistență importantă din flancul sudic al frontului de răsărit a încetat, Grupul de Armate Sud având deschisă calea spre bazinul Donețului. În sud fusese cucerită o victorie deplină. Cu toate acestea, această victorie fusese obținută cu prețul unei întârzieri de patru săptămâni a ofensivei spre Moscova, un fapt care avea să se dovedească hotărâtor în timpul bătăliei pentru apărarea capitalei sovietice. Deși din punct de vedere tactic bătălia s-a dovedit un succes tactic de primă dimensiune, din punct de vedere strategic situația germanilor nu s-a imbunătățit, obiectivul întregii operațiuni, și anume obținerea unei victorii decisive care să încheie războiul, nu a fost îndeplinit. În ciuda pierderilor uriașe suferite de sovietici, bătălia de la Kiev a oferit un răgaz binevenit în timpul căruia defensiva Moscovei a fost întărită. Mai mult, se pare că, de această dată, sovieticii au tras învățămintele necesare din înfrângerea de la Kiev, în timpul bătăliei de la Moscova apărătorii reușind să respingă toate manevrele germane de încercuire, mai mult, sovieticii reușind în timpul bătăliei de la Stalingrad să execute o amplă manevră de dublă învăluire a invadatorilor. Al doilea război mondial - Frontul european de răsărit
Giacomo Leopardi s-a născut la Recanati, Italia, pe 29 iunie 1798. Mama, Adelaide dei marchesi Antici era cunoscută pentru zgârcenia ei exagerată și se spune că se înveselea la moartea unui fiu nou-născut, luând în considerare cheltuielile care ar fi rezultat după naștere. Probabil pentru a compensa această lăcomie maniacă, tatăl său, contele Monaldo, nobil și intelectual s-a dedicat să risipească averea familiei; în schimbul acesteia "a acumulat" o vastă bibliotecă. Crescut cu o rigidă educație religioasă, Giacomo Leopardi și-a găsit repede drumul din prietenoasa bibliotecă a tatălui care a ocupat locul jucăriilor din copilărie. La vârsta de 15 ani, Giacomo cunoștea deja mai multe limbi și a citit aproape tot: limbile clasice, ebraica, limbi moderne, istorie, filosofie și filologie (precum științele naturii și astronomie). Profesorii care ar fi trebuit să-l pregătească pentru preoție și-au dat seama repede că nu au multe să-l învețe. În cei șapte ani care i-a urmat, Leopardi s-a aruncat într-un studiu "nebun și disperat" în care traducea clasicii, practica șapte limbi, a scris un text de specialitate despre astronomie și a scris un poem fals în greaca antică, suficient de convingător pentru a păcăli un expert. Nu i-a fost permis să iasă din casă până ce a împlinit douăzeci de ani. Ambițiile sale academice au fost subminate de insistența tatălui său care se gândea că ar putea deveni preot. Exasperat de familie și de închidere, în special culturală din Marche, Stato Pontificio, a încercat să fugă de acasă, dar tatăl său a reușit să prevină și să contracareze planurile sale. Din cauza studiilor scăpate de sub control s-a îmbolnăvit. Era slăbit, suferea de astm și era afectat de o formă de scolioză. Se auto-definea un "mormânt de mers pe jos" și era conștient de aspectul său și de efectul care-l provoca asupra oamenilor pe care-i întâlnea. Cu toate acestea, nu a încetat să se îndrăgostească de fetele care nu-i răspundeau reciproc afecțiunii sau îl ignorau în totalitate. Pierzând credința, Leopardi își îndrepta atenția spre filosofia materialistă și senistică (Pascal, Voltaire, Rousseau). Așa încheia convertirea lui filozofică. În această perioadă (1819-1823) aparținând de asemenea, compoziției cu numele de "Idilli", Infinitul, Luna și alte Canti (publicate în Bologna în 1824) și convertirea lui "de la frumos la adevăr", cu intensificarea ulterioară a elaborărilor sale filozofice, inclusiv teoria plăcerii. În final, în 1822, părinții lui au fost de acord să facă o vizita la un văr din Roma, dar capitala l-a dezamăgit și chiar dezgustat. Viata și mediul literar al capitalei, i s-au părut mărunte și mediocre. Cu toate acestea scrierile sale au găsit mulți admiratori în cele mai bune cercuri literare din Roma; admiratori pe care îi găsea insuportabili și nici nu se ferea să-și ascundă comportamentul față de ei. Motivele centrale ale operei sunt constituite de meditația neliniștită a eului poetic, pierdut în infinitul misterios al universului, efemeritatea iubirii și imposibilitatea atingerii fericirii umane, conștiința durerii cosmice și a neantului, care anihilează iluziile și miturile individului, distrăgându-l de la viața ingenuă și naturală, instinctuală - considerată ca un blestem al naturii - și frânată, de asemenea, de legile unei societăți întemeiate pe egoism. Viziunea lirică este predominant idilică, cu unele accente polemice, survenite din acceptarea solitară a salvării și din înțelegerea inutilității revoltei. Această poezie este compusă din cincisprezece versuri endecasilabi, întrerupte de numeroase enjambements, care amplifică ideal semnificatul unei perioade, anulând pauza de ritm."Infinitul, se compune din patru lungi perioade din care prima și ultima, se termină la finalul unui vers. Folosirea de termeni vagi, ajută să dea o senzație de spațiu temporar indefinit, care este necesară, concentrându-se pe "Eu" și care solicită imaginația cititorului. Trebuie remarcată utilizarea demonstrativelor "acesta", "acela" menite să descrie distanța obiectului în plan subiectiv și nu în cel obiectiv. Infinitul în viziunea leopardină, nu este un infinit real, dar este rezultatul imaginației omului și prin urmare, e de tratat într-un sens metafizic.
Pentru alte râuri omonime, vedeți pagina de dezambiguizare Valea Rea. Râul Valea Rea nu are afluenți semnificativi și nici nu trece prin vreo localitate.
Este cel mai bine cunoscut pentru că a făcut parte din echipa ce a creat Chrono Trigger. El apare în joc în camera proiectanților.
Guvernul Chivu Stoica (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 4 octombrie 1955 - 19 martie 1957. Ministerul metalurgiei și construcțiilor de mașini Ministrul energiei electrice și industriei electrotehnice Ministrul industriei materialelor de construcții Ministrul gospodăriilor agricole de stat Ministrul transporturilor navale și aeriene Ministrul poștelor și telecomunicațiilor Ministrul sănătății și prevederilor sociale
Gaetano Biasini (1790-1847) a fost un profesor de spadă milanez care s-a stabilit în 1832 la Cluj. După căsătorie a primit și titlul de cetățean al orașului. În 1818 a deschis o școală de spadă privată în clădirea Redutei, iar în 1824 o școală publică de spadă. În 1837 a cumpărat clădirea care funcționase ca han și a transformat-o în hotelul Biasini, clădire care mai există și astăzi. La parter era o cafenea, și tot aici era stația pentru cursa dintre Budapesta și București. Distanța Budapesta - Cluj era parcursă în vreme bună în trei zile. Până la 1870 oficiul poștal local funcționase în spațiul închiriat de la hotel. A dezvoltat în Cluj și alte afaceri - prima casă de pompe funebre din Cluj, primul birou de plasare a forței de muncă, o companie de transport internațional rapid. Hotelul Biasini este cunoscut ca fiind locul în care Nicolae Bălcescu și Sándor Petőfi au încercat să unească cele 2 revoluții de la 1848.
Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (în ) este o companie națională de teatru în limba maghiară și operă, aflată în municipiul Cluj-Napoca. În anii construcției socialiste și ai desfășurării Revoluției Culturale, Teatrul Maghiar s-a bucurat permanent de sprijinul partidului și al guvernului orientându-se pe această cale posibilității dezvoltării artistice și în limba maghiară. Teatrul a reînscris în repertoriul său operele marilor clasici ai dramaturgiei universale precum și al altor autori maghiari și români. Din cele 8.528 de spectacole prezentate de Teatrul Maghiar în perioada 1945-1973,un număr de peste 1200 s-au desfășurat în mediul rural iar 900 în alte localități din țară și străinătate. Un avânt deosebit s-a înregistrat în perioada 1966-1970, pe baza și în lumina sarcinilor trasate de Congresul al IX-lea al PCR în domeniul culturii. Numărul total al spectacolelor ridicăndu-se la 1.414 iar al spectatorilor la 801.869. Prima companie de teatru maghiar a fost înființată la Cluj din 11 noiembrie 1792. Prima trupă de teatru permanent la Cluj s-a format în același an, în limba maghiară, fiind condusă de către Janos Kotsi Patko. În 1821 a fost ridicat primul teatru (cel de pe actuala stradă Mihail Kogălniceanu, pe locul unde acum se află Casa Universitarilor), care în 1906 s-a mutat în teatrul nou construit (actuala clădire a Teatrului Național). Pe locul actualului teatru maghiar a existat inițial un teatru de vară clădit în 1874 după planurile arhitectului Henrich Zimmermann. În 1909-1910 Jenő Janovics ridică pe actuala stradă Emil Isac un studio propriu, pentru cinematografie și teatru, pe care îl va denumi „Cercul Teatral”. După Primul Război Mondial teatrul maghiar s-a mutat în clădirea lui Janovics din strada Emil Isac, unde își va desfășura activitatea. În 1961 clădirea teatrului maghiar a fost reconstruită, fațada fiind atunci refăcută complet, iar actualmente aici funcționează patru trupe profesioniste (de cor, orchestră, balet, respectiv teatru). Imagine a clădirii vechi a teatrului
Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților este o parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române. Din 2020 funcția este vacantă temporar ca urmare a decesului arhiepiscopului Pimen Zainea. Este alcătuită din patru protopopiate: Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Rădăuți și Fălticeni, toate în județul Suceava. Acestea cuprind 12 mănăstiri și peste 380 de parohii, cu aproape 400 de biserici, în care slujesc aproximativ 400 de preoți. În anul 1781 împăratul Iosif al II-lea a obținut de la Patriarhia de Constantinopol permisiunea de a muta sediul episcopal de la Rădăuți la Cernăuți, ocazie cu care episcopia a fost scoasă de sub jurisdicția arhiepiscopului-mitropolit de Iași și a dobândit statutul de episcopie exemptă. La 23 ianuarie 1873 împăratul Franz Joseph I a ridicat Episcopia de Cernăuți la rangul de arhiepiscopie, iar episcopul de Cernăuți a devenit arhiepiscop-mitropolit. Primul mitropolit a fost Teofil Bendela. Arhiepiscopia, reînființată în 1990, după 40 de ani de la desființare, este succesoarea vechii episcopii a Rădăuților, înființată în secolul al XV-lea, ulterior transformată în Mitropolia Bucovinei (după încorporarea Bucovinei la Imperiul Austriac în 1774), mitropolie ce a activat până în 1948. De la mijlocul anului 2008, în cadrul Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților funcționează cinci protopopiate, după ce protopopiatul Suceava care avea 150 de parohii a fost împărțit în două părți egale ca număr de parohii, înființtându-se în acest fel și protopopiatul Suceava 2. În anul 1989 erau 260 de parohii cu 300 de preoți și opt mănăstiri în tot județul Suceava, cu alte cuvinte în toată Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților. La mijlocul anului 2008, numărul parohiilor crescuse la 400 iar cel al preoților și al așezămintelor monahale la 550 și, respectiv, la 38.
