Datasets:

OpenLLM-Ro

/

ro_wiki

like 2

Follow

OpenLLM-Ro 58

Ioan Birdaș s-a născut la data de 23 noiembrie 1921 în satul Rohia, aflat pe atunci în plasa Lăpuș din județul Someș. A intrat de tânăr ca frate în Mănăstirea Rohia (1935), fiind tuns în monahism tot acolo sub numele Emilian și hirotonit îndată ierodiacon și ieromonah (1941). Și-a început studiile la seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica în anul 1936, dar le-a întrerupt din cauza ocupației Transilvaniei de Nord. A slujit o perioadă ca administrator parohial în unele parohii din jurul Rohiei și în jurul Mănăstirii „Sf. Ilie” din Toplița (1942-1944). La 11 iunie 1973 arhimandritul Emilian Birdaș a fost ales ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, cu titlul “Rășinăreanul”, fiind hirotonit întru arhiereu la data de 12 septembrie 1973. Ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului s-a preocupat de soluționarea problemelor pastoral-misionare din Harghita, Covasna și Mureș, contribuind la apropierea dintre confesiuni și etnii. În anul 1975 a fost reînființată Episcopia Ortodoxă de Alba Iulia. Episcopul Emilian a fost ales la 14 decembrie 1975 ca episcop al noii structuri bisericești. A fost instalat ca episcop în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia la 25 ianuarie 1976, unde a păstorit până în ianuarie 1990. Ca episcop s-a ocupat de organizarea noii eparhii, de restaurarea unor monumente istorice, de ridicarea a numeroase biserici și pictarea lor. În timp ce în alte eparhii se demolau bisericile, acesta s-a opus cu vehemență distrugerii acestora, pilduitoare în acest sens fiind salvarea bisericii Sfântul Nicolae din Miercurea Ciuc. A restaurat vechea biserică a Mănăstirii Râmeț, alături de care a construit o biserică nouă, a cărei zidire a durat până în anul 1986. A renovat și construit Mănăstirea ”Sf. Ilie” din Toplița, județul Harghita. A contribuit la reconstruirea din temelii a unui număr de 72 de biserici ortodoxe și la repararea altor sute de lăcașuri de cult. Fără precedent în istoria recentă a bisericii, la 18 ianuarie 1990, episcopul Emilian Birdaș a fost obligat să demisioneze din scaunul de episcop de Alba Iulia într-un mod controversat, prin încălcarea canoanelor bisericești, nedreptate care i-a cauzat și un atac cerebral. Locul său la Alba Iulia a fost luat de Andrei Andreicuț, cel care a condus mișcarea de înlăturare din scaunul eparhial a episcopului Emilian. În data de 4 aprilie 1990 episcopul Emilian Birdaș a fost reintegrat în Sinod, în calitate de arhiereu-vicar al Episcopiei Aradului, Ienopolei și Hălmagiului, cu titlul “Arădeanul". La 12 iulie 1994 a fost ales episcop al reînființatei Episcopii a Caransebeșului. Episcopul Emilian Birdaș a trecut la cele veșnice la 5 aprilie 1996, în orașul Caransebeș. Episcopul Emilian Birdaș a publicat studii de teologie și istorie, dintre care amintim:De asemenea, a publicat predici și articole în revistele: “Glasul Bisericii", “Mitropolia Ardealului", ”Telegraful Român", ”Îndrumătorul bisericesc de la Sibiu" și "Îndrumătorul pastoral de la Alba Iulia", pe care l-a inițiat, începând cu anul 1977 ș.a.A editat volumul "Biserici de lemn monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei" (1987). În anul 1988 a reeditat Noul Testament de la Bălgrad din 1648. În anul 1989 a reeditat "Bucoavna de la Alba Iulia din 1699". La 10 noiembrie 1992 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Kalinderu a fost expert în Drept Roman, dar încercările sale în domeniu, precum și studiile sale ulterioare de istoria Romei antice, sunt în general văzute ca niște contribuții minore. Competența sa generală în calitate de interpret de lege a fost pusă la îndoială după ce s-a ocupat de Afacerea Strousberg, deși a lucrat la Curtea de Casație și la organisme internaționale de experți. Kalinderu a rămas în calitate de consilier juridic al lui Carol, ajutându-l și în negocieri directe cu naționali liberali și conservatori și a fost luat în considerare de mai multe ori pentru funcția de prim-ministru. În calitate de administrator al domeniilor coroanei, Kalinderu și-a impus viziunea de îmbunătățire a spațiului rural, a înființat ferme model și industria căminelor, promovând alfabetizarea și artele și încurajând antreprenoriatul. El a privit aceste metode ca o alternativă de lucru la reforma agrară, apărarea drepturilor de proprietate în timpul și după răscoala țărănească din 1907. A fost lăudat pentru pasiunea și dedicarea sa, dar și criticat pentru incertitudinea rezultatului lor. Pe lângă proiectul său agrar și munca sa socială, Kalinderu a jucat un rol semnificativ în promovarea alpinismului și o silvicultură modernă, a înființat stațiunea Bușteni și a creat propriul său muzeu de artă. O figură pitorească cu obiceiuri excentrice, adesea considerată ca fiind snoabă și servilă, a devenit un caracter stereotip pentru scriitori și pentru caricaturiștii de la revista Furnica. Promisiunea lui neîmplinită de a-și dona averea publicului a sfârșit într-un scandal postum care a durat în anii interbelici. Ioan Kalinderu s-a născut la București la 28 sau 29 decembrie 1840. Tatăl lui a fost Lazăr (Lazaros) Kalenderoglu (sau Calenderoglu). De origine posibil turcă, familia a funcționat ca una dintre cele mai mari instituții bancare și exportatoare din Țara Românească și apoi în Principatele Unite. Lazăr a intrat în rândurile nobilimii boierești a Țării Românești: în 1838,1844 și 1847 a intrat în administrația locală a Bucureștiului și a obținut titlul de pitar. Deși nativ valah și relativ asimilat, Lazăr a fost uneori considerat etnic turc, din cauza numelui său turc de familie. El s-a identificat drept greco-român și încă din 1879 a fost ctitor al unei biserici ortodoxe grecești în București. Ioan și fratele său Nicolae au fost educați în limba greacă, înainte de a absolvi liceul din București. Ioan a studiat dreptul la Universitatea din Paris. Și-a luat diploma de licența cu un studiu asupra zestrei în dreptul roman (1860) și doctoratul cu o teză privind legile ex post facto (1864) (De la non-rétroactivité des lois, 1864), apoi s-a întors acasă pentru a ocupa un post de judecător, devenind primul președinte al Tribunalului București. Ulterior a devenit consilier al Curții de Casație. Din 1872, Ministerul Justiției îl folosește drept consultant pentru reforma penală, alături de Vasile Boerescu, Nicolae Mandrea, Grigore Păucescu, Mihail Pherekyde și Grigore Triandafil. Boerescu s-a referit la Kalinderu ca "un om al lumii noi, cu idei foarte progresive și un excelent jurist". La acea vreme, familia sa a fost implicată în mișcarea liberal-radicală. Fratele Nicolae, un medic instruit la Paris, a devenit unul dintre fondatorii Partidului Național Liberal în 1875. Bătrânul Kalenderoglu a fost fondatorul "Creditul Rural", o uniune de credite în beneficiul țăranilor, alături de figurile liberale importante. În 1875, Ioan a intrat în PNL în opoziție cu concesiunea căii ferate Predeal englezului George Crawley; alături de liderii de partid Ion Brătianu și Dimitrie Sturdza, el a creat o firmă de investiții care a încercat să concureze cu Crawley pentru contract. Kalinderu a avansat pe scena publică în urma afacerii Strousberg, în timpul căreia România și-a cumpărat calea ferată de la investitorul prusac B. H. Strousberg care era în faliment. În februarie 1880, el și Strudza au fost trimiși la Berlin pentru a negocia plata obligațiunilor guvernamentale ale lui Strousberg cu autoritățile germane imperiale. În aprilie, domnitorul Carol I l-a numit pe Ioan în comisia principală pentru administrația căilor ferate. Ceilalți membri au fost Eugeniu Stătescu și Ștefan Fălcoianu. Kalinderu și-a menținut funcția la Berlin până în 1882, reprezentând noul Regat al României. În 1882, el a publicat un volum în limba franceză despre implicațiile juridice ale afacerii Strousberg:De la compétence des tribunaux et particulièrernent des tribunaux prussiens dans toute contestation relative aux biens mobiliers qu'un état étranger peut posséder en Prusse. Așa cum a menționat Titu Maiorescu la vremea respectivă, Kalinderu a fost responsabil pentru plasarea guvernului său într-o poziție umilitoare și a fost surprinzător faptul că o astfel de misiune a fost încredințată unui individ atât de necalificat. Brătianu, care a preluat funcția de prim-ministru, a sosit la Berlin pentru a supraveghea personal negocierile, pentru că rusinea de partea germană pentru a închide acordul "a inspirat în el o gravă neliniște". Brătianu l-a înlocuit pe Kalinderu cu Eugeniu Carada în toate negocierile, cu excepția numelui. Cu toate acestea, autoritatea lui Kalinderu în dreptul internațional a fost recunoscută în urma angajării sale de către Curtea Permanentă de Arbitraj. Din 1888, de asemenea, el a fost membru asociat al Institutului de Drept Internațional. Kalinderu a câștigat favoruri suplimentare de la Carol I, încoronat rege al românilor, care l-a numit consilierul său în chestiuni juridice și agricole. Pentru o vreme, a ocupat funcția de administrator al pădurilor și câmpiilor de stat. În iunie 1884, Kalinderu a fost numit primul administrator al domeniilor coroanei și demisionează din funcția sa de la compania feroviară în decembrie 1885. Deținute de stat și gestionate de Casa de Hohenzollern (prin Kalinderu), domeniile au inclus inițial douăsprezece moșii și doi munți din Carpații Meridionali: Clăbucetul Taurului și Caraiman. În primii ani ai noii sale misiuni, Kalinderu a încercat să urmeze în pralel o carieră politică. A candidat pentru Consiliul București în 1886, al doilea pe lista Partidului Național Liberal..El s-a retras citând "multe alte angajamente".În timpul alegerilor din 1888, "I. Calenderoglu" a candidat la Olt ca independent, dar a pierdut, colectând 55 din 165 de voturi. În cele din urmă el a preluat achiziționarea căilor ferate Strousberg, negociind un împrumut de 175 milioane de lei în 1889. În 1891, în urma demisiei guvernului conservator sub Gheorghe Manu, Carol l-a propus pe Kalinderu ca prim-ministru al unui cabinet independent. Această manevră a fost respinsă de Opozanți naționali liberali - refuzul a fost inițiat de un Brătianu muribund. În 1888, Kalinderu a fost ales membru corespondent al Academiei Române. A fost făcut titular în martie 1893, a devenit președinte al secțiunii istorice în 1895-1897, și din nou în 1907-1910. De asemenea, a fost președinte al Academiei în perioada 1904-1907. Administratorul proprietății Ioan Oteteleșanu, după ce a câștigat procesul împotriva rudelor sale în 1889, el a donat cea mai mare parte Academiei. În timpul mandatului său, Kalinderu l-a marginalizat pe Ioan Slavici, care îi criticase conducerea, și a încercat, dar nu a reușit, să facă același lucru cu istoricul Radu Rosetti. El a fost, de asemenea, confruntat cu critici din partea lui Duiliu Zamfirescu, care, în 1904, a susținut că Academia s-a transformat într-un "azil pentru cei cu deficiențe intelectuale". Între timp, el a continuat să lucreze ca trimis al regelui. Până în 1899, cu România lovită de o criză economică majoră, Kalinderu și Manu au fost trimiși în străinătate pentru a negocia împrumuturile - așa cum notează Ornea, a fost o aventură "diletantă". Kalinderu a raportat, de asemenea, fostului său coleg din Berlin, Sturdza, pe atunci prim-ministrul național liberal, că regele Carol l-a respins, apoi a negociat o reunificare a conservatorilor și a dezertorilor junimiști, determinată de dorința regelui de a avea un partid guvernamental stabil. El a refuzat să-l înlocuiască pe Sturdza, favorizându-l pe Theodor Rosetti sau pe Ioan Lahovary pentru această poziție. Kalinderu a fost deosebit de preocupat de construirea și refacerea clădirilor religioase ortodoxe de pe domeniul regelui, implicându-se personal în restaurarea și refacerea bisericii din Bălteni-Periș. El a supravegheat fermele experimentale, a scris un manual pentru slujbașii coroanei, și a ordonat întemeierea societăților culturale, prima apărând pe un domeniu în 1897. A publicat "revista enciclopedică populară" Albina, care a apărut între octombrie 1897 și 1916. Kalinderu a fost redactorul șef și coeditori: George Coșbuc, Petre Dulfu și Petre Vasiliu-Năsturel. Munca sa în domeniul alfabetizării publice l-a determinat să înființeze Asociația Steaua. Împreună cu Constantin Banu și Spiru Haret, iar mai târziu cu Barbu Știrbey și Alexandru Lapedatu, a avut ca scop promovarea "publicațiilor morale, patriotice și utile" și prevenirea "prin toate măsurile legale a scrierilor și publicațiilor imorale". Kalinderu a fost, de asemenea, editorul buletinului de știri al Ministerului Culturii, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, și al revistei forestiere, Revista Pădurilor, în calitate de președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, al Progresului în Societatea Silvică și al Societății Geografice Regale. De asemenea, i s-a oferit președinția Ateneului Român, dar a refuzat cu regret, argumentând că era prins în munca sa agricolă. În schimb, el a promis să doneze o "sumă frumușică" de bani Ateneului la moartea sa. În 1906, în urma demisiei primului ministru Sturdza, Kalinderu a fost din nou în cărți ca premier. Kalinderu și-a datorat în mare măsură ascensiunea în poziții proeminente prin munca sa la domeniile coroanei și influența sa asupra regelui Carol I. Cu toate acestea, activitatea sa în îmbunătățirea agriculturii și a activităților sociale i-au adus respect. Începând cu anul 1898, Angelo de Gubernatis a făcut referire la "munca sa puternică și pozitivă" numindu-l pe Kalinderu "unul dintre cele mai nobile figuri din România de astăzi"Un alt vizitator, André Bellessort, a glumit că mereu tânărul "Mr. Kalindero" seamănă cu "un zeu rustic", un patron al fermierilor cu "ochi de azot". Contribuțiile lui Kalinderu la știința agricolă și activismul său, acoperite într-o monografie din 1903 de către agrarianistul Vasile Kogălniceanu, au fost lăudate de sociologi;Dimitrie Drăghicescu le-a văzut marcate de un "spirit antreprenorial, neîncetat în activitatea sa";Nicolae Mihăescu-Nigrim îl numește pe Kalinderu "unul dintre cei mai eminenți economiști ai țării" și un "administrator neobosit".După cum notează chimistul Amuliu Proca, Kalinderu a transformat domeniile într-o "instituție pentru înfrângerea sărăciei, un factor în educarea și îmbunătățirea culturală a satelor".Ea "a dat un exemplu de ceea ce poate fi realizat, într-un timp scurt, de către o țară care a făcut pași importanți în dezvoltarea ei".După cum a rezumat presa oficială a timpului său, el "și-a depus toate eforturile în direcționarea țăranilor către industria căminelor", a creat "cursuri de economie la domiciliu și cursuri de educație pentru adulți" și "este primul care vorbește" la conferințe educaționale. A înființat o fabrică de produse lactate, precum și magazine pentru țesători, tâmplari și cioplitori și a prezentat produsele lor la Târgul Mondial din 1900. A reintrodus reîmpădurirea și agricultura forestieră, unde practicile rele au afectat mediul. Kalinderu a susținut ideea că țăranul român era nefericit că era analfabet și că "tot ce este necesar este un set de împrejurări favorabile pentru ca el să-și arate talentele". O parte semnificativă din timpul său a fost consumată pentru a-i învăța pe țărani să-și diversifice hrana, inclusiv oferind mâinii de lucru angajate rații zilnice de legume, carne și lapte. Acest lucru a contribuit la prevenirea izbucnirilor de pelagra. În anul 1901, agronomul Constantin Sandu-Aldea a recunoscut că există o diferență clară între "masa cultivatorilor care se află în spatele progresului" și cei care trăiesc și lucrează pe terenurile coroanei. După cum a subliniat, Kalinderu "inteligent și energic" a gestionat proprietățile și țăranii de pe ele susținut pe "toate datele științifice din agricultura modernă". Modelând eforturilor sale pe colonizarea austriecă a Bosniei, Kalinderu a finanțat proiecte de cercetare pentru angajații săi, trimițând mulți dintre ei să studieze în Austro-Ungaria. Pe domeniile coroanei, managementul a fost împărțit între rețele de ingineri forestieri, ingineri agricoli și contabili, care au decis orele de lucru și au îndeplinit cerințele bugetare; lucrătorii au primit asigurări sociale, inclusiv asigurări de invaliditate. În vederea promovării unui cod moral strict, din contracte erau excluși bețivii și cuplurile necăsătorite. Cu toate acestea, încercările sale de a înlătura alcoolismul și de a promova igiena personală au avut rezultate mixte, potrivit scriitorului Mihail Sadoveanu, care observa cu sarcasm că "în aceste zile, tavernele au fost înlocuite de băi și biblioteci". Un proiect de construire a unor teatre rurale în 1901 a fost luat în derâdere și parodiat de Ion Luca Caragiale în Moftul Român. Se spune că ordinul său de a construi biblioteci pe domenii a fost sabotat în mod activ de către curatorii locali, care nu le-ar fi permis țăranilor să le consulte sau chiar să pătrundă în clădiri. În medierea dintre conservatori și rege, Kalinderu a obținut garanții împotriva reformei, deși el și coroana au susținut "o uniune de credit sub controlul statului, care să permită țăranilor să acumuleze mai mult pământ". A demisionat din funcția de conducere la Creditul Rural, în urma unui acord cu Dinu Brătianu, care l-a înlocuit. În perioada 1908-1911, echipa sa de la Albina a publicat și un "buletin social" săptămânal, oferind preoților și profesorilor din mediul rural îndrumări în domeniul muncii sociale. Alte idei ambițioase ale lui Kalinderu s-au manifestat haotic, inclusiv un proiect pentru o școală internat pentru fete la Turnu Măgurele, "Institutul Oteteleșanu", pe care l-a lansat fără acordul Academiei. A fost, de asemenea, implicat în dezvoltarea stațiunii montane Bușteni, unde a construit o moară de hârtie și un liceu care astăzi îi poartă numele. A promovat schiul ca sport, iar o pârtie este numită în onoarea sa. Proprietatea sa a crescut până în 1907, adăugând 401 hectare la Seaca - închiriate fraților Predescu - și alte terenuri din Tecuci-Kalinderu. Lumea artei era sceptică față de gusturile lui: Tudor Arghezi și Alexandru Lapedatu au remarcat că Ioan Kalinderu a adunat obiectele de artă fără prea mult discernământ; mai târziu, istoricul de artă Petre Oprea a concluzionat că Ioan Kalinderu a fost condus de "ticăloșie și o sete de faimă".Similar, criticul George Oprescu sugerează că gustul lui Ioan în artă a fost eclipsat de fratele său Nicolae, care a selectat "tot ce era mai bun" în colecția Kalinderu. Potrivit colegului colecționar Krikor Zambaccian: "spilcuit, distant și implacabil, Smyrniote a fost trufaș și nu a tolerat concurența".Zambaccian și-a găsit rivalul în general "inofensiv", deși a observat un incident în care un Kalinderu furios "a decapitat" o lucrare de sculptură. Alte excentricități ale lui Kalideru au atras atenția către el. Considerat de contemporani și de istoricii recenți ca excesiv de orgolios și deci susceptibil, a fost decorat cu panglici de numeroase țări europene, deține Marea Cruce al Ordinului Steaua României, Legiunea de Onoare ca Marele Ofițer, și, din 1903, Marele Cordon al Ordinului lui Osmanieh. Într-una dintre acuzațiile sale, Arghezi a susținut că Ioan Kalinderu, "Omul cu ochi violeți", era în întregime străin față de națiunea pe care pretindea că o salvează, o "floare purulentă pe înălțimile vieții noastre naționale".Lapedatu a comentat "Mustața neagră ca a lui Napoleon al III-lea" și îmbrăcămintea lui "în stil englezesc, cu pantaloni largi, sacou gri, o floare enormă la rever și o pălărie înaltă gri". Constantin Argetoianu a observat că, deși Kalinderu nu era foarte înclinat către sport sau călărie, el ar fi ieșit în fiecare dimineață pe un ponei pe care abia îl putea călări. Deși această activitate l-a plictisit, nu ar fi renunțat la nimic pentru că a citit că este un obicei al lorzilor la Londra. Mai tarziu, el a devenit un velocipedist înflăcărat si a fost singura persoana cu permisiunea specială de a conduce un velociped în Cișmigiu. Văzut de Radu R. Rosetti, Kalinderu apare "cu un stil sentențios, ridicol, dar foarte apreciat de rege".Se spune că a lucrat gratuit la domeniile coroanei, refuzând salariul: "Singurele recompense pe care le dorește sunt binecuvântările țărănești și biliardul său cu Majestatea Sa". Aprecierea regelui era strict contextuală, fapt observat de politicianul Ion G.Duca: deși Kalideru "întreținea iluzia" că era prieten apropiat cu Carol, acesta "s-a asigurat să o risipească"; curteanul putea fi "servantul și instrumentul util al regelui, dar niciodată prietenul lui". Se spune că regele Carol i-a ordonat lui Kalinderu să-i prevină pe Printul Ferdinand și pe Prințesa Maria pentru cheltuielile lor generoase. Viitoarea regină Maria a fost mai mult amuzată de Kalinderu, descriindu-l ca fiind "mic, rotunjor, cu o barbă tunsă scurt și cu un nas de proporții pronunțate semitice; avea în unul din ochi o sclipire vicelană care arăta o deșteptăciune din cale afară de ageră. Ea și-a amintit o vizită cu el la Castelul Windsor, unde "era cu adevărat nostim să vezi pe măruntul gentilom foarte mulțumit de sine, prinzând toate cu privirea, cântărind, judecând, luând măsura oamenilor și a lucrurilor, cu acel ochi mic, pătrunzător, aproape viclean".Chiar și atunci când a fost prezentat Reginei Victoria, ochiul lui "rătăcea prin toate părțile, temându-se, parcă, să nu-i scape ceva".Când i s-au arătat comorile de la Windsor, le-a observat "cu aerul de superioritate al unui cunoscător, al unui om care se pricepe la colecțiile de preț".Așa cum remarcă regina, "înfățișarea încrezută și mulțumită de sine" a lui Kalinderu a devenit "o ispită neobosită pentru caricaturiști". În timpul celor nouă ani în care activitatea lor s-a suprapus, revista Furnica l-a transformat într-un bufon total prin proză, poezie și desen animate. Furnica lui George Ranetti a difuzat, de asemenea, acuzații grave împotriva lui Kalinderu, acuzându-l că a accidentat un copil cu mașina lui și sugerând că și-a folosit conexiunile pentru a evita urmărirea penală. În timpul revoltei țărănești, Furnica a publicat un desen animat care îl înfășișa pe Kalinderu ca personificare a lui Cajolery, intercalându-se între Carol și Adevăr (personificat de un fermier);Se spune că Kalinderu însuși era în general conștient de batjocură, dar pretindea a fi "inviolabil", și chiar l-a incitat pe Ranetti călărindu-și calul până la birou. Cu toate acestea, și-a pierdut calmul cu pictorul Ion Theodorescu-Sion, care a contribuit cu un set de desene animate la campanie. Potrivit revistei, acest incident a arătat limitările sale ca patron al artei. Printre ultimele contribuții ale lui Kalinderu în calitate de filantrop a fost implicarea sa în Crucea Roșie Română. Din octombrie 1912, el a făcut parte din Consiliul General al Crucii Roșii Române, alături de Sturdza, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Grigore C. Crăiniceanu, Nicolae Filipescu și Alexandru Obregia. Cea mai mare parte a anului 1913 a petrecut-o în conflict cu guvernul conservator, condus de vechiul rival Maiorescu. Împotriva lui Maiorescu, Kalinderu a încercat să-l convingă pe Carol I să nu reînnoiască pactul care leaga România de Tripla Alianță. Argumentând că a constituit un sprijin pentru o hegemonie germană, el a reușit să amâne ratificarea. Unul dintre gesturile sale finale a fost intervenția în favoarea unui cărturar protegé, Orest Tafrali, pentru care a obținut un scaun la Universitatea din Iași. Kalinderu a murit în decembrie 1913, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, lângă tatăl și fratele său. La funeralii au vorbit Constantin C. Arion, Constantin Istrati, Basile M. Missir și Sabba Ștefănescu. Kalinderu intenționa să-și dezmoștenească rudele și numele său să fie lăudat după ce dădea donații generoase instituțiilor regale și academice ale culturii; totuși, niciuna dintre voințe nu a fost scrisă în formă legală, astfel încât marea avere a lui Kalinderu a ajuns în mare parte la rudele sale. Misterul și scandalul din jurul ultimei dorințe a lui Kalinderu au inspirat o nuvelă lui Nicolae M. Condiescu. Aceasta ficționează o teorie, conform căreia Kalinderu ("Conu Enake" în nuvelă) scrie în testament că-și donează averea Academiei, apoi îl distruge dintr-un capriciu. Din 1914, slujba lui Kalideru la domeniile coroanei a fost preluată de Barbu Știrbey. Un muzeu care poartă numele fraților Ioan și Nicolae, și care conține colecțiile lor de artă, a fost deschis în același an. Primul muzeu de artă privat din țară,, a suferit daune în timpul Primului Război Mondial: secția de artă românească a fost evacuată în timpul Bătăliei pentru București, apoi confiscată de Rusia bolșevică. Redeschis în perioada interbelică cu restul colecției sale, muzeul l-a avut ca ultim director pe Jean Alexandru Steriadi. În cele din urmă a fost închis în 1946, cu puțin timp înainte de inaugurarea regimului comunist român. În urma Revoluției din 1989, munca și moștenirea lui Kalinderu au fost revăzute: în 2005 a fost dezbătut un proiect de restabilire a Muzeului Kalinderu. În ianuarie 2014, centenarul morții lui Kalinderu a fost marcat solemn de Asociația Generală a Inginerilor din România, care a discutat despre deschiderea unui muzeu al domeniilor coroanei în Segarcea. Scriitori români de limbă franceză

În această perioadă, Karadja a realizat Lista incunabulelor de pe teritoriul României, completată după întoarcerea în țară, alcătuind Inventarul incunabulelor păstrate în România (343 pagini) . A publicat lucrări privind istoria veche a României, utilizând în parte izvoare inedite rezultate ale cercetărilor sale:Cele mai vechi izvoare tipărite ale istoriei Românilor, lucrare în limba germană , relatând între altele despre luptele lui Ștefan cel Mare , și o mică lucrare geografică editată în 1490 de așa-numitul „Ptolemeu german”, Georg Stuchs din Nürnberg, din care existau doar două exemplare cunoscute și care descrie exact granițele țării pe care o intitulează „Dacia/Walachey”; este menționată de asemeni cetatea Kilia la gurile Dunării. Vechea Artă tipografică română face obiectul unei alte publicații a lui Karadja , începând cu Octoihul lui Macarie din 1493-94. În activitatea sa diplomatică, Constantin I. Karadja, marcat de educația sa umanistă și juridică, s-a ghidat constant după principiile dreptului internațional, implicând respectul față de om, necedând presiunilor politice ale momentului, „doctrinelor” la modă sau eventualelor „oportunități”, s-a angajat perseverent în apărarea drepturilor cetățenilor români de peste hotare, indiferent de etnie sau religie. Atât în calitatea de consul general al României la Berlin (1931-1941) cât și ca șef al secției consulare în Ministerul Român de Externe (15 iunie 1941 - 17 octombrie 1944), „în ambele sale funcții, timp de un deceniu și jumătate, Karadja a depus o intensă activitate de salvare a evreilor români surprinși de război în regatul morții”.„Zeci de mii de oameni și-au datorat viață persistenței, abnegației, hotărârii și amplorii ieșite din comun, marcând angajamentul său de lungă durată în favoarea evreilor români naufragiați sub regim nazist.” La scurt timp după demisia sa la 17 octombrie 1944, a fost reangajat în minister de noul Ministru de Externe, Constantin Vișoianu.„La 1 septembrie 1947 a fost din nou îndepărtat din minister, de data această definitiv. A fost una din ultimele măsuri luate de ministrul de externe Gheorghe Tătărăscu, obligat și el, o lună mai târziu, să cedeze locul Anei Pauker. Referatul serviciului de cadre al MAE îl caracterizează drept „cosmopolit, de origine burghezo-moșierească”, așadar necorespunzător cerințelor „vremurilor noi”.. Lui Constantin Karadja i-a fost refuzată ulterior acordarea pensiei. Într-o atmosferă de incertitudine și amenințare, s-a stins din viață la 29 decembrie 1950.La 15 septembrie 2005, în cadrul unei ceremonii la ambasada israeliană din Berlin, în prezența ambasadorului României, lui Constantin I. Karadja i s-a conferit postum titlul de „Drept între Popoare” de către Institutul Memorial al Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim. Au fost prezentate în detaliu demersurile sale diplomatice (prezentare făcută în baza documentelor aflate la ministerul de externe al României, precum și la Arhiva Holocaustului de la Washington - scrisori, memorii, referate ș.a. adresate superiorilor săi, inclusiv ministrului de externe Mihai Antonescu) și care au dus la salvarea de la deportare și exterminare a peste 52.000 de evrei (bărbați, femei, copii) din Europa stăpânită de naziști, în special din Germania, Franța si Ungaria, dar și din Grecia și Italia (în perioada noiembrie 1943 - iulie 1944) .

A fost preocupat de aprofundarea bazelor chimice, fiziologice și farmacologice experimentale ale terapiei medicamentoase și a publicat o lucrare monumentală, în patru volume, Tratat de terapeutică și materia medica. Prin Înaltul Decret Regal nr. 2824 din decembrie 1883, publicat în Monitorul Oficial nr. 2/23.01.1884, a fost aprobată înființarea Institutului Medico-Militar și regulamentul de funcționare a acestuia, după modelul german și austriac. Ca director a fost numit generalul Zaharia Petrescu. Meritele sale remarcabile au determinat primirea sa ca membru corespondent al Academiei Române, în 18 martie 1885. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: „dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut” .

Constantin Al. Kretzulescu () a fost un academician român, membru de onoare (1871) al Academiei Române militar și om politic, care a deținut de două ori funcția de prim-ministru. Era fratele lui Nicolae Kretzulescu și fiul marelui logofăt Alexandru Kretzulescu. Dimitrie Rosetti scria în Dicționarul Contimporanilor că viitorul prim-ministru „a făcut studiile sale în țară la școala grecească și apoi în 1831 s'a înrolat în armată cu gradul de sub-locotenent, servind până la 1840, când părăsește oștirea cu gradul de maior și e numit prefect al județului Braila ; apoi trece procurer la Inalta Curte. In 1842 demisionează și petrece mai mulți ani în Francia, Anglia, Italia, studiând literatura, filosofia, istoria. Intors în țară trăește retras până la 1857, când 'l regăsim președinte al comitetuluĭ din Muntenia pentru alegerile divanuluĭ ad-hoc.” A deținut de două ori funcția de prim-ministru: prima dată în guvernul Constantin Al. Crețulescu (27 martie - 6 septembrie 1859) al Țării Românești, iar a doua oară în guvernul Constantin Al. Crețulescu al României, în perioada 1 martie - 4 august 1867. În timpul celui de-al doilea mandat de prim-ministru, a fost pe durata întregului mandat și ministru de Justiție, iar între 16-24 mai 1867 a fost de asemenea ad-interim la Război. Acest guvern era primul guvern liberal după suirea pe tron a lui Carol I, dominat de liberalii radicali, între aceștia proeminent fiind Ion C. Brătianu, ministrul de Interne. În timpul acestei guvernări, la 1 august 1867, s-a inaugurat Societatea Academică Română. O acțiune foarte controversată a guvernului a fost o circulară emisă de ministrul de Interne Ion C. Brătianu în martie 1867, prin care se cerea prefecților să ia măsuri drastice împotriva străinilor, precum interzicere arendării de moșii, imobile, hanuri și cârciumi. Ea lovea puternic în minoritatea evreilor fără acte proveniți din Austro-Ungaria. Pentru a se opri imigrările ilegale a fost elaborată și o lege pentru reînființarea birourilor de pașapoarte. Ambele acte legislative au stârnit puternice proteste interne și externe.

