Datasets:

OpenLLM-Ro

/

ro_wiki

like 2

Follow

OpenLLM-Ro 17

Operațiunea Iskra (Scânteia) (1943) (în limba rusă: Операция Искра) a fost o ofensivă a Armata Roșie în perioada 12-18 ianuarie 1943 care a avut ca obiectiv spargerea blocadei Leningradului. Ofensiva la scară mare a fost declanșată de Fronturile sovietice Leningrad și Volkov în dimineața zilei de 12 ianuarie 1943. După lupte grele extrem de sângeroase, armatele sovietice au reușit să străpungă liniile germane puternic fortificate de la sud de Lacul Ladoga, iar, pe 18 ianuarie, Fronturile Leningrad și Volkov au făvut joncțiunea, deschizând un coridor terestru spre orașul asediat. Aproape imediat, Leningradul a început să fie aprovizionat atât cu trenurile cât și cu mijloacele auto. Orașul Leningrad a continuat să fie parțial încercuit și supus atacurilor de artilerie și bombardamentelor de aviație, până când o nouă ofensivă sovietică a despresurat definitiv orașul în ianuarie 1944. Al doilea război mondial - Frontul european de răsărit

Coaliția talo-calcaneană este o afecțiune post-traumatică cu evoluție de mulți ani, ce apare între articulațiile talo-calcaneene și este caracterizată morfopatologic prin redoare fibroasă, ce se osifică după mulți ani (10-15 ani), iar clinic prin durere și redoare subtalară. Coaliția talo-calcaneană este caracteristică părții mediale a articulației subtalare. Coaliția tinde să se osifice după 12-15 ani. Deși coaliția dintre talus și calcaneu poate apărea la nivelul oricărei fațete articulare, cel mai des implicată este fațeta articulară medială. Anatomia fațetei mijlocii și a fațetei anterioare este destul de variată de la un individ la altul. Sînt cunoscute 4 tipuri anatomice de fațete articulare: o singură fațetă mijlocie mică o singură fațetă mijlocie care se extinde posterior, fiind aproape la fel de întinsă precum fațeta posterioară o fațetă mijlocie care se extinde anterior două fațete: anterioară și mijlocie, situate în compartimentul medial. Articulația talo-calcaneană este o articulație cu un singur ax de mișcare care acționează ca o balama. Ea permite mișcarea piciorului proximal față de piciorul distal, fixat. Axul de rotație a articulației subtalare face cu orizontala, în plan sagital, un unghi de 42 de grade și în plan frontal un unghi de 16-23 de grade, medial față de linia mijlocie a piciorului. Rolul articulației subtalare este participarea la pronația și supinația piciorului. Pronația are în mod normal o amplitudine de 5-10 grade și este cuplată cu extensia, abducția și eversiunea. Supinația normală este de 15 grade și este cuplată cu flexia, abducția și inversiunea piciorului. Gradul total de mișcare a acestei articulații este de 20-25 de grade. Mobilitatea subtalară se examinează cel mai bine cu pacientul culcat în decubit ventral și cu genunchiul flectat la aproximativ 135 de grade. În acest moment axul articulației subtalare este foarte apropiat de planul orizontal. Este examinată inversiunea/eversiunea pasivă a călcâiului. Examinarea inversiunii și eversiunii articulației subtalare: funcțional, mobilitatea subtalară poate fi măsurată prin observarea pacientului din spate, când stă cu piciorul pe o minge, în inversiune maximă și în eversiune maximă. coaliție talo-calcaneană tip I: punte osoasă la nivelul fațetei articulare mijlocii coaliție talo-calcaneană tip II: coaliție cartilaginoasă De obicei, coaliția talo-calcaneană este localizată posterior de sustentaculum tali și în cele mai multe cazuri CT standard nu poate pune în evidență această arie. De cele mai multe ori, coaliția se prezintă ca o prăbușire a fațetei articulare mijlocii. De aceea, diagnosticul de coaliție talo-calcaneană se pune greu fără CT și uneori chiar și cu CT-ul standard. Coaliția talo-calcaneană devine simptomatică mult înaintea calcificării ei (cu ani buni). Pacientul are multe entorse de gleznă și nu poate face sport. Simptomele principale sunt următoarele: contractură și spasmul mușchilor peronieri simptomele unui sindrom de tunel tarsian asociat, la pacienții care au o fațetă articulară mijlocie mare, datorită presiunii exercitate asupra nervului plantar median. O fațetă articulară mijlocie mare poate să împiedice și flexia plantară completă a piciorului deoarece partea posterioară a maleolei tibiale se lovește de această fațetă. În cazul acestor pacienți, rezecția nu va ameliora mobilitatea articulară subtalară. Coaliția dintre talus și calcaneu este greu de diagnosticat radiologic. Fațetele articulare subtalare care pot fi văzute Rx sunt cea mijlocie și cea posterioară. Incidența Harris: permite evaluarea fațetei mijlocii. Pacientul stă în picioare pe masa radiologică, cu talpa piciorului respectiv pe caseta radiologică și cu genunchii flectați ca pentru o săritură. Raza Rx vine de sus și la 45 de grade dinspre medial spre lateral (spre partea mijlocie a calcâiului). Incidența Broden: permite evaluarea fațetei posterioare. Pacientul este culcat în decubit dorsal pe masa radiologică, cu genunchiul ușor flectat și susținut de un rulou. Piciorul stă pe caseta radiologică, cu glezna în poziție neutră. Membrul inferior și piciorul sunt rotate intern cu 45 de grade. Raza cade direct pe maleola laterală. Pentru evaluarea întregii fațete articulare posterioare sunt necesare 4 expuneri, cu tubul Rx înclinat cefalic 40,30,20 și 10 grade. Prima expunere evaluează partea anterioară a fațetei articulare posterioare, iar ultima - cea la 10 grade înclinare cefalică - evaluează partea ei posterioară. Este folositor de obicei doar pentru 1/3 dintre pacienții cu coaliție talo-calcaneană. Folosirea unei cizme gipsate de mers pentru 3-6 săptămâni poate ameliora simptomele. Adesea simptomele diminuă când articulația mijlocie se osifică în întregime, în special în cazurile când călcâiul rămâne în poziție neutră. Se poate apela la două procedee: excizia și artrodeza. postpicior poziționat în valgus > 16 grade când există modificări degenerative și în articulațiile tarsiene (ciocul talar nu este considerat modificare degenerativă). Rezecțiile eșuate sunt salvate prin artrodeză subtalară sau triplă artrodeză. Tripla artrodeză este indicată atunci cînd simptomele sunt severe și sunt prezente modificări degenerative și pe articulațiile vecine. Tehnica operatorie: incizia începe medial de articulația talo-naviculară și se întinde pînă la 1 cm distal de maleola tibială. Abordul chirurgical pentru rezecția coaliției talo-calcaneene se face imediat anterior de tendonul flexorului lung al halucelui. Tendonul trece imediat plantar față de sustentaculum tali. Este incizată teaca tendonului flexorului lung al halucelui și tendonul este retractat distal. Sunt identificate sustentaculum tali și coaliția talo-calcaneană. Odata rezecată coaliția, interpoziția a jumătate din tendonul flexorului lung al halucelui va reduce șansa de recurență.

Ruinele cetății Liteni se află la cca 30 km sud-vest de municipiul Cluj-Napoca și la cca 30 km nord-vest de municipiul Turda, cetatea aflandu-se la 3 km sud-vest de satul Liteni, pe o stâncă, deasupra Văii Iara Reconstituiri și planuri istorice ale cetății

A V-a ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă s-a desfășurat la St. Moritz, Elveția în perioada 30 ianuarie - 8 februarie 1948. St. Moritz a mai fost gazda Jocurilor Olimpice de iarnă din 1928. Sunt primele Jocuri de iarnă organizate după cel de-al Doilea Război Mondial, după o pauză de 12 ani de la ultemele Jocuri Olimpice de Iarnă din 1936. Orașul gazdă a fost căutat într-o țară neutră pentru evitarea atmosferii politice a lumii postbelice. Au fost excluse din start Germania și Japonia. Comitetul de organizare s-a confruntat cu mai multe provocări: lipsa resurselor financiare și a resurselor umane consumate de război. Au fost 28 de țări participante, prezente la marșul ceremoniei de deschidere la 30 ianuarie 1948. Aproape 670 de sportivi au fost antrenați la acest eveniment. Schiorul francez Henri Oreiller câștigă două titluri olimpice și devine primul francez care obține un titlu olimpic la Jocurile Olimpice de iarnă pentru Franța. Barbara Ann Scott devine primul canadian care câștigă medalia de aur la patinaj artistic iar Dick Button primul american care obține titlu olimpic la patinaj artistic pentru Statele Unite. Delegația României este alcătuită din 15 sportivi, dar nu se obține nici un punct. Cel mai bun rezultat:

Exproprierea reprezintă acea operațiune juridică care are ca efecte principale trecerea forțată a unui bun din proprietatea privată în proprietatea publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică, precum și plata unor despăgubiri. Spre deosebire de expropriere, confiscarea este acea activitate a statului prin care individului i se impun anumite limite în exercitarea dreptului de proprietate, fără plata unor despăgubiri. Potrivit lui Richard Epstein, toate reglementările nu sunt altceva decât expropreri parțiale ale proprietății, pentru care proprietarul restricționat în drepturile sale ar trebui să primească compensări. reglementările pot limita bunurile ce pot fi comercializate, cât și prețurile pentru acestea. Pentru Epstein, exproprierea se realizează ori de câte ori sunt îndeplinite următoarele condiții: Exproprierea poate fi deliberată sau conștientă. În formularea pe care o propune Richard Epstein, "toate reglementările, toate impozitele și toate modificările regulilor răspunderii sunt exproprieri ale proprietății private, prima facie, compensabile de guvernământ". Aceste trei forme de activități ale Guvernului pot fi privite distinct de problema exproprierii proprietății private. Diferența esențială dintre exproprieri și reglementări se relizează la nivelul compensațiilor: în timp ce în cazul exproprierii despăgubirea se face proporțional cu valoarea imobilului expropriat, în cazul reglementărilor, compensarea este implicită. Reglementările întâmpină dificultăți în cazul în care compensațiile nu sunt prezente nici măcar implicit.

Castelul Teleki, situat în localitatea Luna de Jos, județul Cluj, a fost construit în perioada 1650-1700 de către familia nobiliară transilvană Teleki. Construcția castelului a început în a doua parte a secolului al XVII-lea, fiind terminată în 1700 de către Pál Teleki (1677-1731), filantrop și susținător al lui Francisc Rakoczi II în războiul curut. Ca represalii pentru susținerea lui Rakoczi, armata imperială distruge clădirea. Din vechiul castel a mai supraviețuit doar turnul sudic, de vânătoare, cu o înălțime de circa 35 m și parțial parcul. Restul castelului a fost demolat din ordinul împăratului Austriei după 1700. Piatra rezultată din demolare a fost folosită în secolul următor, la construirea unui zid lung de circa 700 m, gros de un metru și înalt de 4 m, și a unui nou pavilion neoclasic cu parter, etaj și șarpantă, dispus într-un mic parc. Odată cu venirea guvernării comuniste, această clădirea a fost transformată în sediu de CAP. După 1980 o porțiune de 500 m de zid a fost demolat și piatra valorificată. Actualmente clădirea neoclasică este sediul unui centru de asistență socială și protecție pentru copii. Se mai păstrează circa 200 m din zid in jurul Spitalului din localitate. Parcul castelului cuprinde arbori cu vârsta de peste 500 ani (stejari, fagi, castani).

Această pagină include listele tuturor medaliaților olimpici începând cu anul 1896. Patinaj viteză pe pistă scurtă

Volkswagen Golf este o mașină compactă produsă de Volkswagen. A fost gandit ca un înlocuitor pentru popularul Volkswagen Beetle. Este cel mai bine vândut model Volkswagen și a treia mașină ca vânzare din lume, până în 2005 fiind produse mai mult de 24 de milioane de exemplare. Primul Golf (cunoscut în fabricile sub numele de cod Typ 17) a ieșit de pe linia de producție în 1974. În unele părți ale lumii acesta a fost lansat mai târziu (între 1975-1984) fiind cunoscut sub numele de Volkswagen Rabbit în Statele Unite și Canada și ca Volkswagen Caraibe în America Latină. Avea un motor răcit cu apă, tracțiune pe față ce a fost introdusă de Citroën Traction Avant în 1934 și un spate tăiat care a fost pentru prima dată folosit la Renault 4 în 1961. Golf-ul a fost desemnat de revista Wheels mașina anului 1975. Numele este o prescurtare de la Golf-Strom, denumirea germană a curentului Gulf Stream, fiind numit astfel pentru a-i accentua caracterul internațional. Golful nu a fost primul design cu această configurație (alte exemple timpurii fiind BMC Mini în 1959, Austin Maxi și Fiat 128 3P, ambele apărute în 1969). Succesul lui s-a datorat, în mare parte, reputației pe care o avea Volkswagen din punct de vedere al fiabilității. Versiunea GTI, lansată în Europa în 1977 și în SUA în 1983, a creat peste noapte segmentul compactelor sportive, de atunci mulți alți producători creând versiuni sportive ale compactelor aflate în producție. Volkswagen dorea să producă doar 5000 de unități, dar datorită succesului de care s-a bucurat aceasta a rămas în producție. A fost una dintre primele mașini mici ce au adoptat injecția pentru modelele sport, ceea ce a crescut puterea motorului de 1588 cmc la 108cp (81kw). În 2004, Sports Car International, a amplasat Golf-ul 1 GTI pe locul 3 în topul mașinilor anilor '80. În 1980 a avut loc un facelift discret, prin mărirea stopurilor spate (această modificare era mai apropiată de design-ul original Giugiaro), modificarea barelor de protecție și, pentru versiunile americane, faruri pătrate și un nou bord, mai modern.

Îndrumată de mama sa, care dorea să facă din ea un star, a apărut pe scena mai multor varieteuri. A frecventat câțiva ani un pension, apoi a studiat arta dramatică la Zürich, iar din 1982 și-a început cariera de actriță și de autoare dramatică. Împreună cu Rene Oberholz a înființat trupa experimentală Die Wortpumpe ("Pompa de cuvinte") în 1993, iar împreună cu Jens Nielsen grupul teatral Die Engelmaschine ("Mașina de fabricat îngeri") în 1996. În 1998 a primit o bursă de la Literarisches Colloquium Berlin. Fructificând experiența personală a autoarei, romanul De ce fierbe copilul în mămăligă explorează, din perspectiva naivității infantile, tumultoasa lume a circului, orbitoare în aparență, dar pândită permanent de tragism și de spectrul morții. Din carte nu lipsesc observațiile de mare acuitate cu privire la realitățile sociale și politice din România ultimelor decenii comuniste. În plină afirmare creatoare, avîntîndu-se în apele reci ale lacului Zürich, într-o noapte de început de februarie, autoarea romanului De ce fierbe copilul în mămăligă le-a dăruit admiratorilor cartea intitulată Raftul cu ultimele suflări. înmânând manuscrisul editurii DVA (Deutsche Verlags-Anstalt). Aglaja Veteranyi se sinucide într-un spital din Zürich, în urma unei depresii, la începutul anului 2002. Și-a regizat moartea la fel de laborios ca și romanul.

Cetatea a fost fortificată la începutul secolului al XVII-lea, dar fondarea propriu-zisă a orașului a avut loc mult mai târziu, la 15 decembrie 1889. În prezent, este cel mai mare oraș din prefectura Ehime. În anul 1895, scriitorul Sōseki Natsume s-a instalat în oraș, fiind profesor la gimnaziul din Matsuyama, și a scris romanul Botchan („Domnișorul”), (apărut în anul 1906), în care a descris viața din orașul Matsuyama.

A fost corespondent pentru România al publicației Kirche in Not, editată de fundația Kirche in Not, înființată pentru sprijinul bisericilor creștine din lagărul socialist. În materialele sale a denunțat nu numai persecuția Bisericii Catolice din România, ci și „subjugarea și înjosirea Bisericii Ortodoxe Române de către regimul comunist.” În anul 1976 a obținut de la preotul Emil Riti înregistrarea audio în care cardinalul Iuliu Hossu, aflat în domiciliu forțat, recitise rezoluțiunea de la Alba Iulia din 1918. Zăpârțan a predat înregistrarea la postul de radio Europa Liberă, care a transmis-o pe post. Începând cu anul 1978 funcția de rector al misiunii române unite din München a fost preluată de Octavian Bârlea.

Aceasta este o listă a fortificațiilor militare, castrelor romane și cetăților de pe teritoriul județului Cluj: Articol legat de revendicările de domenii din România Aristocrația transilvană și domeniile ei

Cetatea a fost înălțată pe malul drept al râului Someșul Mic, la o distanță de numai câțiva kilometri de ruinele castrului roman Secunda Pannoniorum și în vecinătatea micului sat Gherla, actual municipiu. La începutul secolului al XVII-lea cetatea Gherla nu mai prezenta importanță strategică, de aceea în 1706 a fost ștearsă din rândul cetăților de război. Cetatea a fost transformată inițial în cazarmă, fiind apoi abandonată și pusă la vânzare. Pe 20 octombrie 1785 împăratul Iosif al II-lea a transformat cetatea Gherla în închisoare centrală pentru Transilvania (Carcer Magni Principatus Transilvaniae). Transformarea a urmat unei evadări în masă de la închisoarea din județul Trei Scaune, incident care a generat din partea nobilimii dorința de a crea o închisoare de securitate maximă în Ardeal. Între anii 1857-1860 a fost construit pavilionul central ca loc special de deținere, cu 3 nivele deasupra intrării principale fiind amenajată locuința directorală formată din 6 încăperi, conform proiectului arhitecților bistrițeni Daniel Reschler și Johannes Reschler. La 1 mai 1913 închisoarea este transformată în institut de prevenție pentru minori, unde aceștia studiau și învățau diverse meserii. În timpul regimului comunist închisoarea Gherla a cunoscut două perioade distincte: 1945-1964 închisoare politică, respectiv 1964-1989 închisoare pentru deținuți de drept comun. Închisoarea Gherla, una dintre cele mai vechi din România a devenit după 1989 penitenciar de maximă siguranță. De-a lungul timpului cetatea a purtat mai multe denumiri:

În perioada 1541-1551 a fost guvernatorul Transilvaniei. La ordinele lui Martinuzzi a fost construită cetatea Gherla. Tot el a început refacerea în stil renascentist a mănăstirii dominicane de la Vințu de Jos (Castelul Martinuzzi). Gheorghe Martinuzzi s-a născut în Dalmația în 1482. Numele său real era Juraj Utješinović. Tatăl său, Grgur Utješinović, de origine croată, a fost ucis într-o luptă contra turcilor. Mama sa, originară din Veneția, se numea Martinuzzi și avea un frate episcop: de aceea, tânărul Giorgio / Gheorghe și-a ales acest patronim pentru a face carieră în Biserică devenind călugăr, în Ordinul paulin. Se cuvine să se sublinieze că adversarii săi, protestanții maghiari, îl denumeau, cel mai adesea, «fratele György» (Fráter György). L-a întâlnit pe Ioan I Zápolya, în 1527. A devenit unul dintre cei mai abili consilieri ai acestuia și a fost numit la consiliul regal cu sarcina de trezorier, apoi, în 1535, episcop de Oradea Mare (în maghiară Nagyvárad, iar în germană Großwardein). La moartea lui Ioan Zapolya, survenită la 22 iulie 1540, el asumă cu regina Isabella Jagiello regența fiului nou-născut al acestuia Ioan Sigismund. G. Martinuzzi duce o politică complexă: în 1543, el trebuie să rezolve prima plată datorată Sultanului de către Transilvania rămasă independentă / Regatul Ungariei Răsăritene, sub suzeranitate otomană, aflat(ă) în mâinile familiei Zapolya, centrul Ungariei fiind ocupat de Otomani, iar vestul era ocupat de Habsburgi. Tributul anual se ridica la suma de de florini. În pofida ostilității sale față de protestanți, Reforma făcea progrese rapide sub guvernarea sa și a foarte importantă în Transilvania, unde bunurile Bisericii au fost secularizate. S-a încercat, de altfel, reunificarea țării, ceea ce a antrenat conflicte cu regina-mamă Isabella Jagiello: după recunoașterea în 1549 a suzeranității lui Ferdinand asupra Transilvaniei și asupra teritoriilor atașate acesteia, la Convenția de la Nyirbator, un al doilea tratat semnat la Oradea Mare în 1551 prevedea renunțarea la tronul Ungariei de către Ioan Sigismund, printr-o compensație financiară și teritorială - prin atribuirea unui alt fief - și recunoașterea lui Ferdinand I drept singur suveran ales al Ungariei. Regina Isabella a denunțat tratatul și a reafirmat, puțin timp după aceea, drepturile fiului său minor, însă a trebuit să abdice la 19 iunie, și să se retragă cu Ioan Sigismund în Silezia, în timp ce Dieta din Cluj, de la 26 iulie 1551, îl recunoștea pe Ferdinand I ca singur suveran. Martinuzzi, mereu grijuliu de unitatea țării, a făcut apel la viitorul împărat Ferdinand I al Sfântului Imperiu susținut de fratele său Carol Quintul, ale cărui trupe de 6 până la de oameni comandate de Giovanni Battista Castaldo au ocupat Transilvania pentru a preveni o reacție violentă a turcilor. În schimb fostul regent Martinuzzi este numit voievod, continuând să guverneze Estul Ungariei reunificate. Rapid, forțele lui Castaldo, „prea numeroase pentru a fi o gardă de onoare, dar prea puțin numeroase pentru o armată”, se dovedesc că nu sunt de niciun ajutor pentru țară: principalii actori ai politicii interne transilvane, „Cele Trei Națiuni” (marea nobilime maghiară, sașii și secuii), se neliniștesc surd de strategia voievodului, ceea ce semnifică o serioasă amenințare la viața acestuia. Alegând să medieze în mod privat între turci și maghiari, Martinuzzi dă garanții Sublimei Porți în același timp în care se afirmă drept un servitor fidel al Habsburgilor, când era pe punctul de a i se remite de către papă pălăria de cardinal. Castaldo l-a acuzat de trădare pe Martinuzzi lui Ferdinand și i s-a dat permisiunea să-l omoare dacă era nevoie. Gheorghe Martinuzzi a fost asasinat la 16 decembrie 1551, în Castelul Martinuzzi de la Vințu de Jos, în inima Transilvaniei, de către Marco Antonio Ferrari, secretarul generalului Castaldo. Uciderea acestui cardinal, act care părea să-l implice împăratul Sfântului Imperiu, a avut consecințe imediate. Ferdinand a acceptat responsabilitatea uciderii, iar papa i-a excomunicat pe el și pe generalii săi. După ce a primit acuzația de trădare, cuprinzând 87 de articole, privitoare la Martinuzzi, precum și mărturiile și audierile unui număr de 116 martori, papa l-a exonerat pe împăratul Ferdinand și a ridicat excomunicările în 1555.