A fost poet, dramaturg și romancier, jurnalist cultural și politic, critic literar și a tradus din franceză și din germană. A fost membru al generației de răzvrătiți-anarhiști. S-a născut pe 31 decembrie 1877 în orașul Mělnik din Austro-Ungaria și a decedat pe 14 mai 1931 în apropiere de insula Lopud din Iugoslavia, când făcut insuficiență cardiac în timp ce înota în mare. A făcut parte dintr-o familie înstărită, tatăl lui având o funcție importantă în orașul Mělnik. Acolo a locuit cu familia până în 1888, apoi s-a mutat la Praga, prima oară în Mala Strana, iar din anul 1904 s-a stabilit la Vinohrady. Din anul 1896 până în anul 1897 a lucrat în domeniul literar și oratoric/retoric la asociația Slavia, între anii 1897-1899 la “Intimní”. Din anul 1902 a devenit membru al Cercului de scriitori cehi și un an mai târziu membru în departamentul literar al Uniunii Artistice. După absolirea liceului, în 1896 a început să studieze Dreptul, terminând facultatea patru ani mai târziu. Căderea guvernului lui Baden, tulburările naționale din decembrie și starea de asediu au influențat permanent orientarea ideologică a lui Dyk. Aceste evenimente au devenit, de asemenea, inspirație pentru opera beletristică a sa. După trecerea examenului judiciar din anul 1905, în cele din urmă, se decide la o carieră ca jurnalist și scriitor liber-profesionist. Din același an a început să lucreze cu teatrul nou creat-Vinohrady și între anii 1910-1914 a lucrat ca redactor al ziarului progresist al Partidului Independent. Din cercul de prieteni ai săi făceau parte H. Jelínek, R. Medek, F. Skácelik și K. Kamper. În anul 1911 a candidat fără success la Partidul Independent la alegerile pentru Consiliul Regal. La scurt timp după alegeri a devenit un susținător consecvent al rezolvării problemei cehe. După izbucnirea Primului Război Mondial, Viktor Dyk a devenit membru al conducerii superioare, și a acționat cu T. G. Masaryk forme de acțiune international în sprijinul cauzei cehe. Pentru desfășurarea acestei activități a trebuit să lucreze din străinătate, dar plecarea lui din țara a determinat sfârșirea activității care se micșorase din ce în ce mai mult. În urma suspendării activității la Partidul Independent din anul 1915, a început să traducă piese de teatru pentru Vinohrady. În Ziarul Poporului (Lidové Noviny) a tipărit proza alegorică “Tajemna dobrodružstvi Alexeje Iványče Kozulinova” (“Aventurile secrete ale Alexei Iványči Kozulinova”). După publicarea acestei lucrări a fost cercetat pentru intenția presei de a incita la ură si dispreț față de Guvern. A fost în cele din urmă arestat pe 20 noiembrie 1916 pentru trădare și încarcerat în închisoarea garnizoanei. Aici a tradus din poeți francezi și a scris poezie. În 1917, V. Dyk a fost eliberat din cauza lipsei de dovezi, urmând o anchetă ce a dus la libertatea lui. A devenit membru al Uniunii Scriitorilor și și-a reluat activitățile sale jurnalistice. Din 1917 a lucrat ca redactor la Ziarul Național, câteva texte au contribuit și la manifestele lui Bassov. În februarie 1918 a participat la crearea Partidului Național Democrat de dreapta. După 28 octombrie 1918 a devenit membru al Comitetului Serviciilor Armate. A lucrat ca oponent al președintelui Masaryk. Deși a murit în Iugoslavia, a fost transferat cu mare cinste la Praga și îngropat în cimitirul Olšanské. Profilul autorului Viktor Dyk a ajutat la momentul începuturilor literare. În proză sa apar în principal conflictele naționale importante din anii ’90.Simbolismul anilor ’90 din creația lui V. Dyk avea un stil complex și elegant, de la care acesta și-a dezvoltat treptat un stil distinctive, remarcându-se prin detalieri dure. A scris pe două planuri: dialectică ideală și realitate existențială sau socială. Natura autorului de a scrie lirică și arta poeziei lirice a lui a depășit proza și lucrările sale dramatice. Însă toate componentele muncii sale au creat o unitate solidă. Putem încadra operele sale după: Opere în care apar conflicte naționale din anii ’90:  Opere tragice sau balade în care moartea este cel mai mare adversar care împiedică îndeplinirea idealului vieții, cu care autorul se confruntă cu un mare eroism moral:  În unele opere se prezintă ca un scriitor ironic, satiric și pamfletist. Devine un critic al caracterului national:  Opere de război strânse într-o culegere de poezii. Autorul exprimă sentimentul de nationalism bazat pe conceptul de unitate a națiunii ca valori morale obligatorii:
Garda Financiară a fost o autoritate publică de control, subordonată Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF), a avut ca atribuții controlul în domeniul financiar, economic, vamal în vederea prevenirii și sancționării, conform legislației în vigoare, a actelor de evaziune, fraudă fiscală. Instituția a fost condusă de un funcționar public, având funcția de comisar general, acesta fiind numit de către ministrul finanțelor publice. Garda Financiară putea constata acte și fapte care au avut ca efect evaziunea și frauda fiscală, stabilind implicațiile fiscale ale acestora și dispunând, în condițiile Codului de Procedură Fiscală, luarea măsurilor asiguratorii - impunerea sechestrului - ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să-și ascundă ori să-și risipească averea. De asemenea, comisarii Gărzii Financiare pot efectua, în exercitarea controlului operativ și inopinat, monitorizări și verificări necesare prevenirii, descoperirii și combaterii faptelor de evaziune fiscală. Din ianuarie 2010, Garda Financiară a dobândit noi competențe, în principal de a încheia acte de control pentru stabilirea stării de fapt fiscale și constatarea împrejurărilor în săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal. Garda Financiară a raportat la sfârșitul anului 2009 o contribuție de peste 2.240 de milioane de lei (peste 530 de milioane de euro) către bugetul de stat, bani provenind din recuperarea arieratelor raportate de operatorii economici privind obligațiile neachitate la termenele legale.
Brânza de burduf, cunoscută și sub numele mai generic de brânză frământată, este una dintre specialitățile culinare românești preparate tradițional la stâna de munte. Este o brânză de oaie sărată, fermentată, destul de compactă dar păstoasă, învelită într-o pojghiță naturală animală. De obicei, după două-trei mulsuri, din cantitatea de lapte obținută, se trece la prepararea cașului. Burduful este făcut din piele sau stomac de oaie, capră sau bivol. Pielea de oaie este preparată în principal prin smulgerea lânii și opărire. Un burduf de mai mari dimensiuni se poate obține din două sau mai multe piei de oaie, cusute pe margine cu șuvițe de piele, rezultând un "sac" în care pot să intre 15 - 20 kg de brânză. Pe măsura producerii burdufurilor, acestea se depozitează pe pământ în aceeași cameră cu cutiile (cotețe) de dospire a cașului până la coborârea oilor de la munte, toamna târziu. În loc de burduf se mai folosește scoarță de brad, tăiată și cusută în formă de recipiente cilindrice. Brânza astfel prezentată este cunoscută sub numele de brânză de coșuleț și are o puternică aromă de rășină care amintește de cea a brânzei de tip Vacherin Mont-d'Or din zona masivului Jura.
Slănina este unul dintre preparatele culinare tradiționale, obținute în bucătăria românească prin prepararea grăsimii de porc așezată pe burta și pe spatele acestuia. Bucățile de grăsime sunt tăiate fâșii, așezate în saramură (saramura rezultă prin frecarea și îngroparea grăsimii cu sare din belșug iar în unele zone se adaugă bucăți de usturoi, piper măcinat) și lăsate la macerat 2-3 săptămâni. După aceea se scoate slănina și se rade sarea excesivă și după preferință se poate freca cu boia de ardei dulce sau iute sau se pune în afumători special construite pentru 2-3 zile. Să nu fie grasă se lasă cel puțin o lună. După aceea, slănina este așezată în cămări special aerisite de curenți de aer și folosită fie ca atare, fie ca adaos la preparate culinare. Slănina este un preparat culinar tradițional în toată Europa de Est, în bună parte din Europa Centrală și în nordul Balcanilor. În mod tradițional, în Rusia, în Ucraina și în Polonia, slănina constă în special din grăsime de pe spatele porcului (grăsimea de pe burta porcului fiind rar utilizată pentru producerea slăninii), cu sau fără șoric. În toată regiunea în care este produsă, slănina este sărată (acest procedeu de conservare dându-i și numele în limbile din această parte a Europei slănină / slonina / slana / szalonna provin din limbile slave, solonýna în ucraineană și solonina în rusă fiind termeni generici pentru conservarea cărnurilor prin sărare). În unele zone, slănina este aromatizată în diverse feluri (usturoiată, papricată, piperată etc.), dar procedeul de aromatizare cel mai des folosit este afumarea. În limbile est-europene vorbite în zonele în care slănina este tradițională, denumirea produsului derivă din slava veche: , , , , , , , română slănină, slană sau clisă (în Ardeal) , slovenă, sârbocroată, cehă și slovacă: slanina, lituaniană: lašiniai. Slănina este numită soolapekk în estonă, ceea ce înseamnă „grăsime sărată”. Conform recomandărilor Organizației Mondiale a Sănătății, grăsimea de origine animală nu este recomandată pentru utilizare curentă, deoarece acizii grași din compoziția sa stimulează generarea excesivă de colesterol în organismul uman, ceea ce poate duce la boli cardiovasculare și moarte prematură.
Laptele de pasăre este un preparat culinar din categoria deserturilor. El constă într-o cremă fină de vanilie obținută prin fierberea gălbenușului de ou cu adaos de zahăr, lapte și vanilie. La finalul fierberii se adaugă cu lingura mici grămăjoare de albuș de ou, bătut spumă cu zahăr și aromat cu vanilie. Rezultatul final este o cremă fină de vanilie deasupra căreia plutesc grămăjoare albe de spumă de albuș fierte. Datorită aspectului său se mai poate numi și bulgări de zăpadă.
În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea mișcărilor muncitorești în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă. Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore. Data de 1 mai apare pentru prima dată în legătură cu întrunirea din anul 1886 a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor, a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia. La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Dar ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Haymarket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000.În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți. În seara aceleiași zile a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket. Din mulțime, o bombă a fost aruncată spre coloana de polițiști. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, dintre care pe câțiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști, care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor militante violente, au fost judecați. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre acuzați au fost condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani de închisoare. Șapte ani mai târziu, o nouă investigație i-a găsit nevinovați pe cei 8. În anul 1888, la întrunirea Federației Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore. Dar, în anul 1889, social-democrații afiliați la așa-numita Internațională a ll-a au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internațională a muncitorilor. La 1 mai 1890 au avut loc demonstrații în SUA, în majoritatea țărilor europene, în Chile, Peru și Cuba. După aceasta, 1 mai a devenit un eveniment anual. Până în 1904, Internaționala a ll-a a chemat toți sindicaliștii și socialiștii să demonstreze energic pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore, cererile de clasă ale proletariatului și pace universală”.La scurt timp, Federația Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Labor Day („Ziua Muncii”) anual, în prima zi de luni a lui septembrie. Pe 28 iunie 1894, Congresul SUA a adoptat un act confirmând această dată ca sărbătoare legală. Această decizie a fost luată pentru a repara ofensa adusă greviștilor de la Sindicatul American al Căilor Ferate și al căror protest fusese înăbușit prin trimiterea de trupe. Ziua Muncii în SUA este asimilată grătarelor, autostrăzilor aglomerate și ca ultimul week-end lung al verii. În țările comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să ducă tradiția unei mișcării muncitorești internaționale, apărută sub egida celei de-a doua Internaționale. De asemenea, și naziștii au avut tentative de uzurpare a acestor tradiții. Ziua de 1 mai, fusese transformată într-o sărbătoare a comunității naționale germane, promițându-se construirea unui socialism național, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc. Un discurs rostit de Hitler la 1 mai 1933 este edificator în acest sens: Certurile și neînțelegerile simbolizate de lupta de clasă se transformă acum într-un simbol al unității și înălțării națiunii. Ziua de 1 mai a fost transformată de către naziști într-o sărbătoare propagandistică. Se susținea că ziua de 1 mai trebuie să devină o sărbătoare a întregii națiuni și nu poate fi transformată într-un simbol al luptei proletare și a decadenței. Serbările câmpenești, chioșcurile cu bere și spectacolele nu lipseau, dar sindicatele fuseseră interzise. Organizațiile muncitorești au fost înlocuite cu directive de la partidul unic. Peste timp, grupări radicale folosesc retorica nazistă, participând la proteste violente având ca pretext ziua de 1 mai (de exemplu, în Germania). În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulți ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivități decât la inițiativa unor reprezentanți ai unor partide precum PSM și PRM. În Germania, 1 mai este zi liberă. Se poartă la butonieră o panglică roșie, în amintirea lui 1 mai 1890, când, în pofida interdicției manifestațiilor de către Sozialistengesetz, militanții Internaționalei au convenit să se întâlnească în parcuri purtând o astfel de panglică. Intrată în uitare în Germania de Vest, ea a fost mare sărbătoare în Republica Democrată Germană. În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în 1890. În perioada regimului comunist, de 1 mai autoritățile organizau manifestații uriașe pe marile bulevarde. Coloane de oameni, în ținute festive, scandau lozinci și purtau pancarte uriașe. După 1990, importanța propagandistică a zilei a fost minimalizată, dar oamenii se bucură de acest eveniment, sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte. În 2003, pentru prima oară în istoria postdecembristă, o confederație sindicală (Blocul Național Sindical) a încercat organizarea unei adunări populare, cu mici, bere și muzică, pentru a serba acestă zi. Criticile nu au lipsit, la fel nici acuzațiile de simpatie pro-comunistă, amintirea propagandei PCR fiind încă vie în conștiința populației.