Acesta i-a insuflat pasiunea pentru arheologie astfel că la examenul de bacalaureat Mircea Petrescu-Dâmbovița a prezentat un studiu despre Alexandru Odobescu. De asemenea, a avut profesor de limba franceză pe scriitorul Anton Holban, pe Ion Tohăneanu la limba germană (director al liceului), pe Aurel Ștefănescu Bârsan la filosofie și drept, sau pe Gheorghe Nazarie la matematică. A urmat studii de istorie, filosofie și drept la București, obținând, în 1947, doctoratul în litere și filozofie, specialitatea preistorie. În anul 1938 și-a început cariera universitară ca asistent onorific la catedra de Preistorie și Arheologie a Universității din București și a urmat toate treptele ierarhiei universitare, ajungând profesor și decan la Facultatea de Istorie a Universității din Iași. A îmbinat activitatea universitară cu aceea de cercetător științific la Institutul de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol” din Iași și ca director la Muzeul de Istorie a Moldovei. A întreprins săpături arheologice în Muntenia și Moldova cu privire la neo-eneolitic, perioada de tranziție la epoca bronzului, prima și a doua perioadă a epocii fierului, perioada formării poporului român și Evul Mediu. A participat la numeroase recunoașteri arheologice în Moldova ale căror rezultate le-a publicat în volumul „Așezări din Moldova de la paleolitic până în secolul XIII”, prioritate tematică în România. Pentru valoarea contribuțiilor sale științifice, Mircea Petrescu Dîmbovița a fost ales membru corespondent (1991) și, apoi, membru titular al Academiei Române (1996). Discursul său de recepție a avut tema "Realizări și perspective în cercetarea Culturii Cucuteni", prefațat de cuvântul de deschidere al acad. Virgil Cândea, și a fost urmat de tradiționalul răspuns rostit de acad. Ștefan Ștefănescu. Aprecierea activității sale este atestată și de alegerea sa în prestigioase instituții științifice de specialitate: membru titular al Institutului de Preistorie și Protoistorie din Florența, membru corespondent al Institutului Arheologic German. Contribuții la sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii de fier din Moldova, Mircea Petrescu-Dîmbovița Populații și culturi în spațiul carpato-dunărean în prima jumătate a mileniului I î.e.n., Mircea Petrescu-Dîmbovița Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, colaborator

La 36 de ani, doborât de tuberculoză, după o viață de alcool și relații cu dame de bordel, Dimitrie Petrino a încetat din viață sâmbătă 29 aprilie în spitalul Brâncovenesc. Luni a fost înmormântat la cimitirul Șerban-Vodă, după un serviciu funebru oficiat în Biserica Domnița Bălașa. Opera poetică a lui Mihai Eminescu cuprinde și 8 sonete satirice, patru din acestea fiindu-i adresate lui Dimitrie Petrino. Cu toate acestea, în 1878 i-a scris lui Petrino un necrolog „extrem de prob și de decent”, fapt ce demonstrează că Eminescu era, totuși, un om cu suflet, ce respecta dușii spre un alt tărâm:„Cât de trist e a vedea un poet mort și a-i asculta panegiricul, în care numai despre poet nu se vorbește!?” scria Mihai Eminescu în articolul Necrolog (Dimitrie Petrino), publicat la 4 mai 1878 în ziarul Timpul, făcând referire la a discursul funebru plin de vervă declamatorie rostit de N. Ionescu, în care acesta a spus că „răposatul, fost milionar de mai multe ori și născut baron, a risipit avere, a lepădat titlu și rang, și-a părăsit țara, fiindcă era democrat și voia să trăiască ca democrat, fiindcă desprețuia deșertăciunea lumească și își iubea națiunea”, fără a se referi și la opera sa poetică.„…dacă n-ar fi avut o purtare incalificabilă față de Eminescu, azi nu s-ar pomeni de el. Dar tot Călinescu scria că „Petrino a fost întîiul cu limba nepeltică” din literatura română. O stradă din Cernăuți îi poartă numele. Liviu Papuc, „Cu gîndul la Dimitrie Petrino - 170 de ani de la naștere și 130 de ani de la moarte”, Convorbiri literare, aprilie 2008.

Cercetări asupra insectelor dăunătoare, în special asupra tizanopterelor („Thysanoptere din România. Studii morfologice”, „Insectele vătămătoare din România și mijloacele de combatere a lor”).Fondator al școlii de entomologie agricolă din România („Rolul stațiunilor entomologice”). A publicat 65 de lucrări științifice în diverse reviste din țară și străinătate. Publică monografia „Thysanoptere din România. Studii morfologice”, și descrie 14 specii noi pentru știință. Insectele vătămătoare din România și mijloacele de combatere a lor (1909, în colaborare).

Gustav Kisch a studiat filologie și teologie la Cluj, Budapesta, Berlin, Tübingen, Leipzig și Zürich. A fost preocupat de locul de origine a sașilor, pe care a încercat să-l determine pe baza limbii vorbite de ei. În acest scop, în perioada 1888 - 1904 Gustav Kisch a călătorit de cinci ori în Luxemburg. Timp de 17 ani, din 1920 până în 1938, lingvistul și teologul bistrițean Gustav Kisch a fost șeful catedrei de limbă și literatură germană a Universității din Cluj.

Decan al Facultății de Științe în 1925, între anii 1926 - 1940 a fost, alternativ, rector și prorector al Universității ieșene, în timpul rectoratului său construindu-se, printre altele, aripa nouă a Universității. Între 1941 și 1944 a fost directorul Fundației Regale „Ferdinand I”.Ca o recunoaștere a activității sale științifice, Universitatea din Nancy (Franța) i-a acordat în 1924 titlul de „doctor honoris causa”, iar Academia Română l-a ales printre membrii ei titulari în 1926. Dintre numeroșii săi studenți și discipoli, ale căror studii și cercetări le-a îndrumat, printre cei mai cunoscuți s-au numărat Horia Hulubei, Alexandru Cișman, Radu Cernătescu și Raluca Ripan, Tudor Ionescu, Cezar Parteni sau C. Mihul.

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 28 mai 1938. Părinții săi erau intelectuali, tatăl fiind profesorul Constantin Kirițescu, mâna dreaptă a marelui om de școală Spiru Haret. După absolvirea claselor secundare la Liceul “Matei Basarab” din Capitală, s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității bucureștene, al cărei licențiat a devenit în 1929. Concomitent, a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Industriale și Comerciale, pe care le-a terminat în anul 1930. Imediat după finalizarea acestor studii, a făcut practică bancară la sediul central al Băncii Românești, precum și la două sucursale ale acesteia. În același timp, a urmat cursurile Conservatorului de Muzică din București. Însă, se simțea atras de problemele financiare și bancare, orientându-și preocupările și eforturile în mod sistematic în acest sens. În toamna anului 1930 s-a hotărât să plece la Berlin, capitala Germaniei, unul dintre cele mai mari centre financiare ale Europei din acel timp, pentru a obține doctoratul în economie. Era greu să se descurce la Berlin fără o bursă, numai cu un mic ajutor bănesc din partea tatălui său. S-a înscris la cantina universității, unde masa de prânz costa 60 de pfenigi. Rezultatul a fost o boală de stomac și a trebuit să schimbe cantina studențească cu un restaurant unde masa de prânz costa o marcă și jumătate. Golul în pungă era prea mare pentru veniturile sale, dar n-a avut încotro. Norocul său a fost publicarea unui anunț pentru ocuparea unui post în orchestra societății producătoare de filme UFA. A reușit la concurs și aceasta i-a fost salvarea, care s-a datorat faptului că în bagaje avea și vioara. Între timp s-a înscris la cursurile de doctorat ale Universității berlineze. Concomitent, a făcut practică la Camera de Comerț Germano-Română din Berlin (1931-1934) și la una dintre cele mai însemnate bănci germane - Dresdner Bank (1932-1934). După absolvirea cursurilor de 4 ani (1930-1934) la Universitatea “Friedrich Wilhelm” din Berlin, în cadrul unei ședințe solemne i s-a înmânat diploma de doctor - în economie și filozofie - al acestei universități. După acest succes, s-a întors acasă și la puțină vreme a început războiul. În anul 1934, fiind proaspăt doctor al reputatei universități europene, a bătut cu încredere la porțile Băncii Naționale a României, însă ele au rămas ferecate, și a trebuit să aștepte doi ani ca să se deschidă. Între timp și-a început cariera universitară la Facultatea de Drept, unde a parcurs toate treptele didactice (1934-1952). În anul 1936 s-a înscris la concursul pentru ocuparea unuia dintre cele opt posturi devenite vacante la Banca Națională a României. În urma acestui examen, din 200 de candidați, a fost admis al doilea, fiind numit impiegat clasa a VIII-a. A fost surprins de aceasta numire, dar ulterior a considerat ca o instituție care are opt posturi de impiegat, trebuie să fie foarte serioasa. A parcurs relativ repede treptele ierarhiei bancare și a devenit referent I la Serviciul de studii al Băncii, unde a lucrat până în anul 1952, când comuniștii au epurat personalul băncii, desfăcând contractele de munca a 200 de salariați. A fost învinuit atunci de deviaționism de dreapta și i-a fost desfăcut contractul de muncă, atât de la Banca Națională, cât și de la catedră. După câteva luni de șomaj a fost angajat ca pontator, apoi ca șef al Serviciului planificare la un atelier de tâmplărie, mecanică și prefabricate din șoseaua Pantelimon. Aici a lucrat timp de cinci ani (1952-1957). În anul 1957 a fost chemat la Institutul de Cercetări Economice al Academiei Române, unde a activat cu jumătate de normă până în anul 1958. După această perioada, s-a întors la Ministerul Finanțelor și la Banca Națională a României, unde a fost solicitat. A lucrat ca specialist în cadrul acestor instituții din 1958 și până la pensionare (1987). De-a lungul timpului, în calitate de specialist al Ministerului Finanțelor, a luat parte, de pilda în 1971-1972, la lucrările de aderare a României la Fondul Monetar Internațional și la Banca Mondială, iar apoi, ca membru al delegației române, la o serie de sesiuni anuale ale acestor instituții. A fost, de asemenea, invitat să țină prelegeri la o serie de universități și institute din Mannheim, Heidelberg, Dusseldorf, Viena, Linz, Washington, ca ambasador al școlii românești de economie. A realizat diverse studii într-o serie de state, printre care Kenya (la Nord) și Jamaica (la Sud). Pentru meritele științifice și contribuția în cercetarea economică românească, a fost ales, în decembrie 1991, membru corespondent al Academiei Române, iar în noiembrie 1992 membru titular al Academiei. În perioada 1991-1998 a ocupat funcția de membru al Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României. În anul 2001, la decernarea premiilor Băncii Naționale a României, i s-a acordat “Premiul special pentru întreaga activitate”.În data de 1 decembrie 2000, de ziua națională a României, i-a fost oferit, de către președintele statului roman, Ordinul Național "Serviciul Credincios" în grad de Mare Cruce, pentru merite deosebite în cercetarea proceselor economice și în elaborarea strategiei de dezvoltare economică. De-a lungul timpului, a scris peste 400 de studii și articole apărute atât în publicații românești, cât și străine: Geneza monedei, Inflația, Politica de credit, Aspecte ale problemei monetare contemporane, Relațiile valutar-financiare contemporane, Moneda - mica enciclopedie, Un secol de frământări monetare, Idei contemporane în acțiune, Călător prin secolul XX (Memoriile unui bancher fără bani), Lumea în care și-a croit drumul Banca Națională a României etc. Lucrarea sa capitală este “Sistemul bănesc al leului și precursorii lui”, în trei volume, apărute între anii 1964-1971. Aceasta reprezintă o istorie a antecedentelor, a genezei și a funcționării sistemului monetar național al României până în zilele noastre. Monedă de argint dedicată aniversării a 100 de ani de la nașterea economistului Kirițescu, 4 iunie 2008, Amos News Români pe monede și bancnote românești

Gheorghe Kirileanu s-a născut în familia lui Grigore și a Ioanei Chirileanu, tatăl fiind mai întîi lucrător la pădure, iar apoi pădurar și destoinic vînător de urși. A început studiile primare la Școala din Broșteni (1879) și le-a continuat la Școala nr. 1 din Fălticeni. Cursuri gimnaziale la Fălticeni. Studiile le-a făcut sub patronimicul Teodorescu (după bunicul de pe mamă, preotul Teodor Ioanovici). În timpul studiilor a funcționat ca secretar al Consiliului inspectorilor școlari și custode la Biblioteca Universitară din Iași (1897-1900). După obținerea licenței în drept a lucrat ca magistrat la Iași apoi la Broșteni. A atras atenția asupra risipirii manuscriselor lui Creangă, la zece ani după trecerea acestuia în veșnicie. La îndemnul lui Titu Maiorescu, a devenit, din 1906, cel mai important și longeviv editor al scrierilor lui Ion Creangă. A fost, de asemenea, unul din primii editori ai scrierilor politice ale lui Eminescu (1905). În 1906 a intrat în serviciul Casei Regale, unde a primit răspunderea corespondenței în limba română și a petițiilor către suverani. Din 1909 a devenit și bibliotecar al Palatului Regal, precum și colaborator apropiat al Prințului Barbu Știrbey. A fost înlăturat din post în 1930, la urcarea pe tron a lui Carol al II-lea .M. Eminescu, Icoane vechi și icoane nouă ("Timpul", decembrie 1877). Republicate cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moartea scriitorului de [G. T.] K[irileanu]. Vălenii de Munte, 1909,48 p.

Urmează studiile superioare la Facultatea de Științe Naturale din Iași și face o specializare (1938 - 1939) la Göttingen. Cariera didactică a început-o în 1930, ca asistent universitar la Laboratorul de fiziologie generală și comparată al Universității „Al.I. Cuza” din Iași, fiind apoi numit profesor titular în 1947, Profesor universitar emerit în 1969 și ocupând postul de Decan al Facultății de Științe naturale-Geografie a Universității „Al.I. Cuza” timp de 13 ani. A înființat și organizat Centrului de cercetare și de practică a studenților la Stațiunea „Stejarul” de la Pângărați, județul Neamț. Activitatea științifică a fost axată pe studii de fiziologie: Rezultatele cercetărilor sale, în domeniul fiziologiei umane sau animale, sunt adunate în peste 120 de lucrări și studii. De numele său se leagă introducerea în biologie a conceptului de biocuantă. Vasile Petre Jitariu a fost ales membru a numeroase societăți științifice: membru în comitetul de redacție al revistelor :

Zaharia Boiu () a fost un poet și publicist român, membru corespondent al Academiei Române (1890). A fost primul absolvent român al liceului german din Sighișoara. El este cel care traduce faimosul Memorandum adresat împăratului Franz Josef al Austriei în 1892, iar fiul lui Zaharia Boiu, Olimpiu, este cel care va duce traducerea germană a memorandumului, clandestin, la Viena. Studiază la seminarul teologic ortodox din Sibiu, apoi, susținut de mitropolitul Andrei Șaguna, merge la Leipzig la studii. După întoarcerea în țară va lucra mai întâi ca profesor la Institutul diocezan, iar mai apoi ca redactor la publicațiile Telegraful român și la Transilvania. Tot la Sibiu participă activ la înființarea ASTREI. Zaharia Boiu a fost cel care în 1861 a înființat prima școală română la Sighișoara, unde a predat împreună cu învățătorii Ioan Țiței și Nicoale Damian. A fost înmormântat în cimitirul Bisericii din Groapă din Sibiu, mormântul său fiind înscris în Lista monumentelor istorice din județul Sibiu din anul 2015 cu . Abețedar, 1862, tipărit în 14 ediții înainte de a fi interzis de autorități Carte de cetire pentru școlile poporale române

În anul 1935 a devenit membru al Partidului Comunist din România. În mai 1961 a fost decorat cu medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România". La 2 iulie 1955 a fost ales membru titular al Academiei Române, fiind apoi președinte (1959-1963) și vicepreședinte al acesteia (1966-1972). titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră”

Și-a făcut studiile la Leipzig și la Paris. Ca profesor de compoziție la Conservatorul din București, a educat o întreagă pleiadă de compozitori. Creația sa cuprinde balete (printre care „Curtea veche”, „La piață”, „Când strugurii se coc” și „Întoarcerea din adâncuri”), suita simfonică „Priveliști moldovenești” (suită în patru părți, care are la bază un motiv melodic din folclor: "Pe malul Tazlăului", "La joc", "Grâu sub soare", "Alai țigănesc"), poemul simfonic „Poveste indică”, „Burlesca” pentru orchestră, „Simfonia în do”, „Balada pentru bariton și orchestră”, lucrări de muzică de cameră (printre care „Cvartetul de coarde”) ș.a. Este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai liedului în muzica românească. De remarcat faptul că și-a numit cele peste o sută de partituri de gen Cântece, tocmai pentru a sugera caracterul românesc și particularitățile specifice care despart aceste lucrări de tradiția liedului german, reprezentat în special de compozițiile lui Schubert, Schumann și Brahms. El a compus, pe versuri ale marilor poeți români, numeroase lucrări de acest gen, care se disting prin expresia lor originală. Creațiile lui Jora se caracterizează prin conținutul lor de viață bogat și variat. Unele lucrări ale sale sunt străbătute de o undă de umor și ironie. Opera lui Jora se remarcă prin măiestria interpretării elementelor melodice și ritmice, specifice cântecului popular. A fost printre primii compozitori care au întrezărit virtuțile artistice ale baletului. Români pe mărci poștale românești

Despre familia Juvara aflăm că la sfârșitul secolului al XVIII-lea, conducători ai revoluției macedonene contra dominației turcești fiind, s-au refugiat în România. O ramură în Moldova care se iscăleau Juvara, alta în Muntenia, care se iscăleau Djuvara. La 1812 Ion Dumitrache Juvara era stolnic la Huși, iar fiul lui, Iorgu Juvara, căsătorit cu Maria Docan, a avut cinci copii, o fetiță Clemansa și patru feciori - Ernest, Nicu, Emil și Iorgu. Emil Juvara s-a căsătorit cu Maria Botez, descendentă din Mihalache Cantacuzino-Pașcanu. Familia Juvara a avut moșii și conace în zona târgului Murgeni și a satului Sărățeni. Școala care a existat în anii 1908-2000 în satul Sărățeni este legată de familia Juvara, Emil Juvara fiind cel care a construit, pe cheltuiala sa, școala. Clădirea avea inițial două săli de clasă și o cancelarie, făcută din cărămidă, fiecare cărămidă purta inițialele E.J. și anul construcției 1908, cu o arhitectură impunătoare. În anul 2000 cea mai mare parte a localului școlii vechi a fost demolat iar pe amplasament, cu fonduri de la Banca Mondială, a fost construit un nou local de școală, rămânând regretul că nu s-a păstrat originalul în întregime. Despre Ion Juvara, în 1973, ca „un fierbinte omagiu” cu prilejul împlinirii vârstei de 60 ani, Ghenuță Coman în lucrarea „Murgeni - contribuții la istoria unei străvechi așezări”, referindu-se la fii ai Murgenilor scria într-un medalion: „…Privire caldă și pătrunzătoare, gânditor și spirit vast, creat anume pentru înțelegerea profundă a realităților românești, suflet optimist și radiant, Cuti Juvară este un „răsfățat” al murgenenilor. Îl „revendicăm” în - virtutea și tăria unei adânci etici, impusă de marea personalitate a omului, a medicului și savantului chirurg, în virtutea unei opinii de masă a localnicilor, pentru că aici sevorbește de „profesorul nostru”, „de marele și bunul doctor Cuti Juvară”.Aceasta înseamnă că și Cuti Juvară i-a „răsfățat” pe murgeneni (în anii 1935-1938 dr. Ion Juvară a pus bazele secției de Chirurgie a spitalului din localitate). …Putere de muncă pilduitoare, Ion Juvară, ajunge în 1969 profesor universitar, după ce în 1964 primise titlul de doctor docent. Este un distins și apreciat membru, titular, al mai multor societati si academii nationale si internationale. Prin labirintul examenelor și concursurilor pe care le trece totdeauna primul, prin clinici și laboratoare, prin observații și experimente, cu vocația lui firească, Ion Juvară se avântă într-o prodigioasă operă științifică, materializată în aproximativ 250 lucrări comunicate și publicate, atât în țară cât și peste hotare. Pe lângă cele trei certificate de inovator, lucrările sale cu privire la „Tratamentul chirurgical al hipertireozelor”, „Chirurgia pancreasului”, „Chistul hidatic pulmonar” etc., se bucură de multă apreciere în lumea specialiștilor”. Societatea europeana de chirurgie cardio-vascularăA fost decorat în 8 aprilie 1970 cu Ordinul Meritul Sanitar clasa a II-a „pentru merite deosebite în domeniul ocrotirii sănătății populației din țara noastră” și în 16 decembrie 1972 cu Ordinul Muncii clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”.„Tratamentul chirurgical al hipertireozelor”Muguri de viitor, revistă editată de școala „Emil Juvara”, cu clasele I-VIII din Sărățeni

La început profesor de liceu (1898-1919), asistent la Universitatea din Viena (1894-1897) și Praga (1897-1898), apoi profesor la Universitatea din Cernăuți, între 1918-1938, fiind și rectorul celei din urmă. Devine Membru corespondent al Academiei Române la 25 mai 1913, la propunerea Prof. univ. Ion Simionescu de la Universitatea din Iași, iar din 1936 este unul din membrii fondatori al Academiei de Științe din România. Membru al Societății Științifice de Anatomie din Berlin și al mai multor societăți științifice române și străine. S-a dedicat cercetărilor de zoologie, histologie, anatomie comparată, ecologie, etologie, publicând 34 de lucrări de specialitate din domeniile morfologiei, anatomiei fiziologice, fiziologiei animale și cinegetică, creând o adevărată Școală de biologie la Cernăuți. Meritele lui au fost recunoscute și de regimul postbelic comunist din România prin acordarea titlului de Profesor Emerit al Republicii Socialiste România. Studii privind terminațiile nervoase la perii tactili ai mamiferelor, anatomia și histologia organelor de simț la animalele vertebrate, dubla inervație a organelor tactile de la păsări și mamifere, filogenia perilor la mamifere etc. În 1904 descoperă organele gustative la păsări, descoperire epocală. El pune în evidență dubla inervație a mușchilor striați și a epidermei, precum și activitatea glandulară legată de celulele senzoriale. Rezultatele cercetărilor lui Botezat sunt menționate în tratate de zoologie ca și în tratatul de histologie a sistemului nervos publicat de Ramon Y. Cajal. Face primele descrieri precise asupra bourului (Bos primigenius) și a zimbrului (Bison bonasus). Consideră bourul ca reprezentant al taurinelor cu precizarea că ultimul exemplar a fost vânat pe teritoriul României în 1627. Observații asupra vieții în mediul natural și obiceiurilor căprioarelor, cerbilor, mistreților, urșilor, lupilor, râșilor etc. A fost unul din promotorii mișcării pentru protecția naturii. Publică lucrări științifice și de popularizare.

Radu Botezatu (1921, Iași - 1988, București) a absolvit în 1945 Facultatea de Mine și Metalurgie, din cadrul Școlii Politehnice timișorene. A debutat în profesie ca inginer la Societatea petroliferă Româno-Americană - Moreni, unde a lucrat timp de un an, ca inginer șef de echipă „prospecțiuni geofizice” la secția Ploiești. În perioada 1946-1952 a funcționat la Centrala Petrolieră Muntenia și la Comitetul Geologic în funcția de șef serviciu gravimetrie. A avut și funcții administrative importante, cum ar fi inginer șef și director al Întreprinderii de Prospecțiuni și Laboratoare (a Comitetului Geologic) și adjunct al ministrului Minelor, Petrolului și Geologiei. În anul 1970 a obținut titlul de doctor în științe, iar în anul 1974 a devenit doctor docent. A îmbinat cercetarea geofizică (în care a avut rezultate remarcabile) cu învățământul universitar. Și-a început, în paralel, activitatea universitară încă din anul 1953, lucrând sub coordonarea profesorilor Liviu Constantinescu și Iulian Gavăt, continuându-și cercetările și la Institutul de Prospecțiuni. În anul 1972 a obținut titlul de profesor universitar la Catedra de Geofizică de la Institutul de Petrol Gaze și Geologie, iar în perioada 1973-1985 a fost șeful Catedrei de Inginerie Geologică și Geofizică. În același an (1972), a fost ales „Membru corespondent al Academiei Române. În afara numeroaselor articole științifice, a publicat și o serie de tratate de interes pentru specialiștii geologi și geofizicieni; menționăm câteva dintre acestea: „Interpretarea geofizică a prospecțiunilor geofizice” (1973), „Prospectarea geofizică a zăcămintelor de minereuri” (1976), „Bazele interpretării geologice a informațiilor geofizice” (1987). Profesorul Radu Botezatu, personalitate de renume internațional (membru al Asociației europene de explorări geologice și al Uniunii Internaționale de Geologie și Geofizică) a contribuit la formarea a numeroși specialiști geofizicieni și a condus un număr mare de doctorate în geofizică.

Valeriu Braniște () a fost un publicist și om politic român, membru de onoare al Academiei Române. Valeriu Braniște a făcut școala primară la Cincu Mare, Sighișoara și Săliște, studii gimnaziale la Brașov și Sibiu și universitare (Facultatea de litere și filozofie) la Budapesta și Viena (1887-1891). Este licențiat în limba și literatura maghiară și limba germană. A susținut doctoratul în filozofie la Budapesta în anul 1891, cu o teză despre Andrei Mureșanu, în limba maghiară, intitulată Mureșianu Andráș.În prealabil, în iunie 1891 a obținut „absolutorium” (licența) cu teza în limba și literatură maghiară: „Traducătorii maghiari ai lui Schiller”. În primii ani (1891-1893) este profesor la Gimnaziul Superior Ortodox Român din Brașov, unde predă limba maghiară (obligatorie în liceele românești din Transilvania). În anul 1892 și-a dat ultimul examen, cel de pedagogie, necesar pentru obținerea diplomei de profesor. În același an a organizat prima întrunire a „solidarității românilor gimnaziali” la Blaj. A debutat cu articole științifice în Revista filologică maghiară. În august 1893 este citat în vederea executării pedepsei de 8 zile în temnița de la Seghedin, pedeapsă primită din cauza duelului cu Cornel Scurtu, redactor la gazeta Tribuna din Sibiu. Procesul de la Timișoara a început în 28 decembrie 1894, Braniște fiind acuzat pentru cele 72 de articole apărute în „Dreptatea”, în care era atacat guvernul de la Budapesta. Procurorul în proces a fost Gozsdu Elek (romancier maghiar, citește Gojdu), iar apărarea a fost asigurată de Coriolan Brediceanu și de avocatul slovac Stefanovits, din Pojon. Așa cum s-a menționat mai sus verdictul a fost 2 ani închisoare și amendă. A fost deținut în închisorile de la Seghedin (1893; 1918) și Vaț până în iulie 1896, când va fi amnistiat, după 15 luni de detenție, dar cu condiția să nu se mai întoarcă la Timișoara. În anul 1918, la 3/16 februarie a fost arestat și întemnițat la Seghedin sub acuzația de spionaj în favoarea României și în detrimentul armatei austro-ungare, însă a fost eliberat la 1 octombrie 1918, sub presiunea evenimentelor. Pe când erau deținuți la închisoarea din Vaț, fraților Valeriu și Victor Braniște li s-a interzis de către directorul închisorii să vorbească între ei românește, atunci când erau scoși afară. George Moroianu afirmă: "Cazul de la Vacz al fraților Braniște l-am povestit într-un articol din La Justice din 4 iunie 1895, pe prima pagină alături de articolul directorului ziarului Georges Clemenceau" (Citat din Drăghicescu Dumitru, op. cit.) În temnița din Seghedin, în anul 1918 scrie "Amintiri din închisoare", cea mai importantă scriere memorialistică a sa, care a fost publicată postum. În temnița din Seghedin îl cunoaște pe omul politic, scriitor, jurnalist și critic literar slovac Svetozár Hurban-Vajanský (1847-1916) căruia îi consacră numeroase pagini în „Amintiri...” Pleacă în Bucovina, unde realizează o activitate în interesul luptei românilor pentru drepturi naționale. Înființează la Cernăuți gazeta Patria (Gazeta Bucovinei fiind în declin), în urma semnării unui contract de editare cu Modest Grigorcea - președinte delegat al comitetului de redacție al gazetei. Gazeta va apărea de trei ori pe săptămână, până în 1900. La Cernăuți, tactica sa se schimbă: nu mai apare în gazetă nici ca director, nici ca editor sau redactor, pentru a nu atrage suspiciunile autorităților. În realitate, el este cel care o conduce, o redactează propriu-zis, dar sub pseudonim. Concret, Valeriu Braniște „semna” editorialele sale cu un asterisc, foiletoanele cu „vbr” sau „b-a-z”, iar articolele cu caracter politic mai moderat cu numele său complet. Duce o campanie intensă împotriva politicii guvernului de la Viena. Acest fapt are drept consecință închiderea gazetei Patria și expulzarea lui Braniște din Bucovina de autoritățile austro-ungare, începând cu data de 18/30 iulie 1899. Cu toate acestea, el refuză să plece și se ascunde la moșia lui Iancu Flondor, până când va fi rechemat în Banat. Părăsește, deghizat, Bucovina, „travestit în vizitiu și cu caii și căruța lui Iancu Flondor”. La Cernăuți o cunoaște pe Aglaia, sora lui Eminescu și familia acesteia și obține mai multe documente pe care le publică în Convorbiri literare, în 1926: Izvodul de zestre al mamei lui Eminescu, Certificatele lui Eminescu, Scrisori de la Eminescu. În ziarele pe care le conduce a publicat, în afară de articolele cu caracter politic, o serie de monografii, comentarii istorice, descrieri de călătorie, schițe, evocări, amintiri. Dintre monografii sunt de reținut cele consacrate lui Ciprian Porumbescu, Alexandru Mocioni, Octavian Smigelschi și G. A. Petculescu. Comentariile și studiile literare sunt consacrate culturii și literaturii din Transilvania, ca de exemplu prezentarea unor poezii necunoscute ale lui Andrei Mureșianu, a unor aspecte din creația populară și a unor probleme de limbă. În vara anului 1900 se căsătorește cu Maria (1872-1963), văduva profesorului de muzică Nicolae Popovici, de la Brașov. În anul 1908 este numit director provizoriu al școalelor populare ortodoxe din Episcopia Caransebeșului și a contribuit la construirea școlii superioare civile de fete. A fost membru marcant al Partidului Național Radical Român (1897). În anul 1910 este ales membru al comitetului național al Partidului Național Român . La invitația prim-ministrului conte Karoly Khuen Héderváry, ca membru al comitetului a susținut tratative pentru un pact electoral la alegerile din 1910, atât singur cât și însoțit de T. Mihali și Iuliu Maniu, tratative care însă au eșuat. În anul 1907 și-a depus candidatura în cercul electoral Bocșa, fără rezultat pozitiv, datorită violențelor administrative. Între 1918-1920 a făcut parte din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. A fost mai întâi (din 2 decembrie 1918) ministru fără portofoliu, iar din 1919 ministru al cultelor și instrucțiunii publice în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, în locul lui Vasile Goldiș, după plecarea acestuia la București. În calitate de ministru înființează mai multe școli românești secundare în diverse orașe ardelene. Cel mai mare merit al său a fost înființarea Universității românești din Cluj la 31 ianuarie 1920. După dizolvarea Consiliului Dirigent pe 4 aprilie 1920, s-a întors la Lugoj. La 7 iunie 1919 este proclamat membru de onoare al Academiei Române. Este ales senator în circumscripția Marghita-Bihor, dar nu s-a prezentat la Senat. În 1920 a plecat în misiune la Londra ca membru al delegației române la Conferința de Pace de la Paris. În volumul Oameni, fapte, întîmplăriau fost publicate amintiri, schițe, portrete, „impresiuni”. Sunt de remarcat, în acest volum, amplele portrete ale lui Andrei Șaguna și George Pop de Băsești, acesta din urmă fiind publicat și în broșură.