Guvernul Manea Mănescu (2) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 18 martie 1975 - 30 martie 1979. Conform art. 80 din Constituție, din Guvern mai făceau parte, ca membri: Biroul Executiv al Guvernului era constituit din prim-ministru, viceprim-miniștri, ministrul aprovizionării tehnico-materiale și controlului gospodăririi fondurilor fixe și ministrul de finanțe. Ministrul minelor, petrolului și geologiei Ministrul economiei forestiere și materialelor de construcții Ministrul industriei construcțiilor de mașini grele Ministrul agriculturii, industriei alimentare și apelor Ministrul comerțului exterior și cooperării economice internaționale Ministrul transporturilor și telecomunicațiilor Ministrul turismului și sportului Ministrul educației și învățământului

Un quasar este un nucleu galactic activ (galaxie activă) îndepărtat, care emite enorme cantități de energie. Quasarii au fost identificați inițial ca surse cvasi-punctiforme de radiație electromagnetică (incluzând unde radio și lumină vizibilă), asemănătoare prin aceasta stelelor, mai curând decât galaxiilor, care sunt surse extinse. Astfel se explică numele de quasar, o contracție a denumirii în limba engleză quasi-stellar radio source (sursă radio cvasi-stelară). Natura acestor obiecte a fost inițial controversată, rămânând astfel până în anii 1980. Astăzi există un consens științific în această privință: un quasar este o regiune compactă, cu rază de 10 până la 10.000 de ori raza Schwarzschild a găurii negre supermasive din galaxie, alimentată prin discul de creștere. Quasarii arată o deplasare spre roșu foarte mare, efect al dilatației metrice a spatiului cosmic dintre quasar și Pământ. Cand deplasarea spre roșu a quasarilor este observată după Legea lui Hubble, se deduce că quasarii sunt obiecte aflate la foarte mare îndepartare . Quasarii locuiesc chiar în centrul galaxiilor tinere, active și sunt printre cele mai luminoase, puternice și energetice obiecte din univers. Quasarii emit până la o mie de ori mai multă energie decât Calea Lactee, galaxie care conține între 200 și 400 de miliarde de stele. Această radiație este emisă în spectrul electromagnetic, aproape uniform, de la raze X la raze infraroșu îndepărtat. Radiația atinge vârful în benzile de ultraviolete optice. Unii quasari sunt, de asemenea, surse puternice de emisie a undelor radio și radiației gamma. Quasarii sunt prin excelență obiecte cosmice foarte îndepărtate. Cel mai apropiat quasar (din cei peste 120.000 recenzați până acum se află la o distanță de 240 megaparseci, (- 780 milioane de ani lumină), iar cel mai îndepărtat (numit CFHQS J2329-0301, cu un decalaj spectral de 6,3) la aproape 13 miliarde de ani lumină. Dacă se ia în considerare că Universul s-a născut în urmă aproximativ 13,7 miliarde de ani, înseamnă că lumina acestui ultim quasar a fost emisă când Universul avea mai puțin de 1 miliard de ani. Astronomii din echipa franco-canadiană care a descoperit acest quasar estimează că masa totală a găurii negre din centrul său atinge cam 500 de milioane de mase solare. Cel mai luminos quasar observat vreodată (botezat 3C 273 și aflat în constelația Virgo) are o magnitudine aparenta de circa 12,9, însă o magnitudine absoluta de-26,7. Asta înseamnă că dacă acest obiect celest ar fi la o distanță de aproximativ 33 de ani lumină de Terra, ar lumina la fel de intens precum Soarele.

Guvernul Ilie Verdeț (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 30 martie 1979 - 29 martie 1980. Ministrul minelor, petrolului și geologiei Ministrul economiei forestiere și materialelor de construcții Ministrul industriei construcțiilor de mașini grele Ministrul agriculturii, industriei alimentare și apelor Ministrul comerțului exterior și cooperării economice internaționale Ministrul transporturilor și telecomunicațiilor Ministrul turismului și sportului Ministrul educației și învățământului

Friedrich August Johannes Löffler (1852 - 1915) a fost un medic și bacteriolog german. Acesta a fost unul din coautorii Postulatelor lui Koch. Alte merite importante al acestuia ar fi descoperirea microorganismelor, ce declanșează difteria și pestă porcină.

Amos a creat 5 personaje pentru acest album: Tori, Isabel, Clyde, Santa și Pip. (Isabel, Tori și Pip apar la coperta a albumului.) Fiecare melodie este cântată din perspectiva a unui personaj (cu ună excepția: Body and Soul este cântat de două personaje). Toate personaje au personalități foarte specifice, care sunt ilustrate în melodiile. De exemplu, Pip este o războinică. Melodiile cântate de ea sunt întunecoase și întrucâtva intense. Isabel (hisTORIcal), care s-a bazată pe zeița greacă Artemis, este o fotografă interesată de politica. Clyde (cliTORIdes), bazată pe zeița Persefona, încearcă să descopere-n ce crede. Pip (expiraTORIal), bazată pe zeița Athena, este descrisă ca o războinică. Santa (sanaTORIum), bazată pe zeița a dragostea Afrodita, este senzuală și pasionată.

Și-a început studiile în Liceul Unitarian din Cluj, continuându-le din 1867 la Budapesta și München. A practicat arhitectura în Viena, participând la proiectarea și finalizarea clădirii Parlamentului. În anul 1880 a fost invitat ca arhitect principal în orașul său natal, unde a lucrat până la moarte. Mai târziu a fost și directorul Școlii Regale pentru Industria Metalului și Lemnului, respectiv a Muzeului de Industrie. În calitate de arhitect principal a condus activitatea arhitecturală a Clujului de la sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea. Pe lângă zeci de edificii publice, biserici și case, el a proiectat mai multe monumente funebre și plăci comemorative. Pentru proiectul soclului Grupului Statuar Matia Corvinul din Cluj a fost distins cu Ordinul Franz Joseph în grad de cavaler. Către sfârșitul vieții a început să adune în desene monumentele arhitecturii clujene, dar nu a mai reușit să termine acest proiect. Articol cu imaginile a doua cladiri

A doua bătălie de la Harkov a fost o luptă de pe frontul de răsărit al celui de-al doilea război mondial care s-a desfășurat de pe 12 până pe 28 mai 1942. După ce contraofensiva de iarnă sovietică respinsese cu succes trupele germane din fața Moscovei, dar vlăguise în mare măsură rezervele Armatei Roșii, ofensiva de la Harkov din primăvara anului 1942 a fost o încercare de extindere a inițiativei strategice. Pe 12 mai 1942, forțele sovietice de sub comanda mareșalului Semion Timoșenko au lansat o ofensivă împotriva Armatei a VI-a Germană, atacând din punga realizată în timpul contraofensivei de iarnă. După câteva succese inițiale, ofensiva a fost oprită de germani. Mai multe erori ale ofițerilor de stat major și ale lui Stalin, care nu au reușit să estimeze corect potențialul Wehrmachtului și supraevaluaseră potențialul forțelor sovietice proaspăt recrutate, au permis germanilor să execute o manevră de învăluire dublă, care a tăiat trupelor sovietice legătura cu propriul front. Sângeroasa bătălie lungă de 17 zile a dus la pierderea a peste 200.000 de soldați ai Armatei Roșii și a mai multor sute de tancuri. În final, Friedrich Paulus a câștigat o victorie importantă, care a deschis trupelor de sub comanda sa calea pentru declașarea Operațiunii Albastru și a bătăliei Stalingradului, aruncând forțele sovietice într-o lungă serie de înfrângeri și retrageri. Până în februarie 1942, contraofensiva sovietică de iarnă, care i-a împins pe germani departe de porțile Moscovei și a recucerit Rostovul în sud, și-a pierdut treptat vigoarea, lăsând ambele părți să facă eforturi pentru refacere. Stalin era convins că germanii erau pe cale să fie înfrânți și frontul lor urma să se prăbușească până în primăvara sau vara anului 1942, așa cum de altfel a și afirmat în discursul din 7 noiembrie 1941 cu ocazia aniversării Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. Așa că Stalin a hotărât să exploateze ceea ce se considera a fi slăbiciunea armatei germane de pe frontul de răsărit prin lansarea unei ofensive de primăvară. Decizia finală a lui Stalin s-a lovit de dezacordul puternic al principalilor săi consilieri militari, inclusiv a celor din Marele Stat Major al Armatei Roșii, (Boris Șapoșnikov, Alexandr Vasilevski și Gheorghi Jukov), toți fiind în favoarea unei acțiuni mult mai prudente. După cum a afirmat Vasilievski, "Da, noi speram [că rezervele germanilor au fost epuizate], dar realitatea a fost mult mai dură decât atât ". Deși, după cum își amintea Jukov, Stalin nu credea că germanii erau capabili să desfășoare operații simultan pe două axe strategice. Liderul sovietic era sigur că declanșarea unei ofensive de primăvară de-a lungul întregului front va destabiliza Wehrmachtul mai înainte ca armata germană să înceapă o operațiune care putea fi o lovitură mortală împotriva Moscovei. În ciuda prudenței evocate de generalii săi, decizia finală a lui Stalin a fost să se încerce o lovitură care să-i ia pe germani prin surprindere prin "ofensive locale". La sfârșitul primăverii anului 1942, Armata Roșie era încă într-o situație de inferioritate față de Wehrmacht, atât din punct de vedere al efectivelor cât și al calității armamentului, în ciuda unei campanii masive de completare a efectivelor, de antrenare a luptătorilor și modernizare a armamentului din iarna 1941 și primăvara 1942. Armata Roșie și-a completat rândurile și a fost dotată cu modele noi de arme, în total 5.600.000 de soldați, 3.900 de tancuri, 44.900 de tunuri și 2.200 de avioane. În același timp, armata germană avea pe frontul de răsărit 6.200.000 de soldați, 3.229 de tancuri, 57.000 de tunuri și 3.395 avioane de luptă. O simplă comparație ne arată că puterea Armatei Roșii era încă inferioare celei germane, cu excepția tancurilor, numai că în cazul acesta din urmă, calitatea blindatelor sovietice era (oarecum) inferioară celei germane. După încheierea ofensivei de iarnă, atât STAVKA (Marele Stat Major al Armatei Roșii) cât și Stalin credeau că următoarea ofensivă germană va avea ca obiectiv tot Moscova, sprijinită de o a doua ofensivă importantă în sud, copiind operațiunile din anul precedent, Barbarossa și Operațiunea Taifun. Deși germanii fuseseră învinși în fața Moscovei, cele 70 de divizii ale Axei rămâneau o amenințare pentru forțele sovietice din sectorul capitalei. Mai mult, Stalin și majoritatea generalilor subordonați, cât și a comandanților de front, credeau sincer că principalul efort german va fi făcut tot pe direcția Moscova. In cele din urmă, încurajat de succesul ofensivei de iarnă, Stalin a considerat că ofensivele locale în regiune vor slăbi forțele germane, slăbind potențialul invadatorilor pentru organizarea unei noi operațiuni pentru cucerirea Moscovei. Deși Stalin a fost de acord cu tactica Armatei Roșii pentru o „apărare strategică activă", el și-a schimbat mai târziu opțiunile, dând ordine pentru organizarea a șapte ofensive locale pe toată lungimea frontului, de la Marea Baltică la Marea Neagră. Una dintre zonele de atac a fost cea a Harkovului, ofensiva fiind ordonata a începe în luna martie. Mai devreme, în luna mai, Înaltul Comandament sovietic a dat ordine statelor majore din Direcția sud-vest pentru atacuri în regiune, după victoriile din regiunile Donbasului și Rostovului. Luptele au izbucnit în aceeași lună, sovieticii de sub conducerea Mareșalului Uniunii Sovietice Semion Timoșenko și a generalului-locotenent Chirill Moskalenko au spart liniile germane de-a lungul râului Doneț, la răsărit de Harkov. Luptele grele au continuat în aprilie, când Moskalenko a forțat cu succes cursul Donețului și a stabilit un mic cap de pod pe malul apusean, în timp ce în sud, Armata a 6-a sovietică înregistra unele succese limitate în lupta cu germanii, care păstraseră la rândul lor un cap de pod pe malul răsăritean al râului. Atenția lui Stalin a fost atrasă de situația din zonă, acesta considerând că sunt îndeplinite condițiile pentru organizarea unei viitoare ofensive spre Harkov. Până pe 15 martie, comandanții sovietici au făcut planurile preliminare pentru campania din regiunea Harkovului, ordonând concentrarea masivă de rezerve în zona din spatele frontului. Pe 20 martie, Timoșenko a ținut o conferința la Kupiansk, pentru a stabili amănuntele viitoarei ofensive. Un raport ulterior către superiorii de la Moscova pregătit de șeful staului major al lui Timoșenko, generalul-locotenent Hovhannes (Ivan) Baghramian, rezuma discuțiile conferinței, neinserând unele informații cheie obținute de spionajul sovietic (nu se știe dacă în mod voit sau nu). Consolidarea forțelor sovietice a continuat în ritm crescut în luna mai. Detaliile finale ale ofensivei au fost stabilite în lunile martie și aprilie prin discuții între Stalin, Marele Stat Major Sovietic și Timoșenko, iar directivele finale ale STAVKA au fost emise pe 17 aprilie. Până pe 11 mai 1942, Armata Roșie a reușit să concentreze șase armate și alte unități independente pe două fronturi (infanterie, tancuri, pușcași, cavaleri, inclusiv unități de gardă (de elită)) și foarte multe arme și muniție. În momentul de maximă concentrare, pe Frontul de Sud erau amplasate 11 tunuri sau mortiere pe kilometru de front. Regruparea forțelor în sector s-a făcut în perioada anului caracterizată de așa-numita "rasputița", care a transformat cea mai mare parte a pământului în noroi, întârziind eforturile de concentrare ale trupelor și de aprovizionare. Comandanții de front au fost învinuiți după eșecul ofensivei pentru proasta folosire a forțelor, pentru etapizarea necorespuncâtoare a ofensivei și pentru tactica lor de birou ruptă de realitățile liniei întâi, după cum amintește Vasilievski în memoriile sale. Datorită faptului că regruparea forțelor s-a făcut atât de dezordonat, germanii au primit unele semnale despre mișcările sovietice din zona frontului. Moskalenko, comandantul Armatei a 38-a, dă vina în memoriile sale pe faptul că fronturile nu au făcut un plan de colaborare mai înainte de decizia de regrupare. El a comentat în aceleași memorii că nu a fost o supriză faptul că "... înaltul comandament germano-fascist a prevăzut planurile noastre". La conducerea trupelor sovietice a fost numit mareșalul Semion Timoșenko, un veteran al primului război mondial și al războiului civil. Timoșenko nu avusese decât un succes limitat în bătălia de la Smolesk de cu un an mai înainte, a fost autorul victoriei din contraofensiva de iarnă și a asigurat victoria din ofensiva de primăvără. Comisarul politic al lui Timoșenko a fost Nikita Hrușciov. Trebuie remarcată situația deosebită a trupei sovietice. În timpul dezastrului din anul precedent, cei mai mulți soldaților instruiți ai Armatei Roșii fuseseră uciși sau luați prizonieri. Doar în bătălia de la Moscova sovieticii pierduseră aproximativ un milion de oameni. În aceste condiții, soldatul obișnuit al Armatei Roșii era un tânăr proaspăt recrutat, slab instruit, cu foarte puțină experiența de front sau care nu participase la nici o luptă până în acel moment. Armata Roșie suferea și datorită logisticii slabe și proastei dotări, în principal datorită faptului că importante zone industriale din Rusia Europeană se aflau sub controlul german, iar fabricile transferate în Siberia nu lucrau la capacitatea maximă. De aceea, în acele momente, conducerea militară sovietică era în favoarea unei „apărări strategice temporare". Sovieticii nu erau informați asupra preparativelor Armatei a VI-a germane de sub conducerea noului comandant, Friedrich Paulus, care primise ordine pe 30 aprilie pentru declanșarea Friderikus. Această operațiune era menită să distrugă punga Izium realizată de Armata Roșie la sud de Harkov în timpul ofensivei din martie și aprilie. Ordinul dat Armatei a VI-a prevedea ca dată a unui "start probabil" ziua de 18 mai. Germanii făcuseră eforturi importante pentru întărirea Grupului de Armate Sud, transferat sub controlul feldmareșalului Fedor von Bock, fostul comandant al Grupului de Armate Centru din timpul Operațiunilor Barbarossa și Taifun. Pe 5 aprilie 1942, Hitler a emis Directiva nr. 41, prin care desemna zona de sud a frontului ca principală zonă de operațiuni pentru campania strategică de vară din acel an, în dauna altor fronturi. Efectivele Grupului de Armate Sud au fost completate până la sfârșitul lunii aprilie și începutul lui mai. Obiectivul stategic a fost clar după victoriile lui Armatei a XI-a a lui Erich von Manstein din Crimeea. Obiectul principal al atacului rămânea Caucazul și câmpurile sale petrolifere, iar, ca obiectiv secundar, orașul Stalingrad. Planificarea Operaiunii Friderikus în aprilie a fost un imbold pentru creșterea efectivelor din zonă ale Armatei a VI-a de sub comanda lui Paulus. De aceea, în condițiile în care serviciile de spionaj sovietice nu au reușit să obțină nici o informație, germanii au întreprins o amplă mișcare de regrupare și redistribuire a forțelor în zona desemnată ca centru al operațiunilor viitoare. Paulus a definitivat planurile pentru Operațiunea Friderikus pe 10 mai, el fiind foarte conștient de amenințarea unui atac sovietic. În acel moment, germanii erau pregătiți complet să facă față atacului lui Timoșenko, sau să declanșeze ofensiva proprie spre Caucaz. În primele 72 de ore ale atacului, germanii au fost supuși unei mari presiuni, fiindu-le distruse 16 batalioane. Paulus a ordonat ca germanii să rămână pe poziții defensive ferme, deși au mai fost executate câteva contraatcuri locale. Deși până pe 14 mai Armata Roșie înaintase suficient de mult, germanii se apăraseră dârz, câteva divizii sovietice au fost decimate și obligate să înceteze atacul. Doar asalturile tancurilor sovietice au reușit să stopeze contraatacurile germane. Spre deziluzia lui Timoșenko, pierderile germane au fost moderate, estimările momentului arătând că doar 35 - 70 de tancuri germane au fost scoase din luptă din rândul Diviziilor Panzer a 3-a și a 23-a. În momentul în care aviația germană a intrat în acțiune, unele forțe sovietice, așa cum a fost Armata a 38-a, au trebuit să treacă în defensivă. Pe 14 mai, germanii au reușit să oprească ofensiva sovietică în mai multe sectoare, contraatacând local. Între timp, Luftwaffe a cucerit superioritatea aeriană în sectorul Harkov, forțându-l pe Timoșenko să-și folosească rezervele de avioane pentru a continua ofensiva. În ciuda piedicilor, forțele sovietice au continuat să atace, dezangajându-se din mai micile încleștări locale și schimbând direcția principală de atac. Până la urmă însă, în fața rezistenței ferme și a contraatacurilor locale germane sprijinite de Luftwaffe, atacul sovietic s-a împotmolit. Până la sfârștul zilei, ofensiva Armatei a 28-a sovietice încetase. În mod ironic, atacul de pe flancul sudic nu a a suferit tot atât de mult precum cel de pe flancul nordic. De fapt, pe flancul sudic se reușise o înaintare spectaculoasă în primele trei zile ale luptelor. Deși și pe flancul de sud se duseseră lupte grele, sovieticii puseseră pe fugă câteva batalioane germane, unele dintre ele formate din non-germani, în special unguri. Succesul de pe frontul sudic a fost datorat faptului că o mare parte a rezervelor germane fuseseră transferate în zona de nord, care la începutul atacului părea mai amenințată. Dar, pe 14 mai, Hitler a ordonat Armatei I Panzer (Ewald von Kleist) să preia initiativa și să contraatace în forță, asigurând condițiile pentru declanșarea Operațiunii Friderikus. Pe 18 mai, situația s-a înrăutățit, iar STAVKA a sugerat din nou ca Armata a 9-a sovietică să înceteze ofensiva și să se retragă din punga cucerită. Timonșenko și Hrușciov au pretins că amenințarea atacurilor germane este exagerată de Statul Major, Stalin refuzând din nou să aprobe retragerea. Pe 19 mai, generalul Paulus, conformându-se ordinelor lui Block, începuse ofensiva generală pe flancul nordic într-o încercare de încercuire a sovieticilor care se mai aflau în punga de la Izium. Numai în acel moment a fost de acord Stalin să se ordone lui Jukov să oprească ofensiva și să încerce să facă față atacului german din flanc. Pentru sovietici însă era prea târziu. Germanii au atacat cu succes pozițiile defensive sovietice. Atacurile germane au continuat și pe 20 mai, scopul lor fiind închiderea pungii. În acea zi, forțe proaspete germane au fost aruncate în luptă, acestea reușind la rândul lor să avanseze împotriva unităților sovietice puternic afectate de lupte. Deși forțele lui Timoșenko au reușit să se regrupeze cu succes pe 21 mai, Grupul de armată Kotenko a primit ordin să se retragă până pe 22 mai. În același timp, Timoșenko a pregătit un contraatac pe 23 mai, care trebuia executat de Armatele a 9-a și a 57-a. În ciuda încercărilor disperate ale sovieticilor de a rezista înaintării germane, Wehrmachtului nu a putut fi oprit. La sfârșitul zilei de 24 mai, forțele sovietice din raionul Harkovului fuseseră definitv încercuite. Istoricii militari au încercat să evidențieze motivele pentru dezastrul din timpul celei de-a doua bătălii de la Harkov. Unii dintre istoricii militari sovietici au aruncat vina pe incapacitatea STAVKA și a lui Stalin de a aprecia corect forța militară a Wehrmachtului pe frontul de răsărit, după succesele sovietice din iarna 1941-1942 și din primăvara anului 1942. Gheorghi Jukov afirmă în memoriile sale că eșecul operațiunii era previzibil, de vreme ce ofensiva a fost organizată prostește, riscul expunerii flancului stâng al pungii de la Izium la contratacurile germane fiind evidente pentru oricine știa să citească o hartă. De asemenea, Jukov considera în memorii că principalul motiv pentru eșuarea operațiunilor sovietice la Harkov a fost șirul de greșeli făcute de Stalin, care a subestimat pericolul reprezentat de armatele germane din sectorul de sud-vest, (cel care era în fața sectorului frontului sovietic de la Moscova), și nu a luat măsuri să concentreze suficiente rezerve strategice în sus-numita zonă care să facă față oricărui atac posibil german. Mai mult chiar, Stalin a ignorat orice sfat rațional venit din partea Statului Major, care recomandase organizarea unei defensive puternice în secotorul de sud-vest, pentru a putea respinge orice posibil atac nazist. În plus, anumiți generali sovietici, în special din sectorul de S-V al frontului, erau tot atât de dornici să continue șirul de succese din iarnă, cel puțin tot atât de mult cât doreau generalii germani să-și ia revanșa, subapreciind forța inamicilor lor, după cum declara mai târziu comandantul Armatei a 38-a, Chirill Moskalenko. Contraofensiva sovietică de iarnă slăbise Wehrmachtul, dar nu-l distrusese. După cum cita Moskalenko pe unul dintre sodații săi, "acești fasciști s-au trezit după ce au hibernat". Dorința lui Stalin să-și folosească armatele proaspăt recrutate, care erau slab pregătite și dotate, ilustra o proastă înțelegere a realităților, atât în ceea ce privește capacitățile Armatei Roșii, cât și privește capacitatea generalilor sovietici să-și apere pozițiile cucerite și să lanseze ofensive încununate de succes. Incapacitatea generalilor sovietici de a conduce operațiuni încununate cu succes a fost evidentă în timpul viitoarei Operațiunii Blau (Albastru), care avea să ducă mai apoi la Bătălia de la Stalingrad. Bătălia de la Harkov a demonstrat adevăratul potențial al armatelor sovietice de a duce la bun sfârșit o ofensivă de amploare, cel puțin în acel moment. Această bătălie a fost prima încercare importantă a sovieticilor să prevină ofensiva de vară a germanilor, care se prefigura. În viitor, STAVKA avea să meargă pe aceeași direcție a prevenirii atacurilor germane prin planificarea și executarea operațiunilor Marte, Uranus și Saturn. Deși doar două dintre aceste operațiuni au fost încununate de succes, au demonstrat că planificatorii sovietici au învățat din eșecuri și au reușit să întoarcă soarta războiului în favoarea lor. Această nouă tendință în planificarea și conducerea operațiunilor sovietice a fost evidentă în timpul și după Bătălia de la Kursk din iulie 1943. Se pare că a doua bătălie de la Harkov a avut o influență importantă asupra lui Stalin, care a început să aibă încredere în comandanții săi și în Șeful Marelui Stat Major, (permițând de exemplu Șefului Marelui Stat Major să aibă ultimul cuvânt în numirea comandanților de front). După marele val de epurări din 1937, (care afectase profund toate eșaloanele de comandă ale Armatei Roșii), după ce nu reușise să anticipeze declanșarea atacului din 1941 și după ce subestimase puterea militară a germanilor în 1942, Stalin sfârșea prin a se încrede în generalii săi. Pe de altă parte, Hitler se încredea din ce în ce mai puțin în generalii săi, demițându-l în septembrie 1942 pe Șeful Marelui Stat Major, Franz Halder. În ceea ce privește strict cea de-a doua bătălie de la Harkov, eșecul Armatei Roșii să se regrupeze în timpul preludiului bătăliei și priceperea germanilor să obțină informații asupra mișcărilor sovieticilor vor juca un rol impotant în desfășurarea luptelor. Slabele rezultate ale sovieticilor pe flancul de nord și lipsa unor informații de calitate care să fie oferite STAVKA și cartierelor generale de front, aveau să ducă la eșuarea întregii ofensive. În ciuda rezultatelor proaste, bătălia de la Harkov a marcat o modificare a tacticilor Armatei Roșii, care, deși imperfecte în momentul acela, aveau să ducă la câștigarea războiului. Al doilea război mondial - Frontul european de răsărit

Richard Altmann a studiat medicina la Greifswald, Königsberg, Marburg, și Giessen, unde i se conferă titlul de doctor în medicină. Se angajează la Universitatea din Leipzig unde, în 1887, i se conferă titlul de doctor extraordinar în anatomie. Moare în 1900 din cauza unei tulburări nervoase. În 1886, Richard Altmann observă și descrie detaliat mitocondria. De asemenea, în 1889, propune pentru prima dată denumirea și metodele de obținere a acizilor nucleici.