Ciorba (din çorba) reprezintă în bucătăria tradițională românească unul dintre felurile principale de mâncare care se servesc la dejun (rareori la cină) la începutul mesei, după gustare. Ciorba este un preparat lichid din legume, verdețuri respectiv legume și carne sau pește, obținut prin fierberea bucăților de carne, tăiate la dimensiuni mici, cu diferite legume, dregerea cu diverse ingrediente: ou, smântână, iaurt, rântașuri obținute prin rumenirea făinii din diverse cereale și după preferință acrirea cu oțet alimentar, borș, suc de lămâie sau sare de lămâie, suc de roșii, corcodușe, zarzăre ori zeamă de varză. Pentru ciorbele de post se fierb legumele fără carne și se acresc. Ca verdeață, la ciorbe se folosește pătrunjelul cu excepția ciorbelor ardelenești la care specific zonei este tarhonul, iar la ciorba de burtă nu se adaugă verdeață. Ciorba de burtă se acrește cu oțet alimentar. Ciorba de potroace se acrește cu moare de varză. Ciorba à la grecque se acrește cu lămâie. În turcește bine-cunoscuta fiertură poartă numele de çorba, cuvânt provenit din arabul šorba (šarâb). Ciorba a ajuns pe masa românilor dintr-un capriciu istoric, fiind fiartă, mai întâi, în ceaunele și cazanele trupelor de spahii ale Imperiului Otoman. În Moldova, ciorba se acrește de obicei cu borș obținut din fermentarea tărâțelor și se numește la fel, borș. Cele mai cunoscute ciorbe sunt: Ciorbă de pește cu zeamă de varză Împrumuturi lingvistice din turcă
Maria Bieșu () a fost o cântăreață de operă, soprană și lied din Republica Moldova. Maria Bieșu s-a născut la 3 august 1935 în comuna Volintiri, Județul Cetatea-Albă, Regatul României, într-o familie de oameni simpli, privați de pretenții în ale artei muzicale. Părinții ei au fost Luca și Tatiana Bieșu. Maria Bieșu debutează ca solistă în cadrul formației de muzică populară „Fluieraș" cu piesa Struguraș de pe colină la un concurs raional, alături de celebrii Tamara Ciobanu și Serghei Lunchevici. A fost nevoită să treacă prin emoțiile provocate de nedumeririle părinților („artistă... ce fel de specialitate este asta?”). Apoi, la festivalul republican, ministrul culturii a urcat special pe scenă pentru a o îndemna să vină la conservator. În 1955, în fața comisiei de examinare a Conservatorului din Chișinău, Maria Bieșu a interpretat o romanță de Liszt și aria din Dama de Pică cu atâta simțire, încât în final s-a lăsat o tăcere suspectă, după care examinatorii au exclamat în cor: „Bravo, Marie!”, priminind nota cea mai înaltă. A dus o viață grea, având și probleme de sănătate, deoarece unica sursă de existență era o bursă modestă. A avut dificultăți în timpul studiilor, deoarece a fost admisă la Conservator fără a avea o pregătire specială prealabilă. La acel început promițător, Maria Bieșu a fost călăuzită de profesoarele de canto: Paulina Botezat și talentata cântăreață Suzana Zarifian. În 1965, tânăra solistă, împreună cu un grup de soliști de operă, face un stagiu la teatrul La Scala din Milano, Italia. Aici, sub îndrumarea maestrului Enrico Piazza, asistentul de altădată a marelui Toscanini, pregătește rolurile principale de soprană în limba italiană din operele Tosca, Madame Butterfly, Aida și Trubadurul. Însuși Antonio Guiringuelli, directorul general al teatrului La Scala, a declarat că această tânără n-are nevoie de nici un fel de lecții - ea are un dar înnăscut. În 1967 obține titlul de „Cea mai bună Cio-Cio-san” la Concursul Internațional Miura Tomaki (Ediția I Tokio, Japonia). Din acest moment, Maria Bieșu a început să fie invitată în juriu, în concerte sau să țină prelegeri la diverse instituții muzicale din Europa, America și Asia. La Tokio, în cadrul concursului din 1973, fiind de acum membră a juriului, Maria Bieșu face cunoștință cu idolul său - Maria Callas.„O voce cu timbrul cel mai frumos din toate vocile care au participat la concurs!” - acesta a fost calificativul formulat de juriul prestigiosului Concurs Internațional P. I. Ceaicovski din Moscova, ediția a III-a. Au fost discuții contradictorii, în urma cărora Mariei Bieșu i s-a conferit doar medalia de bronz. În cadrul acestui concurs a făcut cunoștință cu Irina Arhipova, cea care s-a angajat cu dezinvoltură să-i ajute talentatei moldovence în urcușul pe marile scene ale lumii. În 1964 interprinde un faimos turneu prin mai multe orașe ale Uniunii Sovietice, după ce în 1963 își prezentase cu brio rolul din Madame Butterfly în orașul bulgar Ruse. Într-un șir de spectacole, partener în spectacolul Tosca i-a fost reputatul Muslim Magomaev, care evolua în rolul lui Scapia. Magomaev declară că nu mai cunoscuse o mai bună interpretă a rolului titularar. Când era invitat să evolueze în rolul Scarpia, marele bariton întotdeauna punea condiția ca în rolul Toscăi să fie invitată Maria Bieșu. Vorbind despre soprana moldoveancă, Muslim face trimiteri la vocile Mariei Callas și Renata Tebaldi, afirmând că glasul Mariei este cu adevărat italian. În 1965 Maria Bieșu este invitată de Teatrul Mare din Moscova să interpreteze rolul Tatianei din opera Evgheni Oneghin de A.Pușkin. Soprana a impresionat cu calitățile sale vocale lumea muzicală moscovită, iar dirijorul B. Haikin, pe lângă felicitările călduroase în urma acelui spectacol, îi propuse o permanentă colaborare. Împreună cu Haikin, Maria Bieșu s-a produs în numeroase reprezentații ale primului teatru din fosta U.R.S.S., a imprimat un șir de creații la radio și pe discuri. După ce Maria Bieșu a evoluat pe scena teatrului Metropolitan Opera din New York. cu partiția Neddei în opera Paiațe de Leoncavallo, conducerea acestui teatru a expediat Ministerului de Cultură al U.R.S.S. o ofertă oficială solicitând încheierea unui contract pentru o întreagă stagiune teatrală. Urma să interpreteze zece din cele mai frumoase roluri pe scena Metropolitanului. Diriguitorii și potentații timpului i-au amintit: „Nu uita că ești deputat, că ai obligațiuni morale față de alegători”. Cu gândul la mama și surorile sale, Maria Bieșu n-a mai plecat la Metropolitat Opera, ci a rămas acasă. Timp de câțiva ani primadona și-a transferat salariul în Fondul Păcii. Maria Bieșu a decedat pe data de 16 mai 2012, pe patul spitalului Cancelariei de Stat, răpusă de leucemie. Viața Mariei Bieșu a cunoscut o perioadă complicată la începutul anilor '90 ai secolului trecut. Primadona n-a putut să-și păstreze intact repertoriul, a pierdut publicul spectator numeros, pe unii din prietenii și colegii de teatru, despărțiți de noile hotare și orânduieli. Maria Bieșu a fost constrânsă de circumstanțe să se reorienteze. Astfel a pornit să propage ideea unui Festival al muzicii de operă. Visa ca Chișinăul să devină un centru al muzicii de operă, să se adune în capitala Moldovei cântăreți de operă din toată lumea. Astfel, în septembrie 1990, la Chișinău a fost inaugurat Primul Festival Internațional al starurilor de operă și balet, intitulat Invită Maria Bieșu. De atunci, pe meleagurile Moldovei, toamna, poposește fluturele gingaș (logotip al Festivalului Invită Maria Bieșu), împreună cu talente recunoscute în toată lumea ale muzicii de operă și balet. Odată cu anii, se afirmă și se extind coordonatele festivalului, - diversitatea de genuri, programe. După decesul Mariei Bieșu denumirea Festivalului s-a schimbat pe Festivalul Internațional Maria Bieșu. Astăzi Festivalul Internațional Maria Bieșu a devenit unul din principalele simboluri ale culturii din Republica Moldova, iar Chișinăul - una dintre capitalele muzicii de operă din Europa. Elena Vdovina, muzicolog din Republica Moldova, afirmă că "vocea Mariei Bieșu impresionează până în adâncul sufletului prin tembrul ei irepetabil, pătruns de frumusețe, căldură și prospețime. Ea te cucerește prin neobișnuita eleganță a vocalismelor, prin tehnica filigranată a romanțelor - prin stacatto ireproșabil de compact și diafan și prin surprinzător de curatul legatto al vertiginoaselor fiorituri. Cântăreței îi reușește cu brio sclipitoarea coloratură în aria Leonorei (Trubadurul), accentele dramatice pline de pasiune ale eroinelor sale: Aida, Liza, Santuzza, cantilenele lirice ale Tatianei, Iolantei, Mimi."Despre viitorul muzical al sopranei, Claudia Partole afirmă că "Maria Bieșu a putut să-și conserveze vocea, s-o păstreze așa cum i-a fost destinată, menținând-o în aceeași condiție formidabilă."Maria Bieșu afirmă: „Dacă am luat „do" în registrul de sus cu "piano", înseamnă că o să mai cânt... Când se vor termina acutele, atunci le vine sfârșitul și rolurilor mele..." O viață în scenă (Telefilm - Chișinău, 2005).
Ziua Mondială a Proprietății Intelectuale este celebrată din anul 2001. Acest eveniment a fost instituit de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale. Ziua de 26 aprilie a fost aleasă în legătură cu un alt eveniment din acest aspect social: în anul 1970, la această dată, intra în vigoare Convenția internațională asupra Proprietății Intelectuale. În fiecare an, acest eveniment este însoțit și de un mesaj.
WrestleMania 23 a fost cea de-a douăzeci și treia ediție a pay-per-view-ului WrestleMania organizat de World Wrestling Entertainment. A avut loc pe data de 1 aprilie 2007 în arena Ford Field din Detroit, Michigan. Evenimentul a fost primul găzduit de Ford Field și al doilea din zona orașului Detroit (cealaltă ediție a avut loc în 1987, când în arena Pontiac Silverdome au participat la WrestleMania III peste 90,000 de spectatori, fiind cel mai mare număr de persoane care a participat vreodată la un eveniment sportiv - dintr-o incintă acoperită-desfășurat în America de Nord până în zilele noastre). Biletele au fost puse în vânzare pe data de 11 noiembrie 2006. S-a înregistrat un record de audiență pentru arena Ford Field , la spectacol participând 80,103 de fani veniți din peste 24 de țări , din cele 50 de state ale Americii și din 9 provincii din Canada. Aportul adus economiei locale a fost estimat la peste 25 de milioane de dolari americani, iar încasările generate de bilete s-au ridicat la suma record de 5,38 milioane de dolari. În aceste condiții, WrestleMania 23 a devenit cel mai profitabil eveniment pay-per-view din istoria companiei WWE și cel mai profitabil eveniment din istoria wrestlingului profesionist din America de Nord. Show-ul a fost de asemenea unul dintre cele mai cumpărate prin sistemul pay-per-view, atingând cifre de aproximativ 1,2 milioane de cumpărări. WrestleMania 23 a fost difuzată în peste 90 de țări, fiind prima ediție WrestleMania transmisă în România (spectacolul a fost prezentat publicului român de postul Sport. ro și comentat de Gabriel Guguianu și Mihai Brașoveanu). Cena a intrat în incinta arenei la bordul unui Ford Mustang. La începutul spectacolului, imnul "America the Beautiful"'' a fost interpretat de Aretha Franklin, care a făcut același lucru în urmă cu douăzeci de ani, la WrestleMania III. Acesta a fost al patrulea an consecutiv în care câștigătorul meciului Royal Rumble l-a provocat pe campionul mondial Heavyweight și a câștigat titlul. WrestleMania 23 a fost cea de-a cincea ediție WrestleMania în care nu a existat un meci contând pentru titlul intercontinental. Dacă Triple H nu ar fi fost accidentat și ar fi participat la eveniment, ar fi egalat recordul de 12 participări consecutive la WrestleMania stabilit de Bret Hart. John Cena este al doilea wrestler din istorie care își apără cu succes titlul WWE în două ediții consecutive ale WrestleMania. Primul wrestler care a reușit acest lucru este Hulk Hogan, care a reușit în postura de campion să iasă câștigător atât la WrestleMania 2, cât și la WrestleMania III. A fost de asemenea al doilea an consecutiv în care Cena participă la main-eventul WrestleMania și câștigă meciul prin submission (aplicând adversarului un STFU). Concepția scenei a început în octombrie 2006, design-ul acesteia fiind finalizat în februarie 2007. La realizarea ei au participat 300 de muncitori, pentru construcția ei fiind necesară o săptămână.
