Datasets:

OpenLLM-Ro
/

ro_wiki

Dataset card Viewer Files Files and versions Community

Split (3)

train · 123k rows

page stringlengths 33 136k
În anul 1933, Șerban C. Solacolu a fost numit conferențiar titular definitiv la Școala Politehnică din București, la cursul de tehnologia materialelor de construcții și ceramică. Numeroși ingineri au susținut tezele de doctorat sub conducerea sa până în anul 1948, când doctoratul a fost desființat pentru a fi reorganizat. Din anul 1948 a fost profesor universitar la Școala Politehnică din București, predând, pentru prima oară în România, cursul de chimia fizică a silicaților tehnici. A elaborat studii teoretice în domeniul fizico-chimiei silicaților cu aplicații în producția materialelor refractare și a cimenturilor speciale. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 3 iunie 1941. A fost distins cu Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a IV-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”. Întărirea hidraulică a cimentului și problema apei pentru beton. Extras din revista „Ciment și beton”, nr. 5-6, mai-iunie 1933, București, 16 p. Câteva aspecte ale problemei nisipului normal. E necesar ca nisipul normal să fie un nisip de cuarț curat?Extras din revista „Ciment și beton”, București, N. Stroilă, 1934,7 p.Asupra adaosurilor hidraulice pentru mortaruri și betoane, În revista „Ciment și beton”, nr. 9-10,1935, București Curs de tehnologia materialelor de construcție. Industriile ceramice, industria cimentului, industria sticlei, București, Editura Politehnicei, 1938,428 p.
Matei Socor s-a născut la data de 15 septembrie 1908 în orașul Iași, ca fiu al cunoscutului ziarist Emanoil Socor (1881-1951), descendent al unei familii cu rǎdǎcini în comunitatea armeneascǎ. A urmat cursurile primare și liceale în Iași, efectuând apoi studii la Conservatorul din București (1927-1929), având ca profesori pe Gheorghe Cucu, Alfonso Castaldi și Constantin Brăiloiu. Urmează, apoi, studii de perfecționare la Conservatorul din Leipzig cu maeștri ai compoziției și dirijatului de orchestră (1930-1933). Revenit în România, Matei Socor a lucrat ca cercetător etnolog și dialectolog al muzicii în cadrul Institutului de folclor din București. Aici a colaborat cu Constantin Brăiloiu, cu care a alcătuit o serie de culegeri de folclor. S-a apropiat din tinerețe de mișcarea muncitorească, devenind membru al PCR încă din ilegalitate și participând activ la lupta acestui partid împotriva fascismului și a guvernului antonescian. După preluarea puterii de către regimul comunist, Matei Socor s-a pus în slujba noii puteri, fiind numit în funcția de președinte al Comitetului de Radiodifuziune și președinte al Uniunii Compozitorilor din RPR (1949-1954). Matei Socor a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1952 - 1957., În revista Muzica cu nr. 1, din 1950, care avea pe copertă portretul lui Stalin, Matei Socor scria în "Cuvânt înainte" că trebuie pornită o luptă deschisă împotriva influențelor cosmopolite ale ideologiei imperialiste și militat pentru eliminarea formalismului și cosmopolitismului în arta muzicală. Tot în revista Muzica, în 1953, cu ocazia primului Congres al Compozitorilor și Muzicologilor, Matei Socor scria că acesta trebuie pus sub semnul luptei împotriva manifestărilor formalismului, impresionismului, atonalismului, împotriva cosmopolitismului și ploconirii în fața artei decadente burgheze. A continuat să lucreze și ca dirijor în diferite concerte simfonice din țară și din străinătate. Cu toate acestea, Matei Socor s-a remarcat în principal prin compozițiile sale muzicale, în care se remarcă măiestria polifoniei și subtilitatea armoniei. Compozițiile sale muzicale s-au inspirat din actualitatea socialistă a Republicii Populare Române, încadrându-se în muzica proletcultistă. Matei Socor este autorul muzicii pentru două imnuri de stat a României: Zdrobite cătușe (imn național între anii 1948 și 1953, pe versuri de Aurel Baranga) și Te slăvim, Românie! (imn național între anii 1953 și 1977, pe versuri de Eugen Frunză și Dan Deșliu). De asemenea, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, a compus piese de inspirație social-politică, devenite cântece de mase ale clasei muncitoare: Cum Jiul își curge necazul la vale (1942) și De-ajuns, României, calvarul (1944). După instaurarea regimului comunist în România, a realizat și alte coruri cum ar fi: Steagul Partidului, Să fii partidului oștean și alte lucrări inspirate din tematica propagandei socialiste. Cântecele sale au redat cu entuzism epoca construirii socialismului în România. Pentru meritele sale din domeniul artistic și social, în anul 1952, Matei Socor a fost ales ca membru corespondent al Academiei Române. De asemenea, a primit titlul de Maestru emerit al artei și laureat al Premiului de Stat. În domeniul muzicii de cameră, a scris mai multe compoziții pentru orchestră, dintre care menționăm următoarele: Trei salviri (1969) - sextet de suflători, o veritabilă sinteză a experienței sale În ultimii ani, de viață a compus opera Conu Leonida față cu reacțiunea, reprezentată pe scena Operei Române din București (28 decembrie 1978). Operele sale au fost tipărite și editate pe disc. Matei Socor a încetat din viață la data de 30 mai 1980, în orașul București.