Râul Lotrișorul este un afluent de dreapta al râului Olt. Are un afluent de dreapta, râul Galbenu.

După absolvirea facultății (august 1965), lucrează ca cercetător științific la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice din București până în aprilie 1990 când Institutul s-a desființat. Din mai 1990, lucrează la nou-înființatul Institut de Teorie Socială al Academiei Române, deținând și funcția de director al acestuia. Stelian Neagoe este autor și editor de studii și lucrări științifice, de cultură istorică. În anul 1994 înființează Editura Machiavelli, al cărui director devine. Este coordonator al importantei lucrări științifice Enciclopedia istoriei politice a României (1859-2002) (Ed. ISPRI, București, 2003). Dintre lucrările științifice publicate de către Stelian Neagoe, menționăm următoarele:

Guvernul Ilie Verdeț (2) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 29 martie 1980 - 20 mai 1982. Ministrul minelor, petrolului și geologiei Ministrul economiei forestiere și materialelor de construcții Ministrul industriei construcțiilor de mașini Ministrul industriei de mașini-unelte, electrotehnică și electronică Ministrul agriculturii și industriei alimentare Ministrul comerțului exterior și cooperării economice internaționale Ministrul transporturilor și telecomunicațiilor Ministrul turismului și sportului Ministrul educației și învățământului

Debitul apei scade după ramificația cu canalul Karakum, astfel din anul 1970 apele râului (care avea în secolul XIX un debit 3000 m³/s) nu ajung întotdeauna până la lacul Aral, râul la traversarea deșertului pierde cca. 40 % din debitul apei. Pe malul râului se află localitățile:

Guvernul Constantin Dăscălescu (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 21 mai 1982 - 28 martie 1985. Ministrul industriei construcțiilor de mașini Ministrul industriei de mașini-unelte, electrotehnică și electronică Ministrul agriculturii și industriei alimentare Ministrul comerțului exterior și cooperării economice internaționale Ministrul transporturilor și telecomunicațiilor Ministrul turismului și sportului Ministrul educației și învățământului

Născut în Veneția, provine dintr-o veche familie venețiană. Datoriile tatălui său îl determină să caute modalități de a se întreține. La vârsta de 16 ani se înrolează în armata din Dalmația. Trei ani mai târziu se întoarce în Veneția, și în curând își va face o reputație drept cel mai spiritual membru al societății Granelleschi, în care a intrat în urma publicării a câtorva opere satirice. Această societate, devotată sociabilității și spiritualității, avea scopuri literare serioase și încerca în special să păstreze literatura toscană ferită de influențe străine. Înlocuirea vechii comedii italiene de dramele lui Pietro Chiari și Carlo Goldoni, modelate după exemple franțuzești, amenința să învingă eforturile societății. În 1757, Gozzi venea ca salvator, publicând poemul satiric La tartana degli influssi per l'anno 1756 și comedia Dragostea pentru Trei Portocale în 1761, o parodie a stilului celorlalți doi poeți, bazată pe o poveste. Ca să fie jucată, a obținut serviciile trupei de actori Sacchi, care, datorită succesului pieselor lui Chiari și Goldoni, care nu le ofereau ocazia să-și demonstreze talentul, au rămas fără lucru. Talentele lor satirice, întărite de o rivalitate personală, au adus piesei un succes extraordinar. Șocat de efectul produs asupra publicului de către introducerea elementului supranatural sau mistic, pe care abia l-a folosit ca un mijloc convenabil pentru scopul său satiric, Gozzi a scris o serie de piese bazate pe povești, pe basme destul de populare, dar după dizolvarea companiei Sacchi acestea au fost ignorate total. Au fost îndelung elogiate de Goethe, Schlegel, Sismondi, Madame de Stael, și una dintre ele, Turandot, a fost tradusă de Schiller. În anii mai târzii, Gozzi a început să scrie tragedii, în care însă elementul comic nu lipsea. Această inovație s-a dovedit inacceptabilă pentru critici, în consecință Gozzi se întoarce la drama spaniolă, din care obține modele pentru diverse opere. Acestea însă au avut un succes minor. Fratele lui, Gasparo Gozzi, era de asemenea un cunoscut scriitor contemporan. Operele lui au fost publicate sub propria lui supraveghere, la Veneția, în 1792, în 10 volume.

Regatul Nou (1550-1070 î.Hr.) sau Imperiul este cea mai înfloritoare epocă din istoria Egiptului Antic, cu cei mai faimoși conducători. Arta și spiritualitatea atinge apogeul, iar țara dobândește cea mai mare întindere, prin cuceriri. Locul complexelor funerare regale este mutat în sud, pe partea opusă Thebei, într-o zonă de dealuri stâncoase, pe malul vestic al Nilului, în Valea Regilor. Printre cei mai reprezentativi faraoni ai acestor timpuri sunt celebra femeie-faraon Hatshepsut, Amenhotep III, cel care a înălțat nenumărate temple și palate, Akhenaton, faraonul reformator, și dinastia ramesizilor, cu Ramses II, cel care a extins cel mai mult printr-o politică militară activă frontierele statului și a rămas celebru pentru bătălia de la Kadesh cu hitiții pentru controlarea Siriei. Ramses II a construit monumente mărețe precum Marele Coridor din templul lui Amon de la Karnak și multe dintre templele de la Abu Simbel, statuile de aici ale faraonului având dimensiuni uriașe. Unul dintre cei mai renumiți faraoni ai Regatului Nou este Tutankhamon, pe plan istoric un faraon lipsit de importanță, dar care, datorită descoperirii în 1922 a mormântului său din Valea Regilor, aproape intact, a rămas faimos pentru tezaurul funerar inestimabil. Un nou curent a pătruns în arta vremii, mai natural, o întorsătură drastică de la stilul ce domina arta egipteană de mai bine de 1700 de ani. O arie de interes pentru mulți egiptologi este particularitatea aspectului fizic al lui Akhenaten. Mulți faraoni sunt portretizați într-o manieră stilizată, însă Akhenaten este înfățișat în picturi și gravuri cu trăsături deosebit de feminine, șolduri largi și trăsături faciale delicate. Unele teorii presupun că acestea s-ar datora de fapt malformațiilor de care suferea faraonul, deci nu ar fi vorba de reprezentări stilizate. Spre sfârșitul celei de al șaptisprezecelea an al domniei, Akhenaten și-a luat un co-regent, Smenkhkare (considerat de unii fratele său). Doi ani mai târziu, odată cu moartea lui Akhenaten, se revine la venerarea vechilor zei (de fapt venerarea acestora nu încetase decât oficial). Smenkhkare a murit după doar câteva luni în urma lui fiind încoronat un băiat. Acesta nu era pregătit pentru presiunea conducerii, sfătuitorii lui luând toate deciziile. Numele său era Tutankhaton, dar, odată cu revenirea cultului zeului Amun, numele lui a fost schimbat în Tutankhamon. Unul din cei mai importanți sfătuitori ai lui era generalul Horemheb. Tutankhamon a murit în adolescență și a fost urmat la tron de Ay, care probabil se căsătorise cu văduva lui Tutankhamon pentru a-și întări justificarea pretenției la tron. Când Ay a murit conducerea a fost preluată de Horemheb și a urmat o nouă perioadă de creștere, stabilirea securității interne și a prestigiului extern pe care Egiptul le avusese înainte de domnia lui Akhenaten. A XIX-a Dinastie Egipteană a fost fondată de Ramses I. El a domnit doar pentru o scurtă perioadă și a fost urmat de Seti I (sau Sethos I). Sethos I a continuat ceea ce începuse Horemheb, redând Egiptului gloria de odinioară. Lui i se datorează și construcția superbului templu din Abydos. Seti I și fiul său Ramses II sunt singurii faraoni ce au fost circumscriși, motivul exact nefiind cunoscut. Ramses II a continuat munca tatălui său și a construit o serie de noi temple. Perioada domniei lui Ramses II era adesea considerată a coincide cu Exodul israeliților din Egipt. Nu s-a găsit însă nici o menționare a evenimentelor exodului așa cum este descrisă în Biblie, în istoria Egiptului și nici vreo dovadă arheologică. Cu toate că s-au ținut și păstrat descrieri amănunțite a tuturor evenimentelor din regat (chiar și descrierea fugii din Egipt a doi condamnați neînsemnați), nu există în vremea acestui faraon nici o mențiune despre fuga a sute de mii de sclavi. Episodul șederii și exodului israeliților, ca și povestirea biblică anterioară despre coborârea lui Avraam în Egipt sau istoria lui Iosif, ar putea fi ecoul unor circulații de populații semitice vecine înăuntrul țării și apoi înafara ei, care au avut loc cu certitudine în mai multe rânduri în istoria Egiptului antic. Ramses II a fost urmat de fiul său Merneptah și apoi de Seti II. Ramses III a fost faraon al celei de a XX-a dinastii, fiind urmat de o serie de faraoni cu domnii scurte, toți numiți Ramses. Aceștia au construit o mulțime de temple colosale, dedicate zeilor favoriți sau propriei lor glorificare. Aceste temple aveau statui gigantice și obeliscuri. Unele din acestea erau localizate la sud, între Abydos și Abu Simbel, unde templele lui Ramses al II-lea și soția sa au fost sculptate direct în stâncă. Alte asemenea construcții se aflau lângă Theba, în vecinătatea Văii Regilor, unde faraonii, începând cu Tutmes I, și-au ridicat edificiile funerare. Se înregistrează al treilea și ultimul apogeu al civilizației egiptene antice, după care urmează declinul. În artă pătrund influențele asiatice, caracterizate prin moliciune și suplețe, înlăturând rigiditatea severă. Frumusețea înlocuiește adevărul, vigoarea și forța cedează locul farmecului și seducției plastice. În perioada dinastiilor XVIII - XX, faraonii sunt mari constructori de edificii religioase. Se continuă tradiția mormintelor hipogee și semihipogee și aceasta datorită necesității asigurării mormintelor împotriva jefuitorilor și profanatorilor care se înmulțiseră în aceasta perioadă de tulburări sociale și politice. Ammon, zeul tutelar al Thebei, devine divinitatea cea mai venerată a Egiptului și intră în centrul atenției. Complexul de la Karnak, dedicat acestui zeu, devine unul din siturile arhelogice cele mai faimoase din istoria omenirii. Gigantice portale cu piloane, curți și săli împrejmuite de colonade, decorate cu obeliscuri și statui, toate acestea oferă un spectacol grandios, insuflând privitorului măreția și puterea acestei zeu solar. Pe malul drept al Nilului, aproape de necropola de la Theba, sunt construite mari temple funerare. Unul dintre acestea este cel al lui Hatșepsut de la Deir el-Bahri, construit între 1478 și 1458 de către arhitectul regal Senmut în apropierea templului lui Mentuhotep II. În perioada celei de-a XIX-a dinastii, Ramses al II-lea, unul dintre marii constructori ai Noului Regat, realizează templul de la Abu Simbel, săpat în stâncă și delimitat de patru statui colosale care îi poartă efigia. Faraonul Amenophis al IV-lea (numit și Akhenaton) a înlocuit religia politeistă cu religia monoteistă și a mutat capitala la Amarna. Domnia acestuia constituie un moment important în evoluția artei antice egiptene, încât putem vorbi de stilul amarnian. Pe locul unde s-a situat acest oraș s-au descoperit numeroase vestigii (palate, temple, reședințe confortabile) care dovedesc rafinamentul și luxul la care a ajuns arta. În reprezentarea statuară a faraonilor, se continuă tradiția legii frontalității. Dar stilizarea severă din perioada Vechiului Regat și realismul Regatului Mijlociu sunt înlocuite de un stil rafinat, care combină noblețea cu delicatețea detaliilor. Născut sub conducerea lui Hatșepsut și a lui Tutmes al III-lea, acest stil atinge, în epoca lui Amenofis al III-lea, atât maturitate, cât și grație și sensibilitate, caracteristici ce nu vor mai fi niciodată egalate, ceea ce reflectă împletirea influențelor africane cu a celor orientale. Sub domnia lui Akhenaton, fiul lui Amenofis al III-lea, care urcă pe tron în 1350 î.Hr. sub numele de Amenofis al IV-lea, arta reflectă profunda reformă religioasă întreprinsă de acest faraon. Sculptura și pictura s-au transformat foarte mult în perioada lui Akhenaton. Stilul până atunci formal a lăsat loc celui natural. După restabilirea religiei tradiționale, arta se reîntoarce la forma ei stilizată. În al patrulea an al domniei, acesta se autointitulează Akhenaton și impune cultul zeului solar, devenit unic, Aton. Arta se desparte de trecut și preia ca temă simbolul discului solar. Urmând indicațiile suveranului, la început artiștii practică un stil realist tinzând către caricatural, ca ulterior să-și regăsească echilibrul sub forma unei sensibilități subtile, lucru vizibil la bustul de calcar pictat al lui Nefertiti, soția lui Akhenaton (c. 1340 î.Hr. Muzeul Egiptean din Berlin). Printre capodoperele acestei perioade putem enumera: bustul reginei Nefertiti, bustul lui Akhenaton, statuia lui Tutmes al III-lea mergând pe cele „nouă arcuri". Și pentru pictură, perioada Regatului Nou reprezintă o epocă de aur, mai ales în epoca amarniană, când se înregistrează al treilea apogeu al artei egiptene. Dacă pentru decorarea edificiilor religioase, s-a utilizat mai ales sculptura și basorelieful, în perioada Noului Regat, preferințele pentru decorarea mormintelor private se îndreaptă către pictură. Necropola din Theba furnizează informații importante nu numai despre istoria acestei perioade, dar și despre acesta evoluție lentă a tradiției artistice. Pictura constituie pentru artiști un mod de expresie mult mai diversificat decât sculptura, permițându-le să realizeze intens colorate privind viața pe malurile Nilului. Asistăm la o evoluție a coloristicii, la un rafinament al formelor și a capacității de surprindere a detaliilor. Frescele înfățișând munca în atelierele regale, cu detalii care ilustrează modul de fabricare al tuturor obiectelor, descrie de asemenea toate ritualurile funerare, de la procesiune către mormânt până la ultimele rugăciuni dedicate celui decedat. Ajungând la cel mai înalt grad de desăvârșire, artele decorative ale Noului Regat rivalizează cu sculptura și pictura acestei perioade în ceea ce privește perfecțiunea. Îmbinarea utilului cu esteticul se remarcă și în arta bijuteriilor, a coafurii, cosmeticii, a obiectelor de mobilier, a jucăriilor. Ca și în celelalte arte, și aici este vizibil rafinamentul aristocratic la care s-a ajuns în această ultimă perioadă de apogeu a civilizației antice egiptene. Obiectele uzuale de la curtea regală sau utilizate de cei înstăriți demonstrează o tehnică foarte elaborată, plină de rafinament. Astfel obiectele funerare descoperite, în 1922, la mormântul lui Tutankamon, confecționate din alabastru, abanos, fildeș și pietre semiprețioase, sunt combinate într-o manieră complexă. Și ceramica Noului Regat afișează aceeași idee a decorării, având suprafețe sclipitoare, ornate cu diverse motive florale. Ca și pictura de pe pereții mormintelor, obiectele decorative ilustrează gradul înalt de rafinament la care a ajuns civilizația egipteană. Arta ornamentală și cea a bijuteriilor (mai ales de aur) este apreciata la justa ei valoare abia după descoperirea, în 1922, a mormântului lui Tutankamon.

După dominația assiriană, urmează ocupația persană (525 î.Hr.), iar în 332 î.Hr. Egiptul este ocupat de macedoneni, care în 305 î.Hr. instaurează Dinastia Ptolemeilor. Cleopatra VII (ultimul faraon) se sinucide după înfrângerea trupelor sale de către romani, la Actium în 31 î.Hr.. Anul următor Egiptul devine parte a Imperiului Roman. Întrebarea despre cum s-a stins civilizația Egiptului Antic este una pe cât de comună pe atât de greu de răspuns, ținând cont că este departe de a fi un consens în ceea ce însemnă sfârșitul Egiptului ca civilizație antică. Astfel dacă considerăm sfărșitul ca fiind odată cu al ultimului conducător egiptean nativ atunci răspunsul ar fi 432 î.Hr. (Nectanebo II); absorbția Egiptului în Imperiul Roman în 30 î.Hr. poate fi considerat un alt răspuns, la fel ca și ultima folosire a scrisului în [(

Guaiacum este un gen de plante din familia Zygophyllaceae ce conține arbori cu frunze opuse, cu nervuri perechi, flori albăstrui sau roșiatice. Fructul este o capsulă cărnoasă. Cel mai cunoscut reprezentant al gemnului este Guaiacum officinale (guaiac). Acesta este un simbol național în Jamaica, iar Guaiacum sanctum este arbore național în Bahamas. Lemnul de guaiac (Guaiacum officinale) are o greutate specifică de 1,55; este foarte dens, dur, se clivează greu și neregulat și are o culoare brună-verzuie. Încălzit, răspândește un miros plăcut, având multă rășină (25%-27%).

Dinastia a XVIII-a (cca 1550 - 1292 î.Hr.) a condus Egiptul antic într-una dintre cele mai importante perioade ale sale, perioada Imperiului de maximă extindere teritorială. Este probabil cea mai faimoasă dintre dinastii, paradoxal nu atât din cauza Faraonilor importanți, cum ar fi Tuthmes al III-lea, Amenhotep al III-lea sau Akhenaton, cât mai ales din cauza unuia mai puțin important, dar al cărui mormânt a fost găsit intact în 1922 - Tutankhamon. Alături de Faraonii menționați mai sus, au mai făcut parte din Dinastie și ceilalți - până la 4 - suverani cu numele de Tuthmes (de unde și numele de Dinastie Tuthmesidă ), Faraonul-femeie Hatshepsut și alții până la un total de 15 conducători. Deși a trecut prin criza amarniană din perioada domniei lui Akhenaton, a fost per ansamblu o perioadă de expansiune politică, economică și culturală a Egiptului. Domnia lui Tuthmes al III-lea ( "Napoleonul antichității" ) a adus maxima expansiune teritorială a Imperiului, de la a 5-a Cataractă a Nilului în sud până la Eufrat în nord , în timp ce domnia lui Amenhotep al III-lea a coincis cu o perioadă de înflorire culturală și artistică fără egal. Domnia sa, ca și cea a fiului și succesorului său, Amenhotep I, a fost de peste două decenii și a constat în restaurarea autorității unice asupra celor două părți ale Egiptului ca și în reluarea politicii ofensive în Nubia și, în mai mică măsură, în Siria-Palestina. Odată cu domniile celebrilor faraoni Hatshepsut, Tuthmes al III-lea și Amenhotep al III-lea, Imperiul egiptean atinge o expansiune și o înflorire culturală fără precedent. Faraonul-femeie Hatshepsut reia proiectele arhitecturale la scara întregului regat , reface templele ruinate și încurajează economia și comerțul. Tuthmes al III-lea, aflat o lungă perioadă în umbra mamei sale vitrege Hatshepsut, se dovedește a fi cel mai mare cuceritor dintre Faraoni, fără îndoială un geniu militar. Amenhotep al III-lea domnește aproape 40 de ani peste un Imperiu pacificat și prosper , aflat la zenitul dezvoltării sale artistice. După dispariția sa, s-a revenit la cultul Triadei thebane odată cu relocarea capitalei la Theba. Post mortem Akhenaton a fost supus la damnatio memoriae, cu martelarea cartușelor sale regale și mutilarea reprezentărilor sculpturale. Urmaș al lui Akhenaton, acest Faraon relativ obscur a devenit cel mai faimos dintre ei datorită extraordinarei descoperiri arheologice a lui Howard Carter din 1922. A murit înainte de a împlini 20 de ani, fără urmași. Ultimii doi faraoni aparțin elitei funcționarilor de curte, mai important fiind ultimul - Horemheb, cel care reușește să combată în mare măsură consecințele nefaste ale crizei amarniene. A murit fără succesor, permițând ascensiunea la putere a celei de-a XIX-a Dinastii.

A descoperit deuteriul prin distilarea fracționată a [lichid. Ca o consecință, în

Râma este un nume comun pentru cele mai multe dintre componentele taxonului Oligochaeta, din încrengătura Annelida. Râma trăiește în sol și are corpul inelat, de formă cilindrică (fiecare inel constituie unul din nervii organismului). Corpul este subțiat la ambele capete si are 15-25 cm lungime. Inelele din care este format sunt despărțite la exterior prin șanțuri circulare, cărora în interior le corespund pereți despărțitori. Pe partea ventrală a fiecărui inel, râma are câte 4 perechi de peri scurți și aspri, îndreptați înapoi, numiți cheți. La exterior are pielea umedă cu mucus care are rol în respirație și simț. Partea anterioară, mai subțire, prezintă orificiul bucal, iar partea posterioară, care e mai groasă, prezintă orificiul anal. Între cele două orificii se află aparatul digestiv. Ciclu de dezvoltare: ou → cocon → râmă Râmele favorizează formarea și stabilizarea structurii solului, aerisirea și circulația mai bună a apei în sol. În cursul hrănirii râmele degradează, amestecă și combină substanțele humice cu componentele anorganice din sol și contribuie astfel la mărirea capacității de absorbție a solului, foarte importantă pentru plantele superioare, prin creșterea așa numitelor complexe argilo-humice. Râmele sunt o componentă importantă a lanțurilor trofice din sol. Animalele moarte îmbogățesc solul cu compuși valoroși mai ales cu proteine bogate în azot. Prin această activitate ele favorizează activitatea biologică și deci fertilitatea solului.