S-a născut la țară, în comuna Călărași, județul Dolj, într-o familie cu nouă copii, Gil fiind cel mai mic. La 14 ani și-a luat fratele cel mare și a plecat la Craiova, la școala de meserii, unde a devenit strungar. A colindat toată țara cu Cenaclul Flacăra și cu „Serbările Scânteii Tineretului“. Un coleg de muncă era un mare iubitor de muzica neagră și i-a insuflat viitorului solist pasiunea pentru Ray Charles, care a devenit în scurt timp idolul său. Gil a început să cânte piese rock și soul de la 17 ani: cânta pentru studenți, pe gratis, la Clubul Uzinei „7 noiembrie“ și îi detrona pe cei care cântau jazz, swing, foxtrot. El a ajuns avocat în orașul Bacău pentru un scurt timp. În 1996 a avut ocazia de a-l întâlni pe idolul său, Ray Charles, la Cerbul de Aur.„Cea mai frumoasă zi din viața mea”, după cum avea să mărturisească Gil. În ultimii ani de viață a colaborat cu trupa Nightlosers, cântând în deschiderea acesteia, în clubul Fire din București. A avut o scurtă apariție în clipul trupei, Dragostea-i ca și o râie. Se stinge din viață la vârsta de 61 de ani, după o grea suferință. Încă din toamna anului 2006, cunoscutul cântareț suferea de gută cronică, de ciroză, dar și de pneumonie. A debutat în 1963, la Casa de cultură a Sindicatelor din Craiova. Activează în diferite trupe: 13 Carate, iar din 1967 cu formația Dacii. În anii 1970, Gil, la îndemnul unor prieteni de la Conservator, a lăsat Craiova pentru Capitală. A locuit în gazdă, banii nu-i ajungeau niciodată, Gil Dobrică a avut foarte puține apariții televizate. Primul pas important pentru Dobrică în Bucuresti a fost când s-a angajat la barul Atlantic, la Athéné Palace, la Continental. Fiecare bar avea balet, orchestră, se cânta în engleză, pe viu, fără instrumente electronice. Tot in 1970 colaborează cu grupul Sfinx, iar doi ani mai târziu cu Roșu și Negru. Apare în spectacole de muzică și poezie, la Teatrul Municipal „Lucia Sturza-Bulandra” (alături de Florian Pittiș, Ion Caramitru ș.a.).În 1979 i se oferă o apariție cinematografică în filmul „Nea Mărin miliardar”, în regia lui Sergiu Nicolaescu, și debutează discografic cu "Hai acasă" pe disc EP de 45 de turații. Piesa este un cover dupa John Denver - "Take Me Home, Country Roads" (1971). Adaptări după Ray Charles, Percy Sledge, The Box Tops (The Letter - Scrisoarea) sau celebrele sale cover-uri : „Rugă pentru parinți” și „Ordinea de zi”, sunt mari succese în perioada respectivă. În anii 1980, casa de discuri Electrecord îi editeaza solistului un single și trei LP-uri, o parte dintre acestea fiind recent reeditate pe CD. Gil Dobrica a murit cu zambetul pe buze, 18 aprilie 2007, Evenimentul zileiApariție la televiziune in ultimii ani ai vieții, interpretand "Hai acasa":
Edificiul a fost proiectat de arhitectul autodidact János Kövesi, care a proiectat și clădirea Judecătoriei din Turda și vechiul pod de lemn peste Arieș (demolat). Fabrica este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii din România în anul 2015 (). Clădirea se remarcă prin calitatea sa arhitecturală deosebită, compusă într-un ansamblu complex, cu diverse pinioane și cu un mic turn, cu coșul de fum amplasat pe fațada principală (o prezență marcantă în compoziție), ce pune în evidență caracterul industrial al clădirii. Dezafectată și golită în anii '90 a secolului al XX-lea, starea de conservare a clădirii în momentul de față (2012) este destul de bună. Tâmplăriile originale din lemn și metal s-au păstrat mulțumitor, iar prin intervenții de reparație a învelitorii și de refacere a tencuielii ar fi posibilă readucerea clădirii într-o stare și mai bună. Proprietarul ei, evreul bogat Lazar Simon Mendel, era cunoscut în zonă pentru domeniile și averea sa (el a posedat și „Vila Mendel” în stil Secession de pe strada Dr. Ioan Rațiu nr.25). Fabrica a fost extinsă și renovată în anul 1880. Clădirea principală a fost terminată abia în anul 1911. Fabrica a purtat la început denumirea „Fabrica de Bere Mendel” și era renumită pentru berea de bună calitate (era considerată chiar cea mai bună bere din Ardeal). În anii 20 ai secolului al XX-lea denumirea ei a fost schimbată în „Fabrica de Bere Turdeana”. În 1927 avea 90 de angajați și producea 50.000 de hectolitri de bere anual. La începutul anilor 40 Fabrica de Bere a fost cumpărată de turdeanul Herman Ausländer. Fabrica a fost închisă în timpul celui de al doilea război mondial, când clădirea a fost dezafectată. După război și-a reluat activitatea, iar in 1947 a fost naționalizată. Mai târziu, fabrica a fost cumpărată (cu marcă cu tot) de „Fabrica de Bere Ursus” din Cluj-Napoca. După cumpărarea ei de către „Fabrica de Bere Ursus”, treptat-treptat, producția s-a redus, iar după privatizarea „Fabricii Ursus”, patronii străini au decis închiderea definitivă a Fabricii de Bere din Turda. De remarcat că - arhitectural - clădirea a rămas neschimbată de peste 100 de ani. În anul 2006 fabrica a fost achiziționată de către familia Rațiu, fiind dorită introducerea ei în circuitul comercial, ca magazin universal de tip "Mall", proiect care nu a putut fi realizat.
În aceasta casă s-a discutat problema înființării Astrei și tot aici, în 1880, s-au stabilit principiile fundamentale ale organizării Partidului Național Român. Familia memorandistului Ioan Rațiu a locuit în această casă până în anul 1892, an în care, în urma unor acțiuni violente ale unor naționaliști maghiari care au agresat casa, a fost nevoită să se refugieze la Sibiu. În această casă a funcționat în anul 1874 prima Școală confesională românească din Turda Veche. După încetarea activității școlii din Turda Nouă și până la edificarea noii școli (din contribuția inițială a prepozitului capitular Vasile Rațiu), în toamna anului 1874, Dr. Ioan Rațiu a asigurat funcționarea școlii în locuința proprie. Astazi în această clădire funcționează o grădiniță de copii.
În 1259, Mihail al VIII-lea Paleologul a devenit regent al Imperiului de la Niceea în timpul minoratului lui Ioan al IV-lea Laskaris. În 1261, el a reușit să recucerească Constantinopolul și a încercat să cucerească fără succes statele latine din Grecia. După moarte lui Andronic al III-lea Paleologul, a început lupta pentru tron, care s-a terminat în 1390. În 1371 imperiul a devenit pentru doua oară în istoria sa, tributar Imperiului Otoman. Manuel al II-lea Paleologul și fiul său Ioan al VIII-lea Paleologul au căutat fără succes ajutor în vest împotriva turcilor otomani. În 1453, Constantinopolul, al cărui împărat era Constantin al XI-lea Paleologul, a fost cucerit de Imperiul Otoman, devenind capitala acestuia.
Casa memorială Sándor Petőfi de la Turda (casa parohială a Bisericii Reformate-Calvine din Turda-Veche, str. Dr. Ioan Rațiu nr. 44, din anul 1750 până azi) este o casă construită în secolul al XVIII-lea, în care a poposit pentru câteva zile poetul maghiar Sándor Petőfi în luna iulie 1849, în drum spre câmpul de luptă de la Albești (lângă Sighișoara), unde și-a gasit moartea pe data de 31 iulie 1849. În curtea casei se păstrează mai multe piese romane aduse din castrul Potaissa, precum și vechea poartă de lemn prin care a trecut Petöfi Sándor la scurta sa vizită aici.
În 77 versiunea originală a Golf-ului era în producție de 3 ani, dar prin adăugarea unui motor cu injecție de 1.6 litri, îmbunătățirea direcției și inițierea unei campanii de marketing inteligente Volkswagen reușește prin Golf GTI să găsească o piață imensă pentru mașini mici, practice, dar care nu fac compromisuri în ceea ce privesc performanțele. Golful-ul GTI s-a bucurat de o perioadă de imens success, dar încă din prima perioadă a anilor 80 producătorii de mașini din întreaga lume se grăbeau să lanseze pe piață propriile lor alternative. De un mare success în această perioadă timpurie s-au mai bucurat și Ford Escort XR3i și Opel Kadett/Vauxhall Astra GTE. Până la sfârșitul anilor 80 compactele sportive și-au găsit locul în peisajul automobilistic European, și începeau să cucerească și alte piețe. Scurta perioadă de glorie a Grupei B de raliuri a împins acest segment automobilistic la limită, din această perioadă datând câteva automobile ultra-performante, create să se încadreze în regulile acestor raliuri. Aceste vehicule au reprezentat o ramură extremă a compactelor sportive, s-a întins pe o perioadă scurtă și a cuprins mașini ca Peugeot 205 T-16 și MG Metro 6R4. Până în 1980 VW Golf a dominat piața compactelor sportive. Competiția era limitată și doar câteva mașini, care nu făceau neapărat parte din această clasă, ca Vauxhall Chevette HS, puteau să emită pretenții. Chiar dacă Golf-ul era una dintre puținele mașini cu motoare mai mari de 1.4l și cu mai mult de 75Kw (100cp), alte compacte erau și ele pe cale să ajungă sportive. Deasemenea alte mașini ca Hillman Imp și Simca Rallye, deși aveau caroserii sedan, erau destul de mici încât să poată fi considerate strămoși direcți ai compactelor sportive. Prima generație a inclus următoarele modele: Printre compactele sportive recente se numără și următoarele modele:
Irina s-a născut în familia de nobili Sarantapechos din Atena. Irina era originară din Atena și a fost adusă la Constantinopol de către Constantin V, care a căsătorit-o cu Leon IV Kazarul. În 771 a dat naștere lui Constantin VI, iar când Leon IV a murit (780), Irina a devenit regentă și a fost nevoită să lupte împotriva fratelui lui Leon, Nicefor, pretendent la tron. Irina a încercat să întărească relațiile cu francii și Papalitatea, căsătorindu-și fiul cu Rotrude, fiica lui Carol cel Mare. Când francii au ocupat Istria și Benevet-ul, în 788, Irina nu a reacționat negativ. Cel mai important lucru pe care l-a făcut Irina Ateniana a fost restabilirea cultului icoanelor. În 782, Irina i-a alungat pe slavi din Grecia și Macedonia, iar în 782 și 798 ea a trebuit să accepte termenii dați de califii Abbasizi. În 790, trupele armene s-au revoltat împotriva Irinei, pentru că se declarase împărăteasă, însă titlul i-a fost confirmat în 792. În 797, partizanii Irinei l-au detronat pe Constantin, declarând-o pe Irina unica împărăteasă. Papa Leon III, neconfirmând-o pe Irina ca împărăteasă, l-a încoronat pe regele franc, Carol cel Mare (Charlemagne), împărat roman. În 802, logotetul (ministrul) finanțelor, Nicefor, s-a revoltat împotriva Irinei și a exilat-o pe Lesbos, unde aceasta a murit în 803. Irina s-a născut într-o familie de nobili din Atena, familia Sarantapechos. Deși ea a fost un orfan, unchiul ei, Constantin Sarantapechos, era patrician și, posibil, și strateg din Hellas. Ea a fost adusă la Constantinopol de împăratul Constantin al V-lea la 1 noiembrie 769 și s-a căsătorit cu fiul său Leon al IV-lea la 17 decembrie. Deși ea pare să fi venit dintr-o familie nobilă, nu există nici un motiv clar pentru care ea ar fi fost aleasă ca mireasă a lui Leon. Din această cauză, unii cercetători au sugerat că ea a fost aleasă în urma unui spectacol de mirese, în care femeile necăsătorite au defilat în fața mirelui, până când una a fost aleasă. La 14 ianuarie 771, Irina a dat naștere unui fiu, viitorul împărat Constantin al VI-lea. Când Constantin al V-lea a murit în septembrie 775, Leon a fost înscăunat pe tron la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Leon, deși iconoclast (care nu venera icoanele), a urmat o politică de moderație către iconodulii (cei care au venerat icoanele), dar politicile sale au devenit mult mai dure în august 780, când mai mulți curteni au fost pedepsiți pentru venerarea de icoane. Potrivit tradiției, el a descoperit icoane ascunse printre posesiunile Irinei și a refuzat să împartă patul conjugal cu ea ulterior. Cu toate acestea, atunci când Leon a murit pe 8 septembrie 780, Irina a devenit regentă pentru copilul lor de nouă ani, Constantin. Irina s-a confruntat imediat cu o conspirație care urmărea punerea pe tron a lui Cezar Nichifor, care era fratele vitreg a lui Leon al IV-lea. Pentru a depăși această provocare, ea i-a numit pe Nichifor și pe co-conspiratori preoți, un statut care i-a descalificat de la guvernare, și le-a ordonat să oficieze Sfânta Liturghie in ziua de Crăciun. Încă din 781, Irina a început să caute o relație mai strânsă cu dinastia Carolingiană și cu papalitatea. Ea a negociat o căsătorie între fiul ei și Rotrude, fiica lui Carol cel Mare cu a treia lui soție, Hildegard. Irina a mers până într-acolo încât a trimis un oficial care să o învețe pe prințesa din Regatului Franc limba greacă. Cu toate acestea, Irina a rupt logodna fiului ei in 787, împotriva dorințelor lui. Irina a trebuit să înăbușe o rebeliune condusă de Elpidius, strategul din Sicilia, a cărui familie a fost torturată și închisă, în timp ce o flotă trimisă a reușit să-i înfrângă pe sicilieni. Elpidius a fugit în Africa, unde a mers la arabi. După succesul generalului Michael Lachanodrakon al împăratului Constantin al V-lea, general care a dejucat un atac arab la frontierele de est, strategul themei Boukellarion, Tatzates, a fugit la arabi, dar din cauza eșecului negocierilor Irina a trebuit să accepte să plătească un imens tribut anual de 70 sau 90 de mii de dinari la arabi pentru un armistițiu de trei ani, să le dea 10.000 de articole de îmbrăcăminte de mătase și să le ofere călăuze, provizii și accesul la târguri în timpul retragerii. Cea mai notabilă acțiune a ei a fost restaurarea venerației ortodoxe asupra icoanelor (imagini cu Iisus Hristos sau cu sfinți). După ce l-a ales pe Tarasios, un susținător al ei, ca patriarh în 784, ea a convocat doua concilii bisericești. Primul, din 789, din Constantinopol, a fost întrerupt de opoziția militarilor. Al doilea conciliu, ținut la Niceea în 787, a reinstituit venerația icoanelor și a reunit Biserica Orientală cu cea Occidentală. Chiar dacă unirea bisericilor a îmbunătățit relația cu Papalitatea, ea nu a prevenit izbucnirea războiului cu francii, care în 788 au cucerit Istria și Benevento. În ciuda acestor conflicte, eforturile militare ale Irinei au avut și un oarecare succes: în 782, sfetnicul ei, Staurakios, i-a înfrânt pe slavii din Grecia și a pus bazele întinderii imperiului bizantin și a reelenizării Peninsulei Balcanice. Irina era atacată în mod constant de către Abbasizi, iar în 782 și în 798 a trebuit să accepte termenii califilor Al-Mahdi, respectiv Harun-al-Rashid. Pe măsură ce Constantin se maturiza, el a început să refuze din ce în ce mai mult autoritatea Irinei. El a avut o încercare de a se elibera, dar împărăteasa i-a oprit-o și a cerut ca „jurământul fidelității” sa fie dat doar în numele ei. Tensiunile cauzate de acest conflict au escaladat în 790 și militarii, în frunte cu cei din thema Armeniakon, l-au proclamat pe Constantin al VI-lea unic conducător. Constantin și Irina au păstrat relații cordiale, iar Constantin i-a confirmat acesteia titlul de împărăteasă în 792; dar facțiunile rivale au persistat și Irina, prin intrigi cu episcopii și cu anturajul ei de la curte, a organizat o conspirație puternică. Constantin nu a avut de ales decât să caute ajutor în provincii, dar chiar și acolo el a fost înconjurat de participanți la complot. Prins de dușmani pe malul asiatic a Bosforului, Constantin a fost dus înapoi la palat în Constantinopol; acolo i s-au scos ochii și a murit câteva zile mai târziu. O eclipsă de soare și 17 zile de întuneric au fost puse de poporul superstițios pe seama supărării cerești. Aceste evenimente, mai prin ales latura lor religioasă, sunt evocate în romanul Creanga de aur de Mihail Sadoveanu. Irina a domnit 5 ani, din 797 până în 802. Papa Leon al III-lea, care avea nevoie de ajutor împotriva inamicilor și care considera tronul bizantin drept vacant (fără un împărat bărbat), l-a încoronat pe Carol cel Mare ca împărat roman în 800. Aceasta a fost văzută ca o insultă pentru Bizanț și a cauzat o altă ruptură între biserica orientală și cea a Romei. Se crede că Irina s-a străduit să negocieze un mariaj cu Carol cel Mare; dar conform lui Teofan Mărturisitorul, planul a fost oprit de Aetios, unul dintre favoriții ei. În 802, patricienii au conspirat împotriva ei și l-au întronat pe Nicefor, ministrul de finanțe. Irina a fost exilată la Lesbos și a murit în anul următor. Ambiția ei de a restaura icoanele și mănăstirile l-a făcut pe Teodor Studitul să o venereze ca sfântă a Bisericii Ortodoxe, dar nu a fost canonizată. Există unele afirmații care sugerează că ar fi fost canonizată, mai ales din sursele occidentale. Aceste afirmații nu sunt susținute de Minei sau de orice altă carte a Bisericii Ortodoxe. După mariajul cu împăratul Leon al IV-lea Hazarul, Irina a avut un singur fiu, pe Constantin al VI-lea. O rudă de-a ei, Teofana, a fost aleasă în 807 de împăratul Nicefor ca mireasă a fiului și moștenitorului său Staurakios. O altă femeie necunoscută, rudă cu Irina, s-a căsătorit cu conducătorul bulgar Telerig în 776. Irina a avut și un nepot.