Remus Răduleț s-a născut la data de 3 mai 1904 în localitatea Brădeni (Heldorf) din județul Sibiu, într-o familie cu doi băieți și două fete, ca fiu al preotului Vasile Răduleț și al Anei Răduleț. Satul Brădeni este atestat încă din 1297 cu numele de terra Heen, iar biserica cu hramul Sf. Andrei a fost menționată prima oară în 1350. Sat săsesc, a fost numit Henndorf până în 1968. Primele clase le-a făcut la Berivoi și Sighișoara. Ulterior, studiile liceale le-a făcut la Liceul „Radu Negru” din Făgăraș (1919-1923) și a susținut examenul de bacalaureat la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. A început liceul la secția umanistă dar, atras de fizică, a susținut Bacalaureatul la secția reală. Această formare inițială umanistă și-a pus amprenta pe întreaga lui viața profesională inginerească. A început studiile superioare în 1923 la Facultatea de Electromecanică a Școlii Politehnice din Timișoara, înființată în noiembrie 1920 prin Decretul Regelui Ferdinand care, în 11 noiembrie 1923, cu ocazia vizitei de inaugurare, a spus Nu zidurile fac o școală ci spiritul care domnește într-însa. Este foarte probabil ca Remus Răduleț, student în anul I, să fi asistat la această ceremonie. A primit diploma de inginer electromecanic în 1927, fiind cel mai strălucit student pe care l-a avut Politehnica din Timișoara. Lucrarea de diplomă intitulată „Stabilirea unui mod de optimizare prin calcul a șapte transformatoare”, a fost condusă de profesorul Plautius Andronescu și a primit „foarte bine cu distincție”. În anul următor, la recomandarea profesorului Plautius Andronescu, a primit o bursă doctorală și și-a făcut studiile doctorale în Elveția, la Școala Politehnică Federală din Zürich (ETHZ) (1929-1930). Aici a lucrat sub conducerea profesorului Karl Kuhlmann, ocupându-se de studiul unui cuptor de inducție fără miez. Cu această ocazie a întâlnit personalități precum Albert Einstein, Max Planck, Erwin Schrödinger și Wolfgang Pauli. În 1931 susține teza de doctorat după care, spre surprinderea profesorilor, se reîntoarce în țară. Revenit în țară, își începe activitatea didactică la Școala Politehnică din Timișoara, pe care o va sluji timp de 20 de ani, până în 1951. Formația sa enciclopedică, cunoștințele dobândite ca student la Timișoara și ca doctorand la Zürich și harul său pedagogic i-au permis să predea cu deosebită competență atât discipline fundamentale, precum Fizica, dar și discipline de ultimă oră: Mașini electrice, Centrale electrice sau Tehnica curenților slabi, care a devenit ulterior primul curs de Electronică din Institutul timișorean (1931). Dacă pe durata doctoratului ocupa postul de asistent la Școala Politehnică din Timișoara (1927-1928), la revenirea de la Zürich este numit conferențiar suplinitor (1931), și ulterior titular (1940), la Școala Politehnică din Timișoara. Începând din 1946 ocupă postul de profesor la Școala Politehnică din Timișoara iar din 1948 predă și la Institutul de Căi Ferate. Începând cu anul universitar 1951-1952 se transferă la București și devine profesor titular. Predă cursurile de Electromagnetism și Teoria relativității la Universitatea din București și, în paralel, la departamentul de Inginerie electrică al Facultății de Electrotehnică a Institutului Politehnic din București. Acest departament fusese înființat în 1948, prin reorganizarea departamentului de măsurări electrice, fiind condus la început de profesorul Constantin Budeanu și apoi de profesorul Ion S. Antoniu. Ulterior, pentru o perioadă îndelungată, acesta a fost condus de profesorul Remus Răduleț, devenit între timp academician. Aici a predat, până la pensionare (1974), cursul de Bazele electrotehnicii căruia i-a dat o structură axiomatică. Remus Răduleț a fost creatorul școlii românești de Bazele Electrotehnicii. La 2 iulie 1955 este primit membru corespondent al Academiei RPR iar din 21 martie 1963 a devenit membru titular. Timp de 3 ani (1963-1966) a fost Președinte al Secției de științe a Academiei RPR, iar apoi timp de 8 ani, între 8 aprilie 1966 și 21 martie 1974, a ocupat funcția de vicepreședinte al Academiei. Unul dintre domeniile în care și-a adus o contribuție remarcabilă a fost cel al terminologiei electrotehnice. Pregătirea sa enciclopedică i-a permis să imprime lucrărilor din acest domeniu un caracter interdisciplinar prin stabilirea unor relații între electrotehnică și diferite domenii ale fizicii, chimiei, logicii sau informaticii. În 1947 apare sub coordonarea sa traducerea în limba română a Manualului Inginerului - Hütte, elaborat cât încă se afla la Timișoara. Nu a fost numai o traducere, deoarece în fiecare capitol s-au adus completări de ultimă oră, dar mai ales s-a utilizat o terminologie unitară. Iată ce spunea Remus Răduleț: „ Cel ce semnează aceste rânduri s-a străduit să realizeze întrebuințarea acelorași termini în diferite secțiuni ale manualului și să-l prezinte într-o limbă cât mai unitară”.În perioada 1948-1956, la îndemnul Asociației Generale a Inginerilor din România (AGIR) și a Societății “Politehnica”, pentru a răspunde unor nevoi reale ale inginerului, dar și pentru a oferi noi cunoștințe în educare a populației, a coordonat elaborarea Lexiconului Tehnic Român, ediția I-a, în opt volume, iar în perioada 1957-1966 s-a reeditat ediția a II-a în 18 volume, lucrare lexicografică de mare amploare, prima de acest gen din România. Prima ediție a însumat 7000 de pagini, iar a doua 12.000 de pagini. La elaborarea acestei opere au lucrat 433 de persoane. Lexiconul Tehnic Român rămâne un tezaur terminologic pentru domeniul electrotehnic. În 1961, împreună cu alți specialiști, a contribuit la organizarea la București a Reuniunii Generale a Comisiei Electrotehnice Internaționale, prima reuniune ținută într-un stat socialist. Începuse deja să lucreze, din 1981, împreună cu Comitetul Electrotehnic Român, la solicitarea Biroului Central al CEI, la elaborarea unui Tezaur de termeni. Primele rezultate au fost prezentate de academicianul Remus Răduleț în octombrie 1983 la Reuniunea Generală a CEI de la Tokyo. Aprecierile au fost favorabile și s-au materializat prin decizia de finanțare a activității de elaborare a Tezaurului terminologic. Lucrarea fundamentală pe care Remus Răduleț o dezvoltă pentru CEI este Tezaurul de concepte al CEI:Le Thesaurus CEI rationel de l'electricite care va vedea lumina tiparului în anul 1986 la Geneva, editat în limba franceză. Alte asociații în care a fost membru și funcții deținute: Convins de necesitatea educării publicului larg în domeniul științelor, este fondatorul și Rectorul Universității Populare din București. A fost prieten cu Ilie Murgulescu, colaborând cu acesta în chestiuni aflate la intersecția dintre electrotehnică și chimie. În data de 6 februarie 1984 s-a stins din viață.
Vasile a urmat învățământul elementar, clasele gimnaziale și cele de liceu în Bârlad. Examenul de bacalaureat l-a promovat în anul 1905, la Liceul „Gheorghe Roșca Codrianu”. A continuat cu studiile superioare la universitatea din Iași, urmând concomitent cursurile a două facultăți: cea de Științe Naturale și aceea de Medicină. După absolvire, în anul 1911 s-a dedicat practicării medicinei, debutând în cadrul spitalului Facultății de Medicină din Iași. Pe baza experienței acumulate în spital, a întocmit teza de doctorat cu titlul „Acțiunea nervului pneumogastric asupra blocării fascicolului lui His” și a obținut în anul 1916 titlul de doctor în medicină. A inițiat cercetările de electrofiziologie din România și a studiat modificările funcționale ale cordului, reflexele medulare, biochimismul muscular. A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 5 iunie 1943. Ca urmare a prestigiului său științific în mediul medical, în cadrul ședinței academiei din 2 iulie 1955, Secțiunea medicală a Academiei Române l-a ales pe Vasile Rășcanu membru titular al Academiei Române, sărind peste „etapa” de membru corespondent. Vasile Rășcanu a fost decorat în 8 aprilie 1970 cu Ordinul Meritul Sanitar clasa I „pentru merite deosebite în domeniul ocrotirii sănătății populației din țara noastră”. Vasile Rășcanu a fost decorat cu Ordinul 23 August prin decretul prezidențial 279/1975.