S-a născut la data de 13 august 1893 în București, fiind urmașul unei vechi familii boierești din Oltenia, cu rădăcini în neamul Brâncoveanu. Familia sa se mai înrudește cu alte familii celebre (Știrbei, Glogoveanu, Obedeanu, vechii Craiovești). Bunicul său, care purta tot prenumele Constantin studiase dreptul la Geneva și la Paris, s-a ocupat de redactarea legiuirii domnitorului Nicolae Caradja și a fost în Comisia de revizuire a Constituției din 1879. Tatăl său, Nicolae Brăiloiu, a fost om politic, jurist, cu studii în Franța și consilier la Curtea de Conturi. Din 1923 ajunge profesor suplinitor la Conservatorul din București, catedra de istorie și estetica muzicii, unde predă istoria muzicii. Doi ani mai târziu instituie premiul pentru stimularea colecționării de muzică populară. În anul 1928 întemeiază Arhiva de folklore a Societății Compozitorilor Români, fiind conducătorul ei până în 1943. În același an se alătură echipelor de cercetare sociologică monografică, din cadrul „Școlii sociologice”, conduse de profesorul și sociologul Dimitrie Gusti. În 1929 devine membru în consiliul de administrație al Operei din București. În același an ajunge rector și profesor la Academia de muzică religioasă a Sfintei Patriarhii Române, unde activează până în 1935. În 1931, publică articolul Schița a unei metode de folklor muzical în revista „Boabe de grîu”, text fundamental pentru studiul vieții muzicale țărănești, căci prin aceasta teoretizează cercetarea științifică a folclorului muzical. În 1932 ajunge membru al comisiei pentru Arhiva fonogramică a Ministerului Cultelor și Artelor, înființată și condusă din 1927 de George Breazul. Doi ani mai târziu devine membru al Fundației culturale regale „Principele Carol” și membru în consiliul de administrație al Operei din Cluj. Între 1932-1941 ține un curs facultativ de folclor muzical la Conservatorul din București, care din 1941 va deveni obligatoriu. În 1943, presimțind deteriorarea situației politice românești, ia calea exilului stabilindu-se în Elveția. Între 1943-1946 devine consilier tehnic la Legația română din Berna. Pe 26 iunie 1944 fondează, împreună cu Eugene Pittard, „Archives internationales de musique populaire” (Arhiva internațională de muzică populară) din Geneva, pe care o conduce până în 1958, anul morții. În 1948 devine lector (până în 1950) și mai apoi conferențiar (1951-1958) la Centre national de la recherche scientifique d'ethno-musicologie du Musée de l'Homme și la Institut de musicologie de l'Université de Paris. Din acest moment este invitat să participe la numeroase colocvii în toată Europa. În 1954 fondează cercul internațional de studii etnomuzicologice Les colloques de Wégimont. A semnat cronici de artă plastică, pictură pe sticlă, istorie literară (Rainer Maria Rilke). A întreprins importante culegeri de folclor muzical în țară și în străinătate (Elveția, Franța, Iugoslavia etc.), imprimând numai în România 2.817 cilindri de fonograf cu 5.976 de melodii populare, precum și 851 discuri cu 1.784 de melodii. Moare la data de 20 decembrie 1958 la Geneva, în Elveția, în urma unei congestii cerebrale. A fost distins și încununat cu numeroase premii și medalii, pentru activitatea sa în domeniul culturii muzicale: Constantin Brăiloiu - boier și savant genial, Jurnalul de colecție, editat de Jurnalul Național, Marți, 6 iulie 2010,23 de pagini. FONDUL Brăiloiu - bază de date online Români pe mărci poștale românești

Constantin Brătescu, prin studiile pe care le întreprinde, poate fi pe drept socotit geograful Dobrogei. După absolvirea școlii primare, în clasa tatălui său, Brătescu este înscris la Gimnaziul din Tulcea. în anul 1901 figurează printre studenții Facultății de litere a Universității București, dar atras de cursurile profesorului Simion Mehedinți, se dedică geografiei. Opera lui Brătescu cuprinde studii din toate ramurile geografiei (geografie fizică, geografie istorică, istoria geografiei etc). În 1906 își ia licența în geografie, funcționează ca profesor suplinitor, ca bibliotecar la secția de geografie a Universității din București, ca asistent la catedra de geografie a profesorului Simion Mehedinți. În 1909 pleacă în Germania, la Universitățile din Leipzig și Berlin pentru specializare. La întoarcerea în țară, este numit profesor de geografie la școala normală din Constanța, unde duce și o susținută activitate științifică prin editarea unor valoroase lucrări de geografie. Întrerupt în activitatea sa în timpul războiului (este mobilizat la serviciul cartografic al armatei), își reia activitatea didactică și științifică după război. Ca director al Școlii superioare de comerț din Constanța, reușește să înființeze o școală elementară de comerț și o școală de ucenici. Paralel duce activitate literară publicând în reviste poezii, recenzii, traduceri, sub pseudonimele Salsovia, C.B., B.Împreună cu numismatul Constantin Moisil înființează și conduce revista Arhiva Dobrogei, iar cu prietenul său, avocatul și publicistul Ioan N. Roman întemeiază în 1920 revista "Analele Dobrogei", care din 1924 continuă să fie editată în Cernăuți, unde profesorul Constantin Brătescu este numit profesor la catedra de geografie. În 1930 este ales decan al Facultății de științe din Cernăuți, în 1935 este ales membru al Academiei de științe din România, iar în 1938 i se încredințează conducerea secției de geografie la Universitatea București. Cursurile sale de geografie generală, de geomorfologie comparată, studiile științifice, notele, culegerile de folclor și încercările literare, au îmbogățit tezaurul literar științific al țării. Moare la 23 octombrie 1945 lăsînd o bogată operă geografică, pedagogică și literară.

Celuloza este un compus organic natural din categoria polizaharidelor, fiind constituentul principal al membranelor celulelor vegetale. Împreună cu lignina (un compus macromolecular aromatic) și alți compuși macromoleculari, intră în structura pereților celulelor vegetale și conferă organismelor vegetale rezistență mecanică și elasticitate. Aceasta are aceeași formulă brută ca și amidonul, (C6H10O5)n, unde n poate atinge cifra miilor. Celuloza este constituită dintr-o catenă liniară, în care se regăsesc mii de unități de D-glucoză, legate între ele prin intermediul unor legături β(1→4). Celuloza a fost prezentă pe Terra de când au apărut copacii și plantele fiind constituentul principal al pereților celulari vegetali. Datorită acestui fapt nu există o dată anume pentru descoperirea ei; a apărut înainte de nașterea omului. Recunoașterea celulozei ca fiind un constituent principal al peretelui celular vegetal a fost în Hârtia (cea mai utilizată celuloză) a fost creată prima dată în anul 1838 datorită descoperirilor botanistului francez Anselme Payen care a izolat celuloza pentru prima dată din lemn. Atunci a fost înțeleasă structura sa. În prezent celuloza este polizaharida cea mai răspândită în natură și se află sub observația oamenilor de știință producându-se schimbări în procesul de prelucrare, utilizări și genetica plantelor (mulți fermieri fiind interesați de mutațiile genetice pentru a produce cantități mai mari de bumbac). Celuloza apare în stare pură în componența bumbacului. Din acesta se obține cea mai pură celuloză prin îndepărtarea semințelor și spălarea vatei din capsulele de bumbac, iar celuloza rezultată este folosită în industria textilă deoarece are un procent de 91% celuloză. Se găsește în combinație cu lignină în lemn (40-60%). Fibrele de celuloză prezente în lemn sunt sub forma unui polimer complex: lignină. Acesta tratat cu substanțe alcaline duce la formarea hârtiei. Alte surse sunt inul, cânepa, stuful (50%). Formarea celulozei în plante este rezultatul unui proces de biosinteză fotochimică. Peretele celular vegetal este alcătuit din celuloză cu excepția câtorva tipuri de alge. Celuloza este organizată în microfibre. Structura conferă rigiditate plantei și un mediu poros favorabil circulației apei, mineralelor și altor substanțe nutritive. Celuloza formează părțile de susținere ale plantelor împreună cu lignina și alte substanțe necelulozice, și conferă acestora elasticitate. Multe din speciile de plante care conțin un nivel ridicat de celuloză sunt benefice omului. Numeroasele grupări hidroxil existente de-a lungul lanțului, în resturile glucozice, formează între ele un număr uriaș de legături de hidrogen care împachetează foarte strâns lanțurile macromoleculare și conferă celulozei structura macroscopică de fir. Deși este considerat ca fiind produs de plante și unele bacterii produc celuloză. Timp de mulți ani s-a acceptat că celuloza este un lanț lung de polimeri, alcătuit din glucoză. În anii 1900 celuloza a fost descrisă mai amănunțit de Cross și Bevan. Ei au îndepărtat părțile vegetale prezente în mod normal în celuloză prin dizolvarea lor în soluție concentrată de hidroxid de sodiu. Partea care nu s-a dizolvat a fost numită alpha-celuloză. Materialul solubil (ß-celuloza și γ-celuloza) s-a dovedit mai târziu a nu fi celuloză ci zaharuri și carbohidrați. Astfel α-celuloza descoperită de Cross și Bevan este ceea ce numim noi astăzi celuloză. Formula chimică este (C6H10O5)n unde n variază între 700 - 800 și 2500 - 3000. Celuloza este formată din molecule de glucoză unite în poziția 1-4. Este o substanță organică, un polimer sau mai specific o polizaharidă care este formată din peste 3 000 de molecule de glucoză. Un polimer este o macromoleculă formată din molecule mai mici care se repetă (glucoza în acest caz). Acest lucru explică faptul că structura celulozei este formată din molecule de glucoză sau C6H12O6. Glucoza este o substanță care are rol foarte important în respirația celulară și în fotosinteză: Atomii de hidroxil sunt grupați ordonat precum structura cristalului în lanțul de celuloză. Legăturile de hidrogen în regiunile cristaline sunt puternice ducând la insolubilitate în majoritatea solvenților. Ei împiedică celuloza să se topească. În regiunile mai puțin ordonate lanțurile sunt mult mai depărtate și mai dispuse la combinarea hidrogenului cu alte molecule precum apa. Deoarece elementele componente ale celulozei sunt nemetale celuloza prezintă legături covalente. Rezultă astfel o structură filiformă a lanțului macromolecular celulozic. Datorită structurii (celuloza este formată dintr-un singur monomer) este numită polizaharidă și nu poate fi digerată de oameni. Din punct de vedere chimic este un carbohidrat, adică o polizaharidă. Hidroxilii celulozei reacționează cu aldehidele și formează acetații. Această reacție duce la stabilitate. Animalele precum vacile, oile, caii și alte ierbivore au enzimele necesare digerării acestui material mărind viteza hidrolizei celulozei și transformând-o în glucoză. Omul nu are aceste enzime. Polizaharidele, precum celuloza sunt produse eliminând apa conținută în moleculele monozaharoase. În acest caz glucoza este monozaharidă. Companiile de bumbac și alte fabrici de materiale textile împreună cu alte metode folosesc acest proces pentru a rafina celuloza. Cea mai pură varietate de celuloză se obține din bumbac prin egrenarea (îndepărtarea semințelor) și apoi spălarea vatei din capsulele plantei de bumbac. Această varietate este folosită aproape exclusiv în scopuri textile. Punctul de fierbere: necunoscut Temperatura de descompunere: 2600°C Densitatea (în stare naturală): între 1,27 - 1,60 g/ml Celuloza este o substanță amorfă, de culoare albă, insolubilă în apă sau în solvenți organici. Deși se umflă nu se dizolvă în apă. Este solubilă în hidroxid de tetraaminocupric [Cu(NH3)4](OH)2, numit și reactiv Schweizer. Nu are gustul dulce caracteristic zaharidelor. Prin hidroliză enzimatică celuloza formează celobioza (dizaharida) care, hidrolizată enzimatic, conduce la glucoză. Organismul uman nu are enzimele necesare hidrolizării celulozei. De aceea celuloza nu este o substanță nutritivă pentru om. Structura filiformă a macromoleculelor de celuloză a permis orientarea lor paralelă și realizarea unui număr mare de legături de hidrogen între grupările hidroxil din macromoleculele învecinate. În felul acesta macromoleculele de celuloză sunt foarte strâns împachetate iar firul de celuloză este rezistent. Celuloza este hidroscopică, reține apa prin legături de hidrogen și de aceea se recomandă purtarea lenjeriei de corp confecționată din bumbac. Deoarece conține un număr mare de grupări de hidroxil, reacționează cu acizi și formează esteri sau cu alcool și formează eteri. Din modul în care celuloza reacționează cu diferiți reactivi s-a dedus că în macromolecula ca fiecare rest de glucoză prezintă trei grupări hidroxil capabilă să reacționeze chimic. Grupările hidroxil din celuloză au reactivitate normală și participă la reacțiile specifice lor: formarea de eteri, de esteri, de alcooli. După numărul grupărilor hidroxil dintr-un rest glucozic, care participă la asemenea reacții se obțin produși cu diferite grade de transfer. Tratată cu amestec de acid acetic și anhidridă acetică, celuloza poate forma mono-, di-sau tri-acetatul de celuloză. Prin tratare cu soluții concentrate de hidroxid de sodiu, celuloza formează un produs de tip alcoolat (alcoxid), denumit alcaliceluloză, ce poate avea, de asemenea, diferite grade de transformare. Asemenea produși sunt obținuți și folosiți direct la fabricarea fibrelor artificiale. Fibrele de celuloză din bumbac au lungimi de 20-30 mm și de aceea pot fi toarse în fire care apoi se țes. Fibrele celulozice din lemn sunt foarte scurte, 3-5 mm și încercarea de a le toarce nu a condus la nici un rezultat. Prin prelucrare fizico-chimică a acestora s-au realizat fibrele artificiale, denumite curent mătase artificială (au luciu asemănător cu cel al mătăsii naturale). Se cunosc astăzi mai multe procedee de fabricat mătase artificială. Procedeul vâscoză se bazează pe relația ce are loc între alcoliceluloză și sulfura de carbon, CS2 prin care se obține xantogenatul de celuloză. Acesta este solubil în soluție de hidroxid de sodiu, formând o soluție coloidală, vâscoasă, vâscoza (de unde și numele procedeului). Trecută prin orificii foarte fine într-o baie de acid sulfuric diluat (filare umedă) soluția de vâscoză se neutralizează, iar xantogenatul se descompune în celuloză și sulfură de carbon. Pe această cale celuloza se regenerează sub forma unui fir continuu, deși provine din fibre foarte scurte din lemn. Dacă celuloza este supusă fierberii cu un acid mineral (acid clorhidric sau sulfuric) concentrat, ea se descompune într-un produs care se dovedește a fi glucoză. Nitratul de celuloză a fost primul material plastic realizat cu succes în 1869 prin transformarea celulozei în nitrat. Este folosită în industrie pentru confecționarea lacurilor (1920 - folosită pentru prima dată), pieselor de toaletă. Este folosită și la explozibili. Tratată duce la formarea vâscozei sau celuloza acetată folosită pentru lacuri. Acetatul de celuloză a fost produsă din reacția celulozei cu acidul acetic, anhidridă acetică și catalizatori. A fost folosită pentru prima dată în 1930. E utilizată în confecția materialelor de împachetat, a jucăriilor, uneltelor, izolatorilor și ochelarilor. Este cel mai ieftin material produs. Este solubilă în solvenți organici precum acetona și poate fi modelată în forme diferite sau trasă în fire. Procedeul acetat realizează mătasea acetat, folosind acetatul de celuloză. Soluția acestuia în acetonă este supusă filării la cald (uscată). Solventul se evaporă și este recuperat, iar firul de acetat de celuloză coagulează și se întărește. Țesăturile de mătase acetat sunt mai rezistente dar mai puțin higroscopice decât cele din mătase viscoză. În România, fibrele artificiale se fabrică prin procedeul vâscoză la Brăila, Lupeni și Popești-Leordeni. Celuloza etilică rezultă atunci când celuloza este tratată cu sulf sau clor etilic. Este folosită în comerț, pentru extinctoare și în industria electronicelor. Este cea mai scumpă celuloză. Mătasea artificială a fost produsă în 1884 pentru a fi folosită în industria confecțiilor dar a fost scoasă repede de pe piață deoarece era inflamabilă. Acum mătasea artificială e folosită ca materie primă pentru haine și este fibra cea mai utilă omului. Celuloza este utilizată la obținerea substanțelor explozibile de tip pulbere fără fum; a mătăsii artificiale de tip viscoză (milaneză) și a mătăsii acetat; a nitrolacurilor și nitroemailurilor (lacuri de acoperire cu uscare rapidă și luciu puternic); a celofanului. Este o materie primă de mare valoare economică și constituie punctul de plecare în fabricarea unor produse importante, dintre care cea de hârtie ocupă un loc principal (a fost folosită pentru obținerea hârtiei încă din secolul al II-lea). Se întâlnește în cantități mari în aproape toate plantele și este o principală sursă de hrană. Are proprietăți de reducere a valorii calorice a unor alimente dacă în acestea se adaugă celuloză cristalizată. Mătasea vâscoză este întrebuințată la fabricarea diferitelor țesături precum și a cordului pentru anvelope. Dacă soluția de vâscoză este filată, printr-o fontă fină în baie de acid sulfuric diluat și glicerină, se obțin folii dintr-un produs larg folosit-celofanul. Produse care conțin celuloza: bureți, sprayuri pentru alergie sau pudre, benzi medicale. Celuloza este foarte ieftină pentru că este foarte abundentă.

În 1861-1862 își finalizează studiile școlare, iar la 10 iulie 1862 devine elev la Școala Ostășească din București. Susține cu succes examenele teoretice și practice și la 10 iulie 1864 devine inginer militar și ofițer la arma geniu, primind gradul de sublocotenent.

Pius Brânzeu s-a născut la 25 ianuarie 1911 în comuna Vulcan, județul Hunedoara. Tatăl său, Nicolae Brânzeu, a fost protopop și canonic român unit (greco-catolic), iar mama, Emilia, a fost învățătoare. A terminat școala primară la Lugoj și a absolvit Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. În perioada 1928-1939 a studiat medicina la Facultatea de Medicină din Strasbourg, Franța. A obținut doctoratul în medicină sub îndrumarea celebrului chirurg René Leriche cu teza Contributions à l’étude anatomo-clinique des artérites oblitérantes croniques și a fost laureat al premiului „Louis Sencert” pentru cea mai bună lucrare de chirurgie. A fost extern (1931), intern (1934-1938) și șef de clinică adjunct (1938-1939) în clinica chirurgicală condusă de René Leriche. În anul 1939, după întoarcerea sa în România, a fost repartizat la spitalul din Moldova Nouă. În anul 1942 a fost trimis ca medic militar pe frontul sovietic, unde a participat la asediul germano-român asupra orașului Sevastopol. În anul 1944, în timp ce se retrăgea odată cu frontul, a primit decorația germană „eliberarea Crimeii”.Primirea brevetului respectiv a fost comentată de tatăl său cu cuvintele „Am prefera mai puține decorații și să vie acasă.” După terminarea războiului a devenit conferențiar și apoi profesor la Facultatea de Medicină din Timișoara (1945-1981) și a ocupat funcția de rector în perioada 1946-1976. A fost director de clinică chirurgicală între 1959-1981. A fost pasionat de pictură; în 1931, la Strasbourg, Pius Brânzeu a expus 16 portrete de profesori lucrate în laviu intitulate „Têtes de patrons”. A contribuit substanțial la organizarea primului C.M. pentru copii și juniori la Timișoara (1988). Contribuții publicistice: începând din 1983 a inițiat publicația anuală Șah - Timișoara (1983); volume: Șahul, magie în alb și negru (1995), iar în colaborare cu N. Ilijin: Lupta pentru supremație în șah (1989). În iunie 1969 i s-a conferit titlul de Profesor universitar emerit al Republicii Socialiste România „în semn de prețuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în domeniul instruirii și educării elevilor și studenților și a contribuției aduse la dezvoltarea învățămîntului și culturii din patria noastră”.

A absolvit Facultatea de Chimie a Universității din București devenind doctor în 1956 și doctor docent în 1970. S-a afirmat în studiul chimiei combinațiilor complexe în general și, în special, asupra chimiei combinațiilor complexe polinucleare. A studiat liceul în Brasov, la liceul Principesa Elena. A început studiile universitare 1944 la Departamentul de chimie de la [Universitatea București]] unde a absolvit în 1948. Titlul de doctor a fost obținut în 1956 de la aceeași universitate în chimie anorganică. În 1948 a început să lucreze ca profesor la Universitatea din București, Departamentul de chimie, până în 1969. În 1991 a fost aleasă membru corespondent a Academiei Române 1993. A fost președinte a Academiei de științe chimice și membru al Comitetului executiv al societății chimice române. Cercetările științifice au fost premiate de Ministerul Educației 1961 și 1963. A publicat peste 200 de publicații științifice și 13 cărți. Combinații complexe polinucleare și aplicațiile lor

Primii ani de viață i-a petrecut la Galați. După mutarea familiei în București, a urmat Liceul „Gheorghe Lazăr” și apoi cursurile Facultății de Chimie a Universității din București, pe care le-a absolvit ca student eminent în 1950. A obținut titlul de doctor în științe chimice în anul 1962, cu teza Contribuții la teoria legăturii coordinative, și titlul de doctor docent în 1970. Și-a început cariera didactică și științifică ca preparator în recent înființata Catedră de Chimie Fizică, sub conducerea Acad. Prof. Dr. Ilie G. Murgulescu. A urmat o carieră de aproape șase decenii în aceeași catedră, parcurgând pe rând toate treptele ierarhiei didactice, asistent, șef de lucrări (1955), conferențiar (1962), profesor (1968). Pe data de 28 ianuarie 1977 prin adresa Ministerului Educației și Învățământului nr. 84513/1977, Victor Sahini a fost numit în funcția de șef al Catedrei de chimie fizică și tehnologie electrochimică, la Institutul Politehnic București, pe perioada 1976/1980. Activitatea sa științifică s-a dezvoltat cu deosebire în domeniul chimiei fizice, spectroscopiei moleculare, chimiei fizice biologice, chimiei cuantice. Este autorul unor importante studii privind structura electronică a unor radicali liberi. Cercetărilor sale li se datorează valoroase contribuții la elucidarea caracterului parțial ionic al legăturii covalente coordinative, la elaborarea unui criteriu definitoriu în cazul hidrocarburilor aromatice și la elaborarea unei metode de calcul a refracției individuale a ionilor. Rezultatele cercetărilor sale se regăsesc în numeroase volume de autor sau în colaborare, în studii apărute în reviste de prestigiu din țară și din străinătate. Prin prestigioasa sa activitate științifică și didactică, acad. Victor Emanuel Sahini a contribuit la dezvoltarea chimiei fizice în România, la recunoașterea și prestigiul școlii de chimie fizică în comunitatea științifică internațională, fiind aproape patru decenii președintele comitetului de organizare al Conferințelor Naționale și Internaționale de Chimie Fizică din România.

este o companie multinațională britanică de telecomunicații cu sediul în Londra, Marea Britanie. Compania este prezentă în 93 de țări și are 450 de milioane de clienți, fiind a treia cea mai mare companie de telecomunicații mobile din lume. Începând cu 2018, Vodafone deținea și opera rețele în 25 de țări și avea rețele partenere în alte 47 de țări. Divizia sa, Vodafone Global Enterprise oferă servicii de telecomunicații și IT clienților corporativi din 150 de țări. Vodafone este prima listată la Bursa de Valori din Londra și este un component al indicelui FTSE 100. Aceasta a avut o capitalizare de piață de aproximativ 52,5 miliarde de lire sterline pe 10 februarie 2016, este cea de-a opta cea mai mare companie listată la Bursa de Valori din Londra. Compania este a doua listată la NASDAQ. Vodafone România este o divizie a Vodafone Group Plc. La 31 martie 2014, Vodafone România avea 8.186 milioane de clienți. Vodafone România este al doilea operator de telefonie mobilă de pe piața locală după numărul de clienți. La finele lunii iunie 2012, operatorul avea 7,79 milioane de clienți, comparativ cu 7,94 milioane la 30 martie 2012. Din totalul clienților, 43% utilizează serviciile Vodafone pe bază de abonament, iar restul au cartele pre-plătite. România este una dintre primele țări europene în care Vodafone lansează serviciile LTE, după Germania și Portugalia. Numele Vodafone provine de la voice data fone (o ortografiere senzațională a cuvântului "phone"), ales de companie pentru a "reflecta furnizarea de servicii de voce și date pe telefoanele mobile".

Marius Sala () a fost un lingvist român, membru titular al Academiei Române din 2001 (membru corespondent din 1993), iar între 2006-2014 vicepreședinte al acestei instituții. Până în 2017 a fost director la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Alexandru Rosetti” din București. În articolul „Limba moldovenească” din Enciclopedia limbii române, realizată de un colectiv sub coordonarea lui Marius Sala și sub auspiciile Institutului de Lingvistică„Argumentarea” existenței acestei limbi apelează la factorul extralingvistic, la evoluția separată a populațiilor de pe cele două maluri ale Prutului cauzată de expansiunea Imperiului Țarist în această parte de lume. Ca argument lingvistic se aduce influența lexicală neoslav-ă (rusă și ucraineană), uitându-se că esențială rămâne structura morfosintactică a unei limbi, iar „modele” lingvistice sunt trecătoare (barbarismele anglo-saxone de astăzi, din vorbirea unora, nu afectează cu nimic caracterul romanic și statutul limbii române!). Teoreticienii existenței limbii moldovenești speculează, în plus, glotonimul moldovenesc, care este unul secundar, situându-se la același nivel cu termenii: muntean, bănățean, oltean etc., ei subsumându-se celui de român(esc); după ei, însă, termenul moldovenesc ar numi o altă realitate lingvistică decât cea românească. Această teorie este contrazisă, de asemenea, de geografia lingvistică și de datele oferite de dialectologie. Nu există, în spațiul românesc, izoglose orientate pe direcția nord-sud, ci toate sunt orientate pe direcția vest-est:Trofeul „Celebritate a anului 2009” pentru cercetare

Emanoil Bucuța (Emanoil Popescu) () a fost un scriitor și bibliograf român, membru corespondent al Academiei Române (1941). A fost preocupat de cercetări de etnografie și folclor, de istorie literară, și a scris poezie și romane poetice. Emanoil Bucuța este fondatorul și directorul revistei de epocă Boabe de grâu între anii 1930-1935, asigurând fotografiei etnologice prestigiul de document sociologic de certă valoare informativă. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini și până în prezent, categoria „intimiștilor” Români cunoscuți sub pseudonimele folosite

Fiu de țăran, a făcut studiile agricole la Paris și la Berlin. A fost profesor de agricultură la Școala centrală de agricultură de la Herăstrău. Ca scriitor, a debutat cu poezii și note de călătorie, dar s-a afirmat mai ales ca prozator. Personajele nuvelelor (adunate în volumele În urma plugului, 1905; Pe drumul Bărăganului, 1908; Ape mari, 1910; Pe Mărgineanca, 1912 și Călugărenii, 1920) și romanelor sale (Două neamuri, 1906), recrutate din lumea Bărăganului și a bălților Dunării, sunt naturi elementare și aprige, mânate de instincte violente. A tradus din Ibsen, Leonid Andreev, Loti, Sudermann.

În 1903 este admis la Școala Națională de Poduri și Șosele obținând diploma de inginer în 1908. A studiat domeniul electrotehnicii și în străinătate. A fost membru în primul birou de conducere al Comitetul Electrotehnic Român (1927). A participat activ la adoptarea sistemului internațional de unități SI și a avut preocupări legate de metrologie. Principala contribuție științifică rămâne studiul stărilor electrice deformante. A publicat o monografie intitulată Puissances réactives et fictives care e citată de majoritatea studiilor despre regimul deformant. A realizat unele tipuri de reostate. În anul 1986, la un secol de la nașterea lui Constantin Budeanu, Poșta Română a pus în circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 3 lei, care reprezintă portretul acestuia. Români pe mărci poștale românești

Alexandru S. Sanielevici a efectuat cercetări în domeniul radioactivității și al fizicii nucleare. A fost cadru didactic la Universitatea din București, organizând împreună cu George Manu, încă de la venirea în Universitate, un laborator de fizică atomică, separat de Laboratorul de radioactivitate realizat de Ștefania Mărăcineanu încă din anii 1929-1930.

Paul Bujor () a fost un zoolog român, membru de onoare al Academiei Române. A fost membru de onoare al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.

În perioada 1946-1951 a urmat cursurile Facultății de Electrotehnică din Timișoara. Își continuă cariera în cadrul Universității Politehnica Timișoara, predând la Facultatea de Mecanică cursuri de tehnologia sudării prin topire, optimizarea sudării și a proceselor de sudare, sudarea cu arcul electric. A fost Membru Academiei Romane: corespondent (din 1 martie 1974), respectiv titular (din 22 ianuarie 1990).

A fost profesor de mineralogie la Universitatea din Iași. Este autorul a numeroase lucrări privind petrografia formațiunilor eruptive din nordul Dobrogei și a formațiunilor metamorfice din Carpații Orientali, geochimia vanadiului, fosforului, manganului și a elementelor majore din rocile carbonice din România, precum și geotermometria și analiza structurală petrologică etc. A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 3 iunie 1941.

Baia este camera unei locuințe unde oamenii fac duș sau se îmbăiază. În baie se găsesc de obicei cada de baie și/sau cabina de duș, o chiuvetă, un closet și alte accesorii sanitare.

Teodor T. Burada () a fost un folclorist, etnograf și muzicolog român, membru corespondent al Academiei Române. În anul 1884, el a descoperit fragmente de ceramică și figurine de teracotă în apropierea satului Cucuteni din județul Iași, fapt care a dus la descoperirea culturii Cucuteni, o cultură neolitică importantă a Europei între 5000 Î.Hr. și 2750 Î.Hr.

Studii primare și liceale (1881-1889) la Botoșani, în primii ani de școală coleg cu Nicolae Iorga. A efectuat cercetări importante în domeniul ecuațiilor diferențiale, integrale și integrofuncționale.

Theodor Burghele s-a născut la data de 12 februarie 1905 în orașul Iași, într-o veche familie de boieri moldoveni. A urmat studii la Facultatea de Medicină din Iași (1922-1928), obținând în anul 1929, la Iași, titlul științific de doctor în medicină și chirurgie cu teza "Splenomegalia micotică". A urmat apoi cursuri de specializare la Clinica de urologie din Viena (1930-1931). Și-a început activitatea profesională ca asistent universitar la clinica chirurgicală și urologică condusă de către prof. dr. Nicolae Hortolomei, al cărui elev a fost. În anul 1937, Burghele a devenit șef de lucrări, iar în 1940 conferențiar la Catedra de Chirurgie de la Spitalul Colțea. În anul 1946, când se înființează o clinică de chirurgie a căilor urinare la Spitalul Panduri, a fost numit în funcția de profesor universitar la Facultatea de Medicină din București și a preluat conducerea unității. Ca urmare a demersurilor prof. Burghele s-a creat în anul 1965 la acel spital o policlinică de urologie și nefrologie, unde se făceau investigații complexe asupra bolnavilor trimiși din întreaga țară, în vederea efectuării de intervenții operatorii sau a tratamentelor ambulatorii. Între anii 1957-1972 a fost rector al Institutului de Medicină și Farmacie din București. În anul 1969 a obținut titlul de Om de știință emerit. A fost ales ca membru corespondent (1955) și apoi membru titular (1963) al Academiei Române. De asemenea, între anii 1976-1977, a fost președinte al Academiei Române. Șef de școală chirurgicală, remarcabil chirurg și profesor extrem de sever, prof. dr. Theodor Burghele a abordat o variată gamă de probleme, atât în cercetare, cât și în diferitele studii publicate: dinamica căilor urinare superioare, tumorile renale, șocul chirurgical, anestezie și reanimare modernă, chirurgie experimentală. În perioada 24 aprilie 1972 - 18 martie 1975, prof. dr. Theodor Burghele a deținut funcția de ministru al sănătății în guvernele din România, devenind și medicul personal al lui Nicolae Ceaușescu, care suferea de unele disfuncții ale aparatului urinar. A încetat din viață la data de 3 iunie 1977 în orașul București, în urma unui infarct miocardic. Theodor Burghele a avut doi frați și o soră: Theodor Burghele a fost căsătorit cu Valentina Evghenia de origine rusească, ea fiind născută în Imperiul Rus pe 12 martie 1903. Există mențiuni documentare prin care se atestă faptul că Valentina Evghenia mai fusese căsătorită o dată, dar soțul ei a murit în timpul celui de al doilea război mondial. Această informație se regăsește în dosarele Securității. În aceste dosare se relevă și faptul că Valentina ar fi fost un timp femeie de serviciu în casa lui Theodor Burghele : în anul 1964 cei doi s-au căsătorit. Theodor și Valentina Evghenia nu au avut copii, singurul Burghele cu urmași a fost Constantin. Aceștia trăiau la București și Frankfurt. Rinichiul de șoc (1962) - în colaborare cu W. Rugendorf Riscul uretro-vezical în chirurgia abdominală și pelvină Tulburări vezicale în traumatismele medulare - în colaborare cu V. Ichim De asemenea, a fost redactor al Tratatului de patologie chirurgicală (Ed. Medicală, 1975). În iunie 1969 i s-a conferit titlul de Om de știință emerit al Republicii Socialiste România „în semn de prețuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în domeniul instruirii și educării elevilor și studenților și a contribuției aduse la dezvoltarea învățămîntului și culturii din patria noastră”.A fost decorat în 8 aprilie 1970 cu Ordinul Meritul Sanitar clasa I „pentru merite deosebite în domeniul ocrotirii sănătății populației din țara noastră”.