Guvernul Ion Gh. Maurer (2) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 18 martie - 20 august 1965. Ministrul petrolului și chimiei Ministrul minelor și energiei electrice Ministrul construcțiilor de mașini Ministrul transporturilor și telecomunicațiilor Ministrul sănătății și prevederilor sociale
Guvernul Ion Gh. Maurer (3) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 21 august 1965 - 8 decembrie 1967. Ministrul chimiei și industriei chimice Ministrul construcțiilor de mașini Ministrul construcțiilor pentru industria chimică și rafinării Ministrul transporturilor și telecomunicațiilor Ministrul transporturilor auto, navale și aeriene Ministrul sănătății și prevederilor sociale
Râul Lanca Birda este un afluent al râului Timiș. Cursul inițial al râului a fost regularizat, în special în aval de Ghilad și în prezent este de fapt un canal al sistemului de desecare a zonei îndiguite de pe malul stâng al râului Timiș.
Nicefor I (Nikeforos Genikos), scris și Nichifor (), a fost împărat bizantin între 802 și 811, fiind întemeietorul dinastiei focide. Descendent dintr-o familie de origine arabă, Nicefor a fost numit ministru de finanțe (logothet) în timpul împărătesei Irina Ateniana. În 802, ajutat de patricieni și eunuci, a obținut tronul, în 803 asociindu-l la tron și pe fiul său, Staurakios (Stavrakios). Nicefor a fost nevoit să facă față la două revolte împotriva sa. În 803, Nicefor a creat un tratat (Pax Nicephori) cu Carol cel Mare, dar acest tratat a fost anulat, începând războiul cu statul franc. După război, Veneția, Istria, Dalmația și sudul Italiei au fost încorporate în Imperiul Bizantin. În anul 811, Nicefor a invadat Bulgaria, l-a înfrânt pe hanul Krum, conducătorul bulgarilor și a cucerit capitala Pliska. Dar la întoarcerea spre Constantinopol, pe 26 iulie 811, Nicefor a fost împresurat, înfrânt și ucis de bulgari. Cu o soția sa, al cărei nume nu s-a păstrat, Nicefor a avut doi copii:
Familia era de origine arabă, din Anatolia. Nicefor I, primul membru important, a devenit ministru de finanțe în timpul împărătesei Irina Ateniana. Cu ajutorul patricienilor, Nicefor a dat-o jos pe Irina, declarându-se împărat. Nicefor a purtat lupte cu francii și bulgarii, recâștigând teritorii în Balcani și sudul Italiei. Fiul său, Staurakios, a fost forțat să abdice de către ginerele lui Nicefor I, Mihail I Rangabe, care la desemnat pe generalul Leon Armeanul împărat.
Cursurile de apă din câmpia Banatului au fost regularizate încă din secolul al XVIII-lea și lucrările de amenajare au continuat în secolele următoare. De aceea, în prezent fostele râuri au fost incorporate în sisteme de desecare, care au modificat în măsură importantă rețeaua hidrografică naturală. În urma acestor modificări, cursul inferior regularizat al râului Beregsău sau chiar întreg cursul Beregsăului sunt denumite Bega Veche, deși nu constituie o veche albie a râului Bega înainte de canalizare.
Ofensiva Elnia a armatei sovietice (30 august 1941-8 septembrie, 1941) a fost parte a Bătăliei de la Smolensk în timpul celui de-al doilea război mondial. Aceasta a fost cea mai impotantă înfrângere a Wehrmachtului suferită până în acel moment și primul plan ofensiv sovietic încheiată cu o victorie clară. Germanii au suferit pierderi de aproximativ 45.000 de soldați - morți, răniți, dispăruți sau prizonieri. Generalul sovietic a căzut la datorie alături de alți militariu de sub comanda sa. Ofensiva Elnia a fos asociat cu formare unităților de elită sovietice - Unitățile de Gardă
Valea Morții, având 120 km lungime, are cea mai joasă altitudine din America de Nord, găsindu-se la 85,5 m sub nivelul mării. Furnace Creek din Valea Morții deține recordul pentru cea mai mare temperatură înregistrată din lume, cu +56,7 °C (134 °F), la 10 iulie 1913. Totuși recordul este contestat de experți meteorologi, care neagă precizia măsurării temperaturii din 1913. Această vale mai este renumită și pentru un fenomen neobișnuit care se produce aici: oamenii de știință au găsit aici urme drepte, sau și în zigzig, lăsate pe parcursul anilor de pietre „călătoare”. Acest fenomen are loc pe suprafața platoului Racetrack Playa, fundul unui lac uscat din Valea Morții. În studiul „Sliding Rocks on Racetrack Playa, Death Valley National Park: First Observation of Rocks in Motion”, publicat în 27 august 2014, cercetătorii susțin că au documentat pentru prima dată mișcarea rocilor cu ajutorul fotografiei în secvență și unor unități GPS. În timpul iernii, pietrele se pot deplasa sub acțiunea unui vânt ușor, cu o viteză de 3-5 m/s, pe o suprafață de gheață cu o grosime mai mică de 5mm. Mișcarea observată a avut loc cu o viteză de 2 - 6 m pe minut. Valea a primit numele în limba engleză în 1849 în timpul Goanei după aur din California. Aceasta a fost numită Death Valley de prospectorii de aur și de alții care încercau să traverseze valea în drumul lor spre domeniile de aur, deși în timpul Goanei în zonă a fost înregistrat doar un deces. În timpul anilor 1850 în vale a fost extras aur și argint. În anii 1880 a fost descoperit și borax, care a fost extras și transportat cu catârii.
În cadrul armatei române, aviația a fost arma cea mai bine înzestrată și mai bine pregătită de lupte. Escadrilele 51 și 52, dotate cu avioane Heinkel 112-B-1 și Escadrila 53 cu avioane Hurricane. Al doilea război mondial - Frontul european de răsărit
Ștefan Báthory de Ecsed, uneori Ștefan Báthory I, (în maghiară Báthory István), () a fost un mare nobil din familia Báthory, voievod al Transilvaniei, ajuns la putere după ce regele Matia Corvinul l-a trimis în 1476 în fruntea misiuni militare în Țara Românească, cu scopul de a-l impune pe Vlad Țepeș pe tronul țării, în locul lui Laiotă Basarab, care se bucura de sprijin otoman. Misiunea din 1476 s-a încheiat prin ocuparea Bucureștilor și fuga lui Laiotă. În noiembrie-decembrie 1467 a luat parte la campania lui Matia Corvinul în Moldova, încheiată neașteptat în 15 decembrie prin înfrângerea în Bătălia de la Baia și retragerea armatei regale ungare. În 1476 regele Matia a hotărât să-l ajute pe Vlad Țepeș să obțină din nou tronul Valahiei de la Laiotă Basarab. El l-a numit pe Báthory comandant al unei armate de aproximativ 8.000 de pedestrași și 13.000 călăreți, dar fiindcă Báthory era neexperimentat ca și comandant de oști, "adevărații conducători de oaste au fost Vlad și despotul Voicu Brancu (serb. Vuk Brancovič. ). Înaintea acestei campanii, Vlad și Báthory au avut o incursiune armată în Bosnia, unde Báthory a fost trimis de Matei cu scopul de a elibera un nobil valah al cărui nume era tot Matei. Noua campanie era formată din trupe maghiare, moldovene și valahe, având și un mic contingent sârbesc. Vlad Țepeș a trimis un mesaj vărului său Ștefan cel Mare să-l aștepte pentru a putea uni armatele, dar manevra nu s-a efectuat din cauza unei întârzieri a trupelor maghiare, ceea ce a dus la înfrângerea lui Ștefan la bătălia de la Valea Albă din 26 iulie 1476. La data de 18 august, cele două armate s-au unit și l-au ajutat pe Ștefan să-i elimine pe turci din Moldova. După un consiliu desfășurat la Brașov, Vlad, Báthory și Brancu/Brancovič au invadat Valahia din sudul Transilvaniei cu o armată de 35.000 oameni, în timp ce Ștefan și-a adus contribuția atacând estul Valahiei cu o armată de 15.000 oameni. Ofensiva lui Vlad a început în noiembrie 1476, reușind să-l învingă pe Laiotă și armata sa de 18.000 oameni la Rucăr, lângă granița Valahiei cu Transilvania. Ambele armate au pierdut circa 10.000 oameni în luptă. La 8 noiembrie Vlad a capturat capitala Valahiei, Târgoviște, unde s-a întâlnit cu Ștefan. Cei doi veri și-au declarat alianță eternă unul altuia, iar în prezența lui Báthory, au jurat să organizeze o mare cruciadă împotriva turcilor. La 11 noiembrie Báthory a declarat oficialilor orașului Sibiu că majoritatea teritoriului Valahiei era în mâinile lui Vlad, adăugând că "toți boierii, în afară de doi, sunt cu noi" și "chiar și aceia ni se vor alătura în curând". La 16 noiembrie Bucureștiul a fost ocupat de armata lui Báthory și la 26 noiembrie Vlad Țepeș a fost încoronat Voievod al Valahiei pentru a treia oară. După retragerea lui Ștefan cel Mare și a lui Báthory din Valahia, Laiotă s-a întors cu o armată să-și reocupe tronul. În decembrie, cei doi s-au întâlnit din nou pe câmpul de luptă. Vlad a avut o armată mai mică și a fost ucis în timpul bătăliei. În 1479, Báthory a devenit voievodul Transilvaniei și la sfârșitul lunii august 1479, o expediție otomană din Bosnia, comandată de doisprezece pașe, a invadat Transilvania cu o forță de 43.000 de soldați. Turcii s-au deplasat cu rapiditate, jefuind și arzând totul în cale, lăsându-i puțin timp lui Báthory să-și adune armata la Sibiu. Pavel Chinezu (Paul Kinizsi), Ban din Timișoara și comandantul suprem al armatelor din sudul Regatului Maghiar, a fost însărcinat de regele Matia să vină în ajutorul lui Báthory. Cu Báthory ajuns la Sebeș, Ali Bey, unul dintre comandanții otomani, a ridicat tabara pe o câmpie între Mureș și Sebeș, în totalitate fără să știe că Kinizsi a fost, de asemenea, pe drumul său împotriva lor.. La primele ore ale dimineții de 13 octombrie, Báthory a apărut pe înălțimi "dincolo de pârâu".Ali a fost obligat să stea la sol, în scopul de a asigura un eventual contraatac și pentru a evacua prada lui.". Báthory a ordonat armatei sale să se pregătească pentru luptă: 3.000 de sași, susținută de o a doua linie din Transilvania, valahii, flancul drept pe Râul Mureș, în timp ce ungurii erau pe flancul stâng - el și cavalerie grea lui au fost plasate în mijloc. Liderii otomani au fost în dezacord și au amanat pregătirile pentru această luptă; după "după trei ore de așteptare, Báthory, încrezător că Paul Kinizsi ar ajunge dintr-un moment în altul, a dat ordinul de atac." Sașii din Transilvania au deschis atacul, dar au fost învinși; valahii din Transilvania a urmat soarta lor, multi fiind răniți sau uciși, iar mai târziu, linia maghiară a presat să se retragă în centru. Báthory a atacat apoi cu cavalerie lui grea, dar a căzut de pe cal; aceasta a alertat pe tovarășii săi care au interpretat o ca pe un semn rău și l-au sfătuit ori sa se intoarca ori se retragă în munți. El a ignorat sfatul lor și în calitate de șef de cavalerie sale, a atacat prima linie otomana, cu o mare forță, invingandu-le. Ali apoi atacat cu cavalerie sale și o luptă aprigă a avut loc, care a durat timp de trei ore. Báthory a fost grav rănit, sângerand la șase răni; "calul lui a fost ucis sub el."Înconjurat de un "zid de cadavre" si mai mult mort decat viu, el a fost pe cale să piardă lupta atunci când armata Kinizsi lui a apărut pe deal, cu tobe și trâmbițe facand mult zgomot. Aproximativ 900 de sârbi sub conducerea lui Demeter Jakšić la care se adaugau "numerosii curteni ai regelui", au inceput atacul impotriva turcilor. Turcii, care au fost luati prin surprindere, au fost macelariti de către furiosul Kinizsi și după un nou atac, el a reusit sa-l salveze pe Báthory. Putinii turci care au supraviețuit masacrului au fugit în munți, unde majoritatea au fost uciși de către populația locală. Ali, care vorbea Limba Română a pus pe niște haine țărănești pe el și a fugit în Țara Românească. Aproximativ 30.000 de turci au murit în luptă, în timp ce Báthory a pierdut 8000 maghiari și aproape 2000 sașilor transilvăneni și valahi din Transilvania. Cei doi comandanți au petrecut, împreună cu trupele lor, cu Kinizsi dansand cu un turc mort in brate. Báthory urma sa conduca Transilvania ca si guvernator al ei din anul 1479 pana la moartea sa. Urmasii sai devineau guvernatori ai Transilvaniei; altii, precum Stefan Batory, au condus ca Rege al intregii Poloniei si Ungariei. Una dintre cele mai notabile prezente ale membrilor familiei este Contesa Elizabeth Báthory, care a făcut faima ei prin cruzimea ei (a se vedea, de asemenea, Báthory). Romancierul Raymond Rudorff a afirmat în lucrarea lui, Dracula, publicata în 1972, că fiul legitim al lui Dracula, care a fost, de asemenea, numit 'Vlad, s-a căsătorit în familia Báthory; acest lucru a fost confirmat ulterior de faptul că, Împăratul Sfântului Imperiu Roman, Ferdinand I, a acordat fraților Ladislau și John Dracula' - descendenții indirect al familiei Corvin - un brevet de nobili și haina lor de arme vor consta dintr-o "o sabie care acoperă trei dinți de lup pe o creasta de sânge: arme de familia Bathory."