Mama sa a fost împușcată de către sovietici deoarece ținea sub o icoană o revistă cu poezii în limba romană ale fiului său. Nichita Smochină s-a născut într-o familie de țărani înstăriți, descendenți ai răzeșilor români, la hotarele Moldovei istorice. După cum el însuși a relatat mai târziu, pe malul estic al Nistrului, o adevărată „California românească" trăia o comunitate românească înfloritoare. Cercetările sale de mai târziu au arătat că prezența românească în acest teritoriu datează din Evul Mediu. Potrivit lui, au existat două etape principale în domeniul migrației și instalarea țăranilor moldoveni în acest teritoriu, care a devenit patria sa. Prima a fost în timpul domniei lui Duca Vodă la sfârșitul secolului al 17-lea, iar a doua sub împărăteasa Ecaterina cea Mare. Smochină a vorbit în detaliu despre coloniile românești din secolul 18, care a ajuns până la est ca Oleksandriya. Smochină însăși era descendent ai răzeșilor români, originari din Moldova, și care vorbeau o variantă arhaică a limbii române despre care istoricul literar Alexandru Husar, care s-a întâlnit cu Smochină în 1940, spunea ca "mi se părea o minune a limbii române." A învățat mai întâi la școala din sat. A terminat apoi cu „Foaie cu laudă” (nagradă clasa a I-a) și medalie de aur, liceul rus din Dubăsari, la 15 iunie 1910. În ianuarie 1912 s-a însurat cu Agapia Ciobanu și s-au născut primii doi copii, Claudia și Alexandru. Odată cu începerea Primul Război Mondial, Nichita a fost mobilizat în armata țaristă și datorită studiilor pe care le avea a fost trimis la Școala de ofițeri „Marele Duce Mihail Nicolaevici" din Tiflis (Tbilisi). După absolvirea școlii a fost căpitan în Regimentul 3 de Grăniceri din Tiflis, între 15 ianuarie 1915 și 29 ianuarie 1918. A luptat pe frontul din Persia și Turcia și a fost decorat cu mai multe Ordine printre care și Crucea Ordin „Sfântul Gheorghe", fiind înnobilat de către țarul Nicolae al II-lea. În mai 1917 a participat la Congresul popoarelor neruse din Caucaz, unde a solicitat facilități pentru moldoveni. Plecat cu o misiune la Petrograd s-a întâlnit cu Lenin, pe care îl ascultase vorbind despre autodeterminarea popoarelor. La întrebarea lui Smochină, ce va fi cu moldovenii în viitoarea configurație socială, Lenin îi răspunde:“Dumneavoastră moldovenii nu aveți nici un interes să luptați de partea Rusiei, care de veacuri a înrobit poporul vostru. Moldovenii din punct de vedere cultural se găsesc mult înaintea rușilor. De aceea constituiți-vă în regimente naționale moldovenești și cu baioneta în mână cuceriți și consimțiți libertatea pe care nimeni nu o va face cadou poporului. Vă plângeți că nu aveți nici un răspuns la problema voastră națională, eu va răspund însă categoric: limba maternă. Înființați școala națională proprie și presa națională moldovenească. Rețineți, prin forțe proprii sunteți obligați să vă creați școala moldovenească și, repet presa. Inspirați-vă de la românii voștri de același sânge.” Smochină a revenit la locul său de origine, care era în nou constituita Republica Populară Ucraineană și a început să apere interesele românilor. În decembrie 1917 s-a implicat împreună cu Gheorghe Mare, în organizarea Congresul moldovenilor transnistreni de la Tiraspol, unde au fluturat tricolorul românesc. Smochină a declarat: "Ne iubim țara noastră atât de mult, încât chiar și icoanele noastre se uite spre România."În anul 1918 a fost ales președinte (prefect) al Земствей (județului) și deputat în „Pада” Centrală (Parlamentul) de la Kiev, capitala Ucrainei. Ca prefect a încercat să prevină distrugerea ordinii sociale și militare. În Rada Centrală a susținut necesitatea acordării de drepturi pentru populația românească și s-a opus cu tărie ministrului Vinicenko care pregătea invadarea și anexarea Basarabiei. După ocuparea Transnistriei de către „Armata Roșie" a fost declarat „persona non grata" și implicit condamnat la moarte. Ajutat de rude și prieteni a trecut, la 25 decembrie 1919, cu soția Agapia, Nistrul înghețat în Basarabia, dar fǎrǎ cei doi copii și s-a stabilit la Iași. În ianuarie 1922 a susținut, la Universitatea din Iași, examenul de echivalare și a obținut diploma de absolvire a cursurilor liceale, secția modernă. S-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie și la Facultatea de Drept. În timpul studiilor universitare a desfășurat o activitate fructuoasă în rândul studenților și a colaborat la „Tribuna Românilor de peste Hotare”, „Arhiva de Iași”, „Calendarul Ligii Culturale”, „Viața Basarabiei”. Împreună cu ministrul pentru Basarabia, Pan Halippa, a obținut fonduri de ajutorare, spații de cazare și locuri de muncă pentru refugiații din Transnistria. La recomandarea acestuia a plecat la București pentru a informa Guvernul României asupra evenimentelor din Transnistria, (arestări, asasinate, etc.).În luna iunie 1922, ca membru al „Comitetului de Ajutorare a românilor de peste Nistru” , constituit din inițiativa sa, la 21 ianuarie 1921 a prezentat regelui Ferdinand un memoriu, semnat de Pantelimon Halippa, ca președinte și Nichita Smochină, ca secretar, pentru ajutorarea transnistrenilor și plasarea elevilor în școli. Drept urmare mulți elevi transnistreni au fost plasați, gratuit, în școlile din România, o parte din aceștia ajungând personalități ale științei și culturii. La începutul anului 1922 i-a trimis profesorului Nicolae Iorga o scrisoare, solicitându-i sprijinul pentru transnistreni. Acesta a publicat-o în „Neamul Românesc”, nr. 98 din 5 mai 1922, intitulând-o „Transnistreana".A mers la Congresul „Ligii Culturale” de la Curtea de Argeș, unde la a prezentat Congresului, din memorie, conținutul scrisorii. După congres a devenit colaborator ale revistelor „Neamul Românesc” și „Ramuri” ale profesorului Nicolae Iorga, care îl va sprijini. În anul 1925 Nichita Smochină a obținut licența în Filozofie și licența în Drept. La 14 iunie 1926, după aproape 7 ani a reușit să-și recupereze cei doi copii din Transnistria. S-a înscris la doctorat, la Universitatea din Iași și a susținut examenele pentru primii 2 ani. Între anii 1929 și 1930 a urmat Seminarul Pedagogic Universitar al Facultății de Litere și Filozofie din Iași, pe care l-a absolvit la 29 martie 1930.