Tatăl său, Nicolae A. Săulescu, un cunoscut specialist în domeniul agriculturii, i-a insuflat încă din tinerețe interesul pentru acest domeniu, în special pentru plante și ameliorarea lor. În 1961 obține titlul de inginer agricol și lucrează pentru trei ani la cooperativa agricolă de la Tărtășești. Vizitând diverse centre de ameliorare și genetică a grâului din SUA, Canada și Marea Britanie, intră în contact cu principalele școli și tendințe din acest domeniu de pe plan mondial. În 1971 intră ca specialist la Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare Agricolă Fundulea, ca în anul următor să preia conducerea lucrărilor de ameliorare a grâului, an în care susține și teza de doctorat cu titlul Contribuții la precizarea metodicii de ameliorare pentru creșterea capacității de producție la grâul de toamnă la Institutul Agronomic "N. Bălcescu" din București. În 1990 este ales membru corespondent, iar în 2009 membru titular al Academiei Române. În 1993 și apoi în 1996 a activat ca profesor invitat la Universitatea Statului Oregon din SUA, fiind consultant pentru doctoranzii profesorului Warren Kronstad și lucrând alături de acesta în cadrul programului internațional de perfecționare a germoplasmei de grâu. În această perioadă a devenit membru al Societății Americane de Agronomie (ASA) și al Societății pentru Cultura Plantelor din America (CSSA). În prezent este profesor universitar asociat la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară București, fiind îndrumător de doctorate, sub conducerea sa obținând titlul de doctor 9 specialiști. Prin hibridizări a creat primele grâne semipitice de toamnă Lovrin 32 și Lovrin 34. Toate aceste soiuri au înregistrat un succes deplin în utilizarea pe suprafețele arabile ale României, unele fiind utilizate și în alte țări ca: Turcia, Ungaria, Canada. Programele de cercetare conduse au ca scop probleme importante ale agriculturii naționale: Manipularea genetică a perioadei de vegetație pentru reducerea efectelor secetei și arșiței asupra producțiilor de grâu, în zonele frecvent afectate de stres hidric (Agral 26/2001), Modalități de reducere a impactului schimbărilor climatice asupra recoltelor de grâu în sudul României (PN II 51-073).

Petre Sergescu a fost animat întreaga sa viață de dorința de a ajuta România să devină o țară europeană avansată. În războiul pentru întregirea României a fost luat ca ostatic de germani fiind internat în mai multe lagăre, ultimul fiind în Bulgaria. A fost implicat în mișcarea politică dirijată de Nicolae Iorga și a fost ales deputat de Sălaj în 1931. România a rămas pentru totdeauna marea sa iubire, în timpul exilului în Franța depunând multe eforturi pentru unificarea forțelor culturale românești din afara țării. Din 1926 a fost profesor de Geometrie analitică la Universitatea din Cluj, unde a fondat revista Mathematica și a organizat primul congres al matematicienilor români. Reputația sa pe plan internațional și multiplele sale obligații profesionale nu l-au împiedicat să accepte propunerea regelui Mihai de a conduce Fundația Regală Universitară Carol I, activitate căreia i s-a dedicat cu mare abnegație. Este interesant de consemnat că întâlnirea dintre Regele Mihai și Petre Sergescu a avut loc la Amsterdam, unde Petre Sergescu participa la un congres de istorie a științelor. O parte dintre documentele acestei fundații, atât de necesare pentru scrierea unei veritabile istorii a exilului românesc, s-au pierdut. Cele recuperate au fost publicate de Matei Cazacu în cartea George Ciorănescu și exilul românesc. 9 scrisori ale lui Petre Sergescu și 6 scrisori ale Maryei Kasterska au fost publicate în această carte, George Ciorănescu fiind, începând cu 1957, Secretar General al acestei fundații. Simpla listă a articolelor și cărților sale ar umple numeroase pagini. Pasiunea pentru România s-a împletit armonios cu respectul și aprecierea Poloniei, țara soției sale. În 1931, când era Președintele de Onoare al celui de al doilea congres al matematicienilor polonezi la Wilno, a ținut conferința sa în limba poloneză. Nicolae Iorga avea dreptate când scria despre Petre Sergescu: „Un om foarte cult și care știe să scrie, un matematic care-și știe cumpăni gândul și rostul. A fost legat prin inima sa de o țară pe care cu iubire a căutat s-o cunoască. Fără prejudecăți a mers acolo, a cercetat și s-a simțit dator să comunice impresiile sale.” Fondarea revistei Mathematica de la Cluj a fost inspirată de existența prestigioasei reviste poloneze de matematică, dirijată de Waclav Sierpinski. Petre Sergescu a menținut un contact permanent cu știința poloneză și a ținut cursuri și conferințe la universitățile din Lwow, Wilno, Poznan și Varșovia. El a fost membru corespondent al societății Scientarum Varsoviensis și membru al Societății Istorice și Literare din Polonia. Ordinul Polonia Restituta în gradul de Cruce a Comandorului acordat de autoritățile poloneze în semn de recunoaștere a meritelor sale. Distincția Chevalier de la Légion d’Honneur acordat de autoritățile franceze.

A condus Institutul de Cercetări pentru Îmbunătățiri Funciare și Pedologie în cadrul căruia a coordonat și dezvoltat o întreagă școală de înaltă concepție în acestă sferă fundamentală a Economiei Naționale. A publicat mai multe lucrări științifice de specialitate, cât și o serie de cărți cu caracter istoric, arheologic ori beletristic. Pentru lărgirea profilului pregătirii profesionale, in scopul abordării mai tehnice a problemelor de îmbunătățirii funciare, în anul 1938, se înscrie la cursurile Facultății de Construcții a școlii Politehnice din București. Votând în cadrul plebiscitului din 1938 împotriva constițuției lui Carol II, a fost pus în disponibilitate din funcția de profesor suplinitor, la școala de agricultură din Armășești. În facultate îi are ca mentori pe distinșii profesori Gheorghe Ionescu-Sisești, Traian Săvulescu, Teodor Saidel și Petre Enculescu. Aceștia îi îndrumă calea către cercetarea științifică la Secția de Îmbunătățiri Funciare a prestigiosul Institut de Cercetări Agronomice al României (ICAR). În cadrul Laboratorului de Irigații și Desecări, Marcu Botzan contribuie la dezvoltarea unor programe de cercetare menite să lărgească bazele moderne ale acestei specialități necesare Economiei Naționale. A fost începutul unei activități de pionierat, având în vedere lipsa de experiență și de dotare materială din acea perioadă istorică a țării. Între anii 1941-1945, participă ca sub-locotenent la redobândirea hotarelor României, ciuntite în 1940. Revine la ICAR în 1945, unde contribuie cu dăruire la refacerea economiei țării distruse de război, prin înființarea primelor câmpuri experimentale de irigație la Studina și Mărculești. Aici, împreună cu alți tineri colaboratori, cercetează și pune bazele metodologice ale regimului de irigație pentru principalele culturi de câmp. Rezultatele acestor cercetări vor constitui primele date experimentale necesare proiectării și exploatării viitoarelor sisteme de irigație din Câmpia Română. În cadrul ICAR, M. Botzan se bucură de înalte aprecieri pentru activitatea științifică depusă și spiritul organizatoric. Astfel, într-o perioadă relativ scurtă parcurge principalele trepte ierarhice ale cercetării științifice, de la asistent până la șef de secție. Prin sporirea interesului față de irigații și drenaje la nivel național, cu începere din anul 1966 se înființează Institutul de Cercetări pentru Îmbunătățiri Funciare și Pedologie (ICIFP), institut de sine-stătător, unde cercetătorului Marcu Botzan îi revine sarcina de a-l organiza și conduce. Înconjurat de o serie de cercetători consacrați, pune bazele "Programului Național de Îmbunătățiri Funciare" și dezvoltă o întreagă școală românească de cercetare șțiințifică de largă concepție în domeniu. În anul 1968, cercetătorul Marcu Botzan își susține teza de doctorat, intitulată "Bilanțul apei în solurile irigate". Această lucrare, ulterior publicata de către Editura Academiei, a fost rodul unor îndelungate și minuțioase studii și experimente științifice, aplicate într-o largă diversitate de condiții pedo-climatice ale României. Încă de la formarea, în anul 1970, a Academiei de Științe Agricole și Silvice (ASAS), M. Botzan este ales Membru Titular al acestui înalt forum de cercetare în agricultura românească. Ca recunoaștere a înaltei sale autorități științifice, i se acordă dreptul de a conduce doctorate în specialitatea îmbunătățiri funciare. În felul acesta, M. Botzan și-a adus o activă contribuție la crearea unei pleiade de cercetători de prestigiu în domeniul irigației și drenajelor. Bilanțul sumar al prodigioasei sale activități se concretizează în publicarea a peste 100 de lucrări științifice, incluzând 12 tratate și monografii, 14 broșuri de îndrumare tehnică, articole și comunicări. Monografia "Probleme de irigație și desecări ale Câmpiei Bărăganului" (1959) și tratatul "Culturi irigate" apărut în trei ediții (1959,1962 și 1966) sunt lucrări fundamentale, care pentru valoarea lor științifică deosebită au fost distinse cu Premiul Academiei Române. Alături de "Culturi irigate", lucrarea "Bilanțul apei în solurile irigate", prin metodologia didactică a expunerii și conținutul aplicativ, a contribuit la introducerea de noi discipline de studiu în învățământul universitar agronomic din România. De o deosebită valoare științifică sunt monografiile "Începuturile hidrotehnicii pe teritoriul României", "Apele în viața poporului român", "Drumuri de apă" și "Mediu și viețuire în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic". În aceste scrieri, utilizând documentarea arheologică și relatarea istorică, autorul își folosește cunoștințele de specialitate pentru a reconstitui practici vechi ale folosirii apei, în contextul specific al mediului natural și social din diverse epoci istorice. Pentru bogata sa contribuție științifică, Marcu Botzan a fost ales, în anul 1993, Membru Titular al Academiei Române. Discursul de recepție rostit cu acel prilej s-a intitulat "Repere ale unei științe a corectării mediului".Ca personalitate științifică, academicianului M. Botzan i se recunoaște, în țară, calitatea de "părinte" al cercetărilor științifice în domeniul îmbunătățirilor funciare. În timpul liber, Marcu Botzan s-a îndeletnicit cu pictura și cu sculptura în lemn. S-a delectat ascultând multă muzică clasică, alături de partenera sa de viața, poeta Delia-Pia Bîrlea. Împlinirea uniunii celor doi intelectuali a fost fiul lor, Tudor Botzan, inginer hidrotehnician. S-a stins din viață în liniște, pe data de 8 martie 2011. Marcu Botzan a scris și publicat următoarele lucrări:

Născut în anul 1925, acad. Nicolae Boșcaiu a absolvit cursurile Secției de științe naturale a Facultății de Științe de la Universitatea din Cluj-Napoca, devenind, în 1971, doctor în biologie. În bogata sa activitate de cercetare științifică, s-a orientat spre mai multe direcții cum sunt: taxonomie, floristică și fitosociologie, fitogeografie, istoria botanicii ș.a., abordând unele direcții inedite. În domeniul ocrotirii naturii, s-a preocupat îndeosebi de protecția genofondului și a asociațiilor vegetale reușind să înființeze noi rezervații naturale în diferite județe din Transilvania. Dintre cele peste 270 de lucrări publicate singur sau în colaborare, în țară și paste hotare amintim:Flora și vegetația munților Țarcu, Godeanu și Cernei, distinsă cu premiul „Emanoil Teodorescu” al Academiei Române, Biogeografie în perspectivă genetică și istorică (în colab.), Biogeographie. Fauna und Flora der Erde und ihre Geschtliche ntwicklung (în colab.), la care se adaugă și îngrijirea unor volume editate de Filiala Cluj-Napoca. S-a stins din viață pe data de 22 octombrie 2008.

Iapa cea de trei zile de lungă Fata pe care n-o întrecea nime în vorbă Fata popii și căpitanul fără nas Babele și moșnegii scăpați de omor

Alexandru Bogdan () este un medic veterinar român, membru corespondent al Academiei Române, din 1991. Pe 16 iulie 2014, procurorii DNA l-au anunțat că este urmărit penal pentru săvârșirea infracțiunii de folosire a influenței ori autorității de o persoană care îndeplinește o funcție de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, în scopul obținerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, în formă continuată.

Are contribuții deosebite privind sinteze organice, grafurile chimice și marcarea izotopică. Alexandru Balaban provine dintr-o familie moldavă cu adânci rădăcini în intelectualitatea românească. Tatăl său, Teodor, născut în comuna Bălăbănești, a studiat la Politehnica din București, bunicul său fiind învățător, iar unchiul său profesor de liceu. Mama, învățătoare, născută la Iași, avea ca unchi pe arhimandritul Iuliu Scriban, pe zoologul profesor Ion Scriban de la Universitatea Cluj și pe autorul Dicționarului limbii române, August Scriban. A susținut teza de doctorat cu tema „Reacții catalizate de clorură de aluminiu" în 1959, când era încadrat la Institutul de Fizică Atomică, unde a organizat primul laborator de compuși marcați izotopic, cumulând și funcția de asistent (apoi șef de lucrări) la Catedra de Chimie Organică a Politehnicii din București. Docența și-a susținut-o în 1974, ultima serie care a mai primit acest titlu. În 1963 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Activitatea sa profesională a avut o desfășurare remarcabilă, în 1965 fiind promovat conferențiar și apoi profesor (1966), la Catedra de Chimie Generală apoi la Catedra de Chimie Organică a Politehnicii din București, precum și șef de laborator la Institutul de Fizică Atomică. Datorită preocupărilor sale legate de radiochimie, a fost propus și a acceptat să lucreze (1967-1970) la Agenția Internațională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.) de la Viena ca cercetător principal în secția de chimie a diviziei de cercetare și laboratoare. Era o activitate de coordonare și administrație, de organizare de conferințe internaționale, de editare de cărți și de reprezentare a A.I.E.A. pe lângă Organizația Mondială a Sănătății de la Geneva în redactarea monografiilor de compuși radiofarmaceutici pentru Farmacopeea Internațională. A revenit în țară în 1970 și a început activitatea didactică, ca profesor la Catedra de Chimie Organică, și cea de cercetare la Institutul de Fizică Atomică. Între anii 1974 și 1999 a activat numai la Universitatea Politehnică din București până la vârsta de pensionare. După 1990, a alternat un semestru în România și unul în S.U.A., în special la Texas A&M University în Galveston, unde a predat ca profesor titular de chimie și a efectuat cercetări științifice. De asemenea a efectuat și cercetări comune de câteva luni la Virginia Commonwealth University și University of Minnesota în Duluth. Bogata și valoroasa activitate științifică a lui Alexandru Balaban s-a concretizat prin publicarea a 13 cărți, peste 80 de capitole în volume editate de alți autori și a peste 800 de lucrări apărute în periodice științifice, iar problemele abordate se pot grupa în trei tematici principale: chimie organică, compuși marcați izotopic, chimie teoretică. A publicat primele cărți despre aplicațiile teoriei grafurilor în chimie (tradusă în chineză), despre izomerii de valență ai anulenelor (pe care i-a definit riguros pentru prima dată), metateza olefinelor, compuși radiofarmaceutici, și despre sărurile de piriliu. Două grafuri regulate trivalente sunt cunoscute sub numele de colivia-10 Balaban și colivia-11 Balaban. Un indice topologic pentru caracterizarea grafurilor chimice este cunoscut ca “indicele Balaban”. Denumirile de automerizare, de radicali capto-dativi, de compuși izoaritmici, de grafuri dualiste, pe care le-a propus, au intrat în literatura de specialitate. Sunt recunoscute contribuțiile privind primele grafuri de reacție sau mai mulți indici topologici. A investigat noi radicali liberi stabili ai azotului, a descoperit o nouă sinteză a sărurilor de piriliu. A introdus descriptori moleculari pe baza grafurilor chimice. A publicat articole despre grafuri chimice și în colaborare cu matematicienii Solomon Marcis și Ioan Tomescu. Profesorul Balaban a cercetat sinteze și proprietăți ale sărurilor de piriliu. El a descoperit un nou mod de sinteză a sărurilor de piriliu prin diacilarea alchenelor. Această reacție este cunoscută sub numele de reacția Balaban-Nenitzescu-Praill. În zilele noastre, Balaban este recunoscut ca o autoritate mondială în acest domeniu. A scris singura carte existentă în acest domeniu. Dr. Balaban a descoperit, de asemenea, o nouă sinteză a oxazolilor prin substituția compușilor aromatici cu azlactone, urmată de deshidratare. În plus, el a cercetat noi sinteze ale indolizinelor. Pentru a explica stabilitatea extraordinară a hidrazilillor (de ex. 2,2-difenil-1-picril-hidrazil), profesorul Balaban și colegii săi au preparat hidrazili capto-dativi înrudiți cu ecranare sterică inferioară și stabilitate scăzută. Apoi a sintetizat diaril-aminili care s-au dovedit a avea stabilități în funcție de efectele electronice și sterice. O altă direcție experimentală de cercetare a fost sinteza compușilor chelatici având borul ca atom central, dovediți a poseda dipol-momente foarte mari. Compușii analog cu arsen ca atom central suferă automerizări extrem de rapide. Profesorul Balaban a fost permanent interesat de chimia teoretică. El este considerat unul dintre pionierii teoriei grafurilor chimice: graful simbolizează molecula, punctele (vârfurile) reprezintă atomii, iar liniile corespund legăturilor covalente. Prima carte despre acest domeniu interdisciplinar a fost editată de Dr. Balaban și a apărut în 1976: Aplicațiile chimice ale teoriei grafurilor (Academic Press, Londra) și traducerea sa în limba chineză în 1983. Folosind o abordare similară cu cea imaginată de Randić pentru indicele său de conectivitate χ, dar înlocuind matricea de adiacență cu matricea distanței și compensând creșterea mărimii grafului, profesorul Balaban a propus un nou indice topologic (TI) J sub denumirea de "indice de conectivitate bazat pe distanța medie"; acest indice este acum cunoscut ca "indicele Balaban". Nu numai că este mult mai puțin degenerat decât toți indicii TI anteriori, dar permite o codificare simplă pentru prezența de multiple legături sau heteroatomi. A studiat și alți indici TI noi: mai multi indici TI bazați pe descriptorii informaționali și indici bazați pe tripleți care rezultă din transformarea matricelor în sisteme de ecuații liniare. Sintezele de hidrocarburi diamondoidale catalizate cu acid Lewis descoperite de Schleyer se realizează prin rearanjamente 1,2 multiple. Analiza grafică teoretică a celei mai simple astfel de reacții implică un cation de etil cu cinci substituenți care suferă o automerizare. Acest proces se caracterizează printr-un graf cu 20 de vârfuri sau 10 vârfuri, în funcție de faptul dacă un atom de carbon din etan este sau nu etichetat. Aceste grafuri constituie primele grafuri de reacție, în care vârfurile simbolizează intermediarii de reacție, iar marginile simbolizează abrupturile elementare de reacție. Propunerile făcute de Dr. Balaban cu privire la noi posibilități de evaluare a performanței cercetătorilor, îmbunătățirea modului în care citatele sunt utilizate în acest scop (de exemplu, prin intermediul indicelui Hirsch) au inclus utilizarea indicilor autorilor unor tratate larg circulate sau modificarea modului în care factorii de impact ai revistelor periodice sunt luați în considerare. Onorând invitațiile de a contribui la edițiile speciale ale periodicelor dedicate filosofiei chimiei, Dr. Balaban a publicat un eseu despre modul în care "principiul Sherlock Holmes" (dacă eliminăm imposibilul, atunci orice rămâne, indiferent cât de improbabil este, trebuie să conțină adevărul) poate fi pus în aplicare prin teoria grafurilor chimice care permite, de exemplu, găsirea tuturor izomerilor chimici pentru o formulă dată. Împreună cu M. D. Banciu, Dr. Balaban a publicat în 1995 o monografie despre Profesorul Nenițescu. Mai recent, pentru a face mai bine cunoscute realizările unor chimiști născuți în România, care lucrează în străinătate, Dr. Balaban a publicat scurte relatări biografice. În decursul carierei a fost răsplătit cu o serie de distincții:

A urmat cursurile Liceului C.D. Loga (1932-1940) din Timișoara, unde i-a avut ca profesori pe ornitologul Dionisie Lintia (la științele naturii) și pe micropaleontologul Teodor Iorgulescu (la geologie, botanica si zoologie). Student al Facultății de Științe (sectia Științe Naturale) din cadrul Universității din Cluj (1940-1944), unde a susținut doctoratul cu teza Cercetări asupra encefalului Teleosteenelor în legătură cu felul de viață și filogenia (1949). În anul 1962 a primit titlul de doctor docent. Din anul 1970, și-a desfășurat activitatea de cercetare în cadrul Institutului de Biologie din București. Pe plan științific, numele academicianului Petru Bănărescu este legat îndeosebi de domeniul ihtiolog. Preocupările lui privind studiul sistematic al ihtiofaunei (în special taxonomii) s-au extins dincolo de hotarele țării. În acest scop, a întreprins numeroase călătorii în străinatate, pe cont propriu sau ca bursier al Academiei Române ori al altor foruri științifice din lume:Intensa activitate științifică a savantului Petru Bănărescu s-a concretizat în numeroase studii și lucrări de sistematică, filogenie și biogeografie ihtiologică, culminând cu impresionantul volum „Pisces Osteichtyes” (1964), în care toate descrierile speciilor de pești se bazează exclusiv pe studiul personal al exemplarelor colectate. Ca urmare a studiilor de revizuire pe plan mondial a Cyprinidelor și Cobitidelor, Dr.Petru Banarescu a descris 5 genuri noi, 2 subgenuri, 26 de specii și 17 subspecii noi. În paralel, și-a continuat studiile de zoogeografie, elaborând prima carte din literatura noastră în acest domeniu: „Principii si probleme de zoogeografie” (1970) și, în colaborare cu N.Boscaiu, un tratat de biogeografie (1973). Dr. Petru Banarescu a colaborat la numeroase lucrari de biologie apărute în țară și în străinătate, fiind citat în cele mai importante tratate ihtiologice din lume. A participat cu lucrări fundamentale la numeroase congrese și simpozioane științifice internaționale. A fost membru de onoare al Societății Ihtiologice și Herpetologice din SUA (American Society of Ichthyologists and Herpetologists, 1975). În anul 1964, Academia Română i-a decernat premiul „Emil Racoviță”. Datorită contribuției substanțiale la studierea ihtiofaunei din diverse zone ale Asiei, a fost decorat de împăratul Japoniei.

În 1986, împreună cu Octavian Popescu și Victor I. Pop, Gheorghe Benga demonstrează existența unei proteine-canal pentru apă în membrana celulară a globulelor roșii, pe care reușește să o detecteze cu ajutorul americanului Ross P. Holmes, de la Universitatea Illinois, care furnizează substanța necesară pentru detectarea acesteia. Descoperirea a fost publicată în anul 1986 în reviste internaționale de specialitate (Biochemistry și European Journal of Cell Biology), împreună cu descrierea modului în care această proteină ar putea fi izolată și purificată, dacă s-ar dispune de aparatura necesară. În anul 1988 profesorul american Peter Agre descoperă aceeași proteină, pe care, dispunând de aparatura necesară, reușește să o izoleze și purifice. În studiul publicat în 1988 de Peter Agre, lucrarea profesorului Gheorghe Benga este menționată în bibliografie. În 1992 Peter Agre publică un alt studiu, referitor la proprietatea aquaporinei de a transporta apa prin membrana celulară, în care profesorul Benga este omis din bibliografie. În anul 2003 Premiul Nobel pentru Chimie li se acordă americanilor Peter Agre și Roderick MacKinnon, pentru descoperirile din domeniul canalelor membranelor celulare, astfel: jumătate din premiu lui Peter Agre (creditat de juriul Nobel pentru descoperirea canalelor pentru apă), și jumătate din premiu lui Roderick MacKinnon (creditat de juriul Nobel pentru studiile asupra structurii și mecanismelor canalelor ionice).

Cel mai cunoscut rol al său este ca Marshall Flinkman din serialul de succes Alias (2001-2006). A mai apărut și la diferite emisiuni pe VH1 sau la Bravo's Celebrity Poker Showdown. Weisman cântă la tobe pentru trupa rock Trainwreck și adoră să joace poker, softball și golf.