Kurt Hielscher () a fost un fotograf german, cunoscut prin albumele sale fotografice realizate în perioada Primului Război Mondial și în perioada interbelică, inedite la acea vreme. Kurt Hielscher era originar din Silezia. A străbătut mai multe state europene, realizând albume cu imagini de călătorie: Spania, Italia, Iugoslavia, Danemarca, Norvegia dar și România. Lucrarea sa despre România este unul dintre cele mai complexe și profesioniste albume fotografice realizat despre țara noastră în acele timpuri. Albumul a fost publicat în 1933 și prefațat de Octavian Goga.
Semiotica este disciplina care cercetează felul în care funcționează comunicarea și semnificarea, i.e. relațiile dintre cod și mesaj, dintre semn și discurs. Unitatea fundamentală semiotică este semnul. Semiotica reprezintă totodată studiul semnelor și codurilor - semne care sunt utilizate în procesul de producere și interpretare a mesajelor, respectiv codurile care guvernează utilizarea acestor semne. Cercetătorul american de origine maghiară Thomas Sebeok definește semiotica drept un proces de schimb de mesaje de orice tip, împreună cu sistemul de semne sau coduri care se află la baza acestor mesaje. Semnificația unui mesaj poate fi descifrată doar în măsura în care cel care receptează mesajul cunoaște codul. Așadar obiectul semioticii este teoria semnificației, încercând să explice cum anume se construiește aceasta pe baza semnelor și codurilor. Conform lui Ferdinand de Saussure, care alături de Charles Sanders Peirce este pionier al semioticii moderne, „limba este un sistem de semne ce exprimă idei”, comparabil cu alte sisteme omoloage precum codul morse, limbajul surdomuților etc. El denumește prin termenul semiologie știința care ar putea să studieze sistemele de semne, de la grecescul semeion.„Ea ar putea să ne spună în ce constau semnele, ce legi le guvernează. Deoarece nu există încă, nu putem spune ce anume va fi; totuși are dreptul la existență și locul ei determinat de la bun început.” Ceea ce Charles Sanders Peirce numește semiotică este disciplina care are ca obiect fenomenele semiozice. În concepția lui Peirce, semioza este o relație triadică între semn, obiectul său și interpretantul său, astfel încât această relație nu poate fi redusă la relații diadice. În lucrarea O teorie a semioticii, Umberto Eco încearcă să construiască o teorie generală a semioticii pe baza teoriei codurilor, la care se adaugă o investigație asupra producerii de semne. O asemeanea teorie trebuie să poată să dea seamă de toate funcțiile-semn. Întrucât semnul are caracter de artefact, are încărcătură culturală în virtutea căreia poate fi interpretat, acest lucru „face din semiotică o teorie generală a culturii”. Semiologia, așa cum este ea ințeleasă astăzi, își are originea în tematizarea, contemporană cu noi, a comunicării. Chiar dacă o istorie mitologizantă a oricărei discipline teoretice tinde să îi găsească origini absolute, succesiunea tematizărilor sau epistemelor gândirii occidentale - „ceea ce este”, cunoașterea și comunicarea - distribuie în mod categoric disciplinele și problematizările și implicit pe cele ale semiologiei. Privite de pe terenul problematizării a „ceea ce este”, calitatea de lucru a semnului împiedică constituirea lui ca obiect epistemic autonom, ordinea existenței, a gândirii și a rostirii fac una, nu sunt desparțite. Odată cu a doua tematizare, a recunoașterii, „ceea ce este” devine relativ „ceea ce cunoaștem”. Adică ceea ce nu cunoaștem nu există în mod real pentru noi. Semiologia devine o teorie generală, centrală odată cu cea de-a treia tematizare care este cea a comunicării. Acum „ceea ce este” și ceea ce cunoaștem ca realitate este relativ la comunicare: ceea ce nu comunicăm nu există! Simetric față de prima tematizare totul este una acum, din perspectiva comunicării, însă. Există două axiome care fac din semn, în principal, un obiect sui generis: Clasificarea semnelor a lui Pierce în iconi, indici și simboluri a avut succes prin faptul că ordona destul de clar și simplu multitudinea imaginilor. Deși se întemeiază pe trei tipuri diferite de relații posibile între semnificant și obiect sau interpretant, se poate constata că există semnificanți care s-au constituit prin acțiunea concomitentă a relației de tip iconic și a celei de tip indicial. Acesta este cazul imaginilor produse cu ajutorul unor dispozitive de tipul aparatului de fotografiat sau a ecografului. Semnificantul vizual este o configurație grafică, ce permite o multitudine infinită de alcătuiri distincte, fiecare dintre acestea fiind identificabilă și recognoscibilă ca atare, pe baza raportului tip - ocurență, moment al ocurenței. Semnele iconice pot fi de două tipuri: figurative și nonfigurative. Semnele iconice figurative (iconi naturali) se întâlnesc la primul nivel de semnificare. Ele reprezintă spațial proprietăți spațiale, trimit la referentul sau semnificantul lor printr-o relație directă, cu temei obiectiv, de tip indexal sau prin imitarea, cu diferite grade de acuratețe, a acestui tip de relație.„Citirea” semnelor iconice figurative se învață din experiența empirică banală sau printr-o inițiere care merge până la studiul unor discipline științifice. Asemănătoare cu semnele iconice figurative, și din această cauză ușor de confundat, sunt acei semnificanți iconici figurativi, cărora li s-a atașat, mai mult sau mai puțin arbitrar un semnificat - aceste unități semnificative nu sunt semne, ci simboluri, în accepțiunea pe care o dă P. Rocoeur termenului. El spune că există „o regiune a limbajului care se anunță ca loc al semnificațiilor complexe în care un alt sens imediat.” Semnele iconice nefigurative (iconi logici) reprezintă spațial și proprietățile nespațiale. Ele trimit referentul sau semnificatul lor printr-o relație cu temei obiectiv.„Citirea” lor presupune de asemenea o inițiere. Semnele neiconice pot fi semne plastice și semne vizuale arbitrare. Semnele plastice reprezintă unități simple care nu sunt niciodată izolate, ci în funcție de opozițiile paradigmatice și santagmatice la care iau parte. Valorile definite acestor semne nu sunt definite în prealabil. Semiologul Roland Barthes (1968) și teoreticianul în studii culturale Stuard Hall (1999) au extins conceptele de semnificant și semnificat pentru a include conotația și denotația. Denotația este semnificația directă, specifică și literară pe care o putem obține dintr-un semn. Ea este o descriere sau o reprezentare a semnificatului. Conotația este semnificația invocată de către obiect și arată ce anume simbolizează obiectul respectiv la nivel individual. Atât denotația cât și conotația sunt folosite în comunicarea vizuală. O imagine iconică, spre exemplu un portret sau o fotografie este denotativă - semnificația directă este cea a obiectului reprezentat. Semnificațiile conotative sunt exploatate mai ales în comunicarea publicitară, unde utilizarea unei imagini are și o semnificație denotativă, dar mai ales semnificații conotative. Spre exemplu o mașină de lux are o semnificație denotativă, indicând obiectul în sine, dar și semnificații conotative - ea poate fi asociată cu luxul, o viață lipsită de griji și o slujbă pe măsură, haine elegante, stil de viață sofisticat, mâncăruri fine etc. Pare aproape superflu să spunem că scopul procesului de semnificare este acela de a determina semnificațiile, adică setul de înțelesuri ale unui mesaj. În procesul atribuirii de semnificații, esențială este identificarea semnificatului (conceptului) pe baza unor indici oferiți de semnificant, adică de semn. Moriarty (2005) insistă asupra faptului că pentru a construi semnificația este nevoie de mai mult decât să definim un cuvânt sau să descifrăm un cod, mai ales în cazul imaginilor vizuale. Este vorba de un proces complex în care factorul individual și subiectul are un rol important, un proces ce se desfășoară în mai multe etape care oferă posibilitatea personalizării semnificației de către privitor (receptor). Pluralitatea semnificațiilor este dată de o „reacție în lanț”, după exemplul publicitar al mașinii de lux pe care l-am oferit mai sus. Fiecare înțeles descoperit duce la un altul, care la rândul său, pe baza unor semnificații și deosebiri, duce la un altul mai departe. În accepțiunea lui Jaques Derrida, procesul constă în aceea că fiecare semnificat se transformă la rândul său într-un semnificant pentru alt semnificat. În contrast cu logica inductivă și deductivă, abducția este procesul inferențial prin care se construiește o conjectură în baza unor „indicii” sau condiții care sunt cunoscute. Pentru a acumula indicii, procesul abducției începe cu observarea, în procesul percepției. Acesta este similar modului în care un medic acumulează simptome pentru a reuși apoi să pună un diagnostic. Peirce descrie formarea unei ipoteze abductive ca un „act interior”.
Un gen muzical reunește lucrări care abordează în mod asemănător melodia, armonia, ritmica, forma, orchestrația, textul literar (unde este cazul) și alte aspecte ale compoziției. O noțiune asemănătoare, cu un grad mai mic de generalitate, este stilul (al unei epoci, al unei școli, al unui autor). În muzica cultă, noțiunea vizează în mod tradițional categoriile de compoziții ce urmează o schemă formală mai puțin strictă, remarcându-se în schimb prin trăsături orchestrale, melodice ș.a. De exemplu, sonata este considerată o formă (vezi forma de sonată), în vreme ce fuga sau concertul sunt genuri (fuga folosește procedee imitative într-un context formal destul de liber, iar concertul se remarcă în primul rând prin configurația orchestrală - unul sau mai multe instrumente soliste se află în dialog cu orchestra). Totuși, în ultimele decenii, accepțiunea de categorie a formei s-a folosit tot mai rar, iar denumirea de gen a ajuns să fie atribuită și formelor. În muzica de consum, genul este rareori definit de structura formală (una dintre puținele excepții fiind dezvoltarea de tip repetitiv, întâlnită în genul [în anumite ramuri ale
Canalul Timișaț sau Râul Timișaț este un canal de desecare care drenează interfluviul dintre Bega și Timiș. Pe o porțiune de 95 m formează frontiera româno-sârbă.
Termenul organizație derivă de la grecescul ὄργανον, care are sensul de instrument, unealtă. Organizațiile sunt studiate de o seamă de științe sociale precum științele politice, sociologia, economia, psihologia, sub aspectele relevante pentru fiecare dintre acestea. Sub aspect filosofic se face distincția între instituții și organizații. Instituțiile sunt sisteme de reguli care modelează interacțiunile umane. Ele pot fi formalesau informale. Oraganizațiile, în schimb, au un caracter mai „palpabil”, ele desemnează un grup de oameni care lucreaza împreună pentru atingerea unui țel. În acest sens, un exemplu relevant este acela al unui meci: organizarea meciului presupune stabilirea locului, a datei, a participanților, pe cand instituțiile reprezintă regulile jocului propriu-zis.