În anul 1930 a obținut o bursă pentru doctorat la Universitatea „Sorbona", Paris. Între 1930 și 1934 a pregătit teza de doctorat. A fost profesor de limba română, din septembrie 1930 până în 1934 la „Ecole pour la Propagation des Langues Etrangeres en France”, „Sociétés Savantes”, școală de studiu a limbilor străine din cadrul Universității „Sorbona" și membru al „École Roumaine en France”, (Școala Română de la Fontenay-aux-Roses), condusă de Nicolae Iorga, între 1931 și 1934. Perioada pregătirii tezei de doctorat a fost folosită pentru publicarea unor lucrări științifice și a desfășurat o intensă activitate de prezentare a situației popoarelor subjugate din URSS. A prezentat în conferințe și articole situația grea a popoarelor din URSS, în special a românilor. A luptat cu armele care i-au stat la îndemână, argumentele științifice. La Paris, a ținut o serie de conferințe despre românii din Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească. A publicat, sub pseudonimul Mihai Florin, articole despre masacrele sovietice împotriva românilor trasnistreni. Aceștia, din cauza terorii, abandonau tot avutul și se refugiau în România, cu riscul de a fi omorâți de grănicierii sovietici. A făcut publică lista celor 14 persoane care alcătuiau Guvernul R.S.S.A.M. în care se regăsea doar un singur nume românesc, Negruță, țăran din județul Ananiev, lipsit de autoritate. Acesta fusese ales numai ca să fie și un moldovean în guvern, cu toate că populația majoritară este românească. S-a întâlnit cu o serie de lideri ai emigrației din Ucraina, Rusia, Georgia, Azerbaidjan, etc., participând activ la conferințe și dezbateri. A fost urmărit în permarnență de agenții sovietici din Paris și s-a încercat intimidarea lui. În septembrie 1930 a participat la lucrările Ligii Națiunilor de la Geneva, unde a luat cuvântul în cadrul Comisiei a șasea a minorităților și, la propunerea lui, în darea de seamă a Congresului, s-a introdus formula „alte minorități românești de circa 2 milioane, care trăiesc în afara graniței României”. La Geneva a fost remarcat de Nicolae Titulescu. Cu ocazia unei vizite făcute la Paris, de Nicolae Titulescu și Ion Mihalache, în septembrie 1933 au avut o discuție pe tema relațiilor cu U.R.S.S., iar aceștia l-au sfătuit să fie mult mai prudent și mult mai reținut în cuvântările și lucrările antisovietice. A participat la Congresele anuale ale Comisiei a șasea minorităților, de la Geneva până în anul 1935, inclusiv. A prezentat Președintelui Societății Națiunilor, în martie 1932, un memorandum, susținut în Comisia a șasea a minorităților, semnat de 634 de refugiați, în care erau condamnate ferm acțiunile represive ale Sovietelor față de românii transnistreni. Memorandumul a fost publicat în cotidianul „L'Ordre” din Paris, la 23 martie 1932. Este cunoscută alocuțiunea pe care a avut-o la Societatea Națiunilor, la 13 decembrie 1933, pentru admiterea „Comitetului Refugiaților Moldoveni din U.R.S.S”, sub autoritatea acesteia, în „Oficiul Internațional Nansen”. În 1934 a obținut titlul de Doctor. Familia a mai avut încă doi copii Nicolae și Antoaneta. Întors în țară a continuat să se implice în ajutorarea transnistrenilor. Din ianuarie 1935 editează, cu mari eforturi financiare, revista „Moldova Nouă”. Au apărut următoarele numerele: Anul I, numerele 1 și 2-3,1935, Anul II, nr. 4,1936, Anul V, nr. 5,1939 și Anul VI, nr. 1-3,1941, precum și două suplimente în „Biblioteca Revistei Moldova Nouă”: Nichita Smochină, Diomid Strungaru „Cartea Moldovanului”, nr. 1,1943 și Dr. Nicolae M. Popp, „Transnistria. Încercare de monografie regională”, nr. 2,1943. Nichita Smochină a susținut numeroase conferințe în țară, mai ales la Universitatea din Iași și din anul 1936, în fiecare an la ,,Cursurile de vară” ale Universității Populare ,,Nicolae Iorga”, de la Vălenii de Munte, conferințe în care a prezentat pe baza documentelor istorice trecutul românesc al meleagurilor transnistrene, precum și situația românilor din U.R.S.S..După asasinarea profesorului Nicolae Iorga a continuat colaborarea cu ,,Liga Culturală”.La 1 noiembrie 1938 a fost numit șef de serviciu la „Cancelaria Comisariatului General al Minorităților”, din cadrul „Consiliului de Miniștri".În după-amiaza zilei de 27 iunie 1940, a fost însărcinat de Guvernul României să participe la întocmirea răspunsului la ultimatumul sovietic privind cedarea Basarabiei și a fost primit în audiență de către regele României, Carol al II-lea, spunându-i acestuia că „țara face cea mai mare greșeală dacă cedează Basarabia fără război".A refuzat propunerea de a fi guvernatorul ținutului dintre Nistru și Bug, al “Transnistriei Mari”, propunere făcută în ședința din 12 august 1941 a Președinției Consiliului de Miniștri. Ca președinte al transnistrenilor a pledat pentru unirea Transnistriei cu țara, după război, pe baza unui referendum. A fost ales, la 2 iulie 1942, membru de onoare al Academiei Române. A fost în Crimeea, ajutând istoricul român Gheorghe Brătianu pentru recuperarea scrisorilor adresate de strămoșul său, Ion Brătianu, țarului Nicolae I al Rusiei. El a menținut contactele cu rușii locali și l-a ajutat pe chirurgul anticomunist Pavel Ceasovnicov să primească cetățenia română. În zona sa natală din Dubăsari, savantul a fost gazda studenților români din București și cei de la Institutul Cultural Român din Odesa. Mareșalul Ion Antonescu l-a însărcinat să adune material pentru Conferința de pace de după război. După august 1944 a îngropat trei lăzi cu documente, în special cele privind drepturile României asupra Basarabiei și Transnistriei, undeva, în regiunea Caransebeș. După 23 august 1944 a fost declarat dușman al Sovietelor. Colegi