După cum spune chiar Vasilevski însuși, familia lui era foarte săracă. Tatăl lui petrecea cea mai mare parte a zilei muncind să câștige bani, în vreme ce copii lucrau la munca câmpului. În 1897, familia s-a mutat la Novopokrovskoe, unde tatăl său a devenit preot în noua biserică din oraș, și unde tânărul Alexandr a început să învețe la școala parohială. În 1909, Alexandr a fost admis la seminarul din Kostroma, ceea ce a presupus anumite sacrificii financiare din partea părinților lui. În acel an, o directivă ministerială care împiedica foștii seminariști să înceapă studii universitare a provocat o mișcare națională de protest a seminariștilor, cursurile din cadrul instituțiilor religioase de învățământ fiind oprite în întreaga Rusie. Vasilevski, alături de alți protestatari, a fost exmatriculat de la Kostroma, dar a fost reprimit la școală câteva luni mai târziu, după ce guvernul a sadisfăcut cererile seminariștilor. După terminarea seminarului și după câțiva ani petrecuți la catedră ca învățător, Vasilevski s-a hotărât să studieze pentru a deveni agronom sau topograf, dar izbucnirea primului război mondial i-a schimbat planurile. După cum mărturisea mai târziu, Vasilevski a fost "copleșit de sentimente patriotice" și a decis să se înroleze. Vasilevski a fost admis după susținerea în februarie a examenului corespunzător la Academia Militară de Drept. După cum își amintea mareșalul, "Nu am decis să devin ofițer pentru a începe o carieră militară. Încă mai doream să devin agronom și să lucrez într-un colț îndepărtat al Rusiei după război. Nu puteam crede că țara mea se va schimba iar eu nu.." După patru luni de cursuri, pe care el avea să le considere mai târziu total depășite din punct de vedere teoretic și nepotrivite pentru războiul modern, Vasilevski a fost trimis pe front cu gradul de praporșcik în mai 1915. Din iunie în septembrie, Vasilevski a fost repartizat la diferite regimente de rezervă, pentru ca în septembrie să fie numit într-un regiment de primă linie în funcția de comandant de grupă (polurotni) în Regimentul 409 Novohoperski, Divizia a 109-a, Armata a 9-a. În primăvara anului 1916, Vasilevski a primit comanda unei companii, care a devenit în scurtă vreme una dintre cele mai bune ale regimentului. În mai 1916, Vasilevski și-a condus oamenii în timpul luptelor ofensivei Brusilov, fiind avansat la gradul de căpitan în funcția de comandant de batalion, după ce corpul ofițeresc al regimentului a suferit pierderi mari în timpul luptelor. În noiembrie 1917, imediat după Revoluția din Octombrie, Vasilevski a hotărât să renunțe la cariera militară. După cum avea să scrie în memoriile sale, "A fost un timp în care am condus soldații în luptă, gândindu-mă că-mi fac datoria ca patriot rus. Până la urmă am înțeles că am fost înșelat, că poporul avea nevoie de pace... De aceea, cariera mea militară a trebuit să înceteze. Fără nicio remușcare, am putut să mă reîntorc la ocupația mea favorită, munca pe câmp." Vasilevski a plecat de pe frontul din România, unde era staționată unitatea sa în 1917, înapoi în satul său. În decembrie 1917, în timp ce se călătorea către casă, Vasilevski a aflat că oamenii din Regimentul al 409-lea, care fusese transferat în Ucraina, l-au ales comandantul lor. (La începutul Revoluției Ruse, soldații își alegeau comandanții). Autoritățile militare locale l-au sfătuit pe Vasilevski să refuze demnitatea acordată de foștii camarazi datorită luptelor grele care se duceau în Ucraina între forțele procomuniste și cele proindependentiste ale Radei Centrale. Vasilevski a ascultat acest sfat și a devenit instructor militar în uezdul său natal, Kineșma. În septembrie 1918, Vasilevskia a renunțat și la această ultimă functie militară și a devenit învățător în Regiunea Tula. În aprilie 1919, Vasilevski a fost mobilizat din nou, de acestă dată în rândurile Armatei Roșii, și a fost trimis în fruntea unei companii să lupte împotriva răscoalelor țărănești și să asigure impunerea politicii de urgență sovietică a prodrazviorstka, care cerea țăranilor să predea toate surplusurile agricole la prețuri fixate arbitrar de autorități. Mai târziu în același an, Vasilevski a preluat comanda unui nou batalion de rezervă și, în octombrie 1919, comanda unui regiment. Până în cele din urmă, regimentul său nu a luat parte la luptele războiului civil, trupele lui Denikin neajungând niciodată aproape de Tula. În decembrie 1919, Vasilevski a fost trimis pe frontul de vest ca adjunct de comandant de regiment, participând la războiul polono-sovietic. Vasilievdki a participat ca adjunct al comandantului Regimentului al 427-lea din Brigada a 32-a, Divizia a 11-a la bătălia de pe râul Berezina.(14 mai 1920) Mai târziu a participat începând cu 4 iulie la ofensiva sovietică spre Wilno, care a înfrânt rezistența polonezilor care se foloseau de fortificațiile germane ridicate în regiune în timpul primului război mondial. Regimentul lui Vasilevski a ajuns în apropierea orașului Wilno la mijlocul lunii iulie. A rămas în garnizoana de aici până la semnarea tratatului de pace polono-sovietic. După semnarea tratatului de pace polono-sovietic, Vasilevski a participat la luptele cu resturile forțelor albilor și împotriva țăranilor răsculați din Belarus și din Regiunea Smolensk până în august 1921. Până în 1930, Vasilevski s-a aflat la comanda mai multor regimente de infanterie, remarcându-se prin calitățile de bun organizator și instructor de trupe. În 1928 a absolvit cursurile Vîstrelde comandanți de regiment. În acești ani, Vasilenski a stabilit relații prietenești cu diferiți înalți comandanți ai armatei și cu liderei de partid, printre care Kliment Voroșilov, Vladimir Triandafillov, și Boris Șapoșnikov. Șapoșnikov avea să devină protectorul lui Vasilevski. Relațiile și calitățile de organizator ale lui Vasilevski i-au asigurat în 1931 numirea în cadrul Directoratului Pregătirii Militare. În această perioadă, Vasilevski a supervizat procesul de instrucție al Armatei Roșii și a lucrat la editarea unor manuale și regulamente militare. În această perioadă a întâlnit pe unii dintre cei mai importanți comandanți militari sovietici, printre ei Mihail Tuhacevski și Gheorghi Jukov. Jukov avea să-l caracterizeze mai târziu ca pe "... un om care-și cunoștea meseria de vreme ce-și petrecuse multă vreme la comanda unui regiment și care câștigase un mare respect din partea tuturora." În 1934, Vasilevski a fost numit în funcția de inspector principal cu instrucția militară a Districtului militar Volga. În 1937, este admis la Academia Marelui Stat Major, unde a studiat probleme importante ale strategiei militare și alte subiecte, sub îndrumarea unor generali cu experiență, printre ei aflându-se și Mihail Tuhacevski. Pe la mijlocul anului 1937, situația de la vârful Armatei Roșii era foarte grea: epurările staliniste a lăsat vacante numeroase posturi de comandanți din vârful ierarhiei militare. Vasilevski a fost numit în Marele Stat Major în octombrie 1937 isr funcția sa a fost cea de "responsabil pentru pregătirea operațională a ofițerilor superiori." În 1938, a fost admis în rândurile Partidului Comunist (o condiție a sine qua non pentru o carieră de succes în URSS). În 1939, a fost numit Comandant adjunct al Directoratului Operațiuni a Marelui Stat Major. În această perioadă, el și Șapoșnikov au elaborat planurile pentru războiul de iarnă, iar după semnarea Tratatului de pace de la Moscova, a fost desemnat să facă parte din comisia de demarcare a frontierei cu Finlanda. Dată fiind funcția sa militară, Vasilevski se întâlnea foarte des cu Stalin. În timpul uneia dintre aceste întâlniri, Stalin l-a întrebat pe Vasilevski despre familia sa. Dat fiind faptul că tatăl său era preot și prin aceasta un potențial "dușman al poporului," Vasilevski a răspuns că a încetat să mai aibă relații cu părinții încă din 1926. Stalin, surprins, i-a sugerat generalului să reia legăturile cu familia imediat, mai mult chiar, să-și ajute părinții cu orice ar fi avut nevoie. În iunie 1941, Vasilevski lucra întreaga zi în biroul său din Marele Stat Major. Pe 22 iunie 1941, a fost printre primii care au fost informați în legătură cu bombardamentele germane asupra unor importante obiective militare și civile sovietice, care au declanșat Operațiunea Barbarossa germană - Marele Război Patriotic sovietic. În august 1941, Vasilevski a fost numit Comandant al directoratului operațiuni al Marelui Stat Major și comandant adjunct al Marelui Stat Major, devenind astfel una dintre cele mai importante personalități ale ierarhiei militare. La sfârșitul lunii septembrie 1941, Vasilevski a ținut un discurs în fața personalului Marelui Stat Major, în care a descris situația ca extrem de dificilă, amintind însă că zona nordică a frontului rezistă, Leningradul nu a căzut, această situație permițând concentrarea de rezerve în nord. În octombrie 1941, situația de pe front era critică, forțele germane avansând spre Moscova (Operațiunea Taifun). Ca reprezentant al Marelui Stat Major (STAVKA), Vasilevski a fost trimis pe front să coordoneze apărarea și să asigure un flux neîncetat de oameni și provizii pentru regiunea Mojaisk, unde trupele sovietice luptau cu disperare să oprească înaintarea germană. În timpul luptelor grele din suburbiile Moscovei, Vasilevski a încercat să-și împartă timpul între STAVKA și între cele trei fronturi sovietice care apărau capitala sovietică. Când cea mai mare parte a Statului Major în frunte cu mareșalul Șapoșnikov, a fost evacuată evacuată din Moscova, Vasilevski a rămas în oraș ca ofițer de legătură între comandanții apărării Moscovei și Marele Stat Major evacuat. În memoriile sale, Nikita Hrușciov la descris pe Vasilevski ca pe un "specialist capabil" chiar în primele stadii ale războiului. Pe 28 octombrie 1941, Vasilevski a fost avansat la gradul de general locotenent. Bătălia de la Moscova a fost o perioadă foarte dificilă din viața lui Vasilevsiki, cu Wehrmachtul la porțile capitalei. După cum își amintea mai târziu, ziua sa de muncă se termina deseori la 4 dimineața. Mai mult chiar, după îmbolnăvirea mareșalului Șapoșnikov, Vasilevski a trebuit să ia de unul singur cele mai importante decizii. Pe 29 octombrie 1941, în curtea Marelui Stat Major a explodat o bombă, iar Vasilevski a fost rănit ușor, dar a continuat să lucreze. Marele Stat Major a fost evacuat în subsolurile orașului, continuând să lucreze la capacitate maximă. În decembrie 1941, Vasilevski a coordonat contraofensiva de la Moscova, iar la începutul anului 1942, a coordonat contraofensiva generală dinspre Moscova spre Rostov. În aprilie 1942, el a coordonat operațiunea eșuată de eliminare a pungii de la Demiansk. După ce mareșalul Șapoșnikov s-a îmbolnăvit din nou, Vasilevski a fost numit șef al marelui Stat Major (interimar) pe 24 aprilie și promovat la gradul de general colonel pe 26 aprilie. În mai 1942 s-a petrecut una dintre cele mai controversate evenimente din cariera lui Vasilevski: a doua bătălie de la Harkov, o contraofensivă eșuată care a dus la o înfrângere usturătoare a Armatei Roșii și care a fost continuată de o contraofensivă germană încununată cu succes (Operațiunea Albastru) în sud. După respingerea germanilor din fața Moscovei, moralul sovieticilor era ridicat, iar Stalin era hotărât să lanseze o nouă contraofensivă în timpul verii. Ca urmare a ordinelor lui Stalin, ofensiva spre Harkov a fost lansată pe 12 mai 1942. Când amenințarea unei încercuiri a sovieticilor a devenit evidentă, Vasilevski și Jukov au cerut permisiunea să înceapă retragerea. Stalin a refuzat să aprobe o asemnea manevră, rezultatul fiind încercuirea trupelor sovietice și totala lor anihilare. În memoriile sale, Hrușciov l-a acuzat pe Vasilevski că a fost pasiv și nedecis, dar și incapabil să-și apere punctul de vedere în fața lui Stalin în cazul acestei operațiuni eșuate. După cum scria el: "Părerea mea este că această catastrofă. . . putea fi evitată dacă Vasilevski ar fi luat poziția corespunzătoare. Putea să ia o poziție diferită... dar nu a făcut-o și, ca rezultat, după părerea mea, el a avut o contribuție la distrugerea a mii de luptători ai Armatei Roșii în campania de la Harkov." În iunie 1942, Vasilevski a fost trimis pentru scurtă vreme la Leningrad să coordoneze încercările de spargere a încercuirii executate de Armata a 2-a de șoc candusă de generalul Andrei Vlasov. Pe 26 iunie 1942, Vasilevski a fost numit șef al Marelui Stat Major, iar, în octombrie 1942, ministru adjunct al apărării. Vasilevski a fost unul dintre puținii militari care au participat la planificarea globală a ofensivelor sovietice. Începând cu 23 iulie 1942, Vasilevski a fost reprezentantul STAVKA la Stalingrad. Bătălia de la Stalingrad a fost o nouă perioadă dificilă în viața lui Vasilevski. Fiind trimis împreună cu Gheorghi Jukov pe frontul de la Stalingrad, el a încercat să coordoneze coordoneze apărarea orașului în condițiile în care legăturile radio funcționau cu intermitențe. Pe 12 septembrie 1942, în timpul unei întâlniri cu Stalin, Vasilevski și Jukov și-au prezentat planul pentru contraofensiva de la Stalingrag după o masă rotundă de o noapte întreagă.. Două luni mai târziu, pe 19 noiembrie, în condițiile în care Stalingradul continua să reziste, a fost lansată Operațiuea Uranus. Jukov fusese trimis să coordoneze Operațiunea Marte (contraofensiva de la Rjev), iar Vasilevski a rămas lângă Stalingrad să execute dubla învăluire care avea să ducă în cele din urmă la încercuirea forțelor Axei din regiune și la anihilarea armatelor lor căzute în capcană. Planul contraofensivei de la Stalingrad a dat naștere la unele dezbateri între Vasilevski și Constantin Rokossovski, acesta din urmă dorind ca să fie prevăzut un atac suplimentar care să curețe orașul de elementele inamice cantonate aici. Refuzul lui Vasilevski de a-i urma sfaturile tactice ale camaradului său i-au fost reproșate de Rokossovski mulți ani după încheierea războiului. Armata în discuție era Armata a 2-a de Gardă comandată de Rodion Malinovski pe care Vasilevski o destinase stopării contraatacului german extrem de periculos lansat de Corpul al 57 Panzer din zona Kotelnikovo. În ianuarie 1943, Vasilevski a coordonat ofensiva din regiunea cursului superior al râului Don lângă Voronej și Ostrogojsk, care s-a încheiat cu încercuirea și distrugerea mai multor divizii ale Axei. La mijlocul lunii ianuarie, Vasilevski a fost avansat la gradul de general de armată, iar după doar alte 29 de zile, pe 6 februarie 1943, la gradul de Mareșal al Uniunii Sovietice. În martie 1943, după apariția pungii de la Kursk și după eșecul de la Harkov, Stalin și STAVKA au trebuit să hotărască dacă ofensiva generală trebuia să continue în ciuda ultimului eșec, sau dacă era mai bine să se adopte o poziție defensivă. Vasilevski și Jukov au reușit să-l convingă pe Stalin că ofensiva trebuia oprită pentru o vreme și trebuia așteptată inițiativa Wehrmachtului. Când a fost evident că ofensiva germană a fost amânată și nu va mai avea loc în mai 1943 după cum se așteptau sovieticii, Vasilevski a reușit să-l convingă pe Stalin să aștepte în continuare atacul german, mai degrabă decât să ordone executarea unui atac preventic, după cum propunea Nikita Hrușciov. Când în sfârșit s-a declanșat Bătălia de la Kursk pe 4 iulie 1943, Vasilevski a fost responsabil pentru Fronturile Voronej și al Stepei. După înfrângerea germanilor la Kursk și declanșarea contraofensivei generale pe malul stâng al Nipruului, Vasilevski a conceput și coordonat operațiunile ofensive în regiunea Donbasului. Mai târziu, în același an, el a conceput planurile și a condus operațiunile de luptă pentru eliberarea Peninsula Crimeea. La începutul anului 1944, Vasilevski a coordinat ofensiva sovietică pe malul drept al Niprului, care s-a încheiat cu victoria decisivă din estul Ucrainei. Pe 10 aprilie 1944, în ziua în care Odesa a fost recucerită, Vasilevski a fost decorat cu Ordinul Victoriei. (Primul a fost acordat lui Jukov, iar un altul l+a primit Stalin). În timpul unei inspecții în Sevastopol, mașina lui Vasilevski a călcat pe o mină (10 mai). Mareșalul a fost evacuat la Moscova, pentru refacere după rănile suferite în explozie. În timpul Operațiunii Bagration, contraofensiva generală din Belarus, Vasilevski a coordonat ofensiva Fronturilor Baltice și Belarus. Când forțele sovietice au intrat în țările baltice, Vasilevski și-a asumat responsabilitate pentru toate fronturile baltice. Pe 29 iulie 1944, el a primit titlul de Erou al Uniunii Sovietice, ca recunoaștere a succeselor lui militare. În februarie 1945, Vasilevski a fost numit din nou la comanda Frontului al 3-lea belarus, în fruntea căruia a luptat în Operațiunea Prusia Răsăriteană, lăsând postul de șef al Marelui Stat Major lui Alexei Antonov. În funcția de comandant al frontului, Vasilevski a condus operațiunile din Prusia Răsăriteană și a organizat atacurile asupra orașelor Königsberg și Pillau. Tot el a fost cel care a negociat termenii capitulării garnizoanei din Königsberg. După război, comandantul german din Königsberg a pretins că Vasilevsky nu a respectat garanțiile date naziștilor în timpul negocierilor. Este adevărat că Vasilevski a promis că soldații germani nu vor fi executați, că prizonierii, civilii și răniții vor fi tratați decent, și că prizonierii vor fi trimiși în Germania la sfârșitul războiului. În schimb, comandantul german al Königsbergului a rămas prizonier timp de 10 ani și s-a reîntors în patrie în 1955, odată cu mulți alți prizonieri germani, soldați și ofițeri, iar întreaga populație civilă a Prusiei Orientale a fost evacuată. Pentru succesul de la Königsberg, Vasilevski a primit un al doilea Ordin al Victoriei. În timpul ofensivei din vara anului 1944, Stalin a anunțat că-l va numi pe Vasilevski Comandant Suprem al Forțelor sovietice în Orientul Îndepărtat imediat după ce războiul din Europa va fi încheiat. Vasilevski a început să schițeze planurile pentru războiul cu Japonia la sfârșitul anului 1944 și a început pregătirile de luptă pe 27 aprilie 1945. În iunie 1945, Stalin i-a aprobat planul, iar Vasilevski a primit numirea oficială în funcția de Comandant Suprem al forțelor sovietice din Orientul Îndepărtat și a plecat la Cita de unde urma să coordoneze executarea planului. În timpul fazei de pregătire, Vasilevski a repetat cu șefii armatelor din subordine fazele de început ale ofensivei. În numai 24 de zile, de pe 9 august până pe 2 septembrie 1945, armatele japoneze din Manchukuo au fost învinse, partea sovietică având numai 37.000 de morți dintr-un total de 1.600.000 de soldați. Pentru acest succes, Vasilevski a primit cel de-al doilea titulu de Erou al Uniunii Sovietice pe 8 septembrie. Între 1946 și 1949, Vasilevski a rămas șeful Marelui Stat Major, după care a fost numit ministru al apărării (1949 - 1953). După moartea lui Stalin din 1953, Vasilevski a căzut în disgrație și a fost înlocuit de Nicolai Bulganin, dar a fost numit adjunct al ministrului apărării naționale, însărcinat cu cercetarea militară, o poziție secundară fără prea mare importanță militară. Vasilevski a fost pensionat după un an de Nikita Hrușciov, devenind astfel una dintre victimile epurării nesângeroase care l-a eliminat din fruntea armatei și pe Jukov. În 1959, Vasilevski a fost numit într-o funcție decorativă de Inspector general al Ministerului apărării. Mareșalul și-a publicat memoriile în 1973, Problema întregii vieți. Alexandr Vasilevski a murit pe 5 decembrie 1977. Cenușa sa a fost zidită în zidul Kremlinului. În memoriile sale , Vasilevski amintește de uimirea lui Stalin, când liderul sovietic a văzut, în timpul unei ceremonii din Kremlin de pe 4 decembrie 1941, la pieptul generalului doar un Ordin Steagul Roșu și o medalie. Până la sfârșitul războiului, Vasilevski avea să devină unul dintre cei mai decorați comandanți din istoria Armatei Roșii. Vasilevski a fost decorat de-a lungul carierei sale cu ordinele sovietice: Vasilevsky a decorat cu 14 medalii. alte medalii comemorative (la a 20-a, 30-a, 40-a și a 50-a aniversare a creeării Forțelor Armate Sovietice; la a 20-a și 30-a aniversare a victoriei din Marele Război Patriotic, a 800-a aniversare a Moscovei și a 100-a aniversare a nașterii lui Lenin. Vasilevski a primit decorații străine, așa cum a fost Ordinul polonez Virtuti Militari din partea autorităților comuniste de la Varșovia. Ruși ai celui de-al doilea război mondial

Din 2003, Abrams a plănuit un serial numit The Catch cu Grunberg în rolul principal. Serialul nu a fost niciodată produs; totuși un episod pilot a fost filmat. Abrams l-a distribuit pe Grunberg într-un rol pentru episodul pilot din serialul din 2004 Lost. Grunberg s-a întors la sfârșitul primului episod, dar scenele cu el au fost tăiate și incluse pe DVD-ul primului sezon. Pentru cei care au urmărit prietenia dintre Grunberg și Abrams, nu este o surpriză să vadă că Grunberg apare într-un mic rol în filmul Imposibilă III, care a fost regizată de Abrams. Greg Grunberg are un rol major în serialul Heroes. El este un ofițer de poliție numit Matt Parkman care poate citi gândurile altor oameni. Grunberg a mai apărut de asemenea și în serialul House. Și-a manifestat interesul pentru a apărea în Star Trek XI, care va fi regizat de Abrams; totuși, nu se știe ce rol intenționează să joace.

Revista a fost lansată în anul 2003, sub numele B-24-FUN, fiind concepută ca ghid pentru București. Conținutul editorial este realizat de nume consacrate în domeniile abordate și își propune să ghideze și să formeze publicul într-un stil caracteristic. Autorii articolelor sunt:

Pe podele se mai văd si astăzi cărămizi care poartă inscripția reliefată LVM (Legiunea a V-a Macedonica). Edificiul a fost proiectat de arhitectul autodidact János Kövesi, care a proiectat și clădirea fabricii de bere din Turda și vechiul pod de lemn peste Arieș (demolat). Despre această clădire Balázs Orbán notează următoarele în cartea sa din 1889 : Din compararea a 2 fotografii de epocă (prima din anul 1889, a doua dinaintea anului 1918) se constată că la finele secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea clădirea a fost extinsă la colț, pe latura dinspre actuala str. G.Coșbuc. Primăria s-a mutat în clădirea fostei Prefecturi (Piața 1 Decembrie nr.28), după desființarea Comitatului Turda-Arieș în 1925, clădirea fiind utilizată de instanțele judecătorești din Turda. În partea din spate a fostei judecătorii (spre strada Dacia) a funcționat penitenciarul orașului. Construită în interiorul penitenciarului, capela (folosită în comun de Biserica Greco-Catolică și de Biserica Ortodoxă) răspundea necesităților spirituale ale deținuților. A funcționat până la desființarea județului Turda în anul 1950. Clădirea a fost dezafectată pe data de 20 august 2008, din cauza pericolului de surpare a tavanelor si pereților. Judecătoria s-a mutat provizoriu în Piața 1 Decembrie 1918 nr.29 (2008-2011), apoi în Piața Romană nr.12 (după 2011). Pȃnă în anul 2016 melodia turnului cu ceas de pe acoperișul clădirii a fost „Menuetul“ de Luigi Boccherini, apoi melodia turnului Big-Ben din Londra.

S-a căsătorit cu actrița Jennifer Esposito. Ei s-au căsătorit printr-o mică ceremonie în 30 decembrie 2006.

Fostul Palat al Poștei și Finanțelor din Turda (Piața Republicii nr. 15, colț cu părculețul și cu Lapidariul din fața Muzeului de Istorie și al Bisericii Reformate-Calvine din Turda-Veche) a fost construit între anii 1901-1902, în locul construcțiilor demolate din frontul pieței: bastionul de nord-est al fortăreței medievale, depozitul cizmarilor-tăbăcarilor și poarta barocă a Palatului Princiar. Stilul eclectic-neobaroc al clădirii poartă amprenta stilului Secession (Arta 1900), fiind vizibil începutul unei degajări urbanistice, nefinalizate pe partea către Biserica Reformată-Calvină. Arhitect: Lang Adolf. Impozanta clădire este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii din România în anul 2015 ().

Fiind a doua din cei patru copii, Melissa și-a dezvoltat interesul pentru dans și a început să studieze jazz, balet și dans modern la vârsta de șapte ani. Entuziasmul ei pentru dans a evoluat într-o pasiune pentru roller skating. Melissa George a fost campioană națioală la roller skating înainte de a se alătura distribuției din Home and Away din 1993 ca Angel Parish, un rol pe care l-a jucat până în 1997. A încercat să scape de imaginea ei de fată bună după ce a părăsit serialul, pozând topless în Black+White. A participat de asemenea la un interviu pentru Playboy, iar mai târziu a pozat nud pentru poze care au fosr vândute la Playboy-ul australian. După ce s-a mutat la Los Angeles, a jucat în diferite filme unde a avut roluri mici, printre care Mulholland Drive, The Limey, Down With Love și Dark City. A apărut de asemenea în mai multe episoade pilot care nu au fost niciodată difuzate la televizor. A avut puțin succes în 2001 cu comedia 'Thieves, unde a jucat alături de John Stamos, dar care din păcate a fost anulată. În 2003, a apărut în Friends, iar apoi a jucat un rol ca Lauren Reed în Alias. În august 2006 a jucat într-un episod din serialul Two Twisted. S-a căsătorit cu un om de afaceri chilian, Claudio Dabed, la 22 septembrie 2000. Este mama vitregă pentru fiica acestuia, Martina.

Opera sa este axată pe cercetarea istoriei medievale a românilor și a Europei Centrale și de Sud-Est (instituțiile medievale românești, formațiuni politice româno-slave din Transilvania, raporturile românilor din Transilvania cu spațiul românesc extracarpatic, influența bizantină asupra românilor, raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală și Occidentală, structura etnică și confesională a Transilvaniei). Este adept al curentului naționalist. După apariția cărții Istorie și mit în conștiința românească a lui Lucian Boia, Ioan-Aurel Pop a publicat o carte în replică, respingând parțial teza deconstructivistă a istoricului bucureștean. A elaborat de asemenea manuale școlare alternative pentru liceu. Primii 8 ani de școală (1962-1970) i-a făcut la Brașov. A continuat apoi la Liceul Andrei Șaguna din Brașov, pe care l-a terminat ca șef de promoție. După efectuarea stagiului militar obligatoriu, în termen redus, a urmat (1975-1979) Facultatea de Istorie și Filozofie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea Istorie Medievală unde, de asemenea, a terminat șef de promoție. Din 1985, pe parcursul a 4 ani, desfășoară cursuri doctorale, astfel că, după susținerea tezei intitulate "Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV - XVI", devine doctor în istorie. Primii ani de profesie (1979-1984) îi desfășoară la Liceul industrial nr.6 din Cluj-Napoca, unde predă istoria. Începând cu anul 1984, simultan cu înscrierea la doctorat, devine asistent universitar la Catedra de istorie a Universității „Babeș-Bolyai”. În 1992 obține gradul de lector universitar iar în 1996 pe cel de conferențiar universitar la aceeași catedră. Din 1996, când obține titlul de profesor universitar, și până astăzi, Ioan-Aurel Pop a ocupat permanent aceeași funcție la catedra devenită, între timp, Departamentul de Istorie Medievală, Premodernă și Istoria Artei. În anul 2012, Acad. Ioan-Aurel Pop a fost ales în fucția de rector Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și a fost reales în anul 2016. În tot acest timp, Ioan-Aurel Pop a participat la numerose schimburi de experiență și a desfășurat activitate profesională în străinătate. Între 1991 și 1992 a fost profesor invitat (bursier Fullbright) la Universitatea din Pittsburg - Pennsylvania (SUA), din 1993 deține funcția de director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj iar între 1994-1995 a fost director al Centrului Cultural Român din New York. În anul 2001, când a fost ales membru corespondent al Academiei Române la doar 46 de ani, a fost cel mai tânăr membru al acestui for al elitei românești. În anul 2010 a fost ales membru titular al Academiei Române. La 5 aprilie 2018 a fost ales președinte al Academiei Române. În această calitate, Ioan Aurel Pop a avut mai multe exprimări publice în domenii de mare actualitate. În ziua de 4 iulie 2018 Academia Română și Ministerul pentru Românii de Pretutindeni au semnat Protocolul de colaborare în baza căruia cele două instituții, conduse de acad. Ioan-Aurel Pop și doamna Natalia Elena Intotero, își propun intensificarea demersurilor comune pentru întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor României, în scopul păstrării, dezvoltării și exprimării identității lor etnice, lingvistice, culturale și religioase. Au participat vicepreședinți ai Academiei Române, academicieni, personalități de marcă ale culturii românești, reprezentanți ai Ministerului pentru Românii de Pretutindeni. În același sens, Academia Română, al cărei Președinte este Ioan-Aurel Pop, publică Comunicatul privind identitatea și unitatea istorică și lingvistică a românilor din nordul și sudul Dunării. Prin acest comunicat "Academia Română ia act cu îngrijorare de continuarea și intensificarea unor activități politice care urmăresc denaturarea adevărului cu privire la aromâni și la dialectul aromân. Scopul acestor activități este declararea aromânilor ca minoritate națională în România, ca popor armân, distinct de poporul român, având o limbă proprie, armâna, diferită de limba română. Aceste activități fac parte dintr-o acțiune mai largă de separare a românilor sud-dunăreni - aromâni, meglenoromâni, istroromâni, vlahi timoceni, ca și a altor români din afara granițelor României ... de limba și de poporul român".Pe 27 iulie 2018, vicepremierul Ungariei, Semjén Zsolt, a afirmat, la Băile Tușnad, că "Ungaria nu va onora oricum Ziua Națională a României de la 1 decembrie" și a solicitat intempestiv „autonomia” pentru maghiarii din Transilvania prin apel la Rezoluția de Unire de la Alba Iulia. În urma acestei acțiuni neprotocolare, Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a punctat poziția edificatoare privind Rezoluția de unire de la Alba Iulia (din 1 decembrie 1918) și autonomia clamată de vicepremierul ungar pe teritoriul românesc. Această activitate intensă din primele luni de mandat justifică, dacă mai era cazul, de ce, după alegerea sa în funcția de președinte al Academiei Române, Revista 22 a publicat articolul unui cercetător care îl acuza pe Pop, pe baza unei liste a Securității, că ar fi colaborat înainte de Revoluție cu Securitatea; Pop a respins acuzația, iar o verificare anterioară a CNSAS nu găsise dovezi că Pop ar fi făcut poliție politică. Conform cercetătorului Mădălin Hodor, care a publicat în aprilie 2018 un articol în Revista 22, la 13 mai 1985 (în perioada în care ocupa postul de asistent universitar la Universitatea Babeș-Bolyai), Pop a fost înregistrat drept colaborator al UM 0225 - unitate din cadrul Direcției de Informații Externe a Departamentului Securității Statului, care se ocupa de urmărirea emigrației românești și de contracararea acțiunilor ostile RSR desfășurate de centrele de propagandă din străinătate. Dan Andronic a contestat în Evenimentul Zilei interpretarea dată de Hodor în legătură cu Pop referitoare la documentul prezentat de Revista 22 în facsimil, pe care se găsește numele academicianului. Istoricul Marius Oprea a confirmat autenticitatea listei publicate în Revista 22, dar a atras atenția că documentul respectiv a reprezentat o listă de lucru a Securității, ceea ce înseamnă că nu toți cei care apar acolo au fost colaboratori. Ulterior, istoricului Mădălin Hodor i-a fost suspendată calitatea de cercetător al CNSAS și este anchetat disciplinar după ce, încălcând reglementările interne și abuzând de poziția sa, a făcut publice documente privind colaborarea unor intelectuali cu fosta Securitate, printre care figura și Ioan Aurel Pop, noul președinte al Academiei Române, în contradictoriu cu decizia anterioară asumată de instituție. Membru în Consiliul general de atestare a diplomelor și titlurilor universitare (CNATDCU) (2016). Contribuții la istoria culturii românești (cronicile brașovene din secolele XVII-XVIII), Dacia, Cluj-Napoca, 2003,338 p. Budapesta ar fi înființat un departament de propagandă împotriva României, pe Timpul. md, 27 aprilie 2017.

A fost profesor la Facultatea de Științe, la catedra de Anatomia și fiziologia plantelor, și director al Centrului de cercetări biologice din Cluj. În 1960 a publicat o monografie asupra Mlaștinilor de turbă din RPR, iar în 1965 a tipărit volumul Monumente ale naturii în România, în afara altor cărți dedicate unor oameni de știință români. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935. La 2 iulie 1955 a fost ales membru titular al Academiei Române.

Gheorghe Polizu și-a luat doctoratul în medicină la Berlin, în 1845. A fost profesor universitar de anatomie descriptivă (1869-1880) și fiziologie, decan al Facultății de Medicină București de trei ori. În anul 1871 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Dr. Gheorghe Polizu s-a implicat și în viața politică, fiind ales deputat și senator de Olt, pe listele PNL, în mai multe legislaturi. Gheorghe Polizu a fost autorul primului manual românesc de anatomie „Prescurtare de anatomie descriptivă … pentru medici și felceri”. A mai publicat un atlas de fiziologie. Români pe mărci poștale românești

Șef de departament 1992 până în prezent. Deși este deținătorul unor titluri și distincții importante, medicul Constantin Popa a fost și subiectul a numeroase controverse, în principal legate de publicarea unor lucrări plagiate, conform unor specialiști și unor ONG-uri. Ca exemplu, "Neurologie-tratat", publicată de Constantin Popa la editura Național în 1997, reprezintă un plagiat după lucrarea semnată de T.R. Harrison - "Principles of Internal Medicine", ediția cu numărul 12, publicată la editura McGraw. Acest fapt a fost semnalat în mai multe articole din presă, de numeroase publicații importante. Constantin Popa a mai fost acuzat și de nerespectarea regimului legal privind Legea Pensionării. Acuzațiile nu au fost suficiente pentru ca acestuia să i se retragă statutul de Membru Titular al Academiei Române. Constantin Popa, profesorul academician: „Ca să-ți menții creierul trebuie să nu te pensionezi“, 5 iunie 2011, Roxana Lupu, Adevărul

Tratat în mod rău de dictaturile fasciste succesive, Popa a aderat la idealurile moderate de stânga și le-a făcut publice prin rubrica sa, Însemnări Ieșene. El a criticat Marxismul la fel de mult ca rasismul științific, dar a condamnat participarea României la războiul împotriva sovieticilor și, în 1944, s-a alăturat unei mișcări de protest a unor universitari de înaltă calitate. În ultimii ani, anticomunismul și pozițiile sale democratice creștine l-au adus în conflict cu autoritățile. Regimul comunist din România l-a alungat din funcția de învățător și a fost hărțuit până la moartea sa la vârsta mijlocie. La restaurarea democrației, alma mater și locul unde a predat o mare parte a carierei sale au fost numite în onoarea sa. Grigore T. Popa reprezintă „sistemul port” între endocrinologia istorică și endocrinologia modernă. Grigore T. Popa rămâne în istoria endocrinologiei mondiale prin descoperirea în 1930, împreună cu australianca , a sistemului vascular port hipotalamo-hipofizar, descoperire realizată în perioada în care lucrau împreună la Londra. Lucrând în laboratorul profesorului Rainer din București, profesorul Popa începuse deja studiul vaselor sangvine din regiunea hipofizară, vase ce adesea sunt foarte clar văzute la autopsii trecând de-a lungul tijei hipofizei umane. Beneficiind de o bursa Rockfeller, la sugestia profesorului Eliot Smith, profesorul Popa și Una Fielding au realizat studiul acestor vase prin disecția a 40 de cadavre adulte, 10 feți de vârste diferite, dar și de câini, pisici, porci, cai și oi. Pentru evidențierea vaselor sangvine din această regiune ei au realizat secțiuni seriale frontale, sagitale și transversale și au folosit injectarea cu cerneală de India. Rezultatele acestor cercetări au fost comunicate în 1930 la Anatomical Society of Great Britain and Ireland (Londra) și publicate în Journal of Anatomy și în The Lancet. Aceste lucrări au fost republicate de Academia Română in extenso în 1933 și 1935. La Conferința Lister, profesorul Harvey Cushing a realizat un rezumat magistral al faptelor legate de cooperarea funcțională între corpul pituitar și hipotalamus.

În anul 1955, după absolvire, Eugen Bădărău îi oferă lui Iovitzu Popescu o poziție la Universitatea din București, în cadrul Departamentului de optică și descărcări în gaze, pe care acesta o acceptă. În 1961, Iovitzu Popescu obține titlul de Doctor în Fizică cu teza intitulată "Mecanismul părților catodice ale descărcării luminiscente", avându-l coordonator pe profesorul Bădărău. Începând cu luna mai a anului 1981 Iovitzu Popescu devine Rector al Universității din București, poziție pe care o deține până în luna Octombrie a anului 1989. În 1990 este ales membru titular al Academiei Române, după ce fusese membru corespondent al acesteia timp de 16 ani. A prezidat Secția de Științe Fizice a Academiei Române între anii 1990 și 1992. În 1982, Iovitzu Popescu a scris că eterul este "o formă de existență a materiei, dar diferă calitativ de substanța comună (atomică și moleculară) sau de radiație (fotoni)".Etherul fluid este "guvernat de principiul inerției și prezența sa produce o modificare a geometriei spațiu-timp".Construită dupa modelul corpusculilor ultra-mundani ai lui Le Sage, teoria lui Popescu presupune un Univers finit "umplut cu particule de masă extrem de mică (de circa 10-69 kg), care călătoresc haotic cu viteza luminii" și corpuri materiale "formate din astfel de particule numite etheroni". În ultimul timp, preocupările lui Iovitzu Popescu s-au orientat asupra domeniului lingvisticii cantitative, care a devenit una dintre activitățile sale preferate de petrecere a timpului liber. Iovitzu Popescu a fost căsătorit cu Denisa-Georgeta Popescu din anul 1963 până la moartea ei, în 2003. Împreună au publicat 35 de lucrări științifice pe teme legate de spectroscpia laser și optogalvanică. Excelența meritelor lui Iovitzu Popescu este atestată de importante premii: Până la această dată, cea mai citată publicație științifică a lui Iovitzu Popescu rămâne studiul său de sinteză asupra efectelor cuantice ale fluxurilor electromagnetice, în colaborare cu Silviu Olariu. Cursul de optică geometrică al profesorului Popescu, publicat pentru prima oară în 1988, a fost tradus recent în limba engleză și este disponibil gratuit online. Cele mai importante cărți și publicații științifice ale sale sunt: Efectele cuantice ale fluxurilor electromagnetice Emisie accelerată de raze gamma din izomerul de 31 de ani al 178 Hf indusă de iradiere cu raze X Studii de frecvență a cuvintelor Pompajul coerent și incoerent cu radiație optică intensă al unui laser cu raze gamma Excitarea și ionizarea multifotonică a cesiului atomic cu un laser acordabil cu colorant Radiație acordabilă de sincrotron folosită la inducerea de emisie γ în izomerul de 31 de ani al 178 Hf Viața și lucrările științifice ale lui Ioan-Iovitz Popescu la aniversarea de 75 de ani Despre simbioza dintre fizicieni și lingviști Clasificarea revistelor științifice după factorul de impact mediu - Ioan-Iovitz Popescu

Clădirea Teatrului National din Turda (Piața Republicii nr. 52) a fost construită între anii 1901-1904, în stil eclectic, cu elemente arhitecturale de stil Secession, neobaroc și neorococo. Clădirea a fost proiectată a fi un „Vigado” și a adăpostit după 1921 „Casina Intelectualilor Români” și cinematograful particular „La Grecu” (apoi cinematograful „Arta”), iar din 1922 și „Societatea Amicii Artelor”.Prin anii '50 ai secolului al XX-lea, cinematograful „Arta” s-a închis și a devenit „Teatru de Stat” (ulterior denumit „Teatru Municipal”). Iar idin 2019 teatrul a devenit Teatru National. Într-o perioadă de peste o jumătate de secol, Teatrul a prezentat peste 300 de premiere. Din 13 august 2014, ca apreciere a contribuției sale la dezvoltarea artei teatrale in România, Teatrul Municipal din Turda a primit numele marelui regizor și se numește Teatrul "Aureliu Manea" Turda.