Islamul este urmat în România de 0,3 % din populația țării. Are o tradiție de 700 de ani în Dobrogea, regiune ce a fost provincie otomană aproape cinci secole (cca. 1418-1878). Cea mai mare parte din cei 64.337 de musulmani din România sunt Sunniți. 85% dintre ei locuiesc în Județul Constanța, 12% în Județul Tulcea, iar restul în centre urbane ca București, Brăila, Călărași, Galați, Giurgiu și Drobeta-Turnu Severin. Din punct de vedere etnic, cei mai mulți dintre ei sunt tătari, urmați de turci și de alte comunități mai mici de albanezi și rromi musulmani, precum și de grupuri de imigranți din Orientul Mijlociu și afro-români. Interesele lor sunt reprezentate conform Legii Cultelor de Muftiyatul Cultului Musulman din România. Din 2005 muftiul cultului musulman din România este Murat Iusuf. În România se află peste 80 de moschei. Primii musulmani care au apărut pe actualul teritoriu al României au fost dintre pecenegi și cumani. Deși majoritatea lor erau creștini, numărul musulmanilor era totuși considerabil. În jurul anului 1061 exista cam același număr de musulmani printre pecenegi ca și printre cumani. Când, în anul 1171, regii maghiari le-au permis pecenegilor să rămână în Transilvania și alte părți ale regatului, cumanii au venit și ei în aceste regiuni. Prezența tătarilor crimeeni și Nogay (care mai târziu s-au stabilit în Județul Tulcea, mai exact în orașele Isaccea și Babadag) este o tradiție în Dobrogea, unde chiar au fost create două Principate Dunărene. Tătarii din Județul Tulcea au fost alungați de trupele rusești în timpul Războiului Ruso-Turc dintre anii 1877-1878 . Imediat după război, guvernul lui Ion Brătianu a fost de acord cu extinderea drepturilor civile și pentru non-creștini. Comunitatea musulmană dobrogeană a suferit represalii culturale din partea regimului comunist. O mică comunitate musulmană s-a aflat pe insula Ada Kaleh, o enclavă otomană care a fost mai târziu parte a Austro-Ungariei, transferată către România în 1923. În urma construirii hidrocentrale Porțile de Fier, insula a fost evacuată și inundată în anul 1968. Localnicilor li s-a acordat dreptul de a se așeza oricunde vor ei în România sau să emigreze în Turcia. Neamul lui Allah, pe pamint valah, 16 februarie 2003, Evenimentul zilei Islamistii prind radacini in Romania, 29 martie 2004, Ziarul financiar Cunoaștere și iubire în mistica sufită

Alfios (în limba greacă Αλφειός) este un râu în peninsula Peloponez din Grecia. Izvorul său se află aproape de localitatea Megalopolis, în prefectura Arcadia. Articolul se bazează pe o traducere parțială a articolului de pe en. wiki

Dinastia Frigiană/Amoriană a fost o familie domnitoare în Imperiul Bizantin între 820 și 867. Urmașul lui Mihail II, Theophil, a purtat lupte cu bulgarii și arabii, ajungând până în Mesopotamia. El a "renovat" zidurile Constantinopolelui și a făcut un spital în capitală. Împărații din această dinastie au fost:

Guvernul Constantin Dăscălescu (2) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 29 martie 1985 - 22 decembrie 1989. Ministrul minelor, petrolului și geologiei Ministrul industrializării lemnului și materialelor de construcții Ministrul industriei construcțiilor de mașini Ministrul industriei de utilaj greu Ministrul contractării și achiziționării produselor agricole Ministrul comerțului exterior și cooperării economice internaționale Ministrul transporturilor și telecomunicațiilor Ministrul educației și învățământului

Mihail s-a născut în Amorion, Frigia, într-o familie de soldați de origine iudeo-creștină, dintr-o sectă din Cappadocia. Mihail și-a început cariera ca simplu soldat, dar cu timpul a devenit general. În 803, Mihail s-a revoltat, împreună cu Leon V Armeanul, împotriva lui Nicefor I. În 813, când Leon Armeanul a devenit împărat, Mihail a crescut și mai mult în ochii curții. Însă în 820, de ajunul Crăciunului, Leon V îl acuză de conspirație și îl arestează, dar Mihail scapă și în noaptea Crăciunului, în Hagia Sofia, Mihail II îl asasinează pe Leon V, devenind imediat împărat. Pe 26 decembrie, 820 a fost încoronat împărat de către patriarhul Theodotos I. Pe plan religios, Mihail II a fost tolerant față de iconoclaști, dar și față de iconduli, aducând din exil multe fețe bisericești, cum ar fi fostul patriarh Nicefor I sau Sf. Teodor Studitul. Ascensiunea lui Mihail II a adus ura unui alt general, Toma Slavul, care în 821 se declară împărat în Anatolia, apoi trece în Tracia și Rumelia și începe asediul Constantinopolelui. Toma s-a aliat cu Califatul Abbasid și a fost încoronat de patriarhul Antiohiei. Cu ajutorul lui Omurtag al Bulgariei - fiul lui Krum, fostul dușman al imperiului - Mihail II a reușit să înfrângă revolta lui Toma Slavul, în 825, deși Toma fusese ucis în 823. Însă Mihail II a fost incapabil să facă față și cuceririi arabe a Cretei din 824, recucerită în 826 și a Siciliei din 827, recucerită în 829. Când Thelka, soția sa, a murit în 823, Mihail II s-a căsătorit cu Eufrosina, fiica defunctului Constantin VI, legându-se astfel de o fostă familie imperială. Căsătoria aceasta a adus furia clericilor, Eufrosina fiind nevoită să devină călugăriță. Mihail II a murit liniștit pe 2 octombrie 829.

Potrivit recensământului din 2004, în Republica Moldova erau 1.667 de musulmani. Conform datelor Departamentului de Stat al Statelor Unite, există o mică comunitate musulmană în Republica Moldova, numărând probabil câteva mii de persoane. Potrivit Ligii Islamice din Moldova (LIM), numărul adepților este de circa 17 mii, cifră cel mai degrabă supraestimată. Datorită refuzului autorităților de la Chișinău de accepta înregistrarea comunității musulmane la data de 11 iulie 2005, ambasadorul OSCE, William Hill i-a scris ministrului moldovean, Andrei Stratan, la data de 28 iunie 2006, în aceeași zi în care Organizația Spirituală a Musulmanilor din Moldova, condusă de Talgat Masaev a depus o nouă cerere în acest sens. Purtătorul de cuvânt al misiunii OSCE, Claus Neukirch a declarat că misiunea nu a primit niciun răspuns. Misiunea a monitorizat încercările comunității musulmane de a obține recunoașterea oficială a credinței Islamice și înregistrarea comunităților din anul 2002, dar toate aceste încercări au eșuat. Moldova ar trebui să înregistreze comunitățile musulmane așa cum celelalte comunități religioase sunt înregistrate, a spus Neukirch. La 14 martie 2011, Ministerul Justiției al Republicii Moldova a înregistrat „Cultul religios Liga Islamică din Republica Moldova” (LIM), care are drept scop reunirea asociațiilor musulmane din RM și reprezentarea intereselor acestora în țară și străinătate. Obiectivul primordial a Ligii Islamice din Republica Moldova (LIM) este de a asigura condiții benefice pentru ca credincioșii să-și manifeste canoanele religioase în conformitate cu Cartea Sfântă a musulmanilor - Coranul. Una din scopurile principale a LIM - consolidarea relațiilor dintre asociațiile musulmane a diferitor naționalități pe baza cunoștințelor religioase, care au fost transmise de Profetului Mahomed, pacea (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui) fără careva denaturări, pe baza unor convingeri unice, departe de extremități și extremism. Direcțiile principale de activitate a LIM - răspândirea de cunoștințe corecte în ce privește Islamul și opunerea față de curentele ideologice extremiste, dându-se drept islamice. Musulmanii Republicii Moldova au reușit deschis să-și declare apartenența religioasă, liber să-și manifeste convingerile religioase, de a promova valorile islamice. Islamul a devenit religie cu drepturi depline în Republica Moldova

Kilogram (prescurtat kg) este unitatea de măsură pentru masă, în Sistemul Internațional de Unități de Măsură (SI). A nu se confunda cu kilogramul-forță din sistemul MKfS. Kilogramul este singura unitate fundamentală formată cu ajutorul unui prefix. Astfel, deși conform prefixului kilo un kilogram este 1.000 grame, nu gramul este considerat unitatea fundamentală, ci kilogramul.

Sclerotica este tunica externă a globului ocular, o membrană sidefie, mată, de natură conjunctivă, slab vascularizată, având rol protector, fibroasă si perforată posterior de nervul optic. În partea anterioară a globului ocular formează corneea transparentă.

Eneida, considerată epopeea națională a romanilor, este un poem epic aparținând scriitorului latin Vergilius. Alcătuită din 12 cărți, grupate în două părți, corespunzătoare celor două epopei ale lui Homer, marele model literar al poetului latin. Primele șase cărți prezintă călătoria lui Aeneas de la plecarea din Troia până la sosirea în Latium. Asemănătoare cu Odiseea, această parte a epopeei infățișează evenimentele care au avut loc în al șaptelea an de rătăciri pe mare. După ce flota lui Aeneas este aruncată de furtună pe țărmurile Africii, regina Cartaginei, Didona, îi găzduiește pe troieni și organizează în cinstea lor un banchet. Ultimele șase cărți prezintă luptele dintre troieni și populațiile din Latium, conduse de Turnus, regele rutuliilor. După ce pleacă din Cartagina, Aeneas debarcă la gurile Tibrului, unde domnea Latinus; fiica acestuia, Lavinia, urma să devină soția lui Aeneas; Turnus, logodnicul Laviniei, pregătește războiul împotriva lui Aeneas. Din această luptă, eroul troian iese victorios, apropiindu-se de îndeplinirea misiunii sale istorice. Cărți după care s-au făcut filme

A suferit de-a lungul timpului numeroase modificări. În anul 1467 regele Matei Corvin a înăbușit un complot al nobililor din Cluj si Turda și a numit ca prefect al Salinelor din Ardeal (cu sediu la Turda) pe Miklos Olah, un unchi al său de viță românească, care a permis românilor ortodocși de la Salina Turda să-și construiască în acel an o biserică proprie, nu departe de Salină, cu condiția să lucreze la minele de sare. În anul 1709 a fost reconstruită din temelii de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. La fel ca toate bisericile greco-catolice din Ardeal, și această biserică a fost confiscată abuziv în anul 1948 de către autoritățile comuniste și trecută în folosința Bisericii Ortodoxe Române. După 1948 biserica a fost renovată în stil neobizantin. Biserica poartă și astăzi numele de Biserica Șovagăilor.

Insitituția funcționează într-o clădire istorică construită după planurile transilvaniste ale lui Károly Kós. În anul școlar 1992-1993, a fost sărbătorit semicentenarul școlii. Inițial, colegiul a fost înființat în 1942 ca “Școală medie de agricultură”.În anii 1947 - 1948 a funcționat ca "Școala Medie Tehnică Agricolă", denumire dată în urma reformei învățământului din 1948, care a pregătit tehnicieni agronomi, funcționând cu 8 clase. Dinn 1950, pe lângă Școala Tehnică Agricolă Tg. Mureș a început să funcționeze și un nou profil, cel de școală tehnică zootehnică. În 1952 devine "Grup Școlar Agricol", pregătind elevi în profilurile: agricol, zootehnic și veterinar. În 1956 s-a transferat la Tg. Mureș și "Școala Profesională" din Miercurea Ciuc, astfel că în 1956, pe lângă profilele existente, s-a mai înființat și cel de mecanici agricoli. În 1962 instituția revine la veche denumire de "Școală Tehnică Agricolă" - cu durata studiilor de 4 ani având profilele: agricol, horticol, veterinar și contabilitate agricolă, unde se pregăteau numai cadre tehnice. Din 1966 funcționează sub titulatura "Liceul Agricol Tg. Mureș" cu specialitățile: agronomie, veterinar, zootehnie și contabilitate agricolă, precum și merceologie.

Un cântec este o compoziție muzicală relativ scurtă. Multe cântece conțin părți vocale (de voce umană) de obicei cu cuvinte (versuri), dar și silabe nesemnificative sau onomatopee, acompaniate de instrumente muzicale. De obicei un cântec este interpretat de un solist, dar pot fi și mai multe voci (duet, terțet) sau chiar un cor (lucrările care conțin corul sunt denumite cânturi). Versurile cântecelor sunt, de obicei, de natură poetică și ritmică, dar ele pot avea și un caracter religios, sau pot fi scrise în proză.

Biserica Reformată-Calvină din Turda, cartierul Poiana (str. Câmpiei nr. 57), construită în secolul al XV-lea, este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii din România în anul 2015 (). Biserica a fost construită probabil în secolul al XV-lea. Din inventarul inițial medieval a supraviețuit numai turnul, intrarea pe partea vestică și grilajul de piatră de la ferestre. Coiful și acoperișul navei sunt mai noi. Pe peretele sudic sunt patru ferestre arcuite, din secolul al XIX-lea. Pe o piatră de boltă este inscripționat textul “RENOVATU 1789”, an în care biserica a fost renovată. Interiorul a fost refăcut în 1997, când credincioșii au renunțat la mobilierul vechi. Doar coroana amvonului și orga sunt originale. În timpul lucrărilor de restaurare au dispărut frescele vechi, chiar și tavanul casetat.

Conform definitiei lui Jakob Nielsen, uzabilitatea este un atribut calitativ care se refera la cat de usor poate fi folosit un lucru; mai exact, se refera la cat de repede pot invata oamenii sa foloseasca ceva, cat de eficienti sunt atunci cand o fac, cat de memorabila este experienta, cat sunt de predispusi la erori si cat de multa satisfactie obtin comparabil cu asteptarile lor. Uzabilitatea unei pagini de internet sau a oricărui alt sistem reprezintă eficiența și ușurința folosirii lui spre satisfacția utilizatorilor. În cazul unei pagini web, un procent mare din erorile de concepție care vor apărea în infrastructura unui site pot fi evitate dacă se apeleaza la un expert în uzabilitate. Studiul de uzabilitate are rolul de a indica punctele slabe dintr-un site. Prin corectarea lor se obțin îmbunătățiri în ceea ce privește navigabilitatea siteului, satisfacția vizitatorilor, numărul erorilor ce pot apărea etc.

Lorenzo Da Ponte s-a născut în 1749 în Ceneda, Veneția (acum Vittorio Veneto, Italia), în 1749, sub numele de Emanuele Conegliano. S-a născut evreu, fiind cel mai mare dintre cei trei fii. În 1764, tatăl său, Geronimo Conegliano, văduv pe atunci, s-a convertit, atât el, cât și familia sa, la romano-catolicism, pentru a se căsători cu o femeie catolică. Emanuele, după cum era obiceiul, a luat numele lui Lorenzo Da Ponte de la episcopul Cenede, care l-a botezat. Mulțumită episcopului, cei trei frați Conegliano au studiat la seminarul Ceneda. Episcopul a murit în 1768, ulterior Lorenzo mutându-se la seminarul de la Portogruaro, unde a intrat în Ordinul Minorit, în 1770, și a devenit profesor de literatură. El a fost hirotonit preot în 1773. În această perioadă, a început să scrie poezie în italiană și latină, inclusiv o odă vinului, "Ditirambo sopra gli odori". În 1773, Da Ponte s-a mutat la Veneția, unde și-a trăit viața ca profesor de limbă latină, italiană și franceză. Deși era preot catolic, tânărul a trăit în desfrânare. În timp ce era preot al bisericii San Luca, a avut o amantă, cu care avea doi copii. La procesul său din 1779, unde a fost acuzat de „concubinaj public" și „răpire a unei femei respectabile", se presupunea că trăia într-un bordel și organiza distracțiile de acolo. El a fost găsit vinovat și alungat timp de cincisprezece ani din Veneția. Lorenzo Da Ponte s-a mutat în Gorizia, atunci parte a Austriei, unde a trăit ca scriitor, atrăgându-i pe cei mai importanți nobili și patroni culturali ai orașului. În 1781 a crezut (în mod fals) că a avut o invitație din partea prietenului său, Caterino Mazzolà, poetul curții săsești, de a ocupa un post la Dresda, ca mai apoi să fie dezamăgit când a sosit acolo. Totuși, Mazzolà i-a oferit să lucreze la teatru pentru a traduce libretele și a recomandat să încerce să-și dezvolte abilitățile de a scrie. El i-a dat și o scrisoare de recomandare către compozitorul Antonio Salieri. Numai o adresă a lui Da Ponte în timpul șederii sale la Viena este cunoscută: în 1788 a locuit în casa Heidenschuß 316 (astăzi zona de stradă dintre Freyung și Hof), care aparținea arhiepiscopului vienez. Acolo el a închiriat un apartament de trei camere, pentru 200 de guldeni. Odată cu moartea împăratului austriac Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, în 1790, Da Ponte și-a pierdut patronul. El a fost concediat în mod oficial de la Serviciul Imperial în 1791, din cauza intrigilor, fără sprijin din partea noului împărat, Leopold. În august 1792, nefiind în stare să se întoarcă la Veneția, de unde a fost exilat până la sfârșitul anului 1794, a pornit spre Paris, prin Praga și Dresda, înarmat cu o scrisoare de recomandare către regina Maria Antoaneta, regină a Franței, pe care fratele ei, împăratul  Iosif al II-lea, i-o dăduse lui Da Ponte înainte de moartea sa. Pe drumul spre Paris, în timp ce luă la cunoștință situația politică înrăutățită în Franța și află despre arestarea regelui și reginei, el a decis să se îndrepte spre Londra, însoțit de Nancy Grahl (cu care a avut, în cele din urmă, patru copii). După un început precar în Anglia, exercitând o serie de posturi, inclusiv cel de băcan sau de profesor de italiană, a devenit libretist la Teatrul Regelui din Londra, în 1803. A rămas în Londra cu diverse activități teatrale și de editare până în 1805, când falimentul l-a determinat să fugă în Statele Unite, cu Grahl și copiii lor. În Statele Unite, Da Ponte s-a stabilit mai întâi la New York, apoi la Sunbury, Pennsylvania, unde a deschis pentru un timp scurt un magazin alimentar și a oferit lecții private de limba italiană. S-a întors la New York pentru a deschide o librărie. A devenit prieten cu Clement Clarke Moore și, prin el, a câștigat o întâlnire neremunerată ca prim profesor de literatură italiană la Colegiul Columbia. El a fost primul preot romano-catolic care a fost numit la facultate, născut evreu. În New York, el a prezentat opera și a produs în 1825 prima interpretare completă a lui Don Giovanni în Statele Unite, în care Maria García (urmând în curând să se căsătorească cu Malibran) a cântat Zerlina. De asemenea, a introdus muzica lui Gioachino Rossini în S.U.A., printr-un turneu de concert cu nepoata lui, Giulia Da Ponte. În 1807 a început să-și scrie memoriile (publicate în 1823), descrise de Charles Rosen ca fiind „nu o explorare intimă a identității și personajului său, ci mai degrabă o poveste de aventură picarescată". În 1828, la vârsta de 79 de ani, Lorenzo Da Ponte a devenit cetățean american naturalizat. În 1833, la vârsta de optzeci și patru de ani, a înființat o operă în Statele Unite, New York Opera Company. Din cauza lipsei de cunoștințe de afaceri, totuși, a durat doar două stagiuni. înainte ca societatea să fie dizolvată și teatrul vândut ca să se plătească datoriile companiei. În 1836, opera a devenit Teatrul Național. În 1839 clădirea a fost arsă până la pământ, dar a fost rapid reconstruită și redeschisă. Pe 29 mai 1841, însă, a fost distrusă din nou de foc. Casa de operă a lui Da Ponte a fost totuși predecesorul Academiei de Muzică din New York și al Operei Metropolitane din New York. Natura contribuției lui Da Ponte la arta libretelor a fost mult discutată. În dicționarul New Grove of Music and Musicians, se subliniază faptul că „portretizarea marilor pasiuni nu a fost forța lui", ci că el a lucrat îndeaproape cu compozitorii săi pentru a scoate la iveală punctele forte, mai ales acolo unde a fost o chestiune de caracterizare sau pasaje umorice, satirice. Richard Taruskin notează că Mozart, în scrisoarea către tatăl său Leopold, și-a exprimat îngrijorarea de a-l asigura pe Da Ponte, dar era îngrijorat și de faptul că ceilalți compozitori italieni din oraș (de exemplu, Salieri) încercau să-l păstreze pentru ei înșiși. El a dorit în mod special să creeze o operă bufă, care include multe personaje feminine, pentru contrast; Taruskin sugerează că „darul special al lui Da Ponte a fost acela de a forța aceasta varietate virtuală de idiomuri într-o formă dramatică vie". David Cairns examinează refacerea scenariului lui Don Ponte pentru Don Giovanni (inițial scris de Giovanni Bertati și interpretat în Veneția ca Don Giovanni Tenorio, cu muzica lui Gazzaniga, în 1787). Cairns subliniază că „împrumuturile verbale sunt puține" și că Da Ponte este în orice punct "mai inteligent, mai elegant, mai concis și mai eficient". Mai mult, restructurarea acțiunii lui Da Ponte permite un format mai strâns, oferind mai multe oportunități pentru structurile muzicale ale lui Mozart. David Conway sugerează că viața proprie a lui Da Ponte „în deghizare" (ca evreu/preot/afemeiat) l-a lăsat să infuzeze clișeul operatic de deghizare cu un sentiment de ironie romantică.

A urmat liceul Mihai Viteazul din București, unde tatăl său fusese numit director, apoi a studiat medicina la Facultatea Carol Davila. A fost, pentru puțină vreme, căsătorit cu pictorița Ioana Olteș. A lucrat la diverse policlinici și spitale din București, apoi, după 1973, în Germania, mulțumită celei de-a doua soții, Lucia Onciul, etnică germană din Bucovina. Stilul literar al lui Sorin Stănescu seamănă cu eseurile colegilor săi de la redacția revistei Știință și Tehnică (Alecu Flegon, Mircea Pârjol, Radu Sergiu, N. Topor, Dem. Urmă...), care „anticipau” pe hârtie viitorul profesiei lor. Spre deosebire de dânșii, doctorul Stănescu lăsa să pătrundă în medicină nu doar biocibernetica și „electrobiologia” (un „bioendoscop” pentru vizionarea pe dinăuntru a trupului omenesc, un „laringostroboscop” care amplifică vibrația corzilor vocale ale persoanelor în comă, pentru a le citi gândurile), ci și elemente de medicină alternativă pe bază de meditație și de autosugestie, ceea ce era, în epocă, o inițiativă curajoasă. Sorin Stănescu a mai publicat în colecția „Povestiri științifico-fantastice” nuvele printre care:„Frumoasa din planeta adormită”, în colecția Povestiri științifico-fantastice nr. 261 și 262,1 octombrie 1965, pp. 43-48 (republicată în cartea „Pe lungimea de undă a cosmosului”, ed. Tineretului, 1967, pp. 254-264), unde formele vii sunt reproiectate sub o altă formă de agregare a materiei, cristalină și simetrică, ca în basmele în feeria cărora fusese inițiat de prima soție, ilustratoare de cărți de povești pentru copii. Tot ca în basmul de la care lucrarea își trage titlul se produce deznodământul, eliberarea prin sărut a lumii încremenite în vraja declanșată cândva de un experiment nenorocit.„Fantastica spadă a cavalerului Joost Van Deck” (nume inspirat de Guido van Deth, un actor olandez pe care îl cunoscuse la București), în colecția Povestiri științifico-fantastice nr. 380,381 și 382, septembrie și octombrie 1970, respectiv pp. 3-23,3-17 și 3-25, expune un „thriller” în parte esoteric în jurul unei arme străvechi și enigmatice, făurită de alchimiști, tăinuită de cei care-i știau cumplita putere și râvnită de tot felul de ambițioși necinstiți. Autorul însă o privește științific, ca pe un gadget, un obiect tehnic căruia fizicianul belgian Roger Lacombe îi dezleagă taina dezvăluind sistemul de baterii electrice ascuns în teaca ei. Anticipația devine astfel o aventură detectivă, din genul povestirilor lui Arthur Conan Doyle cu personajul lui Sherlock Holmes. Mircea Opriță, Orizont SF, de la medicina insolită la spada cu baterii, în „Curtea de Argeș” nr. 5 (54), anul 6 (2015), p. 30. Scriitori români de literatură științifico-fantastică

Geografia Irlandei descrie o insulă în nord-vestul Europei în partea de nord-est a Oceanului Atlantic. Prezența oceanului este responsabilă atât pentru climatul insulei cât și pentru desenul extrem de ondulat al coastei vestice a insulei Irlanda. Astfel, există numeroase insule, peninsule, golfuri și chiar estuare de tipul fiordurilor. Trăsăturile geografice importante ale Irlandei sunt câmpii joase, centrale, înconjurate de un lanț de munți așezați pe coastă. Cea mai veche piatră cunoscută are aproximativ 1,7 miliarde de ani și se găsește pe insula Inishtrahull pe coasta Comitatului Donegal. În alte părți din Donegal, oamenii de știință au descoperit pietre unde a început existența vieții ca depozite glaciare, demonstrând că la începutul acestei perioade o parte din ceea ce avea să devină Irlanda a fost în strânsoarea unei ere glaciare. Cu toate acestea, datorită deplasărilor ulterioare, este aproape imposibil de înșirat aceste straturi de roci timpurii corect. În urmă cu aproximativ 600 de milioane de ani, la sfârșitul erei precambriene suprafața irlandeză a fost împărțită în două, cu o jumătate în partea vestică a Oceanului Iapetus și cealaltă în partea de est, ambele situându-se la o latitudine sudică de aproximativ de 80° aproape de cea actuală a Africii de Nord Vest. Evidențele fosilelor descoperite la Bray Head în Comitatul Wicklow au arătat că Irlanda se afla sub nivelul mării la acea vreme.