Guvernul Chivu Stoica (2) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 20 martie 1957 - 20 martie 1961. Ministrul petrolului și chimiei Ministrul industriei bunurilor de consum Ministrul agriculturii și silviculturii Ministrul transporturilor și telecomunicațiilor Ministrul sănătății și prevederilor sociale Ministrul învățământului și culturii
Radu cel Mare () a fost domn al Țării Românești din septembrie 1495 până în aprilie 1508. Născut în 1467, fiu al lui Vlad Călugărul, și al Radei (călugărită Samonida) a domnit împreună cu tatăl sau în 1492 și apoi l-a succedat dupa 8 septembrie 1495. Domnia lui Radu cel Mare s-a remarcat prin pace, relativă prosperitate și progres cultural. Deși Radu a crescut tributul plătit Porții Otomane de la 8000 la 12.000 de galbeni anual, pe care i-a livrat personal la Istanbul sultanului Bayazid al II-lea între 1500 și 1507, acești bani au fost bine cheltuiți, asigurând țării și domnului ei securitatea și accesul la vasta piață otomană. Radu a fost un iscusit diplomat și în relațiile cu Ungaria, sașii transilvăneni, și a avut bune relații cu marele său omolog și contemporan din Moldova - Ștefan cel Mare. Un mic contigent muntean trimis de Radu Vodă (numărând aparent câteva sute), alături de unul de 2000 de turci, au luptat alături de oastea moldoveană a lui Ștefan cel Mare împotriva armatei regelui Poloniei Ioan I Albert la Codrii Cosminului în octombrie 1497. Radu a fost cel care a mediat pacea din 1503 de la Seghedin (Szeged) dintre Imperiul Otoman și Regatul Ungariei. Și pe plan intern el a fost un conducător înțelept și abil reușind să controleze tendințele centrifuge ale marii boierimi, în special ale puternicului clan al Craioveștilor care domina viața politică în Oltenia. Singurele evenimente militare s-au consumat în 1507 când Radu Vodă a dat sprijin unui rebel și pretendent la tron moldovean - Roman de Coșereni care în 1507 a atacat și prădat ținutul Putnei (acum parte din județul Vrancea) atrăgând riposta violentă a domnului moldovean Bogdan al III-lea, care a devastat la rându-i zona Râmnicu Sărat. În cele din urmă conflictul a fost aplanat prin medierea mitropolitului Maxim Brancovici. Radu Paisie - descendența lui domnească e pusă sub semnul întrebării în alte surse Boba, se căsătorește cu Monce, jupân și logofăt, omorât de către Vintilă A mai avut și doi fii nelegitimi: În timpul domniei sale a fost tipărit de către călugărul sârb Macarie (refugiat in 1499 din Cetina, Muntenegru) Liturghierul (1508), în limba slavonă, care este prima carte tipărită în Țara Românească.,
Numele personajelor sunt cele inițiale date de joc, care pot fi schimbate după voia jucătorului. este o inventatoare dotată cu geniu, prietena lui Crono din copilărie. Folosindu-se de inteligența și de creativitatea sa, Lucca a proiectat multe dispozitive, cum ar fi un robot de luptă numit Gato ("Gonzales" versiunea japoneză) și un teleportor de scurtă distanță. Această ultimă invenție a trimis-o pe Marle în trecut, începând aventura pentru a salva planeta. Se învinuiește singură pentru un accident ce i-a paralizat mama de la brâu în jos în 990 d.Hr., o întâmplare care a motivat-o să se apuce de învățat știință. La un moment dat în joc, ea are posibilitatea să schimbe acest fapt. Lucca se luptă cu un pistol și cu un ciocan, iar când învață să folosească magie ea poate utiliza vrăji de „Foc”. Cel mai apropiat prieten al ei este Robo, care îi oferă un cadou într-o poveste secundară în 1000 d.Hr. În scena FMV finală de pe versiunea pe Playstation Chrono Trigger, jucătorul află că Lucca a creat un mini-robot care seamănă cu Robo și că a găsit un bebeluș orfan pe care l-a adoptat. În Chrono Cross, unde este numită Dr. Lucca Ashtear, casa ei a fost transformată într-un orfelinat. Bebelușul este de fapt Kid, clona lui Schala. În Xenogears, un alt joc Square, Lucca apare scurt în satul Lahan. Masato Kato a dezvăluit în interviuri că Lahan este unul din locurile proiectate pentru joc, ceea ce poate explica de ce Lucca apare acolo. este un cavaler din 600 d.Hr., al cărui nume adevărat este Glenn. Este subînțeles că a fost un scutier sub Cyrus, un "Cavaler al Mesei Pătrate." El a văzut cum Magus l-a omorât pe Cyrus, și a fost transformat într-o broască antropomorfă de vrăjitorul întunecat. Frog și-a dedicat viața să o protejeze pe Regina Leene și s-a jurat să-l răzbune pe Cyrus prin moartea lui Magus. Învinuindu-se singur pentru că nu a fost destul de puternic pentru a-l salva pe Cyrus, Frog este cavalerul ce a rămas adâncit în trecut. El este adevăratul mânuitor a sabiei Masamune, o sabie antică care poate să îl învingă pe Magus. Frog mai târziu liniștește fantoma lui Cyrus, regăsindu-și curajul și limpezindu-și conștiința, și are posibilitatea să îl învingă pe Magus sau să se alieze cu el. Arma lui Frog este sabia și e poate învăța magie de „Apă” o dată ce îl întâlnește pe Spekkio. Numele japonez al lui Frog, Kaeru, este un joc de cuvinte deoarece poate fi citit ca "broască"（蛙）sau ca verbul "a se transforma, a se schimba" (変える）. Frog vorbește arhaic (aproximativ corect într-o anumită măsură deoarece unele din propozițiile sale nu sunt gramaticale). Este interesant faptul că nimeni din era lui nu mai vorbește așa. Când Frog este arătat în trecut când era Glenn, el vorbea normal. În versiunea japoneză el nu vorbește cu accentul „Evului Mediu” ci vorbește normal, fiind uneori nepoliticos. În Chrono Cross, un personaj asemănător cu Glenn apare, dar nu are nicio legătură cu Frog. este un robot al cărui scop inițial fusese să asiste oamenii la Proto Dome. Numele lui adevărat este Prometheus și seria lui este R66-Y. Un robot cu personalitate, a fost inactivat în timpul apocalipsei din 1999 d.Hr., dar Lucca îl găsește și îl repară în 2300 d.Hr. O dată ce este reactivat, el nu își mai amintește misiunea originală și se alătură echipei. Își folosește brațul robotic drept armă și laserele lui pot imita magia de "Umbră".Într-o misiune secundară, Robo este pedepsit de creatorul său corupt, "Creierul Mamă", pentru că a ajutat oamenii, și își reîntâlnește companioana robot, Atropos XR.Într-o altă misiune secundară, Robo stă patru sute de ani să refacă pădurea lui Fiona, și se gândește în acest timp despre existența unei "Entități", a o ființă care i-a ghidat pe Crono și pe echipa sa pe parcursul timpului pentru un motiv necunoscut. El își explică teoria echipei când se reîntâlnesc în fața Sanctuarului Pădurii în 1000 d.Hr. În versiunea japoneză, Robo are un limbaj unic: el vorbește cu katakana deseori și are probleme cu pronunția cuvintelor. Majoritatea roboților vorbesc în katakana, în afara lui Johnny. În Chrono Cross, Robo apare ca "Circuitul Prometheus" eliminat de către FATE, iar Masato Kato a a confirmat acest fapt. este șefa tribului Ioka din 65,000,000 î.Hr. care este constant la război cu Reptitele: o rasă de reptile inteligente și evoluate. Personajul său este curajos, încrezut și inocent. După ce Lavos lovește planeta, praful se răspândește în atmosferă și blochează razele Soarelui. Acest fapt declanșează o epocă de gheață și provoacă extincția reptitelor; Ayla se retrage deci de la funcția sa de șefă. Ea nu poate folosi magie deoarece s-a născut înainte ca omenirea să devină genetic capabilă să o folosească (după cum este explicat mai în detaliu în Chrono Cross). Ea se bazează pe lupta înarmată și pe îndemânarea în bătălie. Numele lui Ayla poate fi o aluzie la seria Earth's Children a lui Jean Auel, al cărei protagonist este o fată preistorică înaltă, blondă, cu ochii verzi numită Ayla. Se poate referi și la tayra (Eira barbara), deoarece costumul său conține o coadă blănoasă asemănătoare a celei aparținând animalului. În scena cinematografică finală de pe PlayStation a lui Chrono Trigger, Ayla îi împinge o verighetă pe degetul lui Kino, pritenul său și unul din strămoșii lui Marle. Acest fapt îi demonstrează ersonalitatea încrezută și puternică. În Chrono Cross, Ayla nu apare, dar o fată preistorică numită Leah seamănă deosebit de mult cu ea în fapt și în vorbă. Ea îi spune lui Serge la sfârșitul jocului că își va numi copilul "Ayla", un nume ce pentru ea înseamnă "Un nou cântec pentru pământ". Magus, cunoscut în Japonia sub numele de , este vrăjitorul întunecat care este la război cu Regatul Guardia în 600 d.Hr. Magus a fost la început Janus, tânărul prinț al Regatului Zeal în 12000 î.Hr. După o întâlnire cu Lavos, el a fost trimis printr-o poartă a timpului în Evul Mediu. Dornic de răzbunare, întunecat, închis și puternic, el este continuu îngrijorat de soarta sorei sale, Schala. El se luptă folosind o coasă și cu vrăji ce combină mai multe elemente. El este un personaj opțional, dar rămâne un personaj foarte important în echipa Chrono Trigger, și a apărut în trei bătălii de personaje GameFAQs.Cuvântul "magus" este singularul cuvântului "magi", un cuvânt latin ce este la baza cuvintelor "mag," "magie," și "magician."Numele japonez al lui Magus, Maō, se poate traduce aproximativ la "regele demonilor" și este folosit mai mult ca un titlu decât ca un nume. Ozzie, Slash, și Flea sunt cei trei generali ai lui Magus care îl ajută în războiul său contra rasei umane în 600 d.Hr. Ei locuiesc castelul lui Magus și încearcă să îi oprească pe Crono și pe prietenii lui în timp ce Magus îl invocă pe Lavos. După ce Magus este înghițit de poarta timpului creată, el este trimis în 12000 î.Hr., iar ei se refugiază în fortul lui Ozzie de la est. Ei apar și în continuarea jocului, Chrono Cross, ca niște răufăcători ascunși și sunt porecliți "cavalerii mistici". Ozzie, cunoscut în versiunea japoneză ca , este un mistic mare și gras. Ozzie l-a găsit pe Janus când a fost trimis de o poartă a timpului în Evul Mediu și l-a ajutat să-și dezvolte puterile magice. Dar Janus a devenit prea puternic pentru Ozzie și rolurile s-au schimbat: Janus a devenit Magus și noul lider al Misticilor. Ozzie i-a rămas fidel în lupta sa contra regatului Guardia și contra rasei umane și a devenit generalul principal al lui Magus. Jucătorul trebuie să se lupte cu Ozzie în timpul bătăliei de la Podul Zenan și în castelul lui Magus. Ozzie poate fi întâlnit o a treia oară într-o misiune secundară unde se pitește în castelul său. Aici el este echipat cu Pantalonii lui Ozzie care sunt purtați pe cap, și se autonumește "Marele Ozzie". Flea și Slash încă lucrează pentru el, și cei trei încep o luptă finală contra protagoniștilor. În Chrono Cross, Ozzie poartă armură și pantaloni mov. El are și un mohawk și o barbă portocalii. Slash, în limba japoneză , este un Mistic obsedat de săbii. Numele lui în limba engleză este un omagiu adus chitaristului Slash al grupului Guns N' Roses. Este considerat drept un mare spadasin și din această cauză se bucură când Crono și Frog ajung în castelul lui Magus. Dearece nu reușește să îi oprească pe protagoniști, Slash obține o sabie mai bună, Slasher 2, și își schimbă numele în Super Slash. El este învins în bătălia celor 3 Mistici cu eroii principali la Fortul lui Ozzie. În versiunea japoneză a jocului, Slash este mai respectuos și mai demn când vorbește. În Chrono Cross, Slash este ras, are o coadă și poartă veșminte identice, numai că sunt albastre.