Ștefan Popescu () a fost un pictor, desenator, gravor, membru de onoare al Academiei Române din anul 1936. A studiat la Academia de Arte din Munchen și Academia de Arte din Paris. Este unul dintre gravorii de referință din arta românească, operele sale reprezentând un punct de reper în dezvoltarea graficii de șevalet cât și a gravurii din România. În Franța este cunoscut și cu numele de Stefan Popesco din perioada în care a fost student la Academia de Arte din Paris. Ștefan Popescu s-a născut la 1872, în satul Fințești-Buzău, dintr-o familie de țărani. O mică parte din opera pictorului Ștefan Popescu se află reprodusă în catalogul apărut la Editura Standard Graphica în anul 1947, cu un an înaintea morții artistului. Catalogul are o importanță majoră datorită faptului că este singurul catalog al artistului. El are pe prima pagină semnătura artistului în facsimil. George Oprescu: S-ar zice că peisajele acelea în care copacul ia forma unui simbol al luptei cu împrejurările, neprielnice, este ceea ce artistul exprimă mai cu drag, ca un fel de confesiune a dificultăților pe care le întâlnise el însuși multă vreme în viața lui de tânăr. Nota romantică pe care o implică motivul peisagistic ales nu este susținută întotdeauna de o corespunzătoare forță de expresie, trădând o obiectivitate rece, distanță, lipsită de accentele unei interpretări afective, emoționale. Români pe mărci poștale românești

A scris lucrări matematice în domeniul ecuațiilor funcționale, ecuațiilor integrale și sistemelor de ecuații diferențiale. A efectuat studii privind distribuția pulberii cosmice în jurul unei stele, formarea cozilor de comete, vârsta sistemului solar, presiunea luminii în mecanica cerească

Shuttleworth locuiește în prezent la Londra și are dublă cetățenie Sud Africană și engleză. Shuttleworth a fondat Thawte în 1995, care era specializat în certificate digitale și securitate în Internet pe care a vândut-o către VeriSign în decembrie 1999, câștigând o sumă de aproximativ 575 milioane de dolari americani. În martie 2004 a format Canonical Ltd., pentru promovarea și sprijinirea proiectelor software de tip free source.

În perioada 1833 - 1834, a studiat matematicile ca bursier la Viena, unde a luat doctoratul. Reîntors în țară, a fost numit profesor de matematică la Academia Mihăileană. Dicționar enciclopedic al matematicienilor

Inegalitatea Popoviciu pentru varianță îi poartă numele. A urmat liceul în Arad, la școala care este astăzi Colegiul Național „Moise Nicoară”. A absolvit cursurile Facultății de Științe din București, cu un doctorat susținut la Paris (1933) sub îndrumarea profesorului Paul Montel despre teoriei funcțiilor convexe de ordin superior. Apoi a fost cadru didactic la universitățile din Cernăuți, București și Iași. În 1946 a fost numit profesor la Universitatea din Cluj (catedra de analiză matematică), întemeind aici - în 1957-Institutul de calcul al Academiei Române (filiala Cluj), fiind totodată decan între 1950-1953. Institutul din 1995 îi poartă numele. Prin stăruințele lui, în 1959 se va relua publicarea revistei Mathematica. Începând cu anul 1993, în onoarea sa și a însemnatei sale contribuții la întemeierea informaticii românești, Liceul de Informatică din Cluj îi poartă numele. susținută la Paris în data de 13 iunie 1933 și publicată în revista Mathematica, vol. III (1934), pag. 1-85. Selecție din lucrările științifice publicate: Analiză numerică : noțiuni introductive de calcul aproximativ, Editura Academiei, București, 1975. 236 p. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 4 iunie 1937. În anul 1948 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 1963 devine membru titular. Este fondatorul revistei Revue d'Analyse Numérique et de Théorie de l'Approximation (presucrtat ANTA) în 1972, fiind primul editor-șef al acestui jurnal în perioada 1972-1975 (împreună cu soția sa Elena Popoviciu). În iunie 1969 i s-a conferit titlul de Om de știință emerit al Republicii Socialiste România „în semn de prețuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în domeniul instruirii și educării elevilor și studenților și a contribuției aduse la dezvoltarea învățămîntului și culturii din patria noastră”.A fost distins cu Ordinul 23 August clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.

Este absolvent al Facultății de Științe din Cluj în 1932, cu o specializare la Sorbona și un doctorat în științe naturale în 1938. Până în 1945 a fost cadru didactic la Universitatea din Iași, apoi se mută la Cluj, la Facultatea de biologie-geografie-geologie (catedra de Fiziologia animalelor). În anul 1948 devine membru corespondent al Academiei Române, iar activ din 1963. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 28 mai 1938. În 1962 a participat la expediția vasului sovietic „Viteaz” în Oceanul Indian, ulterior publicând un volum pe această temă (în 1964). A fost distins cu Ordinul Meritul Științific clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.

Iacob Felix s-a stabilit la București în 1858, după absolvirea Facultății de Medicină din Viena. A fost o personalitate științifică în domeniul igienei, îndeplinind funcția de medic-șef al Capitalei și a participat la Războiul de Independență al României conducând spitalele militare din Turnu Măgurele. La 22 ianuarie 1858 obține titlul de doctor în medicină, la 15 aprilie 1858 pe cel de magistru în obstetrică, iar la 20 aprilie pe cel de doctor în chirurgie. În perioada respectivă, regulamentul universitar austriac prevedea obligația de obținere a unei diplome în fiecare din cele trei ramuri principale ale medicinei. După absolvirea facultății, doctorul Iacob Felix a decis să încerce să-și exercite meseria într-o țară în care nu se lovea de concurența unor confrați cu mijloace financiare mai importante și se duce la București unde, la 16 august 1858, se prezintă înaintea Consiliului medical al Țării Românești, pentru a obține permisul de liberă practică.

Data si locul nasterii: 9 octombrie 1943, Grozești, județul Lăpușna · 1971: Curs de civilizație și cultură bizantină, Ravenna, Italia Experiență științifică și profesională · din 1990: Conducător Științific de doctorat în istorie, specializarea istoria artei, · Membru ICOMOS (Consiliul Internațional pentru protecția monumentelor istorice al· Fondator și redactor responsabil al revistei de artă medievală “Ars Transsilvaniae” · 1980: Congresul mondial de istorie, București · 1980: Colocviul internațional privind arta medievală sud-est europeană, Belgrad, · 2002: Cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca · 2002: Premiul special la Salonul internațional de carte Oradea 2002 pentru vol. · ᗠtefan cel Mare ᗰi Transilvania. Legături culturale ᗰi artistice moldo-transilvane în · Contribuᘰii la cunoaᗰterea unor zugravi din veacul al XVIII-lea din Transilvania, în · Zugravi ᗰi centre româneᗰti de pictură în Transilvania secolului al XVIII-lea, în Monumentelor, seria Monumente istorice ᗰi de artă, 1977,46, nr.1, p.51-61. · Zugravi de ᗰcoală brâncovenească din Transilvania primei jumătăᘰi a secolului al · Contribuᘰii privind pictura românească din sec. XVIII în jurul oraᗰului Turda, în · Pictura icoanelor din Moisei ᗰi iradierea ei în zonele înconjurătoare în veacul al · Relaᘰii artistice în pictura românească din Transilvania ᗰi Banat în sec. al XVIII-lea, · Arta românească din Transilvania ᗰi legăturile sale cu Moldova din timpul lui · Biserici de lemn din ᘠara Maramureᗰului, în Monumente istorice ᗰi de artă · Vechi biserici româneᗰti din sec. XIII-XVI, în Monumente istorice ᗰi de artă · piesă necunoscută de argintărie de la Matei Basarab , în Anuarul Institutului de · Imaginea-document în pictura din Transilvania, în Noi cercetări în domeniul istoriei · Iacov din Răᗰinari, pictor al monumentelor româneᗰti din zona centrală a · Răᗰinari, un centru de pictură din secolul al XVIII-lea, în Anuarul Institutului de · Un valoros ansamblu de pictură ᗰi sculptură din secolul al XVIII-lea la Vadul · Noi date privind activitatea unor pictori români în Sălaj în secolul al XVIII-lea, în · 500 ani de la zidirea bisericii arhiepiscopale din Feleac, ctitoria lui ᗠtefan cel Mare, · Pictura veche maramureᗰeană, tezaur de istorie ᗰi artă, în Îndrumător bisericesc, · Expoziᘰia Icoane vechi româneᗰti din Transilvania, un autentic eveniment cultural · ᗠcheii Braᗰovului - un remarcabil centru de pictură din secolul al XVIII-lea, în Ars · Picturile murale ᗰi icoanele, tezaur artistic al bisericilor de lemn din Maramureᗰ, în · Coriolan Petranu (1893-1945) - cercetător al artei transilvane, în Ars · Conservarea Patrimoniului cultural prin preluare ᗰi revitalizare. Monumente istorice · Maramureᗰ - tezaur de artă românească, în Grai maramureᗰean ᗰi mărturie · Pictura religioasă din Transilvania - document de istorie românească, în Logos. · Biserica de lemn - credinᘰă, istorie ᗰi simbol al satului românesc transilvan, în · Pictori din ᘠara Românească în ᘰinuturile hunedorene în secolul al XVIII-lea, în vol. · Mihai Viteazul, ctitor ᗰi ocrotitor al artei ᗰi culturii româneᗰti din Transilvania, în vol.

La ICI a lucrat între 1970-1976 ca inginer, între 1976-1979 ca cercetător științific, ca cercetător principal III (1979-1990) și ca cercetător principal I, din 1990. A fost director - prin concurs - între anii 1991-1997, director științific, responsabil cu cooperarea internațională (1997-2001) și președintele al Consiliului Științific (1995-2003). Articol biografic la aniversarea a 60 de ani F.G. Filip, Decizie asistată de calculator: decizii, decidenți , metode și instrumente de bază

În 1919 devine agregat la Catedra de limba și literatura română a Universității din Cernăuți, devenită vacantă prin plecarea lui Sextil Pușcariu la Cluj. Își susține doctoratul în 5 iunie 1919, fiind ales, în același timp, membru corespondent al Academiei Române, la propunerea mentorului său. Această alegere va declanșa contestații din partea lui Ovid Densusianu, susținătorul lui Ion Aurel Candrea, precum și din partea lui Eugen Lovinescu, care îl va ataca într-un pamflet intitulat Alexe Procopovici sau „Omul care n-a scris nimic”.Socotindu-l, în recomandarea sa, drept „cel mai de seamă filolog pe care îl are Bucovina”, Sextil Pușcariu dorea ca prin alegerea lui Procopovici în forul academic să-și găsească reprezentarea toate provinciile românești. Colaborarea dintre Pușcariu și Procopovici se materializase deja, în 1914, prin publicarea împreună a Cazaniei a II-a a lui Coresi din 1581, una dintre primele ediții critice de la noi realizată prin metoda transcrierii interpretative. Ulterior, Procopovici va deveni, în 1938, profesor titular la Universitatea din Cluj, succedându-i, din 1940, lui Sextil Pușcariu la Catedra de limba română și dialectele ei, precum și la conducerea Muzeului Limbii Române. A scris studii de fonetică-fonologie, lingvistică generală, gramatică și filologie în „Revista filologică”, pe care a întemeiat-o la Cernăuți, „Făt-Frumos”, „Dacoromania” și în alte publicații ale vremii. A mai publicat în 1932 o ediție a Cronicii lui Ion Neculce, reeditată în 1936 și 1942. În 1945 este internat câteva luni de comuniști în Lagărul de la Târgu Jiu, unde se îmbolnăvește. Figură controversată, Procopovici a rămas ca un cercetător „meticulos, ager pentru problemele filologice, insistent când ceva a rămas neclar și cu dragoste de lucru”.

Opera științifică a lui Nicolae Profiri este legată de construcția drumurilor. A contribuit la introducerea metodelor moderne în construcția de drumuri, fiind autorul unei metode originale de tratament superficial al îmbrăcăminților rutiere. A redactat norme și instrucțiuni și a construit șosele-laborator pentru încercarea diferitelor tipuri de șosele moderne (pavaje de clincher, asfalt coloidal, asfalt de pământ, covoare asfaltice). A contribuit la elaborarea legii drumurilor din 1929. A avut preocupări de mecanică aplicată la rezistența construcțiilor: calculul deformațiilor sistemelor static nedeterminate, calculul momentelor de inerție ale secțiunilor plane, degradării construcțiilor fundate pe argile cu contracții mari etc. În perioada 1 decembrie 1946 - 6 aprilie 1951, prof. Nicolae Profiri a îndeplinit funcția de ministru al comunicațiilor în guvernele conduse de către dr. Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej. În anul 1948 a fost ales ca membru titular al Academiei Republicii Populare Române, devenind în 1957 vicepreședinte al Academiei RPR. Profesorul Nicolae Profiri a decedat la data de 22 septembrie 1967 în orașul București. Sisteme moderne de asfaltaj (1933) - în colaborare cu Gheorghe Nicolau

Ioan Constantin Filitti () a fost un istoric, jurist și diplomat român, membru corespondent al Academiei Române. Este cunoscut pentru contribuția sa la istoria socială, istoria juridică, genealogie și heraldică. Membru al Partidului Conservator și asistent al lui Titu Maiorescu, avea origini aristocratice (boierești) și o perspectivă elitistă. Printre diversele sale contribuțiile, mai multe se concentrează pe modernizarea societății românești în secolul al XIX-lea, în cadrul regimului de aplicare a Regulamentului organic, timp în care România a fost guvernată de Imperiul Rus. Ca istoric, Filitti s-a remarcat pentru perfecționismul său și pentru revizuirea constantă a propriilor sale opere. A publicat 82 de volume, 267 de articole de actualitate și a completat aproximativ 700 de arbori genealogici. Multe dintre aceste texte au fost circulare cu „rectificări” la edițiile anterioare, adresate comunității de oameni de știință în general. O stradă din București, sectorul 3, cu codurile poștale 030107 și 030108, poartă numele Filitti C. Ioan.

În 1945, Academia l-a ales membru corespondent -, deși G.F. s-a aflat în prim-planul programului de... epurare de după 1944."Ce mai caută acolo (la Facultatea de Drept) fostul decan, "antisovieticul" G.Fotino?" (Un M.Neamțu, "Contemporanul", 16 mai 1947). Drept pentru care Acad. R.P.R. l-a suprimat."

A absolvit Institutul Francez de Înalte Studii din București și apoi a urmat cursurile Facultății de Fizică și Matematică ale Universității bucureștene, specializându-se în fizică nucleară. În 1963 și-a susținut doctoratul cu teza „Asupra modelului cu două centre al jeturilor cosmice”, continuându-și activitatea ca profesor la Universitatea din București și ca cercetător, la Institutul de Fizică Atomică de pe platforma Măgurele. [ Între 1971-1991 a fost coșef de laborator la Lawrence Berkeley Laboratory al Universității din California. Activitatea sa de cercetare s-a concentrat îndeosebi asupra radiației cosmice a particulelor accelerate la mari energii de măsură aferente, fiind concretizată în peste 250 de studii și articole, apărute în prestigioase reviste internaționale de specialitate. În anul 1985 a fost distins cu Premiul Humboldt pentru fizică. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1963, calitatea retrasă după plecarea din țară. A fost repus în drepturi ca membru corespondent în 1990 și, la solicitarea proprie, trecut ca membru de onoare al Academiei Române în anul 2003.

A fost membru de onoare al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935. Familia din care a povenit Aristide Caradja era una nobilă de origine greco-bizantină (fanariotă), ai cărei membri au ocupat de-a lungul timpului importante funcții în cadrul Imperiului Otoman, unii dintre ei fiind domnitori ai Munteniei în perioadă fanariotă. A trăit o mare parte a vieții sale pe domeniul sau din Grumazesti, aici a studiat și a colecționat o vestită colecție de fluturi care astăzi se află la Muzeul ,, Grigore Antipa” din București. Colecția lui de fluturi număra aproximativ 120 000 exemplare, între care sunt circa 3 000 de tipuri de diverse categorii, construind un tezaur de însemnătate mondială. Întregul material a fost colectat cu ocazia expedițiilor științifice întreprinse în Asia Centrală, China, Tibet, Pamir, Siberia orientală, Asia Mică, Palestina, Algeria, Sicilia, Spania, America de Sud etc. Dobrogea sau care se găseau în colecții particulare ( H. Hone și alții) ce i se trimiteau pentru studii, iar altele pe care Caradja le-a achiziționat (Hedemann, Zimmermann, Wocke, J. Mân, Max Korb etc) sau au provenit din expediții științifice subvenționate parțial de Caradja. Activiatea științifică a lui Caradja începe în 1893, cu o lucrare ce se ocupă de lepidopterele din departamentul Haute-Garonne (Franța). O altă lucrare importantă de tinerețe ,, Die Grossechmetterlinge des Konigreiches Rumanien ” (Viena 1866), conține numeroase observații ecologice și noi localități de colectare pentru numeroase specii de lepidoptere din România. În 1899 și 1901 publică cel mai complet catalog al microlepidopterelor cunoscute până atunci în România, urmat până în 1905, de încă trei suplimente. Între 1910 - 1920, publică la Dresda trilogia „Bietrag zur Kenntnis uber die Geographische Verbreitung den Pyraliden, Tortriciden und Mikrolepidopteren” (Contribuții la cunoașterea distribuției geografice a piramidelor, Tortricidae s Microlepidoptere). La bază valoroasei lucrări stă importantul material de Microlepidoptere din colecția Hermann Hone, colectat de acesta din China, între anii 1917 - 1923, Caradja descoperă în acest material 325 de specii necunoscute pentru China și 91 specii cu totul noi pentru știință. Multe specii sunt însoțite de observații critice și indicația răspândirii geografice de pe glob. Caradja ridica în acesta lucrare, multe probleme interesante pentru zoologi, botaniști, geologi, geografi, paleoclimatologi, cum sunt: mutațiile, schimbarea polilor globului în conformitate cu teoria pendulara, influența mediului asupra formării speciilor, înrudirea lor filogenetica, existența liniilor de forță care influențează schimbarea formelor, considerații paleogeografice și paleoclimatice. În perioadă 1928 - 1934 Caradja se ocupă și de studierea fluturilor colectați personal sau de alți colecționari români pe litoralul românesc și bulgăresc al Mării Negre publicând 6 lucrări în care enumera speciile întâlnite cu date importante biogeografice. În perioadă 1931 - 1935 Caradja a mai dat la iveală lucrări în care-și precizează și conturează concluziile biogeografice și filogenetice privind originea și răspândirea faunei de lepidoptere din Eurasia, bazându-se pe cunoașterea biocenozelor răspândite în biotopuri diferite. Cunoașterea raselor locale, a relictelor, a formelor arhaice etc, în legătură cu considerațiile teoretice ale zoologiei, botanicii, paleontologiei, paleografiei și paleoclimatologiei. Caradja ajunge la concluzia că locul de origine al lepidopterelor din toată lumea este Asia Centrală și orientală, care corespunde vechiului continent Angara, continent pe care îl consideră și leagănul omului primitiv (Sinanthropus pekinensis). Gândirea filozofică despre univers a lui Caradja o găsim în lucrarea Meine Weltanschauung („Convingerea mea”) apărută în anul 1937. În această lucrare el combate teoriile după care universul este un sistem sferic închis, emise de Einstein, Eddington, Planck. Caradja nu credea în ideea „morții termice”, în degradarea totală termodinamică din Univers. El susține că nucleul atomic și Universul sunt construite după același model și că o singură lege guvernează atât micro cât și macrocosmosul. El consideră Universul întreg ca având structura unei supra-nebuloase spirale, iar orologiul Universului în veșnică mișcare. În Grumăzești dăinuiește și astăzi conacul construit de Caradja, situat în mijlocul unui mic parc dendrologic constituit din arbori seculari de stejar, frasin, carpen, castan, tei, dar și alte specii rare de arbori și arbuști aduși din întreaga lume. Casa are un singur nivel, cu o terasă largă în fața unui salon mare, din care se deschid intrările în celelalte încăperi. Domeniul a fost revendicat de către moștenitorii acestuia, din Germania, care au fost puși în posesie în urma unui proces de retrocedare.

Boris Caragea () a fost un sculptor român, membru corespondent al Academiei Române din 1955. Și-a perfecționat sudiile cu Dimitrie Paciurea, lucrând doi ani în atelierul maestrului, după ce, în 1932 câștigase bursa Paciurea. La un moment dat, din cauza lipsei resurselor materiale, Boris Caragea a vrut să părăsească școala. Oscar Han l-a ajutat să-și ia examenele din doi ani într-unul singur și astfel Caragea a reușit să-și termine studiile. S-a făcut cunoscut încă din 1933, imediat după absolvirea Academiei, când a expus primele sale lucrări de sculptură mică la Salonul oficial, făcându-se remarcat prin construcția volumelor și finețea modelajului. În 1934 a deschis prima expoziție de lucrări cu subiect folcloric în care a expus și câteva de inspirație dobrogeană: "Femeie cu cobiliță", "Dans dobrogean" sau "Pescarii". Tot în 1934, a făcut o călătorie de studii de-a lungul coastelor Mării Mediterane, poposind la Constantinopol, Atena, Alger, Marsilia, Cassis și Neapole. În 1937 a primit premiul pentru sculptură al Ministerului Artelor. Lucrările din prima fază de creație a artistului au avut ca subiect scene religioase sau portrete realizate cu măiestrie. Cea de-a doua fază l-a făcut pe Caragea un important reprezentat al realismului socialist, el devenind sculptorul oficial al ideologiei comuniste, în care a crezut sincer, influențat fiind și de spiritul vremii. În această fază, Boris Caragea s-a dedicat spațiului exterior, propice ansamblurilor arhitectonice. În anul 1951, Boris Caragea a fost ales președintele Uniunii Artiștilor Plastici, la conducerea căreia s-a aflat până în 1957, iar în anul 1962 a fost numit președintele Consiliului artelor plastice din cadrul Comitetului de Stat pentru cultură și artă. Radu Bogdan relatează că, după ce Boris Caragea, care fusese și artistul Casei Regale, a ajuns în postul de președinte al UAP, și-ar fi distrus toate operele concepute înainte de 1944, lepădându-se astfel de trecutul său. A fost ales membru corespondent al "Academiei Republicii Populare Române", a primit titlul de "Maestru emerit al artei" și, ceva mai târziu, pe cel de "Artist al poporului".I s-a acordat de câteva ori "Premiul de stat". A primit numeroase comenzi oficiale, realizând importante lucrări plastice, printre acestea numărându-se: Durere, monumentul Aruncătorul de disc (opera lui Boris Caragea din 1958 este amplasată pe faleza din Constanța), lucrarea monumentală George Enescu, reliefurile Muzica și Monumentul Constanței, amplasat la Constanța. Statuia lui Lenin, dezvelită la 21 aprilie 1960, care, până la Revoluția Română din 1989 a stat în fața Casei Scânteii, a fost realizată de sculptorul Boris Caragea din bronz rezultat din topirea statuii ecvestre a regelui Carol I. Alegorie, reprezentând un nud de fată, statuie turnată în bronz, a fost instalată în 1962 în Parcul Lunca Jiului din Craiova. Rod (Maternitate), stauie în bronz, a fost amplasată în anul 1964 pe faleza din Eforie Nord, în zona Debarcader. Monumentul Victoriei, realizat din bronz și inaugurat în 1968 în Parcul Primăriei Constanța, glorifică lupta antifascistă a poporului român, realizată în stilul specific realismului socialist.

Ioan D. Caragiani s-a născut în localitatea pindeană Avdela, Grecia, de unde proveneau, între alții, Nuși Tulliu, autentic creator de poezie în dialectul aromân, Tache Papahagi, cunoscutul lingvist, etnograf și dialectolog și familia istoricului Nicolae Șerban Tanașoca. Caragiani se trage dintr-o familie de oieri, care vara își duceau oile la munte, și iarna se întorceau cu ele la șes, în zona Salonicului, activitate din care, cu multă trudă și chibzuială s-au înstărit. Caragiani nu s-a căsătorit niciodată. Avea o soră la care ținea mult, Despa Caragiani (măritată Papahagi, mama lui Pericle Papahagi), pe care, când aceasta venea în țară, o ducea cu el la Junimea sau la seratele literare de la regina Carmen Sylva. Deși fără școală, Despa fusese o femeie strașnică, despre care se spun multe povești impresionante: cum ea a fost cea care a ieșit din biserica unde se adăpostise tot satul, când au fost atacați de turci, ca să trateze cu inamicul și reușește să-l convingă să plece; cum atunci când un grup de tâlhari a atacat casa mare și frumoasă, din piatră, pe care familia și-o construise din bani adunați din ale oieritului, Despa, ținând un nou născut în mâna stângă, cu pușca în mâna dreaptă trage „bărbătește”, iscusit și fără oprire și-i izgonește. Despa avea istețimea de minte și simțul umorului fratelui ei Ioan Caragiani. După o vizită la regină, întrebată fiind de Măria Sa cum i-a plăcut seara, Despa răspunde prompt: „Nu mă pot pronunța doar după o vizită”. Fratele lui Ioan Caragiani, doctorul Alexandru Caragiani, stabilit la Tecuci, este tatăl cunoscutei aviatoare Elena Caragiani-Stoienescu. Caragiani urmează cursurile școlilor primare și secundare aromânești din Avdela, Gureanta și Vlaho-Clisura în Grecia. Studiile secundare și superioare le-a făcut la Atena unde din 1856 studiază filologia. Ajunge să fie un foarte bun cunoscător al istoriei și literaturii vechi eline, pentru care avea o dragoste deosebită. Cu toate acestea ca bun român de origine și sentimente, după absolvirea facultății în 1864 Caragiani emigrează în România. Deși a ales să trăiască în România, Ioan Caragiani se va mai duce de câteva ori să viziteze locurile aromânești de la sud de Dunăre. În 1865 obține un post de profesor la Gimnaziul Central din Iași, devenind, din 1866, și profesor suplinitor la catedra de limbă și literatură elină a universității. Titularizat nu peste multă vreme, a ocupat catedra care i se încredințase aproape o jumătate de secol. Ioan D. Caragiani a avut două mandate de conducere a Bibliotecii Centrale Universitare (BCU) din Iași, cea mai veche și una din cele mai importante biblioteci din țară. În timpul acestor două mandate, folcloristul și traducătorul conferă bibliotecii o anumită stabilitate, cu o slabă fluctuație. Junimiștii, faimoși prin felul în care luau totul în derâdere și susțineau, la întâlnirile cele mai serioase, că 'anecdota primează', au reținut figura lui Ioan D. Caragiani ca pe una foarte amuzantă. Aromânul, de-o vârstă cu Maiorescu, îi înveselea pe junimiști cu nenumăratele lui anecdote. El era la acea vreme singurul care putea stârni tot atâta ilaritate câtă putea să provoace Creangă. Caragiani era cel mai bogat anecdotist de la Junimea. Crescut în plin orient, Ioan Caragiani rezuma tradițiile și anecdotele tuturor popoarelor din Peninsula Balcanică și din restul imperiului turcesc. La fiecare pas se întrerupea ca să spună o anecdotă cu un sârb, cu un bulgar, cu un grec, cu un turc, cu un țigan, etc. Nu vorbea chiar bine românește; accentul lui, fraza, totul dovedea că nu era născut, nici crescut în țară. Vorbea acel jargon amestecat, românește, grecește și câteodată chiar turcește cu un accent, care-i trăda originea sa exotică și care dădea istorisirilor sale un gust și mai bun. Istorisea cu un farmec nespus și cum se întâmplă câteodată tocmai nestăpânirea perfectă a limbii și accentul diferit interesa. Ca și la teatru, Junimiștii îi cereau lui Caragiani să repete anecdota care le plăcuse cel mai mult în ședința trecută. Junimea avea deprinderi foarte libere, membrii tratându-se între dânșii cu mare familiaritate și, întocmai ca la școală între copii, își dădeau porecle unii altora. Toți membrii Junimii aveau porecle. De exemplu lui Petre P. Carp i se spunea 'Chirp' - dupa o teorie a lui Caragiani privind popoarele unde vocalele a, e, o și u se citeau i; lui Ion Creangă i se spunea ‘Burdahănosul’- din cauza înfățișării; iar lui Ioan Caragiani i se spunea în mod homerian "bine hrănitul Caraiani" - căci avea fața rotundă, plină și corpul îndesat; poreclă ce ii fusese dată de Vasile Pogor, iar numele ii era spus fara 'g', atunci cand i se aplica porecla. În 1866, Caragiani este membru fondator al Societății Academice Române (care mai târziu va deveni Academia Română) unde a fost ales ca reprezentant al românității sud-dunărene. Societatea dorea să aibă membrii din toate provinciile locuite de români pentru a reprezenta unitatea culturală și națională a României. În anul 1879, la 23 septembrie, în sala Ateneului Român, a fost fondată Societatea de Cultură Macedo-Română din care face parte și Caragiani alături de mulți alți iluștri, ca C. A. Rosetti, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi și altii. Societatea adoptă o proclamație care cerea românilor din Turcia Europeană să-și trimită copiii la școlile românești și să deschidă biserici. Societatea a editat în 1880 revista „Frățilia întru dreptate” (în aromână și greacă). La începutul secolului XX, comunitatea aromânilor din Imperiul otoman se manifesta ca o minoritate fidelă Imperiului, datorită perspectivei sumbre care-o aștepta la o eventuală prăbușire a acestuia. Caragiani se înscrie în rândul filologilor clasici ieșeni care au dăruit literaturii române valoroase traduceri din marii clasici antici, strălucind prin rigoare și har poetic. Caragiani a tradus integral și a pregătit pentru tipar „Iliada” lui Homer, din care însă nu a apărut decât un fragment. Caragiani a făcut traduceri din Homer, Aristoteles și Theocrit. În 1879 se tipăresc la Iași traducerile lui din „Odiseea" lui Homer și „Batrachomyomachia" tălmăcite pentru prima oară în întregime în românește, beneficiind de o transpunere plastică și vie, cu expresii împrumutate din limba populară și cu întorsături specifice basmului. Ioan D. Caragiani a fost întâi de toate unul dintre marii luptători pentru drepturile aromânilor, alături de Apostol Mărgărit și arhimandritul Averchie. Caragiani a fost și cel care a înțeles mai bine ca oricare altul de ce este nevoie ca și acești români de la sud de Dunăre să fie recunoscuți, în condițiile în care, în aproape toate sursele de informare ale vremii, se arată că ei erau asimilați națiunii grecești sau celei albaneze. La 22 octombrie 1896 Președintele Consiliului de Miniștri, Ministrul Afacerilor Străine, D. A. Sturdza face un referat privind alegerea unui mitropolit al românilor din Imperiul Otoman în persoana lui Antim astfel ca intrarea bisericii române din Constantinopol să rodească pentru propășirea neamului românesc în Orient. Printre cei nominalizați în aplicarea acestui plan erau: Caragiani, alături de T. G. Djuvara, Take Mărgărit, și Apostol Mărgărit. Caragiani este printre cei care se duc la Constantinopol spre a cere sprijinul Marelui Vizir să continue a da conaționalilor aromâni din Imperiul Otoman puternicul său sprijin. T. G. Djuvara, Ap. Mărgărit și Caragiani au lucrat la instalarea paraclisului român în care să oficieze pentru primă dată Primul Mitropolit român Antim în ziua de joi 21 noiembrie 1896. Caragiani avea un caracter egal, plăcut și totdeauna vesel. Era un tip simpatic și original. Cu fața plină și jovială, surâsul său veșnic îndemna la râs chiar când nu vorbea, dar mai ales când se punea pe povestit. Vestit din cauza anecdotelor pe care le povestea cu o artă și un humor extraordinar, chiar până la bătrânețe, Caragiani a fost apreciat de toți cunoscuții săi.