Backlash este un eveniment pay-per-view anual organizat de World Wrestling Entertainment. Se desfășoară în luna aprilie a fiecărui an, prima ediție având loc în anul 1999. În perioada 2004-2006 a fost un pay-per-view exclusiv al diviziei RAW. Backlash cuprinde de cele mai multe ori rejucări ale meciurilor de la WrestleMania sau meciuri care sunt bazate pe evenimentele petrecute la WrestleMania. Au avut loc următoarele meciuri: Backlash 2001 a avut loc pe data de 29 aprilie 2001, evenimentul fiind găzduit de Allstate Arena din Rosemont, Illinois. Melodia oficială a show-ului a fost "Remedy", interpretată de formația Cold. Backlash 2004 a avut loc pe data de 18 aprilie 2004. Evenimentul a avut loc în arena Rexall Place din Edmonton, Alberta, fiind prima ediție Backlash desfășurată în afara Statelor Unite. Melodia oficială a ediției din 2006 a fost "Stronger" interpretată de trupa Trust Company. Backlash 2007 a avut loc pe data de 29 aprilie 2007, spectacolul fiind găzduit de Philips Arena din Atlanta, Georgia. Backlash 2016 a avut loc pe data de 11 septembrie 2016, evenimentul fiind gazduit de Richmond Coliseum

Sakaguchi s-a născut în Hitachi, Ibaraki, în Japonia. El a absolvit liceul Mito iar apoi s-a orientat către studiul electricității la Universitatea Națională Yokohama în departamentul de inginerie, dar și-a abandonat studiile împreună cu Hiromichi Tanaka în 1983. Dorind de mult timp să combine mesajul transmis de un film și interactivitatea unui joc, Sakaguchi a făcut pasul de la joc la film când a devenit regizorul filmului The Spirits Within, bazat pe seria Final Fantasy. Filmul a fost oarecum a doua cea mai mare bombă box office în istoria cinematografiei, pierzând peste $120 de milioane de dolari și provocând închiderea ramurii Square Pictures. Sakaguchi a demisionat voluntar din poziția sa de vicepreședinte executiv la Square. Acest eveniment a redus capitalul financiar a lui Square, care apoi s-a unit cu compania sa rivală, Enix, ceea ce a format Square Enix în 2003. Sakaguchi a fondat după aceea Mistwalker cu ajutorul financiar al Microsoft Game Studios.

Rockville este sediul comitatului Montgomery din statul american Maryland. Conform estimării din anul 2005 efectuate de Biroul de recensământ al Statelor Unite ale Americii, orașul avea o populație totală de 57.402, fiind cel de-al patrulea oraș ca mărime a populației din Maryland.

În Guvernul Theodor Stolojan au fost incluși și secretari de stat, provenind de la diverse partide. Consilier al primului ministru

Exemplu. La aruncarea unei monede omogene avem Ω={b,s}, unde b este banul, iar s este stema. Deci în acest caz avem patru evenimente: Ø numit eveniment imposibil (care nu se realizează în nici o probă), A={s} (constă în apariția stemei într-o probă), C={s,b}=Ω numit evenimentul sigur (constă în apariția banului sau a stemei într-o aruncare) care se realizează întotdeauna.

Enisei (în ) este un fluviu din Siberia, Rusia, cu lungimea de 4.092 km, supranumit meridianul siberian. Cursul său traversează centrul Siberiei, de la sud spre nord urmând în lung meridianul de 90°, curgând cu vărsare în Marea Kara din Oceanul Arctic, ca și fluviul Obi. În secolul al XVII-lea, cazacii sosiți în regiune au numit fluviul au preluat numele dintr-un alt dialect tunguz, Enisei („neliniștit”).Numele este de origine turcică, fiind compus din cuvintele ana sau ané „mamă” și sei sau su „râu”.În limba turcă, Yenisu înseamnă „apă nouă”. Lângă localitatea Abakan, fluviul Enisei primește afluentul cu același nume. În sudul localității Abakan se află lacul de acumulare Krasnoiarsk, cu o lungime de 400 km. Între Krasnoiarsk și Minisinsk fluviul este navigabil cu ajutorul ecluzelor. La nord de Krasnoiarsk, într-o depresiune, se varsă afluentul Kan (430 km). La 60 km la nord de Dudinka, Eniseiul se varsă printr-un estuar în golful Enisei din Marea Kara, unde masele de apă produc un curent puternic.

Bătălia de la Gettysburg, din Pennsylvania, a fost cea mai mare bătălie din Războiul Civil American , precum și cea mai mare bătălie purtata vreodată în America de Nord, care a implicat aproximativ 85000 oameni în armata Uniunii de pe Potomac, la conducerea generalului-maior, George Gordon Meade și aproximativ 75.000 militari în Armata Confederației din Virginia de Nord, comandată de generalul Robert Edward Lee. Victimele la Gettysburg au totalizat 23,049 militari pentru Uniune (3155 morți, răniți 14529,5365 dispăruți). Pierderile confederate au fost de 28063 militari (3903 18,735 morți, răniți, dispăruți și 5425), mai mult de o treime din armata lui Lee. Aceste pierderi în mare parte de neînlocuit a armatei Sudului, combinate cu predarea Confederației la Vicksburg, Mississippi, pe 4 iulie, a marcat ceea ce este în general considerată ca un punct de cotitură în Războiul Civil , deși conflictul va continua pentru încă doi ani și mai multe lupte importante: Chickamauga, Tribunalul Spotsylvania, Mononacy, Nashville, etc. În urma victoriei Confederate de la Chancellorsville, Virginia (1-4 mai 1863), Robert E. Lee a decis să încerce o a doua invazie în Nord. Acest lucru ar pune presiuni pe fermele din Virginia în timpul perioadei de vegetație, în special asupra "grânarului Confederației," Valea Shenandoah și presiuni politice asupra administrației lui Abraham Lincoln de a negocia un acord de război, dar și pentru o alianță militară cu Anglia și Franța. Campania a început sub o umbră întunecată:Comandantul creativ și agresiv al lui Lee, generalul-locotenent Thomas "Stonewall" Jackson, a fost rănit mortal de către proprii lui oameni la Chancellorsville. Armata din Virginia de Nord a fost reorganizată în două - trei corpuri, cu generalul-locotenent Richard "Dick" Ewell ce-l înlocuiește pe Jackson la comanda celui de-al doilea corp și generalul-locotenent Powell Ambrose (AP).Generalul-locotenent James Longstreet- "cal de război vechi al lui Lee"-a fost reținut pentru comanda Primului Corp. Armata din Virginia de Nord era pe cale să invadeze teritoriul inamic, cu două din trei comandanți ai corpului nou-numiți în pozițiile lor, dar Jackson a făcut prea puțin pentru a le pregăti pentru acest nivel de comandă. Acesta era cea de-a doua incursiune a lui Lee în Nord. Cea anterioară s-a încheiat în cea mai sângeroasă zi din istoria Americii, Bătălia de la Antietam (numită de sudiști Bătălia de la Sharpsburg), în Maryland pe 17 septembrie 1862. Pierderile totale din această bătălie au depășit 23.000 de persoane. În scopul de a masca mișcarea armatei în Valea Shenandoah, în vestul Maryland și Pennsylvania centrala, Lee depindea de renumitul lider de cavalerie, "JEB" Stuart. La trecerea în Maryland, Stuart a interpretat vag ordinele ambigue ale lui Lee și a început raiduri asupra trenurilor de aprovizionare pentru Uniune. Înconjurați de Armata avansată pe Potomac, din 25 iunie până în noaptea de 2 iulie, Stuart a pierdut orice comunicare cu restul armatei Confederate, lăsându-l pe Lee să lupte orbește adânc în teritoriul inamic. Între timp, pe partea Uniunii, Armata de pe Potomac era încă sub comanda generalului Hooker Joe, care a pierdut bătălia de la Chancellorsville. Hooker a dispersat armata sa pe scară largă, încercând să protejeze în același timp abordările de la Washington, Philadelphia și Baltimore. El își pierduse încrederea lui Lincoln, iar președintele a făcut alegerea dificilă de a-l înlocui pe comandantul militar în fața unei invazii inamice. Pe 28 iunie, un inginer militar, maiorul George Gordon Meade - care a fost promovat la comanda Corpului cu șase luni mai devreme-a fost plasat ca responsabil de cea mai mare armată a Uniunii. El a ordonat imediat corpuri sale împrăștiate să se concentreze într-un mod care să le permită să fie rapid întărite. El a sperat să-l atragă pe Lee atacându-l de-a lungul terenului Pipe Steam Creek. Corpurile lui Meade s-au mutat mai aproape unul de altul, armata lui Lee s-a risipit, deplasându-se de-a lungul drumurilor multiple. El a dat ordin subordonaților săi să nu aducă un angajament general, până când armata își va putea concentra forțele sale. Soarta însă a avut alte planuri. În dimineața zilei de 1 iulie, generalul-maior al celui de-al treilea corp AP Hill, Henry Het, a trimis divizia sa-7500 de soldați de la Pike Chambersburg spre Gettysburg. Întâmpină rezistență, au presupus inițial ca miliția din Pennsylvania a fost în grabă urgentă asamblată, care ar fi desfășurat lupte sporadice pe parcursul campaniei. În realitate, colonelul Ioan Buford a desfășurat o parte din două brigăzi de cavalerie ale Uniunii, ca pușcasii de-a lungul preeriei Run Willoughby, trei mile la vest de oraș. Două săptămâni înainte, a eliberat culata de încărcare carabine, și au folosit armele cu capacitate de încărcare rapidă, pentru a crea impresia unei forțe mult mai mari, încetinind în avans brigăzile Hill pentru un timp înainte de a scădea din nou. Confederații i-au urmat peste un curs de apa, doar pentru a se ciocni cu o linie de infanterie Uniunii pe culmea Ridge McPherson. Armata Potomac a sosit fragmentată, iar printre primii care ajunge era o brigadă de regimente de Vest, care a câștigat porecla de "Brigada de Fier a Occidentului."Confederații au recunoscut acești "colegi cu pălării negre" și și-au dat seama că a fost o zi mult mai dură decât se aștepta. Generalul-maior John Reynolds, comandantul aripei de stânga a Armatei Potomac (corpurile I, III și XI ), a sosit și a preluat conducerea apărării. Oamenii lui s-au luptat cu tenacitate, și Reynolds a fost împușcat mortal în timpul luptelor. De la sediul său de la Taneytown, Meade i-a expediat Generalului-maior Winfield Scott Hancock pentru a prelua comanda la Gettysburg, deși generalul-maior-O.O. Howard era deja pe teren, și să evalueze dacă sau nu ar trebui să fi luptat acolo. Hancock, văzând poziția puternică defensivă oferita de dealurile din apropierea orașului Gettysburg, a ales să stea pe loc, și Meade a ordonat corpului dintr-un alt oraș mic la răscruce de drumuri. De după-amiază, întăririle confederate au sosit. Corpul XI al Uniunii a fost retras printre dealurile din apropierea orașului Gettysburg, pierde 4000 oameni, iar seara, a fost consolidat de întăririle în Cimitirul de sud din dealurile orașului. Lee și-a exprimat dorința pentru General Ewell să ia cu asalt dealurile fără a aștepta , dar el nu a reușit să facă o comandă expresă. Ewell nu și-a trimis oamenii obosiți înainte, oferindu-i timp lui Meade pentru a consolida trupele de pe dealuri. Corpul lui James Longstreet a sosit, și cei 20.000 de oameni au fost trimiși pentru a păcăli aripa stânga unionista, care a fost ancorata la sud de două eminențe cunoscute sub numele de Little Round Top și Big Round Top. Dar Confederații nu au reușit să plaseze trupele pe aceste dealuri, Lee a aflat de la un raport de recunoaștere dimineața devreme. Ewell a făcut o demonstrație împotriva lui Culp și dealurile Cimitirul privind dreptul Uniunii de a utiliza propria discreție cu privire la lansarea unui atac pe scară largă. Oamenii lui Longstreet se deplasează spre obiectivul lor, a trebuit să se întoarcă, să desfășoare un contramarș și să ia o cale diferită, după generalul de brigadă McLaws Lafayette, care a descoperit traseul planificat. Toate cele șapte corpuri ale lui Meade erau acum pe teren, desfășurate într-o formă de pește în cârlig cu centrul său aflat de-a lungul Cimitirului Ridge, cu Culp pe poziții defensive în dealurile Cimitirul, formând un cârlig la un capăt. Aripa stânga a fost organizata de generalul-maior Sickles Daniel, având o importanța politica datorita rangului sau militar. Nemulțumit cu poziția sa în capătul de jos al Ridge Cemetery,a avansat cu Corpul III aproape o jumătate de mile la vest spre Pike Emmitsburg formând un teren deschis pe un câmp de grâu în apropierea unei livezi de piersici. Mișcarea s-a întins la 10.000 de oameni în corp. Oamenii lui Longstreet au atacat noua poziție a lui Sickle, și luptele de la stâncoasa Diavolului a lui Den, cuprinzând câmpul de grâu și livada de piersici au fost printre cele mai sângeroase și mai înverșunate lupte al celor trei zile. Meade, care se confruntă cu Sickles, a trimis Corpul V și o parte a corpului XI pentru întăriri. Brigada irlandeza din New York a primit ultima slujba de la un preot catolic, înainte de luptă; 198 dintre ei nu s-au întors de la luptele disperate de după-amiază fierbinte și sufocanta. Deasupra câmpurilor ud de sângele soldaților, o dramă similară a fost jucat pe Little Round Top. În jurul orei 4:30 pm, oameni din Alabama, Texas și Arkansas, de la divizia John Bell Hood din Corpul lui Longstreet, au început să avanseze pe un deal abrupt de la vest. Dacă ar fi ajuns cu două ore mai devreme, n-ar fi capturat înălțimile fără opoziție, ci în momentul în care a ajuns Brig, șeful inginerilor la Meade. Generalul Guvernator K. Warren a descoperit situația potențial dezastruoasă și i-a trimis mesaje lui Sickles, care nu a putut trimite nici un regiment singur până la acea dată. Un mesaj a fost găsit în drumul spre colonelul Strong Vincent, comandantul Brigadei 3, Divizia 1, Corpul V . El și-a dislocat soldații printre stânci și copaci și pe pârtiile de la Little Round Top. Soarta Armatei Unioniste, la acel moment, și-a odihnit e 1350 oameni din regimentele 83-Pennsylvania, 44-New York, 16-Michigan și 20-Maine. Ordinele lui Vincent "păstrați acest pământ cu toate costurile !" Aproape 650 de rebeli au luat cu asalt regimentul 15thAlabama jurul orei 6:00 pm, și regimentul 20thMaine condus de colonelul Joshua Chamberlain. După o oră de lupte intense, cei 300 de oameni ai lui Chamberlain au epuizat aproape 15000 de muniții. El a ordonat o contraofensivă. Alabamienii au fost surprinși și învinși de regimentele unioniste și s-au retras la Big Round Top. Pe versantul vestic, regimente conduse de colonelul Vincent , au rezistat până când o parte din al 16-lea regiment a fost împins înapoi spre Michigan. Guvernatorul Warren a primit un motiv pentru întăriri, a ordonat 140thNew York Zouaves pentru a încărca, și au rupt linia rebelilor suficient pentru a ajunge mai multe întăriri. În timp ce Soarele apunea, Unioniștii încă rezistau, iar balantul victoriei înclina spre ei, dar Corpul III nu mai era un factor important în lupta, și Corpul V a fost grav avariat. Între timp, o lupta disperată a avut loc pe panta Cimitirul Hill. Trupele lui Ewell au avansat de-a lungul orașului Gettysburg să ia cu asalt dealurile. Timp de o oră au luptat pe un teren accidentat. Într-una din evenimentele ironice ale războiului, regimentul al șaptelea Virginia de Vest, care a fost Virginia a saptea (tabara unionista) până în 20 iunie , atunci când Virginia de Vest a fost admisa ca stat, a luptat mână în mână cu Virginia 7 a Confederatiei, capturându-l pe nepotul unui comandant din regimentul propriu O zi lunga și sângeroasă se încheiase. Meade i-a convocat pe toți comandanții săi pentru un consiliu de război. Ar fi trimis deja un mesaj la Departamentul de război care să ateste că a intenționat să rămână și să lupte. De-a lungul războiului, agresivitatea lui Robert E. Lee a servit cauza Confederației destul de bine pe câmpul de luptă . Dar la 3 iulie 1863, s-a ajuns la dezastru. În ciuda argumentelor pasionați de Longstreet, Lee si-a instruit "cal sau de război vechi" pentru a lovi centrul Uniunii pentru a-l înfrunta pe Ridge Cemetery, folosind divizii ale lui Brig. Generalul James Johnston Pettigrew, maior Isaac Ridgeway Trimble, și divizia recent sosita și condusa de maiorul George Pickett sosisera. În total, aproximativ 15.000 de oameni au avansat trei sferturi de mile dincolo de teren deschis, urcand garduri de-a lungul drumurilor, și încărcați treptat până la panta abrupta ,pentru a ajunge la Cimitirul Ridge pentru a asalta o forță de aproximativ 6500. La ora 1:00 după-amiaza, un baraj de artilerie prelungită de confederați, utilizând un număr fără precedent de arme răspândite pe două mile lățime, a precedat atacul, destinat să reducă la tăcere tunurile Unioniste și să slăbească infanteria. Cele mai multe dintre ghiulele au fost lansate , cufundate la pământ în spatele liniei Federalilor ", deși unii au considerat marca acestora. Una a lovit aproape de Meade, în fața sediului său. Divizia Pettigrew era fornată din patru brigăzi din stânga al liniei de atac, cu două brigăzi Trimble în spatele ei și în dreptul lor de sprijin. Oamenii lui Pickett au pășit spre dreapta. A doua zi, acțiuni de cavalerie, călăreți din brigada lui George Custer și Gregg David au înăbusit încercarea lui Stuart pentru a intra în spate Unioniștilor.

A publicat articole și studii privind istoria politică și culturală a românilor, mai ales a celor din Transilvania. În perioada cât a apărut la Reșița, revista s-a editat de regulă în 64 pagini, cu un tiraj ce ajungea la 1200 de exemplare, din care o treime se difuzau gratuit în străinatate.

S-a născut pe data de 18 februarie 1859, în localitatea Bocșa Montană din Banatul românesc, fiu al lui Adolf Diaconovici. A urmat școala primară la Viena și Reșița, apoi școala secundară la Lugoj, Carei și Timișoara. Studiile superioare le urmează la Oradea și Budapesta, unde se licențiază în drept în 1880. Întors în Banat, profesează avocatura ca stagiar la Lugoj. Începe să corespondeze cu numeroase reviste și ziare românești, maghiare și germane. În 1883, Corneliu Diaconovici obține diploma de doctor în drept de la Universitatea din Budapesta. Din 1884, pentru aproape un an, a fost redactorul ziarului Viitorul, organ al partidului moderat român. În iulie 1885 editează la Budapesta revista Romänische Revue, specializată în articole și studii despre istoria politică și culturală a românilor. După numai un an, mută revista la Reșița, unde o publică până la 1885, când decide să o mute la Viena. Publicarea ei continuă în capitala austriacă până la sfârșitul anului 1892. În 1893 o publică la Sibiu, iar în anul următor la Timișoara. Tot la Timișoara fondează și organizează în 1894 ziarul Dreptatea, fiind director pentru un an. În 1895 a fost numit director al revistei Transilvania din Sibiu, revistă oficială a asociației Astra. În calitate de director al revistei Transilvania a importantei organizații culturale românești Astra, i se încredințează de aceasta din urmă, redactarea și coordonarea Enciclopediei Române, prima enciclopedie românească, apărută în 3 volume. Enciclopedia Română a fost publicată la Sibiu, în 1898, la editura și tipografia lui W. Krafft. În afară de Corneliu Diaconovici, prim secretar al Astrei, publicist și lexicograf, la redactarea Enciclopediei au participat și personalități cu pregătire tehnică, precum Nicolae Teclu, Petre S. Aurelian, Alfons Oscar Saligny.

Teme din opere literare și de artă: Animale active în perioada amurgului și noaptea

Toaca este un instrument muzical de percuție din clasa idiofonelor folosit în liturgica ortodoxă. Toaca și clopotele sunt singurele instrumente muzicale acceptate de Biserica Ortodoxă. Toaca este constituită cel mai adesea dintr-o scândură de lemn sau, uneori, dintr-o placă groasă de fier încovoiată, în care se bate cu unul sau două ciocănașe, la orele fixate pentru rugăciune. Percuția se face în mod ritmic și, în funcție de locul în care placa de lemn sau metal este lovită, se pot obține sunete cu înălțimi diferite, creindu-se astfel o linie melodică simplă. Toaca de lemn este deobicei de 2 feluri: o toacă fixă și o toacă portabilă (cu aceasta din urmă se înconjoară biserica / mănăstirea). Toaca portabilă e adesea o scândură lungă de 2-3 m, lată de 20 cm, și se poartă (adesea la mănăstiri) de către călugări sau călugărițe, care o țin de mijloc cu mâna stânga, iar cu cea dreapta se bate în ea cu un ciocănaș. Toaca portabilă se bate cu o singură mână, toaca fixă se bate cu ambele mâini (fiind susținută). Toaca de fier se bate la anumite sărbători mari, ca de exemplu la Paște (ca și toaca de lemn portabilă); atunci se bate împreună cu clopotele, iar cea de lemn nu se bate. Clopotul și clopotnița au fost introduse în primul mileniu al creștinismului. Dar, mai întâi, a apărut toaca și numai apoi clopotul. Simbolistica lemnului este legată de lemnul crucii. Toaca este confecționată cel mai des din lemn de fag, dar și din alte feluri de lemn, în funcție de rezonanța dorită, mai rar din fier. În general, toaca se folosește pentru a chema credincioșii la slujbă. În anumite perioade, cum ar fi între Joia Mare și Paște, nu se trage clopotul, ci se bate numai toaca. Toate bisericile românești au clopote, în timp ce numai o parte din ele au și toacă (mai ales bisericile vechi și mănăstirile). În Peștera comorilor, un text apocrif siriac din secolul al V-lea sau al VI-lea, este prezentată o legendă ce explică apariția și folosirea toacei. După ce Noe a terminat de construit arca, Dumnezeu i-a poruncit să fabrice o toacă din lemn de trei coți lungime și un cot și jumatate lățime și un ciocan din același lemn. În această toacă Noe trebuia să bată de trei ori pe zi, dimineața devreme, la prânz și seara, după apusul soarelui, pentru a-i aduna și informa pe oameni despre iminența potopului și a-i îndemna să se pocăiască și să se convertească. Această legendă a fost folosită de Lucian Blaga în piesa Arca lui Noe. Altă tradiție spune că toaca reprezintă ultima scândură care i-a rămas lui Noe, după ce a isprăvit de construit arca, în care a bătut spre a chema animalele să urce în arcă. Toaca și clopotul au rolul de a anunta începutul slujbei și de a chema credincioșii. În liturghia ortodoxă toaca are un rol de delimitare temporală (trecerea de la timpul profan la cel liturgic) și spațială (delimitarea spațiului liturgic de cel cotidian prin înconjurarea bisericii cu toaca). Timpul când se bate „toaca”: „pe la toacă” înseamnă pe la ceasurile 15-16 după amiază (se bate când se apropie slujba de seară - vecernia). Toaca se utilizează în toate țările ortodoxe, inclusiv în lăcașurile de cult greco-catolic. Poate fi amplasată în clopotniță sau undeva sub streașina bisericii. Ea se bate, de obicei, la începutul diferitelor slujbe și mai ales la slujbele de noapte. Există însă destule variații de la o parohie la alta. Toaca nu înlocuiește clopotul, deci pot fi folosite simultan. Astăzi s-a format o adevărată artă în jurul clopotelor și toacei. Clopotul și toaca se bat alternativ, de obicei în trei „stări”, adică toaca, apoi clopotele, apoi toaca, și tot așa, de trei ori fiecare. Gandi este o toacă din lemn de origine indiană folosită de călugării budiști tibetani ca instrument ritual. Utilizarea sa este rară, servind pentru a anunța ceremonia de confesare a păcatelor (gso-shyong) ce are loc de două ori pe lună. Toaca este unul din instrumentele muzicale folosite de Iannis Xenakis în „Choephores” din suita pentru 12 instrumente Oresteia (1966).