din Academie l-au salvat angajându-l cu nume fals, ca administrator al moșiei de la Titulești. După confiscarea averii Academiei s-a refugiat în satele de munte din vestul țării. La 20 decembrie 1948 a fost arestat fiul cel mare, Alexandru și deportat în Siberia, la Magadan, apoi la Verhoiansc și pe urmă la Colâma, dincolo de Cercul Polar, de unde s-a întors în anul 1956, fiind eliberat pe 9 aprilie. În perioada 1952-1962 a fost urmărit de Securitate fiind anchetat și reținut în numeroase rânduri. La 26 mai 1961 a murit celălalt fiu, Nicolae, într-un accident, posibil provocat. După 1965 a fost căutat și invitat la guvernul comunist, care i-a cerut să continue activitatea științifică de susținere a dreptului nostru asupra teritoriilor românești. A predat documentele îngropate, dar din păcate multe dintre ele au fost distruse de depozitarea în pământ. La 13 februarie 1967, a depus la Consiliul de Stat un memoriul referitor la situația românilor din URSS.După o succintă expunere a situației teritoriului dintre Prut și Nistru, din punct de vedere istoric și juridic, Nichita Smochină combate teoria existenței poporului și a limbii moldovenești, diferite de poporul și limba română, făcând ample trimiteri la lucrările unor reputați savanți occidentali și, în final, concluzionează că „problema existenței a două neamuri: moldovenesc și român este o problemă politică, nu științifică”. La 30 noiembrie 1968 a suferit un atac cerebral după care și-a revenit cu mare greutate, dar chiar și grav bolnav a continuat să lucreze. În august 1975 i s-a acordat o pensie de merit, aprobată de Consiliul de Stat, egală cu cea a academicienilor, dar nu i s-a redat titlul de membru al Academiei Române, pentru a nu-i supăra pe sovietici. A murit în noaptea de 13 spre 14 decembrie 1980, dimineața poștașul aducându-i, spre corectare, șpaltul ultimei sale lucrări trimise la revista bianuală a „Institutului Balcanic de Studii de la Salonic, unde publicase mai multe lucrări. Post mortem, la 3 iulie 1990 a fost repus în drepturi ca „Membru de Onoare” al Academiei Române, i-a fost atribuit, la 19 aprilie 2010 titlul onorific „Magna cum Laudae”, de către Senatul „Universității Libere Internaționale din Moldova", președintele Republicii Moldova i-a conferit „Ordinul de Onoare", la 20 aprilie 2010, iar o stradă și patru stradele din orașul Chișinău îi poartă numele. Examen de control-echivalare (Diplomă de absolvire cursuri liceale), secția modernă, Universitatea Iași, ianuarie 1922.„Românii de peste Nistru”, „Tribuna românilor de peste hotare”, nr. 1 și 2 /1924, (pseudonim M.Florin). „Din folclorul transnistrean”, „Tribuna românilor de peste hotare”, nr. 3,4,5 și 6/1925. Anul nou la moldovenii de peste Nistru”, „Ramuri", Anul XIX, nr. 1/1925 și în „Tribuna românilor transnistreni", Anul II, nr. 5/1928.„Prohoadele la moldovenii de peste Nistru”, „Tribuna românilor transnistreni”, Anul I, nr. 1/1927.„Datoria noastră”, „Tribuna românilor transnistreni", Anul II, nr. 4/1928.„Rezistența la opresiunea legii”, „Pandactele Române", Anul IX, nr. 4-5/1930.„Dănilă Apostol, hatmanul Ucrainei, după noi surse”, Biblioteca „Cunoștințe folositoare”, nr. 47/1932.„Moldavica. Lucrări asupra moldovenilor transnistreni”, „Moldova Nouă”, nr.1/1935 și nr.4/1936.„Lupta din 1531 a polonezilor cu moldovenii”, „Moldova Nouă”, nr. 4, Vol. III/1936.„Cartea națională (moldovenească) în URSS”, „Moldova Nouă”, nr. 4, Vol. III/1936.„Moscalia, folclor privitor la recrutarea moldovenilor în armată”, „Moldova Nouă", Vol. V/1939, (pseudonim Ciobanu-Vlaicu).„Basarabia provincie istorica rusească ?”, „Însemnări ieșene", Anul V, nr. 9/1940.„Autodeterminarea în condiția sovietică”, „Viața Basarabiei”, Anul IX, nr. 7-8/1940.„Militari români în Rusia”, „Spiritul Militar Modern", nr. 5 și 6/1940.„Românii de peste Nistru”, „Spiritul Militar Modern", nr. 1/1941 și „Viața Basarabiei", nr. 6-7/1941.„Unul din cele mai vechi texte slave scrise de un român în sec. XI-XII”, „Biserica Ortodoxă Română", nr. 11-12/1961.„O traducere ramânească din sec. XV a Cărții „Floarea Darurilor", „Biserica Ortodoxă Romană”, nr. 7-8/1962. „O pravilă românească din veacul al XVI-lea. Pravila Sfinților părinți după învățătura lui Vasile cel Mare, întocmită de retorul și scolasticul Lucaci în 1581”, „Biserica Ortodoxă Romană”, nr.11-12/1965.„Semnificația unui manuscris istoric”, „Magazin Istoric”, Anul IV, nr. 6/1970.„Memorii”, Editura Academiei, 2009, (memorii până la 23 august 1944).„Suntem moldoveni și vrem să ne unim”, nr. 4/17 august 1941.„Vocea sângelui a fost de neînvins”, nr. 6/1 septembrie 1941.„Temeiul de viață românească în Transnistria”, nr. 7/8 septembrie 1941.„Primul dregător al satului”, nr. 9/22 septembrie 1941.„Suntem totuna cu românii”, nr. 10/29 septembrie 1941.„Transnistrenii așteaptă lumină”, nr. 11/06 octombrie 1941.„Transnistrenii revin la Legea Pământului”, nr. 12/15 octombrie 1941.„Cultura națională în Transnistria”, nr. 13/20 octombrie 1941.„Transnistria pe veci românească”, nr. 15/3 octombrie 1941.„Împăratul românilor transnistreni”, nr. 16/16 noiembrie 1941.„Viața nouă în Transnistria”, nr. 17/17 noiembrie 1941.„An Nou și o nouă viață pentru românii transnistreni”, 23/12 ianuarie 1942.„Tradiția militară a Transnistriei”, nr. 24/19 ianuarie 1942.„Primele ctitorii între Nistru și Bug”, nr. 26/2 februarie 1942.„Să ne strângem grămăgioara”, nr. 27/9 februarie 1942.„Iarăși printre frații mei românii transnistreni”, nr. 28/16 februarie 1942.„Tineretul ucrainean se îndreaptă spre lumină”, nr. 29/23 februarie 1942.„Munca agricolă, viitorul Transnistriei”, nr. 30/2 martie 1942.„Ctitorii românești la răsărit de Bug”, nr. 31/9 martie 1942.„Printre frații transnistreni”, nr. 32/16 martie 1942.„Învierea Domnului simbol de viață nouă”, nr. 35-36/5 aprilie 1942.„Misiunile studenților români în Transnistri”a, nr. 37-38/12 aprilie 1942. „Starea juridică și istorică a românilor de peste Nistru", Paris, 21 aprilie 1931.