Nicolae Gheorghe Caranfil () a fost un inginer român, membru corespondent (din 1940) al Academiei Române, și un scrimer olimpic. Nicolae Caranfil a urmat studiile preuniversitare la liceul „Vasile Alecsandri” din Galați pe care l-a absolvit în 1911. Apoi s-a înscris la Școala Națională de Poduri și Șosele din București, de la care a plecat la „Ecole de Génie Civil” a Universității din Gent, Belgia, unde a obținut titlul de inginer constructor. În continuare a urmat cursuri postuniversitare la Universitatea din Cambridge Regatul Unit după care a făcut o călătorie de studii în Statele Unite. A practicat scrimă la Cercul Militar București. A fost campion a României de șase ori la spadă și de trei ori la sabie. A reprezentat România la Jocurile Olimpice de vară din 1928 la proba de floretă pe echipe, unde lotul a fost eliminat în al doilea tur. În perioadă 1934-1937 a fost președinte al Comisiei de scrimă, acum Federația Română de Scrimă. Miniștri ai agriculturii români

A făcut studii de fiziologie a sistemului nervos (regenerarea nervului, suturi încrucișate ale nervilor) și de hematologie. A fost un inițiator al învățămantului de biochimie în România prin cursul de chimie fiziologică (1908). Studiile elementare și liceale le-a făcut la Liceul „Anastasie Bașotă” din Pomârla, ca bursier al statului. Studiile universitare le-a făcut la Universitatea din Iași, ca bursier al Școlii Normale Superioare. În anul 1894 a obținut diploma de licență în Științe Naturale. În anul școlar următor (1894/1895) s-a înscris la Facultatea de Medicină, în anul II, la care a continuat studiile până în anul 1897, când a absolvit-o. În aceeași perioada, D. Călugăreanu a fost subdirector al Școlii Normale Superioare din Iași. A fost numit în această funcție la data de 9 iulie 1894, adică îndată după obținerea diplomei de licență în Științe Naturale. În același an, în luna noiembrie, a fost numit și asistent la Laboratorul de Morfologie al Universității din Iași, sub conducerea profesorului Ion Cantacuzino, funcție în care a rămas până la 1 noiembrie 1897, când a demisionat spre a putea continua studiile în străinătate. Între timp (1896) a funcționat și ca profesor de științe naturale la Liceul Internat din Iași. În octombrie 1897, Academia Română i-a acordat, după un concurs, o bursă „pentru studiul fiziologiei la o universitate străină”.A plecat, împreuna cu soția sa Maria (nascută Maxim) la Berlin, unde a studiat timp de un an la Institutul de Fiziologie, audiind cursurile profesorilor Engelman, Munk și König și efectuând un program de lucrări practice de laborator, în privința cărora el considera că nu avea „o educație suficientă la plecarea din țară”. A acordat un interes deosebit chimiei fiziologice, domeniu în care a fost îndrumat de I. Munk, precum și fizicii biologice, sub conducerea lui Th. W. Engelmann. În 1898 se naște primul său copil, Astra Călugăreanu, mai târziu căsătorită Nandriș, căreia îi urmează în 1900 cea de-a doua fiică, Marcela. În anul 1898, Academia Română l-a trimis pentru continuarea studiilor la Paris. În anii 1899 și 1900, a obținut cele trei certificate de: Botanică, Fiziologie generală și Geologie, necesare pentru obținerea diplomei de „licențiat în științe” la Facultatea de Științe din Paris. În 1900, D. Călugăreanu și-a luat licența în Știinte Naturale la Sorbona, iar în anul 1902, Doctoratul în Științe al Universității din Paris, susținând teza: Cercetări de fiziologie experimentală și chimie fizică asupra hematolizei, în care studiază locul și mecanismul distrugerii globulelor roșii în organism și comportarea globulelor roșii în diferite medii în afara organismului. Rezultatele au fost comunicate la Societatea de Biologie din Paris și au fost incluse în tratate de fiziologie ale vremii. La Paris, D. Călugăreanu a lucrat sub îndrumarea celui mai mare fiziolog francez din acea epocă, Albert Dastre, care la rândul său fusese elev al lui Claude Bernard. În timpul celor patru ani de specializare la Paris, a mai publicat lucrări valoroase în domeniul fiziologiei nervoase, asupra suturii nervilor încrucișați, regenerării nervilor, compresiunii nervilor, întrebuințând o tehnică originală și meticuloasă și obținând rezultate care au rămas valabile în știință, fiind de asemenea citate în tratate clasice de fiziologie. Altă lucrare a sa din aceeași perioadă, asupra difuziunii coloranților în gelatină (în colaborare cu V. Henry), a fost citată în manualele de chimie fiziologică. În timp ce era la Paris, D. Călugăreanu a fost recomandat de catre profesorul său Albert Dastre pentru a ocupa un post de profesor la Universitatea din Geneva. D. Călugăreanu a declinat aceasta oferta atractivă din punctul de vedere al posibilităților de lucru experimental, preferând să se întoarcă în țara sa, unde erau multe de făcut. Revenind în țară, D. Călugăreanu a continuat să lucreze, desigur în condiții mult mai puțin avantajoase, în laboratoare slab dotate, situate în locații necorespunzătoare, cu fonduri reduse pentru cercetare științifică. Totuși, el și-a continuat munca cu același devotament și aceeași meticulozitate. În 1902 se naște cel de al treilea copil al său, Gheorghe Călugăreanu. În același an, este numit profesor suplinitor la Școala Superioară de Medicină Veterinară din București, Catedra de Fiziologie și Histologie, în locul titularului catedrei, prof. I. Athanasiu, care era la Paris, în postul de subdirector al Institutului Internațional de Fiziologie „E. J. Marey”, de la Boulogne sur Seine. În această funcție a rămas până în ianuarie 1905, când a fost numit șef de lucrări și apoi conferentiar (1908) la Institutul de Fiziologie al Facultății de Științe al Universității din București. În 1908 a inițiat prima formă organizată de învățamânt biochimic din România. A rămas la Cluj până în anul 1926, când - ca urmare a demisiei din învățământ și apoi a morții profesorului Ioan Athanasiu - a fost invitat să preia conducerea Institutului de Fiziologie al Universității din București. La Ministerul Educației Publice se considera că prezența sa la București este necesară pentru conducerea și supravegherea lucrărilor de construcție și amenajare a acestui institut inițiat de Ioan Athanasiu. În acelasi timp, la solicitarea Universității din București, D. Călugăreanu a ocupat Catedra de Fiziologie Animală de la Facultatea de Științe și Catedra de Fiziologie de la Facultatea de Medicină Veterinară. A format o serie de elevi dintre care cei mai distinși, Nicolae Gavrilescu și Marin Popescu, au ocupat catedre de fiziologie în universități romanești. Pe 16 decembrie 1937, Dimitrie Călugăreanu s-a stins din viață în urma unei pneumonii. Suprasolicitarea ca urmare a muncii la trei catedre universitare i-a grăbit, probabil, sfârșitul. După dorința sa, a fost incinerat, iar urna a fost depusă la Cimitirul Belu. Dimitrie Călugăreanu a început munca știintifica în Laboratorul de fiziologie de la Sorbona, sub îndrumarea lui Albert Dastre și în colaborare cu V. Henri, prin cercetări neurofiziologice, experimentând asupra efectelor unor suturi încrucișate de nervi cranieni: lingualul cu hipoglosul; hipoglosul cu pneumogastricul; pneumogastricul cu hipoglosul; hipoglosul cu lingualul; coarda timpanului cu hipoglosul. Aceste lucrări au fost întreprinse cu scopul de a verifica teoria așa-numitei “energii specifice” a nervilor, care fusese formulată, în secolul al XIX-lea, de Johannes Müller și care dobândise, pe lângă un mare număr de adepți, și câțiva adversari redutabili, precum Volkmann și W. Wundt. Călugăreanu și Henri sperau ca prin realizarea unor suturi încrucișate - pe de o parte între nervi motori și senzitivi, iar pe de altă parte între nervi secretori și inhibitori - vor putea demonstra dacă aceștia dispun sau nu de o energie specifică. Printr-o tehnică chirurgicală deosebit de fină, ei au suturat, de exemplu, capătul central al hipoglosului cu capătul periferic al lingualului, înainte de separarea corzii timpanului. După 7 luni de la operație s-a constatat că animalul (câinele) “secreta o cantitate considerabilă de salivă în timp ce mesteca hrana”, de unde autorii au dedus că “din capătul central al hipoglosului au crescut fibre în tecile nervoase din capătul periferic degenerat al nervului lingual și al coardei timpanului și au ajuns să se pună în contact cu celulele glandulare ale submaxilarei “. Astfel, impulsurile nervoase motoare ale hipoglosului se puteau propaga la efectorii glandulari, stimulând activitatea lor. Autorii au elaborat mai multe variante experimentale ingenioase, demonstrând în fața Societății de Biologie și a Secției de Fiziologie reunite la cel de-al XIII-lea Congres de Medicină că “nu există o energie nervoasă specifică pentru un nerv motor, secretor sau inhibitor, și că același curent nervos circulă în toți acești nervi. Rezultatul final al acțiunii nervoase asupra unui organ oarecare depinde de specifitatea organului însuși, iar nu de natura vibraținii nervoase ce-i vine prin nerv.” Rezultatele acestor cercetări au fost apreciate de fiziologii din acea epocă și au fost relatate pe larg în Tratatul de Fiziologie scris de J. P. Morat și M. Doyon și în manualul lui F. Laulanié. Fiind confirmate și de alți cercetători, ele au rămas valabile în știință. Alte două lucrări din același domeniu al neurologiei efectuate de D. Călugăreanu se referă la efectul comprimării nervilor. În această privință existau, de asemenea, unele controverse științifice, ca urmare a unor rezultate contradictorii obținute de diferiți autori. Călugăreanu și-a dat seama că aceste neconcordanțe s-ar putea datora unor deficiențe metodologice și de aceea și-a propus să elaboreze o metodă mai riguroasă. În acest scop a construit și un dispozitiv original, cu ajutorul căruia putea “comprima nervii pe aceeași lungime cu greutăți diferite sau pe lungimi diferite cu aceeași greutate”. A experimentat pe nervii electrici de la torpila electrică, pe nervul sciatic de broască și pe nervul pneumogastric de iepure. Rezultatele obținute au arătat că sunt dăunatoare conductibilității nervului chiar compresiuni ușoare, de 2g/0,33 mm lungime. Călugăreanu nu a observat niciodată o crestere a excitabilității, cum pretindeau alți autori. Pentru studiul mai detaliat al efectelor comprimării, el a făcut un control microscopic, care a arătat că, sub acțiunea comprimării, se modifică raporturile dintre mielină și axon. Efectele sunt proporționale cu gradul de compresiune. Printre altele, el a semnalat fluidizarea axoplasmei și mielinei și cresterea mobilitatii neurofibrilelor. Lucrările au fost publicate în renumita revistă franceză Journal de Physiologie et Pathologie Générale și, la puțin timp după aceea, rezultatele au fost introduse de Luigi Luciani în volumul III al tratatului său de fiziologie (Physiologie des Menschen, vol. III, p. 212,1905-1914). Astăzi ni se pare surprinzător că, după începuturi atât de promițătoare în domeniul neurologiei - unde a dovedit o excepțională măiestrie experimentală -, el a abandonat acest domeniu și s-a orientat fără ezitare spre hematologie. Dar dacă ne gândim că așa făcuse și Claude Bernard (și mai toți elevii săi), creându-se astfel o tradiție de universalitate în școala sa, schimbarea direcției de cercetare la D. Călugăreanu ne apare mai de ințeles. Tradiția acestei maniere de cercetare iși are originea în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în opera lui François Magendie, care a fost maestrul lui Claude Bernard. Tot în 1901, Călugăreanu și Henri au întreprins o cercetare despre difuzia coloranților în gelatină și apă. Folosind diferiți coloranți histologici (cristal violet, fuxină acidă, orange G), într-un model experimental original, au constatat că “cu cât molecula chimică a unui corp este mai mare, mai complexă, cu atât ea se mișcă mai anevoie într-un mediu gelificat”. Astăzi faptul este binecunoscut, dar atunci era ceva nou. Rezultatul a fost citat într-o lucrare importantă a lui Zangger din 1908 și în manualul lui W. Ostwald (Grundriss der Kolloidchemie, 1909), precum și în alte lucrări. Prima cercetare realizată de Călugăreanu după revenirea sa în țară a privit fenomenele de plasmoliză observate în celula cartilaginoasă. Studiul fost efectuat în laboratorul de fiziologie al Școlii de Medicină Veterinară din București, fiind publicat în 1903.În această lucrare se arată că celula cartilaginoasă, spre deosebire de alte celule animale, se comportă în privința rezistenței membranei sale ca și celulele vegetale “lăsând să intre sau să iasă din protoplasmă numai apa și opunându-se la străbaterea sau ieșirea substanțelor solide”. Și această lucrare a găsit ecou în lumea specialiștilor. Este citată în tratatul lui Morat și Doyon și de către F. Weigert în Enziklopädie der mikroskopischen Technik. O altă lucrare în domeniul hematologiei, despre Puterea anticoagulantă a fluorurii de sodiu, a fost publicată în Arch. Int. Physiologie și în Arhiva Veterinară (1904). În această lucrare sunt relatate efectele diferitelor concentrații de NaF asupra sângelui de cal. Atât concentrațiile slabe, cât și cele puternice sunt lipsite de acțiunea anticoagulantă. Cercetările au fost reluate de W. Huiskamp (Utrecht), care a confirmat rezultatele în mare parte (Zeitschrift Physiol-Chemie, 1905). La lista lucrărilor de hematologie se mai adaugă cea referitoare la Variațiile clorului în organismul vârlanului (Cobitis fossilis) în funcție de conținutul în clor al mediului, lucrare apărută în Pflüger’s Archiv, în 1910. Pe atunci se știa că presiunea osmotică a mediului intern al unor animale marine variază în funcție de cea a mediului extern, dar nu se știa cum se comportă în această privință animalele dulcicole. Călugăreanu a cercetat problema pe exemplare de Cobitis fossilis, unele ținute în apă distilată, altele în soluții saline de diferite concentrații. A constatat că exemplarele ținute în apă distilată pierdeau aproximativ 17% din cantitatea de clor a mediului lor intern, în timp ce în apa salină câștigau acest element în proporție de peste 100%. Autorul a arătat că schimburile se fac prin tegument, branhii și intestin. Referitor la domeniul hematologic, mai notăm o ultimă lucrare a lui Călugăreanu despre conductibilitatea electrică a plasmei în timpul coagulării. Aceasta este menționată în tratatul lui Carl Neuberg despre lichidele organice (1911). Un alt domeniu în care D. Călugăreanu a adus contribuții valoroase este acela al respirației. S-a ocupat în mod deosebit de problema respirației intestinale la Cobitis fossilis. A publicat pe această temă numai două lucrări, dar acestea au fost atât de importante, încât au devenit clasice. Ambele cercetări au fost efectuate la Institutul de Fiziologie al Universității din București. În prima lucrare, el prezintă rezultatele unor cercetari histologice, urmărind vascularizarea epiteliului intestinului mijlociu și posterior, care servește la respirație. A constatat că exista o mare asemănare între aceste structuri și cele care se pot observa la nivelul plămânilor animalelor cu respiratie aeriană. În cea de-a doua lucrare sunt expuse rezultatele unor cercetări fiziologice privind importanța fiecăruia dintre cele trei feluri de respirație posibile la această specie: intestinală, branhială și tegumentară. Respirația intestinală nu poate satisface necesitățile organismului, deoarece nu asigură eliminarea CO2. Ea este completată cu cea tegumentară. În concluzie, autorul e de părere că respirația intestinală este expresia unei adaptări la mediul în care trăiește acest animal, mediu care nu este favorabil respirației branhiale și tegumentare. Lucrările au fost publicate în Pflüger’s Archiv (vol. 118 și 120) și s-au bucurat de un foarte larg ecou. Au fost citate și comentate de fiziologi de mare renume ca: E. Babàk, L. Frédéricque, W. Conheim, H. Winterstein, A. Lipschűtz. Bucurându-se de aprecierile unor asemenea fiziologi, ele au devenit foarte repede cunoscute, intrând în patrimoniul de cunoștințe al fiziologiei comparate. O versiune în limba română a acestor lucrări, intitulată Respirațiunea intestinală a vârlanului (Cobitis fossilis), a apărut în Revista științelor medicale (1908). Merită să spunem că lucrările respective au fost cerute în extras după două războaie mondiale, la 50 de ani de la publicare, de diferiți cercetători, printre care profesorul indian A. S. Kapoor din Jaipur. Tot în legătură cu respirația, D. Călugăreanu a studiat, în colaborare cu I. Drăgoiu, structura epiteliului pulmonar la câteva specii de gasteropode (Limax, Helix, Planorbis și Lymnea). Autorii au evidențiat particularitațile histologice ale adaptării la respirația aeriană, detectând prezența unor spații interstițiale pline cu sânge, pe care le compară cu capilarele pulmonare de la vertebrate. Și această lucrare este citată în tratatul lui H. Winterstein, Handbuch der vergleichenden Physiologie, Jena, 1910-1925. Pe lângă cercetările efectuate de Călugăreanu în domeniile arătate mai sus (neurologie, hematologie, respirație), el s-a mai ocupat ocazional și de alte câteva probleme. Acțiunea cloroformului asupra suspensiilor lipoidice (Biochemische Zeitschrift, vol. 29,1910) este o lucrare de chimie fizică. Experiențe ingenioase făcute cu cloroform și soluții apoase de lecitină, de săpun sau de mastic, l-au dus pe autor la observația că la zona de contact cu cloroformul se formează sferule microscopice cu atât mai mari, cu cât sunt mai apropiate de cloroform. Pe baza acestor observații, el a ajuns la concluzia generală că “particulele coloidale aflate în apă, venind în contact cu un solvent ce nu e miscibil cu apa, absorb o mare cantitate din acesta și astfel își măresc volumul”. O altă lucrare de chimie fizică a urmarit acțiunea acizilor asupra substanțelor proteice. Lucrarea a fost publicata de Academia Română atât într-o versiune românească (vol. XXXII al Publicațiilor Fondului “V. Adamachi”), cât și într-una franceză (Bulletin de la Section Scientifique) în anul 1912. Tratând o substanță proteică cu un acid, conductibilitatea electrică se modifică, demonstrând că o parte din acid a dispărut, fiind adsorbit de substanța proteică. Se insista asupra faptului că nu este vorba de “adsorbție fizică pură”, deoarece rezultate asemănătoare se obțin și cu glicocol. Ulterior această problemă a fost clarificată, arătându-se care sunt aspectele fizice și chimice ale acestui fenomen. D. Călugăreanu a întreprins și un foarte interesant studiu asupra unei particularități funcționale a glandei sericigene a viermelui de mătase. Lucrarea a fost publicată în revista de mare prestigiu Zeitschrift fur vergleichende Physiologie (1930). Au fost stabilite etapele dezvoltarii acestei glande. S-a semnalat faptul că, în cursul dezvoltării, glanda acumuleaza o importantă rezerva de substanțe, care este folosită în ultima fază a secreției firului de mătase. Ultima lucrare științifică a profesorului D. Călugăreanu a avut ca obiect studiul acțiunii luminii asupra planariei. A experimentat la Statiunea Zoologica Sinaia, pe exemplare de Planaria gonocephala, capturate în izvoarele din regiunea Sinaia. Aceste animale sunt foarte sensibile la lumină (chiar și la 0,01 lux). În condiții de iluminare continuă timp de mai multe luni, el a observat că excitabilitatea, metabolismul și viteza de regenerare cresc. Lucrarea a apărut în volumul omagial dedicat memoriei Prof. Ion Cantacuzino, în anul 1934. Paralel cu aceste preocupări, Dimitrie Călugăreanu a fost atras de activitatea de popularizare a științei, pentru care avea aptitudini deosebite, reușind să facă înțelese publicului larg cele mai complicate probleme științifice. A ținut o serie de conferințe la radio, între anii 1934-1937. Conferințele ținute la radio au fost publicate apoi în revista Natura. Enumerăm câteva din lucrările de popularizare:„Ce este durerea?”, la radio și în Natura (1936). Toate aceste lucrări se caracterizează printr-o expunere sobră, științifică, dar clară și accesibilă. Și astăzi ele pot fi citite cu plăcere și interes. O acțiune mai importantă de popularizare a științei a constat în publicarea unei reviste săptamânale pentru popularizarea științelor. Revista, intitulată Știința tuturor, a fost fondată și condusă de Dimitrie Călugăreanu, iar „redacția și administrația” se aflau în modesta sa locuință din București (str. Roșca). Primul număr a apărut în 20 octombrie 1918; apariția a continuat cu regularitate până când prof. Călugăreanu s-a transferat și stabilit la Cluj (sept. 1919). Scopul revistei era, pe de o parte, de a populariza progresele științifice moderne, iar pe de altă parte, de a completa cunoștințele „forțat restrânse, pe care tineretul le capătă în școală”.Fondatorul spera că va reuși cu timpul să facă din ea un „periodic ireproșabil” și să o ducă la nivelul „celor mai bune publicații străine similare”. Odată ce Călugăreanu a plecat la Cluj, revista a rămas în grija Societății Studenților în Științe, care i-a mai asigurat apariția câteva luni, până în ianuarie 1920. Parcurgând această revistă, rămâi plăcut impresionat de varietatea articolelor și notelor publicate. În general, revista se caracterizează printr-un nivel științific ridicat, adecvat pentru întreținerea și dezvoltarea culturii generale a intelectualilor. Întregul cuprins este consacrat problemelor științifice; nu s-au publicat niciodată altfel de articole (literare, politice, sociale, economice, etc.). Călugăreanu publica în aproape fiecare număr al revistei câte un articol, dintre care multe de fiziologie. Menționăm câteva dintre ele, luate la întâmplare: Curs de chimie fiziologica 1912 (litografiat).

A făcut studii de teoria funcțiilor de o variabilă complexă (funcții meromorfe, funcții univalente, invarianți de prelungire analitică) cât și de geometrie diferențială și topologie algebricǎ, cu deosebire în teoria nodurilor (între altele Teorema și invariantul Călugăreanu). A fost un inițiator al învățământului de teoria funcțiilor complexe, având o contribuție importantă și prin tratatul publicat la Editura Didactică și Pedagogică (1963). Gheorghe Călugăreanu s-a născut la Iași, în ziua de 16 iulie 1902, într-o familie de intelectuali, tatăl său fiind profesor și ulterior rector al Universității din Cluj. Urmează școala primară la București între anii 1909 și 1913, apoi își face studiile liceale la renumitul liceu „Gh. Lazăr” din București, în perioada 1913-1921. Atras încă de pe băncile liceului, de științele naturii, urmează între 1921 și 1924, cursurile facultății de științe la secția de matematică și fizică a Universității din Cluj, deplasarea familiei Călugăreanu la Cluj fiind cauzată de numirea tatălui, Dimitrie Călugăreanu, la nou înființata universitate românească din Cluj, în 1919, ca profesor de fiziologie animală. In anul 1922, încă student fiind, Gheorghe Călugăreanu este numit preparator la Institutul de fizică teoretică și aplicată al Universității din Cluj, iar în 1924 absolvă Facultatea de științe în specialitatea matematică, cu diploma de licență tratând despre ecuații integrale, unul dintre cele mai moderne capitole ale matematicii din acea vreme. In perioada 1940-45, au avut loc schimbări datorate celui de-al Doilea Război Mondial. In 1940, după începutul războiului, universitatea maghiară din Szeged s-a mutat înapoi la Cluj, iar universitatea romană din Cluj s-a mutat la Sibiu și Timișoara (unde Călugăreanu și-a petrecut anii refugiului). In 1945, după sfârșitul rǎzboiului, universitatea romană s-a întors la Cluj luând numele de "Universitatea Babeș". O parte din universitatea maghiară s-a întors la Szeged, cealaltă parte a rǎmas la Cluj, numită universitatea Bolyai. Până la urmă cele două au fuzionat sub denumirea de "Universitatea Babeș - Bolyai" (1959). Prin calitățile sale de dascăl și savant Gh. Călugăreanu a devenit în scurt timp unul dintre cei mai prețuiți profesori ai universității clujene, consolidând o școală prestigioasǎ de teoria funcțiilor și topologie. Lecțiile sale minuțios pregătite și expuse cu o claritate desǎvârșită au fost un model pentru numeroase generații de matematicieni, care timp de aproape jumătate de secol, au crescut sub îndrumarea sa. In același timp, Gheorghe Călugăreanu și-a adus o contribuție importantă la organizarea învățǎmântului matematic, în calitate de decan al facultății de matematică și fizică (1953-1957) și ca șef al catedrei de teoria funcțiilor. A redactat un curs de teoria funcțiilor analitice în 2 fascicole (litografiat), ceva mai târziu transformat într-un manual de teoria funcțiilor de variabilă complexă (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963), iar în colaborare cu profesorul Dumitru Ionescu a redactat un manual de Analiză matematică (2 volume, litografiat). Ca o recunoaștere a meritelor sale științifice, în anul 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, în anul 1963 membru titular iar în 1964 a fost distins cu titlul de „profesor emerit”. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935. Gheorghe Călugăreanu impresiona nu numai prin vasta și temeinica sa pregătire matematică, dar și prin largul său orizont cultural. Absolvent al Conservatorului din București, pian si compozitie (clasa profesor Florica Musicescu, absolvit ȋn paralel cu liceul), era un excelent pianist și un pasionat iubitor al muzicii. A urmat și cursuri la școala Cantorum din Paris. Talentul și forța sa de creație științifică erau întregite de o remarcabilă sensibilitate artistică. Profesorul și academicianul Gheorghe Călugăreanu a fost distins cu ordine și medalii românești: 1953, Medalia Muncii, 1962 Ordinul Muncii, clasa II, 1966 Ordinul Meritul Științific clasa I, 1969 Medalia a 25-a aniversare a eliberării patriei, 1972 25 de ani de la proclamarea Republicii, 1974 30 de ani de la eliberare. La 70 de ani, Revue Roumaine de Mathematiques Pures et Appliques îi dedică un număr omagial (vol. 17, nr. 9,1972). In 15 noiembrie 1976, în plină forță creatoare, Gheorghe Călugăreanu s-a stins din viață în urma unui cancer cu evoluție foarte rapidă. După dorința sa, a fost incinerat, iar urna a fost depusă la Cimitirul Bellu. Opera sa se axează pe studiul unor probleme fundamentale de teoria funcțiilor de variabilă complexă, geometrie, algebră și topologie. Continuând tradiția marelui său înaintaș Dimitrie Pompeiu, își începe activitatea de cercetare cu contribuții originale valoroase în teoria funcțiilor de variabilă complexă. Astfel teza sa de doctorat cit și primele lucrări publicate din 1928 privesc teoria funcțiilor poligene de o variabilă complexă. Studiul acestor funcții a fost inițiat de Dimitrie Pompeiu, care a introdus in aceasta teorie derivata areolară, noțiune care și-a găsit ulterior importante aplicații în geometrie, mecanică și fizică matematică. Plecând de la observația că derivata areolară coincide cu derivata parțială a funcției în raport cu conjugata variabilei independente, Gh. Călugăreanu a studiat pentru prima oară problema soluțiilor poligene ale ecuațiilor diferențiale analitice. In teza sa de doctorat arată că există clase de ecuații diferențiale admițând soluții poligene, care sunt mai ușor de obținut decât soluțiile monogene și stabilește o legătură simplă între aceste două tipuri de soluții, care permite să se formeze familii de soluții monogene ale ecuației. In studiul funcțiilor meromorfe, pe care îl începe în 1929, și-a îndreptat atenția asupra unor probleme legate de teorema lui Picard și generalizările ei. Astfel, și-a pus problema relațiilor ce există între valorile excepționale în sensul lui Picard și șirul coeficienților taylorieni ai unui element al funcției meromorfe. A stabilit că în cazul funcțiilor meromorfe de gen finit p, valorile excepționale posibile sunt date de o ecuație algebrică de grad p+1, în care intră numai primii p+2 coeficienți ai elementului taylorian, precum și sumele anumitor serii formate cu polii funcției. Acest rezultat, demonstrat mai întâi cu ajutorul teoriei lui R. Nevanlinna și ulterior regăsit pe o cale elementară, l-a condus la studiul altor specii de valori excepționale, în sensul lui Borel, Valiron și Nevanlinna. A obținut astfel o extindere a teoremelor asupra valorilor excepționale, care constituie și definiția unei noi specii de valori excepționale (pe care Valiron le numește valori excepționale C). Studiul funcțiilor univalente constituie una dintre preocupările centrale ale cercetărilor actuale din Teoria geometrică a funcțiilor analitice. In acest domeniu, Gh. Călugăreanu a abordat o problemă fundamentală, căutând prin variate metode condiții necesare și suficiente pentru univalențǎ unei funcții analitice in interiorul sau exteriorul discului unitate. Un prim rezultat din 1932 este obținerea razei de univalență a funcției, care coincide cu raza principală de convergență a unei serii duble formată cu ajutorul dezvoltǎrii tayloriene a funcției. Astfel, reușește să dea pentru prima oară condiții necesare și suficiente de univalență, pe care le scrie sub forme diferite. Această problemă este reluată ulterior într-o serie de articole publicate între 1950-1965. Printr-o metodă bazată pe o generalizare a principiului ariei, în anul 1954 obține o infinitate de condiții necesare și suficiente de univalență la care sunt supuși coeficienții dezvoltării tayloriene a funcției. Folosind o altă metodă ingenioasă, bazată pe introducerea unor integrale singulare, obține condiții necesare și suficiente de formă integrală chiar pentru cazul mai general al domeniilor univalente dintr-un spațiu euclidian oarecare. Plecând de la observația că inversa unei funcții uniforme este univalentă în orice disc în care ea este olomorfă, reușește în 1933 o condiție necesară extrem de simplă pentru uniformitatea unei funcții analitice. Descoperirea invarianților de prelungire analitică constituie una dintre contribuțiile cele mai importante ale lui Călugăreanu în teoria funcțiilor analitice. Pornind de la cercetările anterioare asupra funcțiilor meromorfe și a funcțiilor univalente, a fost condus la o problemă mai generală și anume aceea a relațiilor ce există între proprietățile calitative sau cantitative ale unei funcții analitice și coeficienții taylorieni ai unui element al acestei funcții. Observînd că atunci când este vorba de proprietăți globale, care privesc funcția ca un întreg, exprimarea acestor proprietăți prin egalitǎți sau inegalitǎți în care intervin coeficienții unui element, este independentă de elementul ales, a fost condus în 1936 la definirea invarianților de prelungire ai funcțiilor analitice. Aceștia sunt expresii formate cu coeficienții taylorieni ai unui element al funcției analitice a căror valoare nu se schimbă când se înlocuiește un element cu oricare alt element al aceleiași funcții analitice. Intr-o serie de lucrări a reușit să construiască succesiv astfel de invarianți pentru diferite clase de funcții analitice. Teoria generală a invarianților de prelungire este elaborată în 1939 când, observând că aceste expresii atașate funcției analitice sunt în fond funcționale analitice (cunoscute în literatură ca funcționalele Călugăreanu), a utilizat teoria funcționalelor analitice a lui L. Pantappie pentru obținerea unui sistem complet de invarianți și covarianți de prelungire în cazul general. Rezultatele obținute în aceastǎ direcție aruncă o lumină nouă în studiul proprietăților globale ale funcțiilor analitice. Menționăm că teoria invarianților de prelungire care este expusă in cartea lui P. Levy (Problemes concrets d’Analyse fonctionelle, Paris, 1961) a format obiectul mai multor lucrări ale lui Fr. Pellegrino, precum și a tezei de doctorat a lui Fr. Succi (1950). Incercările de rezolvare a problemelor puse de teoria invarianților de prelungire, utilizând polinoamele lui Pafnuti Cebîșev în domeniul complex, l-au condus la o serie de rezultate importante. Astfel, a obținut o formă specială cu totul remarcabilă sub care se pot pune polinoamele lui Cebișev ale unei mulțimi compacte din plan, precum și generalizări ale diametrului transfinit și utilizarea acestora în problema singularitǎților. Gh. Călugăreanu a adus contribuții importante și în alte domenii ale matematicii, ca cele ale geometriei și topologiei. In prima sa lucrare din 1924 descoperă o proprietate caracteristică a cuadricelor, relativă la trei puncte oarecare ale suprafeței, care este implicată de legea distribuției electrostatice pe un elipsoid conductor. Această problemă a fost reluată în anul 1964 sub o formă mai generală, obținând relații diferențiale multilocale foarte simple, care caracterizează curbele algebrice. O altă problemă importantă de geometrie diferențială pe care a studiat-o a fost aceea a reprezentǎrii intrinseci a suprafețelor prin exprimarea curburii medii și a curburii totale în funcție de coordonatele geodezice. In anul 1942 începe un studiu al singularitǎților ce apar la transformările punctuale ale unui plan pe alt plan, stabilind existența cutelor și a vârfurilor simple sau multiple, precum și inexistența lor in cazul transformărilor conforme și a celor topologice echivalente cu acestea. In colaborare cu Gh. Th. Gheorghiu în anul 1941 a obținut interpretări geometrice ale invarianților diferențiali afini și proiectivi ai curbelor plane. Preocuparea pentru descoperirea unor invarianți, care strǎbate ca un fir roșu întreaga sa opera, izvorește din nǎzuința sa permanentă de a surprinde ceea ce este durabil și caracterizează o anumită entitate matematică. De altfel această profesiune de credință a sa a fost expusă cu deosebită claritate și măiestrie în lecția festivă din anul 1972, ținută cu ocazia pensionării sale. Petru Mocanu (1992): Opera sa matematică rămâne un model de construcție spirituală elevată și unitară. Prin tot ce a înfăptuit, Gheorghe Călugăreanu se înscrie in galeria celor mai distinși reprezentanți ai școlii romanești de matematică. Caius Iacob (1992): Bogata operă științifică a lui Călugăreanu, importanța căreia devine din ce în ce mai evidentǎ odată cu trecerea timpului, ni se prezintă printr-o structură armonioasă, bine sudată, de extremă eleganță și profunzime. Neinfluențat de curente pasagere sau mode în matematică, Călugăreanu, o personalitate puternică, a urmat în activitatea sa științifică o linie originală, specifică, de cercetare, stabilită încă din tinerețe. Ionel Maftei (1978): Cei care l-au cunoscut, și-l amintesc pe profesorul Călugăreanu, cu nelipsita sa țigară de foi, cu expresia sa blajină, în ochi cu o licărire ușor ironică, dar plină de înțelegere. Era un om tăcut și rezervat, care nu vorbea vreodată despre sine, nici cu cei mai apropiați. Succesele științifice și onorurile academice nu i-au alterat cu nimic atitudinea egală și echilibrată în raporturile cu semenii. Vanitatea și aroganța sau chiar mulțumirea de sine i-au fost totdeauna străine. Privea departe și părea să observe în munca sa, mai degrabă ceea ce nu i-a reușit așa cum ar fi dorit. Lăuda însă fără reținere reușitele autentice ale altora. Ceea ce l-a împins întotdeauna înainte a fost doar pasiunea pentru matematică și conștiința de a fi util. A vorbit despre propria lui viață numai în măsura în care a crezut că aceasta conține unele învățăminte folositoare pentru noua generație. Trăia din plin și se simțea bine în momentele cele mai obișnuite ale vieții: concentrat la cursuri și la masa de lucru, destins la pian și în mijlocul familiei, alături de soția și copii lui. O teorema asupra traversarilor unui nod

membru corespondent al Academiei din 1991 și membru titular din 1993. Pagini din trecutul diplomației românești (1966) - în colaborare cu Mircea Malița nu a primit niciodată distincții sau decorații românești.