Furnicile formează colonii ale căror dimensiuni variază de la câteva zeci de indivizi prădători ce trăiesc în mici cavități naturale până la colonii extrem de bine organizate ce ocupă teritorii largi și sunt formate din milioane de indivizi. Coloniile mai mari constau mai ales din femele sterile și fără aripi ce alcătuiesc caste de „lucrătoare”, „soldați” sau alte grupuri specializate. Aproape toate coloniile de furnici au și câțiva masculi fertili denumiți „trântori” și una sau mai multe femele fertile denumite „mătci” sau „regine”. Coloniile sunt descrise uneori ca deoarece furnicile par a opera ca o entitate unificată, lucrând împreună pentru a susține colonia. Furnicile au colonizat aproape toate porțiunile de uscat de pe Pământ. Singurele locuri în care lipsesc furnici indigene sunt Antarctica și câteva insule îndepărtate și neprielnice. Furnicile trăiesc bine în majoritatea ecosistemelor și pot forma 15-25 % din biomasa animalelor terestre. Succesul lor în atât de multe medii a fost atribuit organizării lor sociale și abilității de a modifica habitatul, de a se conecta la resurse și de a se apăra. Îndelungata lor coevoluție cu alte specii a dus la relații de mimetism, comensalism, parazitism și . Societățile furnicilor prezintă , comunicație între indivizi și o abilitate de a rezolva probleme complexe. Aceste paralele cu societățile umane au constituit de multă vreme o sursă de inspirație și un subiect de studiu. Multe culturi umane utilizează furnicile în bucătărie, farmacie și în ritualuri. Unele specii sunt prețuite pentru rolul lor de agenți de control al paraziților. Abilitatea lor de a exploata resursele poate aduce însă furnicile și în conflict cu oamenii, întrucât ele pot să deterioreze recoltele sau să invadeze clădiri. Unele specii, cum ar fi Solenopsis invicta, sunt considerate , acomodându-se ușor în zone unde au fost introduse accidental.

Léopold I a fost ales ca primul rege al belgienilor pe 4 iunie 1831 și a depus jurământul pe constituție pe 21 iulie 1831. La vârsta de 5 ani a fost numit colonel al regimentului Imperial Izmailovski din Rusia. Șapte ani mai târziu, a devenit general-maior. După ce, în 1806, trupele franceze au cucerit ducatul de Saxa-Coburg-Saalfeld, Leopold a plecat pentru scurt timp la curtea lui Napoleon Bonaparte. Acolo refuză gradul de aghiotant oferit de împăratul Franței și se duce în Rusia condusă de împăratul Alexandru I al Rusiei. În calitate de colonel al unui regiment de cavalerie rusă participă la campania din 1813 și la bătăliile de la Lützen, Bautzen și Leipzig, împotriva trupelor lui Napoleon. În urma acestor bătălii, primește titlul de Mareșal al Rusiei. După încheierea păcii, pe data de 2 mai 1816 se căsătorește la Casa Carlton din Londra cu prințesa Charlotte Augusta de Wales, singurul copil legitim al Prințului Regent, viitorul rege George al IV-lea al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei. La acel moment, ea era moștenitoarea coroanei Regatului Unit. Dar, după ce pe 5 noiembrie 1817 naște un copil mort, moare și ea pe 6 noiembrie 1817. Dacă ea ar fi trăit, după decesul tatălui ei ar fi devenit regină a Regatului Unit iar Leopold și-ar fi asumat rolul pe care mai târziu l-a avut nepotul său, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha ca Prinț Consort al Regatului Unit și nu ar fi fost ales niciodată ca rege al belgienilor. În ciuda decesului Charlottei, Prințul regent îi garantează Prințului Leopold titlul de Alteță Regală prin Order-in-Council la 6 aprilie 1818. După aceasta, ducele îi ajută pe membrii familiei sale să acceadă la tronurile din Regatul Unit și din Portugalia. În felul acesta, devine unul din principalii consilieri ai nepoatei sale, regina Victoria I a Regatului Unit. În data de 2 iulie 1829 s-a căsătorit cu actrița Karoline Bauer, fără ceremonie religioasă sau publică. Karoline este numită Contesă de Montgomery. Căsătoria se termină în 1831 iar anul următor se căsătorește cu Louise-Marie a Franței. Congresul Național la Belgiei, țară ce câștigase independența față de Țările de Jos pe 4 octombrie 1830, l-a ales întâi ca rege al Belgiei pe Ludovic de Orléans, duce de Nemours, al doilea fiu al regelui Ludovic-Filip al Franței. Însă Ludovic-Filip a refuzat titlul în numele fiului ei, de teama declanșării unui război european în care Franța ar fi fost izolată. Congresul Național la Belgiei i-a propus lui Léopold să devină rege al belgienilor, deoarece era cunoscut pentru trecutul său militar, în special pentru luptele duse împotriva lui Napoleon. A acceptat, cu condiția ca întâi să se reglementeze problema frontierelor și ale datoriilor Belgiei. Acestea se rezolvă la Conferința de la Londra, prin Tratatul celor XVIII Articole, acceptat de Congres pe 9 iulie 1831. Devenit oficial rege din 26 iunie, ceremonia de încoronare are loc la Bruxelles la 21 iulie 1831, zi ce va deveni sărbătoare națională în Belgia. La mai puțin de două săptămâni, la 2 august 1831, în timp ce intra în orașul Liège, a aflat că Țările de Jos au reînceput războiul împotriva Belgiei. Léopold a apelat la Joseph Lebeau pentru a cere ajutor de la Paris și Londra, deoarece Constituția îi interzicea să ceară ajutorul forțelor străine, fără aprobarea Parlamentului (care, la acea dată, încă nu fusese ales). Apără personal drumul spre Bruxelles. Armata belgiană a intrat în derută, dar cu ajutorul dat de Franța, înaintarea olandezilor a putut fi oprită. Spre a-și apăra titlul de rege, și în semn de gratitudine față de Franța, s-a căsătorit cu Louise d’Orléans (1812-1850), fiica lui Louis-Philippe. Abia în 1839 independența Belgiei va fi definitiv garantată prin ratificarea de către Țările de Jos a Tratatului celor XVIII Articole, care instituia independența noului regat al Belgiei atât față de Țările de Jos cât și față de Franța. La 9 august 1832 la Castelul Compiègne din Franța s-a căsătorit cu Louise-Marie d’Orléans, fiica regelui Franței Ludovic-Filip (Louis-Philippe), cu care a avut patru copii: Louis-Philippe de Belgia (24 iulie 1833 - 16 mai 1834), a murit până la vârsta de un an Leopold al II-lea al Belgiei (9 aprilie 1835 - 17 decembrie 1909), viitorul rege al Belgiei Charlotte a Belgiei (7 iunie 1840 - 19 ianuarie 1927), numită după prima lui soție; mai târziu va deveni prin căsătorie împărăteasă a Mexicului. În relațiile externe, Léopold se folosește de relațiile de familie pentru a proteja tânărul regat al Belgiei în fața ambițiilor nutrite de Prusia și Franța, în special amenințării reprezentate de domnia lui Napoleon al III-lea al Franței. Ajută la menținerea păcii în Europa, în special prin păstrarea neutralității în timpul evenimentelor revoluționare din Franța, în februarie 1848. În 1840 a aranjat căsătoria nepoatei sale, regina Victoria a Regatului Unit (fiica surorii sale Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld), cu nepotul său, prințul Albert de Saxa-Cobourg (fiul fratelui său Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha). Chiar înainte de ascensiunea Victoriei pe tron, Leopold o sfătuise pe Prințesa Victoria prin scrisori, iar după ce a devenit regină, a influențat-o puternic în primii ani ai domniei. Sub domnia sa, pe 5 mai 1835, a fost inaugurată în Belgia prima cale ferată din Europa continentală, care lega localitățile Bruxelles și Malines. Tot sub domnia sa, în 1849, a fost emisă prima marcă poștală din Belgia. Nu reușește să treacă prin parlament legile de reglementare a muncii copiilor și a femeilor. La 11 octombrie 1850, Leopold își pierde soția care moare de tuberculoză la vârsta de 38 de ani. Împreună cu metresa sa, Arcadie Claret de Viescourt, regele a avut alți doi copii: baronul Georges-Frédéric von Eppinghoven (1849-1904) și baronul Arthur von Eppinghoven (1852-1940). Moare pe 10 decembrie 1865 la Bruxelles, în palatul din Laeken la vârsta de 74 de ani și este înhumat în cripta regală a bisericii Notre-Dame din Laeken.

Dennis Tito (născut: 8 august, 1940, Queens, New York) este un multimilionar american, care și-a câștigat și statutul de celebritate prin faptul că a devenit primul turist spațial. Pe 28 aprilie 2001 Tito s-a alăturat echipajului navetei Sojuz TM-32 și, timp de 7 zile, 22 de ore și 4 minute a rămas cu ei pe orbită. Pentru această călătorie a sa, Tito, a achitat suma de 20 de milioane de dolari americani.

Limba greacă veche este limba poemelor lui Homer, inclusiv a Iliadei și Odiseei, a marilor lucrări de literatură și filosofie ale vârstei de aur ateniene, care au ajuns să constituie baza matematicii și științei noastre moderne. Pentru informații în legătură cu familia limbilor eline înainte de invenția alfabetului grecesc, vezi articolele Limba miceniană și Limba proto-greacă. Originea, formele și dezvoltarea inițială a familiei limbilor eline nu sunt bine înțelese, din cauza lipsei dovezilor contemporane. Există câteva teorii despre ce grupuri de dialecte eline ar fi existat între despărțirea vorbirii grecești primare din limba indo-europeană (nu mai târziu de 2000 î.Hr.) și aproximativ 1200 î.Hr. Aceste dialecte au aceeași bază, dar diferă în unele detalii. Singurul dialect atestat din această perioadă este cel micenian, dar relația lui cu dialectele istorice și cu circumstanțele istorice ale timpului sugerează faptul că existau deja și alte grupuri de dialecte într-o anumită formă. Grupurile majore de dialecte ale perioadei limbii grecești vechi se presupun a fi fost dezvoltate nu mai târziu de 1100 î.Hr., în timpul invaziei doriene și apar pentru prima oară precis documentate în scriere alfabetică începând din secolul 8 î.Hr.Invazia nu ar fi fost „doriană” dacă invadatorii nu ar fi avut o relație culturală cu dorienii istorici; mai mult, se știe că invazia ar fi dislocat populație în regiunile atic-ionice de mai târziu, care se considerau descendenți ai populației dislocate sau aparținând de dorieni. Chiar vechii greci înșiși considerau că există trei mari diviziuni ale populației grecești: dorienii, eolienii și ionienii (inclusiv atenienii), fiecare cu propriile lor dialecte definitorii. Dacă nu luăm în considerare faptul că au uitat arcadiana, un dialect muntos obscur si dialectul cipriot, departe de centrul erudiției grecești, această invazie de oameni și limbi e asemănătoare cu rezultatele la care s-a ajuns prin investigațiile arheologico-lingvistice moderne. Greaca de vest si nord-vest este cea mai puternică și mai precoce diviziune, cu cea de non-vest în subdiviziunile ionic-atic (sau atic-ionic) și eolic vs. arcado-cipriot, sau eolic și arcado-cipriot vs. ionic-atic. De obicei, grupul de non-vest e numit greaca de est. Grupul arcado-cipriot descinde mai îndeaproape din greaca miceniană a Epocii de bronz. Dialectul boeoțian era sub influența puternică a dialectului nord-vestic și poate fi considerat un dialect de tranziție. Cel thesalian a avut aceeași influență, dar nu atât de puternică. Dialectul pamfilian, vorbit într-o mică zonă a coastei sud-vestice a Asiei Minor și prea puțin păstrată în inscripții, poate fi ori un al cincilea dialect major, sau miceniană cu influențe dorice și străine. Îndelung controversata limbă nativă a Macedoniei antice ar fi putut fi o limbă indo-europeană sau o ramură foarte diferită a limbii grecești nord-vestice, ori încă un dialect major al limbii grecești vechi. Majoritatea sub-grupurilor de dialecte enumerate mai sus aveau subdiviziuni, în general echivalente cu un oraș-stat și teritoriile din împrejurimi, sau o insulă. Dialectul doric avea câteva subdiviziuni, anume doricul insular (inclusiv doricul cretan), doricul Peloponesului de Sud (inclusiv dialectul laconian, al Spartei), și doricul Peloponesului de Nord (inclusiv dialectul corinthian). Faimosul dialect lesbian era membru al sub-grupului Egeean/Eolic asiatic. Toate grupurile erau reprezentate și de colonii dincolo de Grecia, și aceste colonii și-au dezvoltat, în general, caracteristici locale, de multe ori sub influența călătorilor și vecinilor care vorbeau dialecte grecești diferite. Dialectele din afara grupului ionic sunt cunoscute mai ales din inscripții, excepții notabile fiind fragmentele lucrărilor poetei din insula Lesbos, Sappho, și poeziile poetului spartan, Pindar. După cuceririle lui Alexandru cel Mare din secolul 4 î.Hr., s-a dezvoltat un nou dialect internațional, cunoscut ca greaca comună sau Koine, bazată foarte mult pe limba atică, dar cu influențe de la alte dialecte. Acest dialect le-a înlocuit, în curând, pe cele vechi, deși cel doric a supraviețuit până în prezent sub forma dialectelor tsakonian și sud-italiene ale limbii grecești moderne. Dialectul doric a transmis și terminațiile sale de aorist la multe verbe ale limbii demotice. Până în aprox. secolul 6 d.Hr., Koine s-a metamorfozat ușor în greaca medievală (bizantină). Alfabetul grecesc are următoarele 24 de litere:

Primul regat al Poloniei a fost creat în anul 1025. Înainte de încoronare a lui Bolesław I cel Viteaz, statul polonez a fost denumit Ducatul Poloniei. S-a făcut încoronarea posibilă datorită mulților factorii, fiind cele mai importante moartea lui Heinrich al II-lea și slăbirea Sfântului Imperiu Roman. Există controversii legate de încoronarea. Se presupune că arhiepiscop din Gniezno o a făcut după comăndă a regelui, fără permisiune din capitala apostolică. Faptul că bulă papală care a conținut permisiune n-a fost păstrat și multe acuzații din cronicarii germanii semnalează-l. După puține lune Bolesław a decedat, păstrând fiilor săi statul lărgit prin Milsko, Luzația, Moravia, Slovacia și Cetății Roșii. A pierdut doar Pomerania Occidentală, care se despărțit în timpul războielor cu Sfântul Imperiu Roman. Sub lui conducere, Polonia a devenit un stat puternic cu poziția înaltă între țările europene, însa o reputație a țări a fost greu rănită pe politică sa agresiva. Mieszko al II-lea Lambert a luat o conducere după tatăl său, după ce pesemne a exilat săi doi frăți. Alături, încă în 1025 s-a încoronat cum regele Poloniei. Mieszko al II-lea a făcut eforturi pentru continuare a politicii expansioniste lui Bolesław Viteazul. S-a înscris la opozița germană concentrată împrejur Ernest al II-lea, duce a Swabiei și Freidrich din Lorena și invadat Saxonia în 1028. Konrad al II-lea, împărat germano-roman, a organizat în răspuns atacul spre Milsko și Luzația, dar ea nu a avut succesul mare. Pesemne în același an ducele Boemiei, Udalric, a pus controlă sa la Moravia și Slovacia și ducele Ruteniei, Iaroslav cel Înțelept, a cucerit Bełz și creat, cu ajutor al frăților lui Mieszko - Bezprym și Otto - o alianță cu Sfântul Imperiu Roman. Amândoi conducatorii au atacat concentric, ducând spre căderea conducării regale în Polonia. La început, Luzația și Milsko au fost cedate Sfântului Imperiu Roman. Ulterior, Cetății Roșii erau date Ruteniei. Mieszko al II-lea exila din țara la Boemia, unde a fost capturat și castrat. La tronul polonez s-a împus Bezprym. Bezprym pesemne primea conducerea datorită trupei spadasinilor câștigate de pe ducele Iaroslav. Poate fi că a folosit slogane antiecleziastice și antistatale, care l-au permis primi susținători în societate, obligată de pe probațiuni înalte pentru administrare, armată și biserică. Unii istorici zic că el pot chiar fi conducătorul reacții păgâne. După luare a conducerii Bezprym a trimis însemnuri poloneze de încoronare la Konrad al-II lea, resemnând de conducere regală și recunoscând primatul împăratului. Dupa aceea începea o perioadă a conducerii sălbatice. După câtiva lunii Bezprym a fost ucis - pesemne de inițiativă a fratelor săi. Între timp, Mieszko, după scăpare spre Boemia, a fost capturat pe ducele Udalric și castrat. Această a fost presupună că o pedeapsă pentru chiorăre a ducelui Boemiei, Bolesláv III cel Roșu prin Bolesław Viteazul. Udalryk a eliberat Mieszka după moartea lui Bezprym, dar ducele Poloniei nu putea-și recăpăta forță completă. Periclitat prin intervenție a împăratului, a consimțit în 1038 în Merseburg pentru împărțirea statului între trei pretendenții pentru tronul: se, Otton Bolesławowic și Dytryk, care a fost un fiu al fratului lui Bolesław Viteazul. Mieszko pesemne a primit Polonia Mică și Mazovia, Otto - Silezia și Dytryk - Polonia Mare. Alta propunere a împărțirii era că Mieszko ar fi primit Polonia Mare, când Otto și Dytryk ar fi primit alte părții. În plus, timpuriul rege s-a resemnat din coroana și titlul său. Abia după moartea lui Otto în anul 1033 Mieszko a pus controla sa spre partea fratului. Apoi a exilat Dytryk și unificat statul Piaștilor. A decedat în anul viitor, părăsind Polonia slăbită și teritorial redusă.

Este fiul unui tată comunist și mame socialiste. A absolvit școala de cinema din Stockholm (Den Danske Filmskole) în 1983. Lucrarea de diplomă, Imagini în relief a primit premiul Festivalului Școlilor de film de la München. Primul său film de lung metraj, Forbrydelsens element (Elementul crimei, 1984), câștigă Marele Premiu pentru Tehnică la Cannes. În 1995 se convertește la catolicism după religia tatălui său biologic, un act făcut mai degrabă ca o provocare pentru massa protestantă a danezilor. Ideologia marxist-leninistă a manifestului "Dogma95" și conținutul explicit sexual al multor filme ale sale dovedesc inaderența la un act pur formal de convertire. În 2000 a avut loc premiera dramei muzicale Dancer in the Dark având-o ca actriță principală pe cântăreața islandeză Björk. Filmul a obținut Palme d'Or la Cannes 2000.În 2003 începe trilogia „SUA: tărîmul tuturor posibilităților” cu filmul DogvilleRegizori ale căror filme au fost premiate cu Palme d'Or Câștigători ai premiului pentru cel mai bun regizor european