„Românii de peste Nistru, privire istorică, „Ateneul Tătărași”, Iași, septembrie 1927.„Românii de peste Nistru din punct de vedere etnografic", Asociația „Astra-Chișinău”, octombrie 1928.„Așezările românilor de peste Nistru", „Ateneul din Bacău”, octombrie 1928.„Românii de peste Nistru din punct de vedere geografic și politico-economic", Soroca, 17 iunie 1935.„Originea istorică a moldovenilor de peste Nistru", Chișinău, octombrie 1936.„Menirea istorică a românilor de peste Nistru", „Congresul transnistrenilor”, Chișinău, 12-14 septembrie 1937.„Românii transnistreni și legăturile lor cu Tighina", „Ateneul Cultural” Tighina, 29 ianuarie 1938.„Zece Mai și românii transnistreni", Odesa, 10 mai 1942.„Republica Moldovenească a Sovietelor, organizarea juridică și administrativă", decembrie 1935.„Politica internațională a Sovietelor", februarie 1936.„Educația și învățământul în Republica Moldovenească a Sovietelor", martie 1936.„Revoluția bolșevică din Rusia", noiembrie 1936.„Rusia și evenimentele din Spania", 14 noiembrie 1936.„Învățământul la moldovenii de peste Nistru în trecutul istoric, iulie 1936. „Republica Moldovenească a Sovietelor privită din punct de vedere a dreptului public international, iulie 1936.„Ucraina moldovenească a lui Duca Vodă, august 1937.„Viața națională a românilor de peste Nistru sub regimul actual.„Rolul românilor transnistreni în căzăcimea ucraineană", 10 august 1938, dare de seamă în „Neamul Românesc", 20 august 1938.„Problema naționalităților în Rusia sovietică și românii transnistreni", 12 august 1938, dare de seama în „Neamul Românesc", 26 august 1938.„Educația și învățământul în Republica Moldovenească a Sovietelor", 13 august 1938, dare de seama în „Neamul Românesc”, 26 august 1938.„Medalia de Aramă" în memoria a 300 de ani de domnie a Familiei Imperiale a Romanovilor. Medalia „Sfântul Gheorghe” gradul IV cu inscripția pentru vitejie, nr. 543817,8 noiembrie 1915. Ordinul „Sfânta Anna” gradul III, cu spade și rozetă, 9 noiembrie 1916. Ordinul „Sfânta Anna” gradul IV, cu inscripția pentru vitejie, 30 august 1917. Ludmila Corghenci, „Nichita Smochină: 100 de ani de la naștere”, Magazin bibliologic, nr. 2 /1994, pag. 24, Chișinău. Teșu Solomonovici, „Ce ar fi spus Smochină de aceste alegeri?”, Ziare. ro, 4 decembrie 2009.„Nichita P. Smochină, 35 de ani de la trecerea în enternitate a marelui lider al românilor transnistreni”, România Breking News, 17 decembrie 2015.„Românii transnistrieni și nedreptatea istoriei”, Evenimentul zilei, 6 martie 2016. Opozanți ai regimului comunist Militanți pentru drepturile omului
Rădăcinile familiei Riegler sunt franceze, membri ai acestei familii din Besançon, de credință protestantă, refugiindu-se în anul 1685 în Germania ca urmare a revocării de către Ludovic al XIV-lea a Edictului de la Nantes. Georges Eduard Riegler, tatăl lui Emanoil, s-a instalat în Moldova în jurul anului 1850 și s-a căsătorit cu Paulina Wissner, cu care a avut opt copii. Emanoil Riegler revine la Iași în anul 1881 și ocupă postul de profesor suplinitor al catedrei de Chimie a Facultății de Medicină, devenind anul următor profesor titular. În 1903 a înființat la Spitalul „Sf. Spiridon” Serviciul de clinică terapeutică. Emanoil Riegler a fost medic internist și profesor la Facultatea de Medicină din Iași. Preocupat de dezvoltarea asistenței medicale, el a fost organizatorul serviciului de asistență de urgență (Salvarea) în orașul Iași. Emanoil Riegler a fost ales membru corespondent al Academiei Române în martie 1904. În perioada 1904 - 1905 el a fost președintele Societății de Medici și Naturaliști din Iași, societate ce publică Revista Medico-Chirurgicală, prima revistă medicală românească. Emanoil Riegler este creatorul metodei biuretului, o metodă biochimică de dozare a proteinelor. Români de descendență franceză
Gheorghe Sion învață mai întâi acasă, la moșia Laza-Hârșova, cu un dascăl particular, de origine rusă. Unchiul său Eustațiu l-a înscris în școala de la Sfântul Sava din București. În anul 1839 tatăl său îl recheamă în Moldova, pentru a-l ajuta în administrarea moșiilor. La Iași, audiază cursuri la Academia Mihăileană și ia parte la „soarélele” literare din casa lui Gheorghe Asachi. Din aprilie 1841 și până la aprilie 1845 a funcționat la Iași, ca scriitor (copist) în cancelaria "Departamentului din lăuntru" al Moldovei (care ar corespunde unui Minister de Interne). În 1849 se află tot la Iași ca șef de secție la „Departamentul averilor bisericești și învățăturilor publice”.Din anul 1855 lucrează la Arhivele Statului din Iași, iar în 1856 ajunge membru al „Divanului de întărituri.” În anul 1857 se mută la București. Se căsătorește cu Eliza, fiica clucerului Miltiade Mărculescu din București. Proza memorialistică („Suvenire contimpurane”, 1888), remarcabilă prin culoarea și fluența evocării, cuprinde portrete memorabile și pitorești, descrieri de atmosferă, realizând în cuprinsul povestirii valoroase nuvele autonome. Relatarea directă din "Suvenire..." este întreruptă uneori de episoade melodramatice sau de istorii cu caracter anecdotic. A tradus din clasicii și romanticii francezi. Au rămas în conștiința populară versuri scrise de Sion, precum „Mult e dulce și frumoasă / limba ce-o vorbim” sau „Astăzi anul se-nnoiește / Plugușorul se pornește” , cuprinse in volumul intitulat„Din poesiile lui George Sion ” tipărit în anul 1857 la Tipografia Nationala a lui Iosif Romanov. Pentru carențe de cultură literară și pentru incontinența sa lirică, Gheorghe Sion a fost una dintre victimele lui Titu Maiorescu din Beția de cuvinte. G. Sion moare în București la 1 octombrie 1892, după ce încearcă o mare durere prin moartea fiului său Demir, care avea vârsta de 23 de ani. Ceasurile de mulțemire a lui Gheorghe Sion (1844); titlul acestui prim volum de versuri este împrumutat de la C. A. Rosetti George Călinescuconsideră că traducerile sunt fără însemnătate. Teatrul său în versuri este ilizibil.