Radu Cernătescu s-a născut la Huși, mama sa fiind fiica profesorului Petru Poni. Studii liceale și universitare le-a realizat la Iași. În 1920 a susținut teza de doctorat la Universitatea din Iași cu tema Legea lui Dalton aplicată la soluții concentrate. A fost profesor de chimie analitică (1932-1940) și de chimie anorganică (1940-1958) la Universitatea din Iași, profesor de chimie fizică și chimie analitică (1938-1940) la Școala Politehnică din Iași și director al Institutului de Chimie „Petru Poni” din Iași. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 . Alături de Radu Ralea, Radu Cernătescu a întemeiat la Iași o adevărată școală de polarografie și a adus contribuții semnificative în acest domeniu al științei, cu importante aplicații industriale, studiind pe această cale fierul, zincul, cuprul, plumbul, cadmiul, conținut în minereuri complexe, ca și complecșii aminelor hidrosulfitului de nichel. A cercetat structura a numeroase substanțe, promovând folosirea metodelor fizico-chimice și a sintetizat compuși noi cu acțiune bacteriostatică.

A parcurs, rând pe rând, toate gradele universitare până la gradul de profesor universitar. În 1926 a fost preparator în Laboratorul de Morfologie Animală al Universității din Iași, în 1927 asistent, din 1933 șef de lucrări, iar din 1935 conferențiar la Universitatea din Iași. Din 1973 a fost profesor consultant. A studiat izopodele terestre din România și a descoperit glandele tegumentare la aceste nevertebrate și spiralația traheolelor de la insecte. A studiat citologia canalului aferent al izopodelor cu ajutorul microscopului electronic. A cercetat constituenții morfologici ai citoplasmei, evoluția glandei suprarenale la vertebrate, structura funcțională electronomicroscopică a glandei androgene etc. A făcut investigații originale în citologia și embriologia experimentală și a inițiat tehnica culturilor în țesuturi. A promovat cercetările faunistice în România și ecologia terestră. Rezultatele cercetărilor sale se regăsesc în numeroase lucrări, printre care se remarcă:A fost autorul unui renumit manual de "Zoologia nevertebratelor" (vol. I-II, 1958,1967).

A tradus în limba română Capitalul lui Karl Marx (vol. I, 1947 și II, 1951) și a publicat studii îndeosebi cu privire la producția de mărfuri, legea valorii și fixarea prețurilor în socialism. Ion Rachmuth și Barbu Zaharescu, economiști din eșalonul „cenușiu” al PCR au fost nominalizați de Leonte Răutu în anul 1954 pentru a prezenta dizertații în scopul obținerii titlului de doctor în științe, fără îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege. Un an mai târziu, Ion Rachmuth și Barbu Zaharescu au fost aleși membri corespondenți ai Aca-demiei Repu-blicii Populare Române.

Studii liceale la Constanța și Focșani, universitare (medicale) la București, unde, în 1914 își susține teza de doctorat cu titlul Un procedeu simplu de gastro-enterostomie și enteroanastamoză fără deschiderea prealabilă a organelor cavitare. A fost ales membru corespondent al Academiei Române din 1948, membru titular din 1955. În timpul Războiului de Reîntregire (1916-1918) e medic chirurg la Spitalul de Campanie nr. 5. În 1921 înființează la Cluj, pentru prima dată în România, Spitalul de Ortopedie, unitate model ce cuprindea, pe lângă obișnuitele paturi, și un atelier de protezare, precum și o secție de recuperare funcțional. Acordă o atenție deosebită tehnicii protezice, îmbogățind-o cu metode personale (genunchiul blocabil, mâna mecanică Rădulescu Aldea, aparatele pentru paralizie poliomietelică, coastele pentru scolioză etc.).Publică literatură cu numele adevărat sau cu pseudonimul Furpa Sera: Bătea un vânt de nebunie (1931), Surprinși în intimitate (1931), Trebuie să înving'' (roman, 1946) etc.

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 3 iunie 1941 . În anul 1966 a luat fiinta Universitatea din Craiova careia i s-a integrat Institutul Agronomic si Institutul Pedagogic la care s-au adaugat si alte facultati. Din conducerea Institutului Pedagogic si anume din consiliul stiintific de conducere a făcut parte si distinsul geograf - Profesor univ. dr. doc. Nicolae Alexandru Radulescu ca prorector si decan ulterior.

Printre lucrările sale sunt o biografie a lui Johann Heinrich Pestalozzi, o carte despre fenomenul educației și una pe problemele culturii românești. El a fost un adept al ideilor lui Titu Maiorescu. Soția sa, Elena, a fost director de școală de fete; el a avut o fiică și doi fii, inclusiv Victor Rădulescu-Pogoneanu, care a devenit diplomați.

Între anii 1872-1886 a fost șeful catedrei de limba și literatură română la Universitatea Francisc Iosif din Cluj, universitate cu limba de predare maghiară, unde a fost urmat de Grigore Moldovan. În anul universitar 1883-1884 a fost decan al facultății de litere.

Studiile superioare și le-a făcut la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, obținând licența în matematici și la Institutul Politehnic Timișoara obținând diploma de inginer electromecanic. A obținut titlul de doctor inginer în 1971. Și-a început cariera didactică în anul 1944 ca asistent suplinitor și a parcurs întreaga ierarhie universitară in cadrul la Universității Politehnica Timișoara. În 1951 a devenit profesor de Mecanică Teoretică la Facultatea de Mecanică și de Construcții. În 1972 a fost distins cu titlul de profesor emerit. În domeniul cercetării științifice a abordat probleme de mecanică generală și analitică, ciocniri, vibrații, percuții, zgomote și influența lor asupra organismului uman. Lucrările sale reprezentative sunt „Sisteme vibropercutante” și „Systemes dynamiques à interaction percutantes”. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1991 și a făcut parte din mai multe societăți științifice internaționale.

Mihail M. Cernea () este un sociolog și antropolog român, membru titular al Academiei Române din 2012. După unele stagii de specializare în străinătate (Paris, Palo Alto), s-a expatriat în 1974 și a început să lucreze la Banca Mondială, unde a stat până în 1997.

Activitatea sa științifică a fost în principal orientată către următoarele domenii: Principalele sale contribuții șiințifice originale sunt pe scurt: formularea unitară a teoriei străpungerii dispozitivelor semiconductoare de putere și verificarea sa experimentală, introducerea conceptului de interdigitare, clasificarea teoretică a particularităților câmpurilor electrice interne în joncțiuni semiconductoare VLSI, introducerea de soluții originale la proiectarea și realizarea celulelor solare de mare eficiență, elaborarea de noi metode pentru controlul răspunsului spectral al senzorilor optici, investigarea electrotermică a dispozitivelor și circuitelor integrate analogice de putere. Pentru activitatea sa științifică, Prof. Silard a primit Premiul "Traian Vuia" al Academiei Române (1981) "pentru contribuții la investigarea electrotermică a dispozitivelor semiconductoare de putere", iar în 1993 a fost ales Membru Corespondent al Academiei Române. În 1990 a fost ales Fellow IEEE (Membru-1975, Membru Senior-1982), "pentru contribuții la dezvoltarea dispozitivelor de putere și fotonice pe siliciu". Prof. Silard a avut o foarte solidă educație umanistă, o cultură vastă. A absolvit în 1976 Facultatea de Istorie a Universității București și a publicat peste 20 de lucrări în domeniile istoriei, filozofiei istoriei, despre relațiile complexe dintre științele pozitive și societate și a predat la Departamentul de Engleză al Științelor Inginerești, Secția Electrică a Institutului Politehnic București un curs de "Filozofia Istoriei" și un curs de "Istorie Contemporană". Rezultatele activității sale de cercetare sunt validate de:

Este autorul unor studii privitoare la speciile de lemn ce cresc pe teritoriul României, mai ales speciile cu dezvoltare rapidă (plop, salcie), în vederea valorificării materiilor prime, și al unor cercetări privind tehnologia hârtiei (procedeul alcalin de încleiere a hârtiei), obținerea hârtiilor sintetice și semisintetice și a hârtiei cu proprietăți speciale. De numele său se leagă contribuțiile aduse la sinteza mecanochimică a compușilor macromoleculari (poliamide-poliesteri), complexarea cu metale pentru obținerea polimerilor semiconductori, grefarea compușilor macromoleculari pe cale mecano-chimică. A dezvoltat chimia de sinteză a unor compuși macromoleculari proveniți din acetilenă și derivați cu proprietăți semi-și fotoconductoare. A elaborat teoria conducției în compuși organici. De mare însemnătate sunt cercetările în domeniul copolimerizării și al obținerii copolimerilor secventați. A inițiat cercetări într-un nou domeniu: sinteza polimerilor prin metode ionice pe cale electrochimică. Este autorul unor studii privitoare la structura fizică a compușilor macromoleculari naturali și sintetici, efectuate pe calea degradării menajate a polimerilor: hidroliză, degradare termică. Rezultatele cercetărilor sale le-a făcut cunoscute în numeroase cărți și studii, între care: Implicații bioenergetice ale coloranților (1988) ș.a. În anul 1976 a fost înlăturat din funcția de rector al Institutului Politehnic din Iași ca urmare a faptului că într-o discuție cu Erwin Wickert, ambasadorul RFG, i-a descris-o acestuia pe Elena Ceaușescu drept incultă și analfabetă. Discuția a fost înregistrată de Securitate. Începând cu luna noiembrie a anului 2013, în memoria marelui savant, la Iași, în cadrul Facultății de Inginerie Chimică și Protecția Mediului (fosta Facultate de Chimie Industrială), se organizează concursul tematic de chimie care-i poartă numele. În iunie 1969 i s-a conferit titlul de Om de știință emerit al Republicii Socialiste România „în semn de prețuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în domeniul instruirii și educării elevilor și studenților și a contribuției aduse la dezvoltarea învățămîntului și culturii din patria noastră”.

Specializându-se în geologie și paleontologie, Simionescu a devenit în 1900 profesor la Universitatea din Iași la vârsta de numai 27 ani. După 29 ani de activitate la Universitatea din Iași, a fost chemat la Universitatea din București, pentru a-i succeda la catedra de geologie profesorului Sabba Ștefănescu. În afara activității didactice și de cercetare, Ion Simionescu a devenit cunoscut și prin numeroasele sale cărți și activități de popularizare a științei în rândul publicului larg. Fiica sa, Cecilia Maria Simionescu (1900 - 1961) a devenit cunoscută cu pseudonimul Sanda Marin ca autoarea unei faimoase cărți de bucate. Între 1879 și 1890,a urmat cursurile primare la Școala nr.1 „Marchian” și apoi Liceul „Laurian” din Botoșani,fiind coleg de școală cu Nicolae Iorga-un alt titan al culturii românești. În 1890,se înscrie la Facultatea de Științe a Universității din Iași,avându-i ca profesori pe Grigore Cobălcescu și Petru Poni. În septembrie 1894, își ia licența în științele naturale, iar în toamna anului 1895, obținând, prin concurs bursa „Vasile Adamachi” acordată de Academia Română, pleacă la Viena, în vederea specializării în geologie și paleontologie. Universitatea vieneză, centru recunoscut al geologiei europene la acea vreme, dominat de figura marelui geolog Eduard Suess, i-a oferit lui Simionescu condiția ca, printr-o muncă susținută, să-și poată prezenta, la 21 iulie 1898, teza de doctorat cu titlul Über Die Geologie Des Quellengebietes der Dâmbovicioara (Rumänien), devenind doctor în filozofie (specialitatea geologie). Un an mai târziu, la Grenoble se specializează în paleontologia amoniților eocretacici, sub conducerea lui W. Kilian, o somitate în domeniu în acea vreme. În perioada 1899-1900 funcționează ca preparator la Catedra de Mineralogie, condusă de V. C. Butureanu, iar la 28 noiembrie 1900 este numit profesor suplinitor la Catedra de Geologie-Paleontologie a Facultății de Științe din Iași. La 15 ianuarie 1902, este definitivat, prin concurs, ca profesor-agregat la aceeași catedră, pentru ca, la 15 martie 1905, să devină profesor titular al Catedrei, pe care o va conduce până în 1929, când este chemat la conducerea catedrei de Paleontologie a Universității din București. În învățământul superior, Simionescu a funcționat aproape 30 de ani la Universitatea din Iași și peste 10 ani la Universitatea din București. El este autorul primului și singurului Tratat de geologie din literatura de specialitate din România în care, ca bază de tratare, a folosit preponderent materialul oferit de pământul românesc. Pe aceleași coordonate se înscrie și volumul Introducere în paleontologie (1928), ambele cărți constituind o bază modernă de documentare pentru învățământul superior de profil. Lui Ion Th. Simionescu îi revine meritul de a fi pus bazele organizării Laboratorului de Geologie și celui de Geografie de la Universitatea din Iași. El pornea de la ideea că un învățamânt modern trebuie să dispună de condiții care să asigure tinerelor generații însușirea unor cunoștințe strâns legate de practică și realitățile vieții. Ion Th. Simionescu a fost un mare pedagog și educator, organizator al invățământului românesc de toate gradele. A fost investit cu diferite sarcini în cadrul Ministerului Educației Naționale. Astfel, în 1905 este numit pe termen de 5 ani membru în Consiliul General al Învățamântului, din 1914 până în 1918 este secretar general în același minister, iar din 1939 este președintele Consiliului Permanent al Ministerului. De asemenea, a fost decan al facultății de științe și rector al Universității din Iași. Recunoscându-i-se înalta sa autoritate de savant și om de cultură, I. Simionescu a fost învestit cu supreme, demnități științifice, începând cu cea de președinte al Societății Române de Științe (1930), președinte al Societății de Geologie (1932) și terminând cu aceea de președinte al Academiei Române (1940). Recunoașterea meritelor excepționale ale lui Simionescu în paleontologia și stratigrafia Mezozoicului european reiese deosebit de clar din faptul că lucrarile sale au fost și sunt folosite în elaborarea celor mai mari tratate și monografii publicate de-a lungul timpului. Este suficient să menționam că încă de la tratatul asupra Cretacicului al lui Kilian (1910) și cel de stratigrafie al lui E. Haug (1921) și până la marile tratate de paleontologie din prezent, opera lui Ion Simionescu rămâne o baza de abordare a realităților paleontologice din această parte a Europei. La cele arătate, trebuie să mai adăugam și valoarea științifică deosebită pe care o prezintă colecțiile de mii de exemplare fosile mezozoice pe care Simionescu le-a adunat, prelucrat și lăsat Muzeului Paleontologic de Originale al Laboratorului de Geologie al Universității din Iași, ele reprezentând un material comparativ inestimabil mult râvnit de toți cei care lucrează în domeniu. De asemenea vom aminti și bogata bibliotecă de specialitate adunată cu grijă de profesor decenii la rând și păstrată astazi, ca fond de o deosebită valoare, în cadrul filialei de Geologie-Geografie a Bibliotecii Centrale Universitare „M. Eminescu” din Iași. Multe dintre volume poartă dedicația autografă a autorilor de pe toate meridianele globului, fiind unicate pe plan național. Scriitori de popularizare a științei

S-a născut la data de 6 decembrie 1852, în comuna Pecica, jud. Arad. La botez a primit numele de Romul Nicolae. Familia sa are origini din Ociu, o comună din ținutul Hălmagiului, de pe vremea când corevoluționarii lui Horea au fost aduși pe cale administrativă din munți și colonizați ca iobagi pe câmpia Aradului și Banatului. Bunicul său, Ioan Ciorogariu, s-a născut în Ociu, iar bunica sa era din familia Șiclovan de la Pecica, descendentă din familia Nicoară de la Giulia. Tatăl său, Dimitrie, proprietar mic în Pecica română, a fost pentru o perioadă îndelungată primar al acestei comune. Cursurile ciclului primar le-a făcut la școala din comuna natală, unde l-a avut drept profesor pe Ioan Ardeleanu, iar cele ale ciclului secundar la liceele ungurești din Arad, Pojon (Bratislava și Hódmezővásárhely, aici dând și promovând și examenul de bacalaureat. În anul școlar 1873-1874 se înscrie la Academia de Drept din Oradea, petrece însă timpul mai mult în casa primpretorului David Nicoară din Aletea, ca institutor particular și cancelist. În toamna anului 1874 își începe serviciul militar și face stagiul de voluntar în faimosul regimentul românesc de infanterie No. 50 din Alba-Iulia. În anul următor este primit ca student la Institutul teologic din Arad. După finalizarea cursurilor teologice la sfârșitul anului școlar 1876-1877, Consistoriul Diecezan din Arad îi oferă oportunitatea de a pleca în străinătate cu bursă pentru a se specializa ca profesor de teologie. După finalizarea cursurilor universitare, se întoarce la Arad. Aici este instituit în scurt timp în serviciul Consistoriului Diecezan, mai întâi ca practicant de birou, apoi, din 1880, ca arhivar. Tot în acest an este numit și profesor suplinitor la Institutul pedagogic-teologic din Arad, ca să fie aplicat cu preferință la studii teologice. În această perioadă a avut un conflict cu episcopul Ioan Mețianu, ceea ce a dus la demisia sa temporară în anul 1889. Ulterior, este rechemat tot de episcopul Ioan Mețianu în anul 1891 cu titlu definitiv. Însă este din nou suspendat de la plată de două ori de către guvernul maghiar. Prima suspendare are loc cu ocazia participării lui Roman Ciorogariu la Congresul Naționalităților din Budapesta din anul 1895, iar a doua oară împreună cu secretarul consistorial Vasile Goldiș, fiind acuzați de autoritățile maghiare de faptul că purtarea lor era împotriva intereselor statului. Pe lângă catedra de profesor la Teologie în 1900 Roman Ciorogariu este însărcinat de către episcopul Iosif Goldiș cu conducerea provizorie a secției școlare de la Consistoriul Eparhial. Tot în același an Adunarea Eparhială îl alege în funcția de consilier referent al acelei secții. Pentru bunele servicii aduse bisericii și școalei în această calitate, Adunarea Eparhială îi exprimă mulțumirea prin conclus din ședință. De asemenea, s-a implicat și în multe activități de interes public. Spre exemplu, a participat la sprijinirea inițiativei episcopului Ioan Mețianu de a construi o clădire pentru Institutul Teologic Pedagogic al eparhiei din contribuțiilor parohiilor care făceau parte. Astfel, Roman Ciorogariu a reușit să strângă din comuna natală 1500 florini, în condițiile în care episcopul îi încredințase o listă de subscripție prin care să strângă cel puțin 500 de florini. Dat fiind succesul din Pecica, acesta se ocupă de colecte și în comunele Șiclău și Pil, unde reusește să strângă din fiecare câte 1 000 de florini. În urma tuturor colectelor, care luaseră avânt, episcopul a reușit să strângă 54 000 de florini față de 20 000, suma prevăzută de acesta inițial. S-ar reușindu-se astfel să se adune suficiente fonduri pentru construirea clădirii Institutului pedagogic-teologic din Arad. În anul 1900 intră în cinul monahal. La tunderea monahală din 10 martie, care s-a oficiat în Mănăstirea Hodoș-Bodrog de către Augustin Hamza, arhimandritul stareț al acesteia, primește numele Roman. La scurt timp este hirotonit ierodiacon, iar în Duminica Tomei din 1901 ieromonah. Tot în anul 1901 este investit în funcția de director al Institutului Pedagogic-Teologic din Arad, în locul arhimandritului Augustin Hamza, care se retrage la Mănăstirea Hodoș-Bodrog ca egumen. Rămâne în postul de profesor și director al Institutului Pedagogic-Teologic până în 1916. Drept recunoaștere pentru activitatea sa, este distins de către episcopul Ioan Papp în anul 1903 cu brâu roșu și în 1904, cu ocazia sfințirii bisericii din Șimand, este înaintat la demnitatea de protosincel. Tot în perioada cât a stat la Arad s-a implicat în mișcările naționale-politice, bisericești și culturale. A colaborat activ la ziarul Tribuna din Sibiu, a întemeiat și sprijinit alături de Vasile Mangra și Russu Șirianu, Nicolae Oncu, Aurel Suciu și M. Velici Tribuna poporului, mai apoi devenită Tribuna. Din 1 ianuarie 1900 și până la 1 octombrie 1917 s-a ocupat de redactarea organului oficial al eparhiei Arad, Biserica și Școala, prin care dorea să continue educația elevilor săi din Seminarul Teologic, ajunși acum preoți. În anul 1917 a fost ales cu unanimitate de către Adunarea Eparhială în funcția de vicar episcopesc la Oradea. Guvernul Tisza a refuzat însă să aprobe cererea din cauză că a fost singurul dintre demnitarii bisericești greco-catolici și ortodocși care nu a iscălit protestul plănuit de guvernul maghiar împotriva încorporării Transilvaniei în granițele României. În cele din urmă este admis pe poziție interimară de către contele Aponyi în data de 3 octombrie 1917, sub rezerva revenirii la definitivare după limpezirea punctului autonomic al bisericii. Pe parcursul anilor 1917-1919 întreține o atmosferă de propagandă pro-românească în Bihor. După izbucnirea revoluției din 1919, este ridicat din propria casă de o patrulă de soldați secui și condamnat la moarte, însă scapă nevătămat. Roman Ciorogariu a ajuns în fruntea conducerii Eparhiei de Oradea în 1917, ca vicar episcopesc. Eparhia din Oradea nu mai avusese un episcop încă de la moartea lui Efrem Veniamin în 1695. Aceasta s-a aflat până în secolul al XX-lea sub egida episcopilor de la Arad, ea fiind condusă de către un consistoriu eparhial, al cărui președinte era vicarul episcopesc. Astfel, dată fiind îndelungata absență a unui episcop, ajuns în funcția de vicar, Roman Ciorogariu a luptat de pe această poziție în primul rând pentru restaurarea episcopiei de Oradea. Astfel, chiar cu ocazia sosirii perechii regale în Oradea, în mai 1919, obține promisiunea regelui Ferdinand I în această privință. Acțiunea se concretizează la scurt timp prin decretarea de către Parlament a înființării acesteia. Cel dintâi Sinod Eparhial al noii episcopii s-a întrunit la 16 octombrie 1920, în cadrul acesteia Roman Ciorogariu fiind ales în unanimitate în funcția de Episcop al Oradiei. În același an este ridicat și la rangul de arhimandrit, însă din cauza unui atentat la Senat, ceremonia este amânată. În cadrul acestui atentat este rănit la mâna dreaptă. Hirotonisirea ca arhiereu-episcop are loc în cele din urmă pe 26 martie 1921, în capela Mitropoliei din București. La 29 martie 1921 primește investitura din mâinile regelui Ferdinand I, iar în 2 octombrie același an este instalat în scaunul episcopal. Tot în 1921 a fost numit membru de onoare al Academiei Române. Roman Ciorogariu s-a implicat activ în reorganizarea noii episcopii, aducându-și drept colaboratori oameni cunoscuți din școală și din viața bisericească. În februarie 1931, cu ajutor din partea Statului, cumpără acutalul palat episcopesc și imediat după promulgarea legii pentru reforma agrară, intervine personal pentru împroprietărirea episcopiei și a tuturor parohiilor din eparhie. În 1923 a militat pentru înființarea Academiei Teologice Ortodoxe orădene pe lângă prim-ministrul I. I. C. Brătianu, dat fiind faptul că în Oradea nu existau decât insituții de învățământ superior dedicate studiului teologiei romano-catolice și greco-catolice. A reușit în cele din urmă să pună bazele acesteia, obținând totodată și un local propriu pentru aceasta, dat fiind faptul că inițial aceasta funcționase în clădirea Academiei de Drept. În 6 decembrie 1924 inaugurează și Internatul Teologic. Pe lângă episcopie, academie și internat, a mai înființat și sprijinit diverse instituții, așezăminte de cultură, fonduri și asociații, precum: o tipografie dieceziană în 1925, unde avea să fie tipărit și organul oficial al Episcopiei Oradiei, Legea Românească Fundația Jubiliară Episcopul Roman Ciorogariu, destinată ajutorării văduvelor și orfanilor de preoți, precum și preoții bolnavi, înființată la 6 decembrie 1927 din suma (de 250 mii de lei) primită cu ocazia zilei sale de naștere din partea eparhiei, pe care o completează cu încă 50 mii lei din propriile fonduri etc. A fost membru al unor instituții prestigioase: membru de onoare al Academiei Române, numit în iunie 1921 la propunerea lui Ioan Lupașgradul de „Ofițer al Academiei Franceze”, pentru răspândirea culturii franceze Se stinge din viață pe 21 ianuarie 1936 din cauza că era bătrân și bolnav, trupul său fiind depus în firida cavoului din naosul Bisericii cu Lună din Oradea. Înainte de a muri însă a dat câteva dispoziții de înmormântare cu privire la punerea în sicriu și îmbălsămarea sa:„1. Să fiu înmormântat în odăjdii albe arhierești, inclusiv mitra. Mai întâi a colaborat în calitate de corespondent extern pentru Tribuna din Sibiu, de la apariția ei, în anul 1884, până la încetarea activității sale, în anul 1903. După sistarea activității aceteia, a întemeiat împreună cu Vasile Mangra bisăptămânalul Tribuna Poporului din Arad, sub direcția lui Russu Șirianu. Ulterior, aceasta își ia denumirea de Tribuna din Arad, în jurul căreia s-a grupat gruparea condusă de Octavian Goga. Despre activitatea sa tribunistă vorbește într-o publicație din 1911, intitulată Spre prăpastie, și în Tribuna și Tribuniștii, publicată în 1935. Din 1900 până în 1917 a redactat revista teologică-pedagogică Biserica și Școala din Arad. În 1919, în timpul revoluției, înființează împreună cu Gheorghe Tulbure Tribuna poporului din Oradea, în care scrie diverse articole contra comuniștilor care vreau să pună stăpânire pe Budapesta. Pentru propaganda sa anticomunistă este internat și apoi surghiunit. Este eliberat de armata română la 20 aprilie 1919. În 1924 înființează revista culturală Legea Românească din Oradea. Doi ani mai târziu, în 1926, tipărește Zile trăite, care cuprinde memoriile sale împărțite pe patru mari capitole: „Războiul mondial”, „Revoluția”, „Sub imperiul român” și „Pagini din război și pace”. În 1931 publică o broșură pe care o pregătise de mai mult timp despre revoluția lui Horea și Cloșca. De asemenea, a realizat numeroase pastorale și a ținut diverse discursuri către diferite personalități. A mai colaborat și la revista Cele Trei Crișuri, la Anuarele Institutului Teologic-Pedagogic din Arad în perioada cât a fost director , la Speranța-Lumina-Biserica și Școala-Tribuna’’. În primul parlament al României Mari a reprezentat în calitate de senator ales în circumscripția Aleșd din Bihor. Ulterior, a primit calitatea de senator de drept, prin alegerea și înaintarea la funcția de episcop. La 15 martie 1923 ține primul discurs cu privire la dezbaterile asupra Constituției. În 18 noiembrie 1923 participă la discuția Mesajului Regal, unde aduce în dezbatere politica de stat a României, cazuistica în politică, democrația, centralizarea și decentralizarea. La 10 iunie 1924 participă la dezbaterile pentru legea învățământului primar. La 31 octombrie 1927 ține un discurs de dimensiuni ample despre marea criză morală, pentru care a fost foarte apreciat de presă. Un ultim discurs îl are în data de 17 martie 1928, la începutul dezbaterilor despre legea cultelor.„Ferdinand I - în grad de mare ofițer” Episcopul Roman Ciorogariu al Oradiei - 80 de ani de la intrarea în veșnicie, accesat la data de 04.12.2018.

După ce a absolvit cursurile secundare la Pitești, Dan Simonescu a urmat cursuri universitare la București (1921-1925). A obținut titlul de doctor în 1938, și pe cel de doctor docent în 1962. A fost influențat de școala de cercetare literară și bibliologie a lui Nicolae Cartojan și Ion Bianu, ale căror opere le-a ținut la mare preț. Activitatea lui se circumscrie domeniilor istoriei culturii, bibliografiei, bibliologiei și textologiei. Este responsabil pentru ediții critice de cronici românești, pentru studii privitoare la literatura românească veche (atât cronicărească, cât și populară) și pentru contribuții la istoria cărții și a tiparului românesc. A fost ales membru de onoare al Academiei Române în 1992.

Anastase Simu s-a născut la Brăila pe 25 martie 1854 într-o familie de agricultori foarte bogați, cu moșii întinse în diferite zone ale țării. El devine moștenitorul acestei imense averi la vârsta de 19 ani, când încă era elev la Institutul Teresianum din Viena. Își ia licența în drept la Paris și doctoratul în științe politice și administrative la Bruxelles. Este numit secretar la Legația României din Berlin și apoi senator de Brăila în trei legislaturi consecutive. Începând să se intereseze de colecționarea lucrărilor de artă, Anastase Simu se implică în același timp și în alte domenii ale vieții sociale și culturale. Este membru în Consiliul Consultativ al Artelor din Ministerul Instrucțiunii Publice (1910-1915), membru al Ateneului Român, membru de onoare al Academiei Române. Muzeul Simu, care a fost ridicat în formă de templu grecesc, după planurile arhitectului C. Sciky, inspirat după Erechteion, a fost inaugurat la 21 mai 1910 în centrul Bucureștiului, reprezentând o premieră instituționalizată în România, demonstrează că artele noastre plastice se pot alătura și compara de acum artelor plastice universale. Bogata colecție de opere de artă românească și străină a donat-o statului român în 1927. Sub conducerea pictorului Marius Bunescu, Muzeul Simu a funcționat până în anul 1960, când a fost dărâmat de autoritățile comuniste pentru a construi în locul său Magazinul de Confecții Eva. O parte din această colecție se află astăzi la Muzeul Național de Artă al României, iar o alta în colecția Simu de la Pinacoteca București. Colecția cuprindea circa 1.200 de piese din toate genurile artistice: pictură, grafică, sculptură, artă decorativă. Colecția de grafică cuprinde lucrări relizate în tehnici diverse, precum: creion, cărbune, tuș, guașă, acuarelă, guașă, paste, gravură, realizate de artisti români și străini.