La Fontaine s-a născut la Château-Thierry, în Champagne, la 8 iulie 1621. Tatăl său a fost Charles de La Fontaine, maestru de vânătoare și pădurar al ducatului de Château-Thierry, iar mama sa a fost Françoise Pidoux. Familia sa făcea parte din pătura superioară a clasei de mijloc provinciale; chiar dacă nu făcea parte din nobilime, tatăl său era înstărit. Jean, cel mai mare copil, a fost educat la colegiul din orașul Reims. În luna mai 1641 a intrat la Oratoriu, iar în luna octombrie a aceluiași an la Seminarul din Saint-Magloire. Dar, după o perioadă relativ scurtă, mai exact în 1642 și-a dat seama că și-a greșit vocația și a început să studieze dreptul. În 1647 tatăl său îi aranjează o căsătorie de conveniență cu Marie Héricart, în vârstă de doar 14 ani, fiica lui Louis Héricart, „locotenent civil și penal” al domeniului La Ferté-Milon. Tânăra soție a adus o zestre de 20.000 de livre. Contractul de căsătorie a fost semnat în acest oraș (în apropiere de Chateau-Thierry) la 10 noiembrie 1647. Jean de La Fontaine și soția sa au avut un singur fiu, Charles. La Fontaine o părăsește însă pe soția sa și se întoarce la Paris, unde frecventează societatea mondenă și libertină a acelei perioade. La Fontaine obține în 1649, diploma de avocat pentru baroul parizian (Cour du Parlement de Paris). Debutul lui Jean de La Fontaine în literatură s-a petrecut la 17 august 1654, prin publicarea unei comedii în cinci acte: L’Eunuque („Eunucul”), o prelucrare după Terențiu, care nu a avut însă succes. În 1657 La Fontaine scrisese versuri dedicate lui Nicolas Fouquet, Surintendant des Finances (ministru de finanțe), unul dintre cei mai influenți curteni ai regelui Ludovic al XIV-lea. Fouquet s-a arătat interesat de autorul versurilor respective, iar în 1659 La Fontaine a ajuns în anturajul acestuia, fiind introdus de către Jacques Jannart, o rudă a soției sale. În acea perioadă Fouquet era un adevărat „Mecena” pentru poeții francezi, astfel că în curând La Fontaine a primit o pensie de 1000 de livre, în schimbul căreia se obliga să scrie o serie de poeme de circumstanță în termenii prevăzuți în contract. Tot lui Fouquet i-a dedicat și poemul epic Adonis, o prelucrare după Publius Ovidius Naso. De asemenea, La Fontaine a scris o operă literară compozită (în proză și în versuri), intitulată Le Songe de Vaux, în cinstea domeniului și a noului castel de la Vaux a patronului său; opera nu a mai fost însă tipărită deoarece Fouquet a fost arestat din ordinul lui Ludovic al XIV-lea la 5 septembrie 1661. Totuși, în martie 1662 este tipărită clandestin elegia Elégie aux Nymphes de Vaux, o parte din Le Songe de Vaux. A fost un act de curaj din partea lui La Fontaine să-și exprime în acest mod sentimentele de gratitudine față de protectorul său Fouquet, în situația în care acesta căzuse în dizgrația regelui și fusese aruncat în închisoare. La Fontaine și-a găsit un nou protector în ducele de Bouillon, suzeran al domeniului Château Thierry. Mai ales ducesa de Bouillon, Marie Anne Mancini, cea mai tânără dintre nepoatele cardinalului Mazarin (prim-ministru al Franței din 1642 până la moartea sa în 1661), l-a protejat pe La Fontaine. În ianuarie 1663 Jean de La Fontaine scrie Ode au Roi („Odă regelui”), prin care, în mod subtil, cere clemență pentru nefericitul Fouquet. Prin aceasta, nu reușește însă decât să-și atragă antipatia lui Jean-Baptiste Colbert, noul favorit al regelui. În 1664 îi apare primul volum de o reală importanță: Contes („Povestiri”), cu care intră în atenția contemporanilor săi. Tot în același an, la 10 decembrie, tipărește două povestiri prelucrate după Boccaccio și Ariosto. Din acest motiv s-a iscat o dispută în cercurile literare, cu referire la libertatea pe care povestitorul poate să o aibă în raport cu modelul de la care a pornit. Într-un eseu (La Dissertation sur Joconde), Nicolas Boileau a tranșat acestă dezbatere în favoarea lui La Fontaine. În 1665 și 1666 îi apar două volume de povești și povestiri în versuri (Contes et Nouvelles en vers). La 31 martie 1668 este tipărit volumul Fables choisies („Fabule alese”), dedicat lui Ludovic, Delfinul Franței, fiul cel mare și moștenitor al regelui Ludovic al XIV-lea. În prefață, La Fontaine explica:Je me sers d'animaux pour instruire les hommes („folosesc animalele pentru a-i învăța pe oameni”). La Fontaine publică în 1669 Les Amours de Psyché et de Cupidon. Această carte suscită o relativă neînțelegere, datorită stilului său neconvențional, care contravenea principiilor de bază ale esteticii clasice, fiind un amestec de proză, versuri, povestiri mitologice și conversații literare. Romanul îi pune în scenă și pe „cei patru amici”, reprezentați prin Molière, Boileau, Racine și La Fontaine însuși. Odată cu moartea ducesei de Orléans (1672), La Fontaine a pierdut mult din punct de vedere al situației sale materiale. Din fericire pentru el, și-a găsit o nouă protectoare: Marguerite de La Sablière, în casa căreia l-a cunoscut, printre alții, pe Charles Perrault La 17 februarie 1673 a murit Molière; La Fontaine, care îi fusese prieten, a publicat un elogiu în memoria acestuia. În 1678 și 1679 îi apar patru noi volume de Fables choisies („Fabule alese”), dedicate Marchizei de Montespan. În 1682, având peste șaizeci de ani, La Fontaine era recunoscut ca fiind unul dintre cei mai valoroși literați francezi. Se pare că Madame de Sévigné, un adevărat critic literar al acelei epoci, a fost cea care a început demersurile la curtea regală și în cercurile literare pentru primirea lui Jean de La Fontaine în Academia Franceză. La alegerile din 15 noiembrie 1683, organizate pentru ocuparea locului rămas liber după decesul lui Colbert, La Fontaine a obținut majoritatea voturilor, întrecându-l pe contracandidatul său, Boileau. A intervenit însă preferința lui Ludovic al XIV-lea pentru Boileau, care era istoriograful său, astfel încât alegerea lui La Fontaine a fost blocată timp de șase luni. Regele nu uitase probabil atașamentul lui La Fontaine față de Fouquet și, în plus, îl considera ca un reprezentant al vechiului partid al Frondeurilor. Între timp, La Fontaine publicase Poème du Quinquina, un poem filosofic însoțit de două noi povestiri, iar la 6 mai 1683 pe scena de la Comédie Française avusese loc premiera comediei sale Rendez-vous. La 17 aprilie 1684 Boileau a fost ales de Academia Franceză în locul lui Bezons Bazin, care decedase între timp, astfel încât Ludovic al XIV-lea a semnat aprobarea regală simultan, atât pentru Boileau cât și pentru La Fontaine, la 24 aprilie 1684. Jean de La Fontaine a susținut la 2 mai 1684 discursul tradițional la primirea sa în rândurile academicienilor. Discursul său a conținut și un elogiu la adresa predecesorului său, Colbert, deși acesta îi fusese un adversar declarat. A participat cu mult entuziasm la ședințele Academiei, fiind printre cei mai perseverenți academicieni ai epocii. A rămas celebră controversa sa cu Antoine Furetière pe tema dicționarului pe care acesta îl tipărise trecând peste „monopolul” pe care îl deținea Academia Franceză în materie de dicționare. Împreună cu Boileau și Racine, La Fontaine a reușit să îl excludă pe Furetière din rândurile academicienilor; în replică, Furetière a publicat o serie de pamflete, inclusiv împotriva fostului său prieten, La Fontaine, acuzându-l de trădare pentru că apărase privilegiile Academiei. La 28 iulie 1685, împreună cu François de Maucroix, tipărește Ouvrages de Prose et de Poésie („Lucrări de proză și poezie”), conținând traduceri din Platon, Demostene și Cicero, precum și noi fabule și povestiri. În martie 1688, Madame de la Sablière, protectoarea lui Jean de La Fontaine, fiind grav bolnavă, abandonează reședința ei oficială din strada Saint Honoré, dar îi lasă în folosință lui La Fontaine o casă mai mică, anexă a palatului. În 1689 La Fontaine scrie fabula Le Milan, le Roi et le Chasseur („Șoimul, regele și vânătorul”) dedicată Prințului de Conti, cu ocazia căsătoriei acestuia. După aceasta el devine un apropiat al prințului și al familiei Vendôme. La sfârșitul anului 1692, starea sănătății lui La Fontaine se înrăutățește; probabil din cauza tuberculozei netratate. La 6 ianuarie 1693 a murit protectoarea sa, Madame de la Sablière. La Fontaine traduce în franceză Dies Irae, pe care o citește în fața Academiei Franceze la ședința solemnă ce a avut loc cu ocazia primirii în rândurile academicienilor a lui Jean de La Bruyère. Jean de La Fontaine a murit la 13 martie 1695. Era în vârstă de 74 de ani. A fost înhumat alături de Molière, care murise mai înainte cu douăzeci și doi de ani. Ulterior, (în 1817) rămășițele acestor două genii ale Franței au fost mutate la cimitirul Père Lachaise, mormintele lor fiind alăturate și acolo. Jean de La Fontaine s-a impus în literatura universală prin fabulele sale, publicate în 12 cărți, în perioada 1668-1694. Fiind inspirat de anticii Esop și Fedru, precum și de tradițiile populare, și înzestrat cu un talent deosebit, el a depășit caracterul unilateral didactic al vechilor fabule, transformându-le în adevărate opere de artă. Prin intermediul fabulelor, La Fontaine a criticat moravurile sociale din Franța în timpul absolutismului și a demascat cu mult umor și vervă viciile claselor dominante necruțându-l nici pe rege și nici pe curtenii săi, ca în „Greierele și furnica”, „Corbul și vulpea”, „Lupul și mielul” etc. Eroii din fabulele sale, care aparțin lumii animaliere și regnului vegetal, personificând tipuri și caractere, reprezintă diferite aspecte ale vieții sociale din Franța acelui timp. Un alt merit al lui La Fontaine constă în lirismul care străbate fabulele sale, prin aceasta deosebindu-se de aproape toți scriitorii clasici francezi. Fabulele au fost scrise în limba vie a poporului. La Fontaine este inițiatorul versului liber în literatura franceză. Fabulele lui La Fontaine au fost traduse în foarte multe limbi; acest fapt a influențat dezvoltarea ulterioară a acestei specii literare, inclusiv a fabulei românești prin Ion Heliade-Rădulescu, Alexandru Donici, dar mai ales prin Grigore Alexandrescu.

Homeostazia (din limba greacă, homois = aceeași, și stasis = stare) reprezintă în biologie proprietatea unui organism de a menține, în limite foarte apropiate, constantele mediului său intern. În mod general, din puncte de vedere multiple (ale ciberneticii, ecologiei, psihologie, teoriei sistemelor, ș.a.m.d.), homeostazia reprezintă proprietatea unui sistem de a menține un echilibru static al condițiilor inițiale, spre deosebire de homeorezie, care este conceptul (cu un anumit grad de antinomie), care reprezintă proprietatea sau starea unui sistem de a menține un echilibru dinamic al acestuia. Termenul a fost pentru prima dată propus de medicul american Walter B. Cannon în anul 1932, în cartea sa The Wisdom of the Body, deși Claude Bernard, la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost primul care a observat că parametrii fiziologici ai corpului uman, precum temperatura, presiunea arterială, etc, tind să mențină o oarecare stabilitate a corpului, numind homeostazia - echilibrul dinamic ce ne menține în viață. Homeostazia este influențată de 2 tipuri de factori: cei produși de mediul intern al organismului, și factorii externi. Mecanismele de reglare homeostatice presupun existenta a 3 componente: receptorul;centrul de control (set point); efectorul.

În anul 1872, comerciantul evreu Simon Mendel și-a construit o casă pe strada Avram Iancu nr. 11 în Turda, unde a locuit până în anul 1902, când s-a mutat în vila construită de el în stil Secession pe strada Dr. Ioan Rațiu nr. 25 (numită Vila Mendel). Casa din str. Avram Iancu nr. 11 a donat-o comunității evreiești, în anul 1903 deschizându-se aici o școală confesională evreiască care a funcționat până în anul 1948. După al Doilea Război Mondial „Vila Mendel” a fost naționalizată, aici funcționând între 1948 și 1989 „Casa Armatei”, după aceea, după 1989, „Cercul Militar,” iar în prezent un restaurant.

Alături de prof. Constantin Brătescu se află la originea fondării "Societății culturale dobrogene" ce își propunea studiul trecutului și prezentului Dobrogei, răspândirea în cercuri largi a acestor cunoștințe, precum și fondarea unui muzeu regional, înființarea de biblioteci și reviste culturale. În septembrie 1932, la mai bine de un an de la moartea acestuia, autoritățile au dezvelit un bust din bronz, situat astăzi în fața Bibliotecii Județene, operă a sculptorului I. Dimitriu-Bârlad, după masca mortuară luată de Antonio Ruta". De asemenea, în 1995, liceul al cărui sediu se află astăzi pe strada Cuza Vodă nr. 80 (inițial se afla pe stradela Basarabi nr. 2), poartă numele fostului primar.

Acidul boric, numit și acid boracic sau acid ortoboric sau Acidum Boricum sau hidroxid de bor, B(OH)3 se prezintă sub formă de cristale lucioase, incolore, translucide, alcătuite din molecule plane de B(OH)3 ( cu B hibridizat sp2) unite prin legături de hidrogen. Acidul boric, în soluție apoasă, un acid monobazic foarte slab (Ka=3,8x10-10). Aciditatea acidului boric este evidențiată prin formarea speciilor tetracoordinate, [B(OH)4]-, în urma reacției cu apa: Echilibrul este mult deplasat spre stânga, din cauza formării de acizi poliborici care sunt acizi tari. Acidul boric este ultizat uneori ca antiseptic, insecticid, ignifug, în centrale electrice nucleare pentru controlul ratei de fisiune a uraniului, și ca precursor al altor compuși chimici. Există sub formă de cristale incolore sau pudră albă și este solubil în apă. Are formula chimică H3BO3, scris uneori și B(OH)3. Când apare ca mineral, este numit sasolin. Acidul boric poate fi folosita intr-o reactie redox. Acest acid se poate folosi in obtinerea energiei sub forma de caldura. Acidul boric se poate deshidrata si se obtine oxidul boric care in reactie cu apa degaja caldura fortata de mare intensitate. Este disponibil în farmacii. Mai este utilizat și pentru uz extern în cazul acneei, fiind amestecat cu o anumită cantitate de apă în funcție de prescripția dermatologului. Acidul boric se obține prin reacția dintre poliborați și acizi tari; acizii poliborici nu sunt stabili și formează specii condensate. În laborator acidul boric se poate obține prin reacția boraxului cu un acid mineral, de exemplu cu acid sulfuric conform reacției: Puritatea acidului boric se determină prin titrare cu o soluție de [de sodiu], în prezență de fenolftaleină. Neutralizarea acidului boric cu NaOH decurge conform ecuației: Titrarea acidului boric este posibilă numai dacă acestuia i se mărește gradul de disociere (tăria ionică) care se realizează prin:

El a apărut pe Broadway în producțiile originale Deathtrap, Sweeney Todd, și Noises Off, precum și în piesa Assassins (care nu a avut loc pe Broadway). După aceea a continuat să fie căutat pentru piese muzicale, comedii și producții dramatice. Mai recent, a jucat rolul principal în piesa intitulată Follies, alături de Donna Murphy. A apărut cel mai recent în serialul Justice.

Termenul provine din limba greacă kybernétes = cârmaci de unde provine și termenul de cibernetică. Guvernatorii romani erau persoanele care în timpul Imperiului Roman se ocupau de conducerea provinciilor; promagistrati. Guvernatorul are un rol diferit în politica internă. Dacă guvernatorul unei provincii se arăta ca un conducător specialist, care știe să conducă armata, să îmbunătățească starea economică și să-i ofere populației tot ce este necesar, el cu ușurință poate să crească de la un guvernator într-o persoană cu post major sau chiar conducător de țară. Cel mai evidente erau urcările la tron ale guvernatorilor în timpul Imperiului Roman. În politica externă guvernatorii ofereau regelui sau împăratului provizii, materiale necesare și întrețineau armata pentru a fi pregătită să înceapă o campanie. Un guvernator de încredere era foarte important. Așa Napoleon a pus drept guvernatori rude ale sale (pe atunci regi în provincii ocupate, deoarece el era împărat), ca să aibă ajutor și încredere în ei. Uneori, guvernatorul lua parte într-un război civil, declanșa o răscoală sau intrarea în război de partea vrăjmașului.

Sprijinitor al multor artiști de seamă, Zambaccian a adunat o valoroasă și bogată colecție de tablouri, care se regăsește în Muzeul Zambaccian. Mai mult decât atât, Krikor Zambaccian a inventat conceptul de consignație de artă dupăa cel de-al doilea Război Mondial, deschizând primul magazin de acest tip pe Calea Victoriei, în București, denumit Romarta (Arta Românească). Krikor a făcut cursurile secundare la București, în același timp ducând o viață boemă în care frecventa festivitățile de la Ateneu, expoziții de artă și Pinacotecă. Ajunge astfel la vârsta de șaisprezece ani, când era extaziat de Wagner și Beethoven dar nu înțelegea grandoarea lui Michelangelo, Rembrandt sau Velasquez. Prima sa achiziție a fost o cromolithografie numită Beethoven, după Balastrieri, pe care a cumpărat-o cu cinci lei și a agățat-o deasupra patului. A doua achiziție a sa, a fost un ghips executat de către un italian ambulant ce reprezenta masca lui Beethoven și care a costat doi lei. Cele două piese au reprezentat începutul de colecție a lui Krikor. Primul contact cu arta l-a reprezentat mărcile jubiliare ale Olimpiadei din 1896 care erau 11 reproduceri de statui antice. Cu ocazia expozițiilor de pictură care se organizau la Constanța a achiziționat o marină de Dimitrie Florian pentru cincizeci de lei și două acuarele de Gore Mircescu. Cu ocazia Expoziției Jubiliare care s-a organizat la Palatul Artelor din anul 1906, lui Krikor H.Zambaccian i-a venit ideea de a achiziționa lucrări de Nicolae Grigorescu, Vermont, Verona și Kimon Lughi. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, Krikor îi cere tatălui său 500 lei și îi arată cronicile gazetelor de critică și cumpără peisajul numit "Seceriș". În anul 1907 se înscrie la Institutul superior de comerț din Anvers și mai apoi la cel de la Paris. Aici ia contact cu arta occidentală fiind puternic impresionat de Cézanne și curentul impresionist. Cumpără cărți de artă, ia contact cu mediile artistice, vizitează expoziții și muzee, frecventează saloanele literare și cafenelele unde se întâlneau artiștii. Îi cunoaște în această perioadă pe Matisse, Derain, Bonnard și Dufy. Întorcându-se la București, frecventează mediile artistice ale anilor 1920 - 1950, interval în care colecționează lucrări de artă contemporană ale pictorilor deja consacrați, dar și ale unora debutanți, care după încetarea primului război mondial se încadrau în Societatea Arta Română. În perioada 1914 - 1918 achiziționează lucrări semnate de Ion Theodorescu-Sion și C. Ressu. În 1927 cumpără "Iarna la Barbizon" a lui Andreescu cu 150.000 lei, o sumă uriașa în acea vreme, echivalentul contravalorii unui apartament. După un timp achiziționează peisaj "Pădurea desfrunzită" de același autor. Colecția sa de tablouri s-a îmbogățit succesiv cu lucrări ca "Intrarea în pădurea de la Fontainebleau" (100,000 lei) și "Portret de femeie bălaie", "Pe malul Siretului" și "Peisaj la Posada" semnate de Nicolae Grigrorescu. Acestora le-au urmat "Peisaj de la Moinești", "Tufănele cu ulcică", "Lăutul", "Trandafiri albi", "Flori pe scări", "Autoportret", "Cap de copil" și "Laura Cocea" semnate de Ștefan Luchian. Theodor Pallady a întregit colecția cu "Pont Neuf" și "Noutățile zilei" precum și altele pe care Zambaccian le cumpăra cu fiecare ocazie de expoziție pe care Pallady o făcea. Nicolae Tonitza îi vinde "Nud", "Katiușa Lipoveanca", "Portretul lui Gala Galaction", "Nud pe fond decorativ", "Nina în interior verde", "Nud de adolescentă șezând", "Copil în roșu". Krikor H. Zambaccian a fost un adevărat Mecena al timpului său și un foarte valoros critic de artă. El a întrunit în timpul vieții sale una dintre cele mai bogate, valoroase și frumoase colecții de artă din România. Colecția cuprindea o mulțime de lucrări de sculptură, pictură, grafică și mobilier. Toată colecția sa a donat-o statului român pe parcursul a trei etape după cum urmează: prima a cuprins lucrări donate în anul 1947 (205 picturi, 38 sculpturi, 8 piese de mobilier și casa sa din Strada Ing. Al. Davidescu Nr. 21 Bis, din București), a doua în anul 1957 și ultimele exponate au fost dăruite în anul 1962. Pe lângă toate lucrările și obiectele pe care le-a donat, Krikor Zambaccian a cedat statului și drepturile sale de proprietate asupra casei în care a locuit și care a fost folosită și ca spațiu de expunere a colecțiilor sale. Casa a fost construită pe baza planurilor arhitectului C.D. Galin și, ea, a fost deschisă amatorilor de artă câte o zi pe săptămână, începând din anul 1942. În vederea măririi spațiului de expunere a obiectelor de artă, Krikor a efectuat ample lucrări de reamenajare în anul 1957. Muzeul Zambaccian a fost inaugurat în anul 1947 și Krikor Zambaccian a fost decorat de către Regele Mihai. În cartea sa "Însemnările unui amator de artă" face la final o declarație de donație, după cum urmează:

A nu se confunda cu râul Dâncu din bazinul hidrografic Someș. Râul Danciu este primul afluent de dreapta (din patru) al râului Jidanul (Bicaz), care este, la rândul său, al nouălea afluent de dreapta (din treisprezece) al râului Bicaz. Râul Danciu izvorește din Munții Hășmaș, se găsește integral în Județul Neamț, nu are niciun afluent semnificativ și nu trece prin nicio localitate, vărsându-se în emisarul său, râu Cetății în dreptul aceleiași localități Stana.

O hipotrohoidă este o ruletă trasată de un punct atașat unui cerc de rază r, care se rostogolește în interiorul unui cerc fix de rază R, când punctul este la distanța d față de centrul cercului interior. Ecuațiile parametrice pentru o hipotrohoidă sunt: Cazurile speciale includ [cu d = r și

O epitrohoidă este o ruletă trasată de un punct atașat pe un cerc de rază r care se rostogolește pe exteriorul unui cerc fix de rază R, când punctul se află la distanța d de centrul cercului exterior. Ecuațiile parametrice pentru o epitrohoidă sunt: Cazurile speciale includ melcul lui Pascal cu R = r și epicicloida cu d = r. Orbitele planetelor din sistemul geocentric al lui Ptolemeu sunt epitrohoide.

Mărcile poștale (denumite și timbre poștale) sunt imprimate emise sau acceptate de administrația poștală a unui stat, adesea dantelate și de dimensiuni mici, care servesc drept plată anticipată a unui serviciu poștal, denumită francare. Marca poștală este lipită pe plic de către expeditor, urmând să fie anulată prin obliterare cu o ștampilă manuală sau mecanică de către un oficiu poștal. Mărcile au un format diferit, de regulă dreptunghiular, uneori însă au și format triunghiular, pătrat, rotund, oval, hexagonal, romboidal sau chiar neregulat. Sunt tipărite în una sau mai multe culori, pot fi prevăzute cu adeziv sau acesta poate să lipsească. Pot fi aplicate direct sau imprimate pe plicuri poștale, mandate, cărți poștale. Înainte de apariția primei mărci poștale oficiale din lume, au existat mai mulți precursori. În 1653, concesionarul poștei din Paris, Jean-Jacques Renouard de Villayer, a creat așa-numitul Billet de port payé, o bandă de hârtie asemănătoare unui timbru. Mărcile poștale au apărut din necesitatea simplificării operațiunilor de plată a prestațiilor poștale. Prima emisiune poștală adezivă din lume a intrat în istorie sub denumirea de "Penny Black" și a fost emisă în Marea Britanie pe data de 6 mai 1840. Au fost două timbre: unul de culoare neagră cu valoarea de 1 penny și un timbru de culoare albastră cu valoarea de 2 pence, iar realizarea lor se datorează lui Rowland Hill. Timbrele poștale și istoria poștală a României

Râul Schitu este un curs de apă, afluent al râului Bistrița în zona lacului de acumulare Izvorul Muntelui. Cursul superior al râului este cunoscut și sub numele de Râul Slatina.

Wepwawet (în Greacă Ophios), este Zeul Cimitirelor și al războiului din Lykopolis în a 13-a provincie a Egiptului De Sus. Numele său înseamnă "Deschizătorul de drumuri" (În Lumea De Apoi). Statuia lui a fost plasată pentru a privi mormintele, iar el deschide porțile către viața viitoare. Posibil, el seamană cu un vechi zeu numit Sed, dar tatăl sau este Anubis. El este singurul rege cunoscut cu numele de Wepwawemsaf.

Născut în Portugalia, la Oliveira de Azeméis, emigrează la vârsta de 12 ani în Brazilia, unde muncește timp de patru ani pe plantația de cauciuc Paraiso, în jungla amazoniană, pe malul râului Madeira. După ce părăsește plantația, trăiește în cea mai neagră mizerie, schimbând numeroase slujbe: copist, marinar pe Amazon, etc. Publică primul său roman, Criminoso por ambição, în 1916, la vârsta de 18 ani, urmat de încă două romane, în același an: Alma Lusitana și Rugas Sociais. Munca pe plantația de cauciuc va fi sursa de inspirație a celui mai cunoscut roman al său, A Selva (1930, Pădurea virgină), ecranizat în 2002. Se reîntoarce în Portugalia în 1919 și începe să lucreze ca jurnalist, pentru început ca redactor la ziarul O Século, apoi ca director al ziarului O Diabo, fiind un cunoscut opozant al lui António de Oliveira Salazar. În 1925 devine membru al Sindicatului Profesioniștilor de Presă din Lisabona, și este ales președinte al acestuia, în 1926. În 1938 se căsătorește cu pictorița de naționalitate spaniolă Elena Muriel. Ca jurnalist, călătorește mult în toată lumea. Pe lângă activitatea jurnalistică, scrie numeroase romane și literatură de călătorie: A Volta ao Mundo, în care relatează călătoriile sale în jurul lumii la începutul celui de al Doilea Război Mondial, As Maravilhas Artísticas do Mundo (Vol I - 1959, Vol II - 1963), etc. În 1962, este ales președinte al Societății Portugheze a Scriitorilor. Se stinge din viață în 1974, ca urmare a unui accident vascular cerebral, la Vale de Cambra, în Portugalia.

Palatul Princiar din Turda (resedință princiară, azi Muzeul de Istorie) este cel mai valoros obiect de cultură și arhitectură medievală al Turzii (str. B.P.Hașdeu nr.2), construit în locul bastionului de nord-vest demolat al fortăreței medievale. Este înscris pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii din România în anul 2015 (). Palatul păstrează unele fragmente din clădirea inițială de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea. Clădirea s-a bucurat de considerație de-a lungul timpului, numărându-se între reședințele preferate ale principilor Transilvaniei. Până în jurul anului 1588 s-au efectuat lucrări importante de reconstrucție, structura actuală a clădirii datând din acele vremi. Ea a mai suferit o refacere generală în anul 1818, reparații mai efectuându-se în anii 1886-1887 și 1911, de când datează forma pe care o are și azi. Arhitectura clădirii este în esență gotică, peste care se suprapun elemente ale stilului Renaissance (balconul etc). Monumentul este o clădire cu parter și etaj, de formă aproximativ pătrată, având în partea de nord o anexă fără etaj. Fațada principală are un portal de intrare in arc frânt și trei ferestre de formă dreptunghiulară. Deasupra intrării se afla un balcon sprijinit pe console, în retrageri treptate. La dreapta și stânga acestuia se găsesc cele 3 ferestre dreptunghiulare cu sprâncene de cornișe și frize de denticule in partea superioară. Celelalte fațade sunt lipsite de elemente decorative, doar ferestrele dispun de anumite accente. Subsolul clădirii este acoperit cu bolți semicilindrice din cărămidă, pe când parterul poartă un tavan de lemn sprijinit pe grinzi puternice. Ușile de la încăperile parterului au cadre dreptunghiulare, cu excepția uneia încheiată sus cu un arc frânt. Clădirea a găzduit câteva din Dietele Transilvaniei, ultima datând din anul 1799, servind totodată ca loc de cazare a celor ce participau la Diete. Între anii 1929-1951 clădirea a găzduit temporar "Casa de Cultură" a orașului. Muzeul de Istorie cuprinde o colecție bogată de obiecte, în special din perioada romană. Materialele prezentate sunt numismatice, epigrafice și arheologice, ele constituind și obiectul de studiu al unor cercetători precum Hadrian Daicoviciu, Ioan I. Russu, Nicolae Vlassa ș.a. Spre a evita degradarea în continuare și distrugerea prin vandalism a celor mai importante vestigii antice romane din lapidariul învecinat (în deosebi sarcofagele), în anul 2013 s-a luat hotărârea ca acestea să fie mutate definitiv în curtea Muzeului de Istorie. Aici au fost restaurate de specialiști, corespunzător normelor muzeale.