Raluca Ripan s-a născut la Iași, pe data de 27 iunie 1894, într-o familie modestă. Tătăl său, Constantin Ripan (născut în Huși), a fost inspector C.F.R.. Mama sa, Smaranda Ripan (născută tot în Huși), era absolventa unei școli profesionale de lenjerie și croitorie. Familia avusese în total nouă copii, dar au rămas în viață doar trei. Aceasta va avea o grijă deosebită pentru creșterea, pregătirea și educarea copiilor. Confesiunile sale despre motivele învățării cu perseverență încă din anii de liceu sunt revelatoare: ...sincer vorbind, când eram elevă învățam cu plăcere pentru o mulțime de motive. Pentru că voiam și îmi făcea plăcere să fiu lăudată de profesori, pentru a-i bucura pe părinți și pentru acea cunună de flori pe care o primea școlarul premiant la serbarea de sfârșit de an, spre mândria lui, a profesorilor și a părinților. Sigur-afirma Raluca Ripan-pe măsură ce anii trec și te maturizezi, ești tot mai conștient că motivele pentru care trebuie să înveți sunt mult mai serioase. Terminând liceul, Raluca Ripan s-a înscris la secția de chimie a Facultății de științe din cadrul Universității din Iași (1919). Ca studentă, ea a fost sârguincioasă, disciplinată și perseverentă, atât prin prezența la cursuri, dar și prin studiul individual. Raluca Ripan a depus o muncă stăruitoare în lucrările de laborator. În plus, profesorii cu care Raluca Ripan a învățat și cu ajutorul cărora s-a format în cariera sa stăruitoare sunt personalități marcante din istoria învățământului chimic, care merită să fie evocați: Petru Poni, Neculai Costăchescu, Anastasie Obregia, iar la Cluj cu Adrian Ostrogovici, Gheorghe Spacu și Emil Racoviță. Datorită rezultatelor foarte bune pe care le-a obținut în facultate, Raluca Ripan a devenit preparator (1919), la secția de chimie minerală, cu ajutorul profesorului Petru Bogdan (1873-1944). In continuare, Raluca Ripan a fost avansată asistentă la Laboratorul de chimie fizică al Facultății de Științe a Universității din Iași (1920) și, în același an, s-a transferat ca șef de lucrări la Laboratorul de chimie anorganică al Facultății de Științe a Universității din Cluj, pentru a-și definitiva teza de doctorat. În anul 1922 a susținut la Universitatea din Cluj teza de doctorat intitulată “Aminele duble corespunzând sulfaților dubli din seria magneziană”, în fața unei comisii formată din profesorii Gheorghe Spacu, Adrian Ostrogovici și Dan Rădulescu. Raluca Ripan a obținut “doctoratul în chimie anorganică”, cu mențiunea “Summa cum laude”, devenind prima femeie din România doctor în științe chimice. De la profesorii menționați Raluca Ripan a învățat să devină “cercetător științific” însușindu-și de la ei “o instrucție de specialitate și o educație de adevărat om de știință umanist” așa cum îi plăcea să spună adeseori, când vorbea despre formarea ei. Anul 1925 a găsit-o pe Raluca Ripan conferențiar suplinitor la Facultatea de Medicină și Farmacie din Cluj, unde a ținut un curs de chimie analitică. În continuare Raluca Ripan a dovedit perseverență și zel în pregătirea științifică și profesională, astfel că la 1 iulie 1930 a fost abilitată docentă în chimie, specialitatea chimie analitică, la Facultatea de Științe din Cluj, pe baza rezultatelor pozitive obținute la examenele date în conformitate cu legea învățământului superior de atunci. Raluca Ripan a îndeplinit și funcțiile de șef de catedră la catedra de chimie anorganică și analitică și cea de decan (1948-1953) al Facultății de Chimie a Universității din Cluj, înființate, în urma reformei învățământului din 1948, dovedind remarcabile calități organizatorice și gospodărești, o deosebită grijă pentru desfășurarea procesului didactic, instructiv-educativ și a cercetării științifice, precum și pentru viața studenților și îndrumarea lor cât mai temeinică pentru viitoarea lor profesiune. Personalitate complexă, Raluca Ripan a fost aleasă în 1948 membru titular al Academiei Republicii Populare Române, motivarea acordării acestui înalt titlu științific fiind făcută de către academician Coriolan Drăgulescu, devenind astfel “prima femeie academician din țara noastră”. În această calitate, Raluca Ripan s-a preocupat de a crea condițiile unei munci științifice de mari proporții, de a organiza și îndruma cercetarea științifică. Odată cu înființarea Filialei din Cluj a Academiei, în august 1949 s-a organizat un colectiv de cercetare, format din cadre didactice de la ambele Universități “V. Babeș” și “J. Bolyai”, condus de academician Raluca Ripan. De remarcat meritul deplin în înființarea Institutului de chimie (1951, pe trei secții : chimia anorganică, chimia organică, chimia fizică), în laboratoarele căruia s-au întreprins cercetări științifice privind “proprietățile combinațiilor complexe ale metalelor rare”; “înnobilarea caolinului de Aghireș” ; “urmărirea fluxului tehnologic în industria auriferă” ; “recuperarea aurului de pe deșeuri de sticlă” ; “determinarea și dozarea aurului, seleniului și telurului din minereuri, din compuși complecși” ; “concentrarea minereului de fier de la Căpuș”. Bogata activitate științifică a academicienei Raluca Ripan i-a oferit ocazia să lege numeroase relații cu oamenii de știință și savanții reputați din multe alte țări. Profesoara Raluca Ripan a desfășurat o activitate complexă și susținută de formare a specialistului la diferite nivele : ca profesor de chimie, ca decan, ca rector. Domnia sa recomanda tinerilor pasiunea, invitând studenții să se gândească că profesiunea pe care și-au ales-o “cere ca omul să-i dedice toată viața … și chiar de-ar avea două vieți nu ar ajunge … deoarece știința cere o mare pasiune” ; consecvența, indicându-le studenților să se deprindă cu “o severă consecvență în acumularea cunoștințelor” ; modestia, indicându-le să nu-și închipuie niciodată că știu totul ; să nu lase orgoliul să-i stăpânească spre a deveni încăpățânați acolo unde ar trebui să cedeze, spre a pierde “un sfat util sau un sfat prietenesc” sau spre a nu se îndepărta de obiectivitate. Pentru toate acestea, cei care au cunoscut-o și au lucrat alături de ea îi vor păstra o vie și pioasă recunoștință ; pentru cei care nu au cunoscut-o, evocarea vieții și operei profesor academician Raluca Ripan poate constitui pilda vie a unei vieți de muncă perseverentă și creatoare, de pasiune și dăruire dedicate dezvoltării chimiei în România, un îndemn la muncă pentru atingerea celor mai înalte țeluri. O mărturie a contribuției aduse în cercetare, a inovațiilor și rezultatelor realizate de academician Raluca Ripan și colectivele îndrumate și coordonate de dânsa sunt și “certificatele de autor” și titlurile de “inventator” obținute. Astfel, în anul 1967 “Oficiul de stat pentru invenții” a acordat certificatul de autor academicienei Raluca Ripan și chimiștilor Ignat Eger și Nicolae Bojan, din Cluj, pentru invenția “Procedeu de obținere a uraniului din minereuri”.Un alt certificat de autor este acordat academicienei Raluca Ripan și chimistului Nicolae Pascu pentru invenția “Procedeu de mărire a flotabilității minereurilor” ; în 1968 în colaborare cu chimiștii Ioan Todoruț și Alexandru Botar pentru invenția “Metoda de separare a aurului de minereurile aurifere” iar în 1970 alături de chimistul Gheorghe Pop din Cluj a primit certificat de inventator pentru invenția “Preparat de aur lichid, strălucitor, pentru decorarea sticlei de menaj și procedeu pentru obținerea acestuia”. Tratat de chimie analitică (1973). Ca urmare a recunoașterii meritelor sale, a fost aleasă “Membru de onoare a Societății de chimie industrială” din Franța, precum și “membru al societății Germane de Chimie”.Un eveniment de mare însemnătate, atât pentru Raluca Ripan cât și pentru știința chimică din România, l-a constituit decernarea titlului de “doctor honoris causa” din partea Universității “Nikolaus Kopernicus” din Torun, Polonia. titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”
A fost de două ori primarul Bucureștiului în perioada ianuarie 1896 - aprilie 1899 și noiembrie 1902 - decembrie 1904. În 14/27 august 1916, în caliatate de vicepreședinte al Senatului, C.F.Robescu a luat parte la Al doilea Consiliu de Coroană, în care regele Ferdinand I i-a anunțat pe cei prezenți de hotărârea luată împreună cu guvernul său, aceea de a intra în război de partea Antantei.