Arpeggione este un instrument muzical cu coarde de la începutul secolului al XIX-lea, asemănător cu chitara, dar la care se folosește arcușul, ca la violoncel. Conceput în 1823 de către chitaristul și lutierul vienez Johann Georg Staufer (1778-1853), arpeggione (cunoscut și sub denumirea de chitară înclinată, chitara dragostei, precum și chitară-violoncel) este un instrument cu șase coarde, temperat, acordat exact ca o chitară clasică. Corpul său este similar cu al unei chitare mai degrabă decât cu al unei viori. Datorita formei, acesta era ținut între genunchi, ca viola da gamba. Instrumente cu coarde și arcuș
Histerosalpingografia este un examen radiologic al uterului și al trompelor lui Fallopio. Acest examen asociază histerografia cu salpingografia. Medicul prescrie în mod obișnuit o histerosalpingografie atunci când pacienta suferă de tulburări de ciclu, sângerări anormale sau de sterilitate și în caz de avort spontan. Examenul este practicat, într-un centru de radiologie, între a 8-a și a 12-a zi după menstruație, cu vezica goală. Medicul radiolog pune un specul cu scopul de a vedea colul uterin și de a pune aici canula de histerografie care va servi la efectuarea injectării, nedureroasă, a produsului de contrast. Odată injectat, acestă opacifiază progresiv colul uterin, cavitatea uterină apoi trompele lui Fallopio. O histerosalpingografie durează între 25 și 30 minute. De îndata ce examenul este încheiat, pacienta poate să-și reia activitățile. Histerosalpingografia este un examen delicat care poate fi dureros. Uneori, în orele care urmează, pacienta poate resimți dureri în partea de jos a abdomenului, însoțite de febră. Este vorba de o reacție locală la produsul de contrast, care dispare rapid. Uneori există și unele semne de alergie la iod. Histerosalpingografia trebuie să fie realizată în afara perioadelor de hemoragii sau ale infecțiilor genitale. Acest examen este contraindicat în caz de alergie cunoscută față de iod, în caz de sarcină sau în caz de infecție cunoscută a vaginului și trompelor, deoarece ar risca diseminarea infecțiilor în micul bazin.
Perovskitul este un mineral specific al acestei familii mari de materiale oxide și hihroxide este CaTiO3 fiind prima oară descris în 1830 de către geologul Gustav Rose. Denumirea de perovskit a fost dată după numele faimosului mineralog rus, contele Lev Aleksevici von Perovski. Mineralul este un oxid de calciu și titan, el ar cristaliza din punct de vedere teoretic în sistemul cubic. In structura perovskitului apar însă asimetrii din cauza distanței diferite dintre ionii de Ca, acest fenomen determină în sistemul ortorombic o structură pseudocubică. Culoarea mineralui are nuanțe metalice de la brun roșcat până la negru.
Guvernul Ion Gh. Maurer (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 21 martie 1961 - 17 martie 1965. Ministrul construcțiilor de mașini Ministrul minelor și energiei electrice Ministrul industriei petrolului și chimiei Ministrul transporturilor și telecomunicațiilor Ministrul sănătății și prevederilor sociale
Cronograful constituie o specie literară, de regulă în proză, în care evenimentele politice, sociale, religioase, dar și fenomenele și curiozitățile naturii sunt prezentate începând cu facerea lumii și sunt integrate universului moral-religios creștin. Cronografele sunt originare din lumea bizantină, fiind scrise în greaca vorbită de clasele cu educație medie. Deși în limba română s-au tradus și cronografe de proveniență rusească, interesul pentru cronografele grecești a fost mai mare, după cum arată și numărul mai mare de manuscrise păstrate. Primul cronograf în limba română este cel al lui Mihail Moxa, scris în 1620. Cea mai importantă sursă a sa este o versiune mediobulgară a cronicii lui Constantin Manasses.
Intestinul gros reprezintă partea aparatului digestiv cuprins între intestinul subțire și anus. Acesta este unul specific animalelor vertebrate. Este ultima portiune a tractului digestiv format din cecum, colon și rectul care se termină la exterior cu anusul. La intestinul gros lipsesc vilozitățile intestinale, fiind prezente doar la intestinul subțire. Intestinul gros este compus din: Rolul acestuia constă în absorbția apei din mâncarea neabsorbită, cea a vitaminelor create de microflora bacteriană, precum și a absorbția unor electroliți înapoi în sânge. Printre procedurile de examinare ale intestinului gros sunt colonoscopia, irigoscopia și tușeul rectal.
Guvernul Ion Gh. Maurer (4) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 9 decembrie 1967 - 12 martie 1969. Ministrul construcțiilor de mașini Ministrul construcțiilor pentru industria chimică și rafinării Ministrul transporturilor auto, navale și aeriene Ministrul poștelor și telecomunicațiilor
Bionicle este o linie de jucării, filme, jocuri creată de Grupul Lego, pentru vârstele 7-17. Primele jucării Bionicle au fost lansate în ianuarie 2001, în Europa. Bionicle este un cuvânt compus construit din cuvintele englezești "biological" (biologic) și "chronicle" (cronicar). De asemenea s-au realizat mai multe filme de animație inspirate din această linie de jucării: Jucăriile sunt personaje diferite. Personajele din linia de jucării sunt bazate pe mitologia polineziana și un set de elemente clasice. Cele mai multe personaje -> eroii protectori Toa, înțelepții Turaga, și ființele normale, Matorani - aparțin unui element și sunt identificați cu fiecare culoare și prefix al elementului:Personajele roșii sunt de obicei identificate ca aparținând focului, element care are prefixul "Ta-"Sufixul "-koro" înseamnă "oraș", iar sufixul "-wahi" reprezintă un tărâm. Matoranii : Cea mai răspândita rasă din Universul Bionicle, Matoranii, nu sunt foarte puternici dar de multe ori fac fapte brave. Șase eroi Toa trebuie să descopere cum să lucreze împreună pentru a salva insula paradis Mata Nui de la distrugere de catreumbrele lui Makuta. Ei sunt Toa Mata. Numai ascunsele Măști Kanohi ale Puterii le vor da destulă putere celor 6 Toa pentru a se confunta cu bestiile Rahi infectate de către Makuta și să aducă pacea pe insulă și între locuitorii Matorani. Fericiți datorită victoriei lor asupra lui Makuta, locuitorii insulei Mata Nui descoperă o nouă amenințare prin Hoardele Bohrok."Gândaci" robotici, conduși de ciudate forme de viață numite Krana, aceste creaturi distrug insula. Toa și Matoranii lucrează împreună pentru a opri avansarea hoardelor Bohrok. Bohrok au fost învinși. Sau nu? Sinistru transformați, Toa Mata devin Toa Nuva, cu arme și armuri noi, și au nevoie de toată puterea pe care o pot avea pentru a-i distruge pe Bohrok-Kal. Cu mult timp în urmă, înainte de locuirea Matoranilor pe insula Mata Nui, Marele oraș Metru Nui era casa lor. Șase Matorani fuseseră transformați în Toa Metru, eroi cu misiunea de a salva orașul de la un lider fals și de la Vânătorii Întunericului. Piraka s-au pus pe treabă. Pretinzând ca sunt Toa, șase "gangsteri" terorizează izolata insulă plutitoare Voya Nui și forțează Matoranii sa îi ajute la obținerea măștii Kanohi Ignika. Dar destinul a șase Matorani din Mata Nui va interveni între planurile diabolice pe care Piraka le vor pune în aplicare pentru a obtine Masca Vieții,acești bravi Matorani transformându-se în Toa Inika Monștrii ciudați din adâncuri atacă orașul scufundat Mahri Nui. Masca Vieții cade de pe Voya Nui, scufundându-se în apele adânci și atrăgând după ea diabolicii monștrii Barraki. Toa Inika se scufundă după mască, transformându-se în Toa Mahri de către apele abisului. Orașul scufundat Mahri Nui se va afla în centrul unei bătălii dată între Barraki, Rahi, Toa, și gardienii închisorii "The Pit". Legendarii Toa Nuva ajung în masiva peșteră Karda Nui, în mijlocul unui conflict al cerului, dat între Matorani și niște creaturi asemănătoare cu liliecii, servind Frăția Makuta. Lipitorile umbrei au transformat majoritatea Matoranilor in niște creaturi întunecoase, forțând astfel Matoranii să se lupte între ei pentru putere.
Guvernul Ion Gh. Maurer (5) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 13 martie 1969 - 27 februarie 1974. Ministrul minelor, petrolului și geologiei Ministrul industriei materialelor de construcții Ministrul construcțiilor pentru industria chimică și rafinării Ministrul construcțiilor de mașini Ministrul construcțiilor de mașini-unelte și electrotehnicii Ministrul transporturilor auto, navale și aeriene Ministrul poștelor și telecomunicațiilor
Guvernul Manea Mănescu (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 27 februarie 1974 - 18 martie 1975. Ministrul minelor, petrolului și geologiei Ministrul economiei forestiere și materialelor de construcții Ministrul industriei construcțiilor de mașini grele Ministrul construcțiilor de mașini-unelte și electrotehnicii Ministrul agriculturii și silviculturii Ministrul transporturilor și telecomunicațiilor
Încă de la înființarea universității, oferta educațională a cunoscut o diversificare accentuată, pentru a răspunde nevoilor de instruire ale tinerilor, precum și cerințelor identificate în vederea inserției profesionale a absolvenților. Astfel, Universitatea „Constantin Brâncuși” numără astăzi 23 programe de studii pentru ciclul de studii universitare de licență și 21 programe de master universitar. Eforturile semnificative depuse pentru diversificarea ofertei educaționale au fost coroborate cu cele pentru dezvoltarea bazei materiale, a infrastructurii instituționale și a resursei umane, în vederea asigurării unor condiții competitive și calitative, raportate la exigența standardelor europene. Misiunea Departamentului de Cercetare - Dezvoltare este de a planifica, proiecta și pune în practică strategii menite a asigura un nivel ridicat de performanță al cercetării științifice în Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, în context național și internațional, fiind organizat în trei birouri de specialitate: Biroul Programe Naționale, Biroul Programe Internaționale, Biroul Scientometrie. Începând cu anul 2008, Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu i-a fost acordată Carta Universitară Erasmus. Astfel, prin intermediul programului de mobilități Erasmus - din cadrul Programului de învățare pe tot parcursul vieții (LLP), studenții sau masteranzii au putut studia în cadrul altor universități europene, în condiții de recunoaștere reciprocă a competențelor. Din anul universitar 2014-2015, UCB Târgu-Jiu organizează mobilități în cadrul noului program Erasmus+. Tipuri de mobilități Erasmus organizate: mobilități studențești, mobilități de predare ale cadrelor didactice și mobilități de formare a personalului didactic, nedidactic sau didactic auxiliar.
Uracilul este o pirimidină specifică ARN-ului. Acesta grupează cu adenină, în cadrul ARN-ului, fiind înlocuit de timină la ADN. Compus cristalin, incolor, inodor, ce are proprietatea de a absorbi lumina. Uracilul, precum toți acizii nucleici, nu prezintă fosforescență. Aparierea bazelor azotate ce conțin uracil (bază pirimidinică) și adenină (bază purinică) se realizează prin formarea de 2 legături de hidrogen. În laborator, uracilul poate fi sintetizat prin reacția citozinei cu apa, astfel:
În primele săptămâni ale invaziei germane, Grupul de Armate Sud a înaintat rapid spre est, cucerind Lvov, Tarnopol și Vinnița și distrugând patru corpuri mecanizate conduse la contraatac de generalul Kirponos. Aceast episod a fost cea mai mare luptă de blindate purtată pe frontul de răsărit până la Bătălia de la Kursk. Tancurile sovietice le depășeau numeric pe cele germane, dar acțiunile lor au fost prost coordonate. Forțele sovietice au încercat să taie coloanele germane în plină înaintare, dar au fost lovite atât din nord cât și din sud în zona Dubno. Până pe 29 iunie 1941, înaintarea germană a fost oprită temporar, dar sovieticii și-au pierdut vigoarea atacului și au început să se retragă. Pe 10 iulie 1941, Budionnîi a fost numit la comanda supremă a trupelor funcțonând pe direxcția de sud-vest, pentru coordonarea acțiunilor Fronturilor de Sud-Vest și de Sud. Sub comanda mareșalului se aflau cam 1,5 milioane de soldați, cantonați în două concentrări mari la Uman și Kiev. De indata ce Budionnîi a preluat comanda, Grupul de Armate Sud a lansat o serie de trei atacuri spre centrul Ucrainei. Grupul Panzer I (Ewald von Kleist) a reușit deschiderea unei spărturi între cele două concentrări sovietice din Kiev și Uman, cucerind Berdicevul pe 15 iulie și Kazatinul în ziua următoare. Armata a XVII-a germană (Karl-Heinrich von Stülpnagel) a înainta spre sudul Umanului, iar Armata a XI-a germană (Ritter von Schobert) a înaintat spre nord de pe pozițiile de la granița României. STAVKA și comandanții Frontului de Sud au presupus în mod greșit că germanii doresc să forțeze Nipruul între Kiev și Cerkasî, cu obiectivul îndepărtat al cuceririi Donbasului. Sovieticii au subestimat pericolul de încercuire a Armatelor a VI-a și a XII-a sovietice. Pe 28 iulie, s-a dat ordinul Fronturilor de S și de S-V să blocheze înaintarea germană spre Nipru și să se retragă doar spre răsărit. În acest fel, șansa de a evita încercuirea prin retragerea spre S-E a fost pierdută. Pe 2 august, arcul încercuirii a fost închis prin joncțiunea Grupului I Panzer și a Armatei a XVII-a de infanterie germane. Încercuirea a fost înrărită de un al doilea inel format de Divizia a XVI-a Panzer și Grupul mecanizat ungar (Gyorshadtest). Până pe 8 august, rezistența sovieticilor încercuiți a încetat aproape cu desăvârșire. 20 de divizii ale Armatelor a VI-a și a XII-a sovietice au fost distruse. După cum s-a afirmat din surse militare germane, au fost luați peste 100.000 de prizonieri sovietici. Printre prizonieri se aflau comandanții celor două armate, patru comandanți de corpuri de armată și unsprezece comandanți de divizii. Pierderile totale sovietice sunt greu de estimat. O apreciere rezonabilă ar face ca aceste pierderi să fie de aproximativ 300.000 de oameni, din care 100.000 de prizonieri.