Drumul european E4 este o șosea de 1590 de kilometri lungime, care leagă orașul suedez Helsingborg de orașul finlandez Tornio, trecând prin Stockholm. Drumul european E04 este clasat ca autostradă de la Helsingborg la Gävle, exceptați fiind cei 32 de kilometri din apropierea localității Ljungby. La nord de Gävle, cel mai adesea este o șosea obișnuită, dar există și câțiva kilometri de autostradă, în apropiere de Söderhamn, Sundsvall și Piteå. Porțiunea de traseu dintre localitățile Tornio și Kemi a fost luată de la Drumul european E04, în profitul drumului european E08. Pentru a ajunge la Helsingborg (Suedia), pornind din Danemarca, se ia feribotul de la Elsinore. În general, Drumul european E04 are traseul de-a lungul țărmului Golfului Botnic. Drumul european E04 are traseul de la sud la nord, trecând prin Suedia și Finlanda. Lungimea totală a drumului este de 1590 km (990 mile). Pe teritoriul finlandez, drumul se află în întregime în orașul Tornio, fiind doar de 800 m (0,50 mile) lungime. În Finlanda, drumul are un traseu scurt, pornind de la Tornio, până la frontiera cu Suedia. În Suedia, drumurile europene nu au și numere naționale. În Suedia, drumul trece prin sau aproape de următoarele orașe: Rețeaua internațională de drumuri europene

Vigintisexvirii erau cei 26 de membri ale celor șase comiții, instituite în Republica Romană, desemnate sub termenul de vigintisevirat. Sunt funcții subalterne, a căror titulari par să nu fi primit învestitura comițiilor tribute decât destul de târziu. Nu era necesar să fi îndeplinit una dintre aceste magistraturi minore pentru a aborda scara demnităților; totuși, ele erau considerate un fel de noviciat. În perioada Imperiului, s-au redus la patru și au constituit, după suprimarea celor patru prefecți iure dicundo și a celor doi agenți însărcinați cu întreținerea drumurilor extra urbem, vigintiseviratul. Orice carieră senatorială începea atunciprin exercitarea uneia dintre aceste magistraturi.

Această linie de cale ferată a fost modernizată și în prezent pe majoritatea distanței se poate circula cu o viteză maximă de 160 kilometri/ora pentru trenurile de călători și 120 km/h pentru trenurile de marfă. Cele mai rapide trenuri de pasageri pot strabate distanța dintre București și Constanța într-o durată de timp de peste 2 ore, atât cât făceau și în urmă cu 20 de ani, înainte să se investească aproape 900 milioane euro în reabilitarea acestei linii ferate. Transportul de călători este asigurat în principal de compania națională CFR Călători, dar și de companiile private Softrans, Astra Trans Carpatic și Regiotrans (acestea 3 fiind doar vara).

Notă - Prescurtări folosite în graficul liniei : h. = Haltă deschisă traficului de călători, fără vânzător de bilete hcv. = Haltă deschisă traficului de călători și marfă

Construcția infrastructurii de cale ferată s-a făcut de la vest la est. Calea ferată Oradea-Cluj a fost dată în folosință în anul 1870. Calea ferată Cluj-Lunca Mureșului-Teiuș a fost inaugurată în anul 1873. În anul 1872 a fost dat în folosință tronsonul care leagă gara Teiuș de gara Sighișoara. În anul 1873 a fost finalizată întreaga cale ferată Teiuș-Brașov, putându-se circula de la Brașov prin Oradea până la Budapesta. În anul 1879 a fost dată în folosință calea ferată Ploiești-Brașov. Joncțiunea celor două linii a dus la interconectarea rețelei feroviare a Regatului Român cu Căile Ferate de Stat din Austro-Ungaria. se înscrie în valea Târnavei Mari, separând: la finele traseului, calea ferată străbate partea sudică a Câmpiei Santăului, aflată în sectorul nordic al Câmpiei Crișurilor, din cadrul Câmpiei de Vest; punctul de trece a frontierei pe magistrala CFR 310 este Episcopia Bihor.

Eufrosin Poteca s-a născut la Nucșoara, districtul Teleajen din Prahova, din muncitori plugari, sub numele de botez Radu . A urmat școala grecească din București, unde a studiat literatura greacă, limba latină și teologia. În jurul anului 1806 se călugărește la Mănăstirea Neamț, unde primește numele de Eufrosin . Mai târziu a devenit profesor la această școală (între 1816 - 1818). A trecut apoi la Colegiul Sfântul Sava ca ajutor al lui Gheorghe Lazăr, care-l pune să predea geografia în limba română. Între 1820 și 1825 a studiat filozofia, istoria și teologia la universitățile din Pisa și Paris, ca bursier al Eforiei școlilor. În 1825 și-a inaugurat cursul de filosofie la Sf. Sava, sub direcția lui Heliade Rădulescu. În 1829 a tipărit la Pesta „Filosofia cuvântului și a năravurilor”, traducere a operei filozofului german Johann Gottlieb Heineccius (1681 - 1741), prin care a adus o contribuție importantă la fixarea terminologiei filozofice în limba română. În 1829 a fost ridicat la rangul de arhimandrit. În 1830 făcea parte dintr-o lojă masonică bucureșteană. În 1832 a fost numit egumen la Mânăstirea Gura Motrului. Din motive legate de radicalismul ideilor sale, Poteca a fost demis în 1830 de generalul Kiseleff. A mai tradus și din Jean Baptiste Massillon (1663 - 1742) și Bossuet. Eufrosin Poteca, deși călugăr, a avut copii și este bunicul lui Constantin Rădulescu-Motru, cel pentru care s-a dedicat studiilor filosofice - nu se șitie, din păcate, dacă el s-a dedicat studiilor filosofice pentru nepotul său sau invers. C. Rădulescu-Motru publică lucrarea Elemente de metafizică, în 1912, închinată lui E. Poteca: ,,Memoriei veneratului arhimandrit EUFROSIN DIMITRIE POTECA, egumenul mânăstirei Motru, primul profesor de filosofie în școlile din București. PRINOS”.

Situl arheologic ce conține resturile orașului Potaissa sunt clasate ca monument istoric, cu codul . A fost ridicat la rangul de municipium de împăratul roman Septimiu Sever (193-211) și la cel de colonie, probabil, de împăratul roman Caracalla (211-217), bucurându-se și de dreptul italic (jus Italicum), care atrăgea după sine scutirea de impozitul funciar. A cunoscut o mare dezvoltare începând din 167-168, când s-a stabilit aici legiunea a V-a Macedonica. În punctul „Piatra Tăiată“ se afla în perioada romană principala carieră a orașului și a castrului roman Potaissa. În secolul al XIX-lea, când urmele exploatărilor romane mai erau vizibile, s-au făcut observații detaliate privind tehnicile de desprindere a blocurilor de calcar și de avansare în masiv. Din carieră a fost transportată la biserica din satul învecinat Cheia o coloană înaltă de 1,5 m și cu diametrul de 0,34 m. În carieră și în împrejurimile sale s-au descoperit țigle, chei, opaițe, fragmente ceramice și mai multe monede (o tetradrahmă, un denar din timpul împăratului roman Domițian, un denar din vremea lui Macrinus și alte două monede). Descoperirile indică existența unei așezări și în preajma carierei romane de calcar. Izvorul ales de romani pentru alimentarea orașului Potaissa cu apă potabilă poate fi localizat astăzi în punctul numit "Izvorul Romanilor". Izvorul se află la sud-vest de satul Copăceni, pe partea dreaptă a drumului județean Turda - Petreștii de Jos. Coordonatelele izvorului: 46.592252 / 23.712100, respectiv 46°35.535‘ N / 23°42.726‘ E. De aici, pȃnă la Potaissa, apa a fost condusă printr-un apeduct de cca 5 km lungime. Un al doilea apeduct, pornit de la același izvor, alimenta cu apă castrul roman Potaissa, pe o distanța tot de cca 5 km.

Un joystick este un periferic al computerului personal sau un dispozitiv de comandă ce constă dintr-o manetă care pivotează și transmite apoi unghiul său în două sau trei dimensiuni unui computer. Cu același design de bază, dar cu o importanță mult mai mare, este și instrumentul principal de control al aparatelor de zbor (elicopter și, mai nou, avion). Se bazează pe același principiu al joystick-ului pentru PC, imprimându-și mișcarea 3D unui computer central ce îi transformă mișcările în diferite acțiuni (virare, urcare, coborâre).

Cipru are o climă subtropicală umedă, de tip mediteranean. Temperatura medie în Nicosia variază între +10°C și +29°C, iar cea medie anuală este de 20,6°C. Cantitatea anuală de precipitații oscilează între 300 și 400 mm (în Masivul Troodos atinge 1.000 mm). Clima este caracterizată de veri arzătoare și uscate, dar și un sezon răcoros și ploios care începe în luna octombrie și durează până în luna martie.

Cărțile sale au fost folosite ca punct de plecare în pregătirea mai multor generații de informaticieni, începând cu 1994. Este inventator, producător de software științific (CalCol, BulMetrol, MAgeLan) și educațional (Rocarta, ContTest); Rocarta este o enciclopedie în format electronic care conține articole legate de România, Republica Moldova și români. Ediția din 2009 conține aproximativ 3.000 de articole și peste 3.300 de imagini. De asemenea, ultima ediție conține o interfață bazează pe agenți conversaționali, care permit utilizatorului să regăsească informația dorită, într-un mod mult mai eficient. Domenii de interes: prelucrarea limbajului natural; agenții inteligenți și sistemele multiagent, agenții pedagogici; programarea orientată pe obiecte și programarea vizuală dirijată de evenimente; aplicații ale inteligenței artificiale în științele economice; software educațional; influențele Internetului asupra societății.

Bill Rusch s-a alăturat proiectului pentru a se spori viteza de dezvoltare și, după puțin timp, un al treilea punct controlat de consolă a fost introdus pentru a se crea un joc ping-pong. Cu mai multă finanțare, au fost create alte jocuri, iar Baer a avut ideea de a comercializa consola către companiile de televiziune prin cablu, care puteau transmite imagini statice ca fundale pentru jocuri. În februarie 1958 a fost prezentat un prototip vicepreședintelui Teleprompter, Hubert Schlafly, care a semnat un acord cu Sanders. Industria televiziunii prin cablu era într-un declin în anii '60 și '70 și din cauza unei lipse de finanțare, echipa a fost nevoită să găsească alternative. Dezvoltarea hardware-ului a continuat, rezultând prototipul „Brown Box”, care avea două controlere, un pistol optic și șaisprezece comutatoare pe consolă cu care se selecta jocul care avea să fie jucat. În a doua jumătate a anului 1969, Baer a semnat un acord cu Magnavox. Principalele modificări ale Magnavox asupra consolei au fost utilizarea circuitelor detașabile pentru schimbarea jocurilor și eliminarea culorilor din grafică, în favoarea unor straturi de material transparent care se aplicau pe ecranul televizorului, pentru a reduce costurile de producție. A fost lansată în mai 1972 sub numele de Magnavox Odyssey. Magnabox a creat mai târziu o serie de console :Odyssey 100, Odyssey 200, Odyssey 300, Odyssey 400, Odyssey 500, Magnavox TV Sports,

În funcție de potentialul lor de diferentiere celulele stem pot fi clasificate în celule totipotente, pluripotente oligopotente și unipotente. Celulele totipotente sunt cele mai versatile. Amoebulele rezultate in urma procesului de inchistare-dechsiatre sunt celule totipotente. Zigotului rezultat în urma fertilizării și cele 8 blastocite rezultate din primele diviziunii mitotice ale oului sunt deasemeni considerate celule totipotente, ele având potențialul de a genera toate celulele și țesuturile care vor da naștere la embrion. Celulele pluripotente sunt asemănătoare celor totipotente în sensul că pot da naștere mai multor categorii de țesuturi dar, spre deosebire de acestea, nu pot dezvolta un întreg organism metazoar. Celulele unipotente sunt celulele ce dau naștere unui singur tip de celule (spre exemplu, celulele stem din stratul bazal al pielii ce dau naștere cheratinocitelor). În urma unor modificări in laborator, celulele stem ar putea fi folosite pentru regenerare tisulară (miocard, țesut hepatic, epidermă, etc.), condiția preliminară fiind înțelegerea factorilor extrinseci ce controlează proliferarea și diferențierea lor. Văzând asemănările de comportament al celulelor stem CSC fața de celulele stem normale (hSC) majoritatea cercetătorilor caută să explice originea celulelor CSC prin transformarea carcinogenică a unei celule hSC, care se trezește dintro-dată față in fată cu niște condiții fiziologice neobișnuite sau nocive (deregulare genetică prin degradarea sistemelor regulatorii GRN ). În urma deregularii, celula stem transformată părăsește starea ei de repaus (G0) și accelerează ciclul celular, declanșând astfel proliferarea canceroasă. Celulele generate și diferențiate de către CSC-uri sunt celule aberante, au multe malformații genetice și mutații în structura ADN-ului. Cercetările recente au arătat că există și o sursă secundară pentru formarea de noi CSC: celule canceroase non-CSC (somatice) se pot transforma în anumite condiții în celule CSC secundare, dat fiind capacitatea lor diferențiere (potențialul de diferențiere ascuns, plasticitate). CSC-urile secundare au capacitate de invazie și virulență ridicată, sunt mobile, invadează alte țesuturi și produc tumori secundare (metastaze). Tratamente cu celule stem, Lista de boli pentru care tratamentele cu celule stem sunt benefice

Băile Someșeni constituie un obiectiv turistic care a adus faimă zonei, acestea fiind reorganizate în stațiune de către bine-cunoscutul profesor Dominic Stanca în 1927, care era și proprietarul stațiunii. Nămolul și apele minerale de la Someșeni Băi erau folosite cu mult inainte de organizarea profesorului ca tratamente pentru diverse boli, chiar și pentru diabet. În momentul de față băile sunt dezafectate, necesitând investiții serioase pentru repunerea lor în funcțiune. Au existat mai multe tatonari din partea municipalității pentru a le achiziționa de la urmașii doctorului Stanca și a le reface, dar până în prezent acestea nu s-au soldat cu rezultate concrete.

Narghileaua este un instrument de fumat oriental folosit în general în Orientul Mijlociu sau Africa, dar mai nou și în Europa și America. Originile sale se găsesc la granița Indiei cu Pakistanul. Originea narghilelei este veche de peste o mie de ani și se pierde pe tărâmurile Indiei de nord-vest la granița cu Pakistan. La început construcția narghilelei era simplă, având la bază nuca de cocos și un tub atașat acesteia. Era folosită pentru fumatul opiului și hașișului. Istoria narghilelei se continuă în Imperiul Persan care cuprindea atunci Pakistanul, Afganistanul, o mare parte din Asia Mică și câteva regiuni din nordul Africii. În această călătorie, narghileaua a căpătat savoarea dată de o specie deosebită de tutun negru iranian, cultivat și astăzi. Acest tutun este umezit și împachetat în capătul de ceramică deasupra căruia se așeză direct cărbuni pentru a oferi o aromă puternică. Narghilele create în Imperiul Persan erau confecționate manual din lemn, având diverse forme. Narghileaua a pătruns în Imperiul Otoman acum 500 de ani și s-a bucurat de o mare popularitate cu precădere în rândul oamenilor înstăriți și intelectualilor. Treptat, narghileaua clasică a suferit schimbări în formă și în mărime, apropiindu-se de forma existentă azi. Alama și sticla au înlocuit lemnul, iar mozaicul și pictura au devenit elemente estetice. O creștere în popularitate a fost cunoscută odată cu apariția cafenelelor ca locuri de întâlnire în Imperiul Otoman, acum câteva sute de ani. Umezirea și împachetarea tutunului au fost ridicate la rang de mare artă. Atingerea cărbunilor de către neinițiați era considerată lipsă de politețe. De aici, narghileaua s-a răspândit în lumea arabă, fiind foarte folosită și apreciată în state ca Egipt, Maroc, Liban, Siria, Arabia Saudită, Kuwait, Emiratele Arabe Unite. În zilele noastre, localurile unde se fumează narghilea sunt locuri de întâlnire pentru toate categoriile sociale, locuri în care se discută evenimente moderne și politice. În Kuwait și Arabia Saudită aceste localuri sunt frecventate doar de bărbați. În alte țări musulmane narghileaua este considerată un subiect tabu. Tutunul folosit astăzi la narghilea este o combinație de tutun și un amestec făcut din miere și fructe uscate. Fumul este filtrat prin apă rece pentru a-i oferi consistență. Trecutul marcat de fumatul opiului și hașișului au adus o imagine negativă narghilelei din zilele noastre. Treptat, societatea acceptă narghileaua ca pe o pipă pentru tutun și nu ca un mod de a fuma droguri. Popularitatea narghilelei în Statele Unite și Europa este în continuă creștere de la introducerea sa în anii 1960, bucurându-se de o largă utilizare și în Japonia. Când oamenii împart o narghilea, există riscul răspândirii bolilor infecțioase, cum ar fi herpesul oral, tuberculoza, hepatita, gripa și H. pylori. Folosirea de dispozitive portabile de unică folosință poate reduce acest risc, dar nu îl elimină. Monoxidul de carbon (CO) din fumul de narghilea se leagă de hemoglobină din sânge pentru a forma carboxihemoglobină, ceea ce reduce cantitatea de oxigen care poate fi transportată la organe, inclusiv la nivelul creierului. Există mai multe rapoarte de caz în literatura medicală a fumătorilor de narghilea care necesită tratament în spitalele de urgență pentru simptome de otrăvire cu CO, inclusiv cefalee, greață, letargie și leșin. Acest lucru se numește uneori "boală narghilea". Fumatul în narghilea poate deteriora sistemul cardiovascular în mai multe moduri. Utilizarea sa ridică ritmul cardiac și tensiunea arterială. De asemenea, afectează controlul baroreflex (care ajută la controlul tensiunii arteriale) și funcționarea cardiac autonomă (care are multe scopuri, inclusiv controlul ritmului cardiac). Utilizarea narghilea, de asemenea, crește inflamația și dăunează funcției pulmonare și reduce capacitatea de a-și exercita funcțiile. Dovezile actuale indică faptul că narghilea poate provoca numeroase probleme de sănătate. Fumatul în fumătorii pare să crească riscul unor cancere (pulmonar, esofagian și gastric), boli pulmonare (afectarea funcției pulmonare, bronșită cronică și emfizem), boală coronariană, boală parodontală, probleme obstetricale și perinatale probleme la naștere), modificări ale laringelui și ale vocii și osteoporoză. Multe dintre studiile de până acum au limitări metodologice, cum ar fi nu măsurarea consumului de narghilea într-un mod standardizat. Sunt necesare studii mai mari, de înaltă calitate, pentru a afla mai multe despre efectele pe termen lung ale consumului de narghilea și despre expunerea la fumul de narghilea. Fumul secundar din narghilea conține cantități semnificative de monoxid de carbon, aldehide, HAP, particule ultrafine și particule în suspensie (particule suficient de mici pentru a intra în plămâni). Studiul a constatat că concentrațiile particulelor în aer ale barierelor de narghilea se încadrau în mediul nesănătoresc până la periculos, în conformitate cu standardele Agenției de Protecție a Mediului. Aerul din bara de narghilea conține, de asemenea, cantități semnificative de substanțe chimice toxice, cum ar fi: hidrocarburi aromatice, monoxid de carbon, nicotină și urme de metale. Concentrațiile în aer ale tuturor acestor substanțe toxice sunt mai mari decât în cazul țigărilor (pentru același număr de fumători pe oră). În timpul unei sesiuni tipice de o oră de narghilea, un utilizator expulzează în aer 2-10 ori cantitatea de substanțe chimice care cauzează cancer și alte substanțe chimice nocive în comparație cu un fumător de țigară. Studiile nu au examinat efectele pe termen lung asupra sănătății expunerii la fumul de narghilea, dar efectele pe termen scurt pot include simptome respiratorii cum ar fi wheezing, congestie nazală și tuse cronică. Toți angajații din barierele de zăpadă, care sunt adesea expuși la aerul toxic pentru perioade extinse de timp, pot prezenta un risc deosebit de mare de probleme de sănătate cauzate de fumul de pasiv. Fumătorii de narghilea inhalează nicotina, care este o substanță chimică de dependență. O sesiune tipică de fumat pentru narghilea oferă de 1,7 ori doza de nicotină dintr-o țigară, iar rata de absorbție a nicotinei la utilizatorii zilnici de apă este echivalentă cu cea de fumat 10 țigări pe zi. Mulți fumatori de narghilea, în special utilizatori frecvenți, au fost îndemnați să fumeze și să arate alte simptome de sevraj după ce nu fumează de ceva vreme și poate fi dificil să renunțe la aceasta. Aceste semne și simptome de dependență sunt foarte asemănătoare cu semnele de dependență de țigări. Persoanele care devin dependente de narghilea pot avea mai multe șanse să fumeze singure. Fumătorii de narghilea care sunt dependenți pot considera mai ușor să renunțe dacă au ajutor din partea unui program de consiliere pentru renunțarea la fumat.

În 1959 a absolvit Facultatea de Chimie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, specialitatea chimie anorganică și analitică, obținând Diploma de merit alături de alți doi colegi. Parcurge pregătirea doctorală la Institutul de Chimie din Cluj începând cu anul 1966 și obține titlul de doctor în anul 1971, cu o teză ce avea ca obiect studiul sistemului ternar SiO2-TiO2-NiO. S-a ocupat de chimia fizică a sistemelor oxidice (mecanisme de reacție, echilibre termice de faze, corelație structură-proprietăți), de știința sol-gel (abordând acest domeniu pentru prima dată în România), materiale oxidice cu proprietăți magnetice și electrice speciale, respectiv sisteme vitroase cu proprietăți speciale (sticle rezistente chimic și termic sau emailuri). A activat ca Profesor asociat la Catedra de Știința și Ingineria Materialelor Oxidice din cadrul Universității „Politehnica” din București (1993-1999) și la Universitatea din București (2004-2006), și a condus doctorate la Universitatea din București. în perioada 1990-2008 a condus doctoratul pentru 34 specialiști înscriși dintre care 17 doctoranzi au obținut titlul de doctor în perioada 1997-2008. Este autoare a peste 440 de studii și lucrări științifice, din care 254 publicate în reviste și 130 în volumele unor conferințe naționale și internaționale. Posedă 3 brevete de invenție și are omologate 3 procese tehnologice. Este membră în diverse societăți științifice: A fost aleasă membru în colegiile de redacție a diverselor publicații: De asemenea, a fost aleasă în Comitetele de organizare și Comitetele științifice a numeroase Conferințe precum și în conducerea a numeroase de echipe de proiect.

A fost membru corespondent al Academiei Române din anul 1991, iar în 2019 a fost ales membru titular. În plan politic, în perioada 18 iunie 1990 - 31 iulie 1990 a fost deputat (legislatura 1990-1992), ales în municipiul București pe listele partidului FSN. La 31 iulie 1990 a demisionat și a fost înlocuit de deputatul Corneliu Dorin Gavaliugov. În perioada 28 iunie 1990 - 30 aprilie 1991, a fost ministrul muncii și protecției sociale în Guvernul Petre Roman.