Alexandru Roman s-a născut la 26 noiembrie 1826, în Aușeu din actualul județ Bihor, în familia unui preot greco-catolic ardelean. Studiile primare și secundare le-a terminat la Beiuș și Oradea. A urmat studiile superioare la Universitatea din Viena, unde a studiat filosofia, matematica și teologia. A fost profesor la gimnaziul românesc „Samuil Vulcan” din Beiuș. Aici a fost primul profesor care a ținut prelegeri în limba română. Din 1851 a devenit profesor titular de limba română la Academia de Drept din Oradea, iar din 1862 până în 1867 a fost profesor de limba română la Universitatea din Budapesta. Alexandru Roman a fost unul dintre inițiatorii catedrei de limbă și literatură română de la universitatea maghiară, alături de episcopul greco-catolic Vasile Erdeli-Ardeleanu. Între 1865 și 1888 a fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, în care s-a pronunțat pentru drepturile românilor din Transilvania.
Visarion Roman a studiat la o școală confesională primară în limba maghiară, apoi la liceul romano-catolic din Târgu Mureș, beneficiind de o bursă pentru elevii români. Studiile la Târgu Mureș au fost întrerupte de izbucnirea revoluției. În timpul revoluției de la 1848-1849, Visarion Roman a luat parte la lupte (probabil alături de tatăl său, care a fost căpitan de glotași), după care ambii s-au refugiat în Muntenia, însă separat, deoarece se rătăciseră unul de celălalt în timp ce erau urmăriți.
După absolvire a ocupat posturi de învățător și profesor în diferite localități. Între 1902-1911 a fost pastor evanghelic în Laslea. În anul 1918 s-a stabilit definitiv la Sebeș, unde a activat până la sfârșitul vieții ca pastor evanghelic. A publicat lucrări științifice, articole și studii în reviste de specialitate. Universitatea din Viena i-a decernat în 1921 titlul “Doctor honoris causa”, iar Academia Română i-a acordat în 1926 titlul de “Membru de Onoare”. A lăsat o serie de scrieri în special tratând istoria arhitecturii și artelor germane, săsești și ardelenești. Este considerat ca fiind primul cercetător care a abordat problematica artelor și arhitecturii autohtone pe baze științifice moderne.
Ludovic Iosif Urban Rodewald-Rudescu a fost tatăl profesorului universitar doctor Alexander Rodewald, director al Institutului de biologie umană al Universității din Hamburg, Germania, care este autorul (împreună cu biologul doctor Georgeta Cardoș, de la Institutul de biologie Victor Babeș din București) unui studiu de paleogenetică comparată a populațiilor vechi și foarte vechi de pe teritoriul României cu populația actuală a României. Din 1948, a fost cercetător la Institutul de Celuloză și Hârtie din București iar apoi la Institutul de Biologie. Doctor în științe naturale, specialitatea biologie, hidrobiologie și stuficultură, a fost, din 1967, șef de secție la Institutul de Biologie „Traian Săvulescu” din București. Cercetări asupra rotiferelor, gastrotrichiilor și tardigradelor, grupe de animale din microfauna bentosului și planctonului. Studii asupra Deltei Dunării. Contribuții la studiul nutriției minerale a plantelor, al rezistenței lor la ger și la secetă. Specialiști în stuficultură români
Născut pe 3 februarie 1946, a absolvit liceul Gh. Șincai din București în anul 1963, iar în anul 1968 devine inginer în electronică și telecomunicații la Institutul Politehnic București. În anul 1975 i se acordă titlul de doctor inginer în electronică pe baza tezei intitulată: "Contribuții la teoria și tehnologia diodelor Schottky din siliciu". Activitatea didactică, de peste 30 ani, a profesorului Adrian Rusu se desfășoară în cadrul disciplinelor de Dispozitive și circuite electronice și Modelarea componentelor microelectronice active. Activitatea de cercetare în domeniul dispozitivelor electronice semiconductoare a reușit să împingă frontul cunoașterii în microelectronică prin unele rezultate care sunt referite în lucrările de bază din literatura științifică mondială sau reprezintă subiectul unor brevete de invenții. Dintre acestea se pot remarca: dioda Schottky cu gradient lateral al concentrației de impurități, capacitor variabil electronic, tetroda cu inductie statică, curbele de calcul ale străpungerii capacitorului MOS, optimizarea străpungerii joncțiunilor PN cu electrod de câmp, modele electrice unificate pentru tranzistoare MOS, diode Zener si tranzistoare cu inducție statică. Principalele coordonate ale activității și operei științifice ale profesorului Adrian Rusu sunt prezentate în continuare: Elaborarea unor modele fizice pentru componentele microelectronice active, modele care au fost preluate de literatura științifică mondială: optimizarea tensiunii de străpungere la joncțiunile pn cu poartă și la diodele Schottky, curbele universale ale străpungerii capacitorului MOS, modelul distribuit al tranzistorului MOS, modelul de prim ordin al tranzistorului cu inducție statică. Enunțarea unei legi și a unor teoreme ale fenomenelor de conducție electrică neliniară, care fundamentează printr-un punct de vedere unitar toate procesele de conducție din structurile electronice. A continuat opera fondatorului școlii de dispozitive electronice și microelectronică românească (acad. Mihai Drăgănescu) prin elaborarea a două volume de autor, bazate pe cercetări științifice originale:Modelarea componentelor microelectronice active, Editura Academiei Române, 1990 (premiul T. Tănăsescu), Conducție electrică neliniară în structuri semiconductoare, Editura Academiei Române, 2000, precum și prin formarea unui mare număr de cadre ca profesor și șef al catedrei de specialitate din Universitatea "Politehnica" București, din anul 1990 până în 2012. Dioda Schottky cu gradient lateral al concentrației de impurități (brevet acordat de România si Germania, utilizat în construcția MONOCIP). Circuite integrate bazate pe structuri operaționale MOS cu poartă rezistivă. Condensator variabil electronic și metodă de măsurare a timpului de viață al purtătorilor în exces. Variante de tranzistoare cu inducție statică cu performanțe crescute în ceea ce privește capabilitatea în tensiune și frecvență. Elaborarea planurilor de învățământ pentru secția de microelectronică și direcția de specializare de microsisteme, în calitate de șef de catedră de specialitate (DCAE) la Facultatea de Electronică și Telecomunicații din Universitatea „Politehnica" București. Atragerea în învățământ a cercetătorilor de mare valoare și promovarea cadrelor didactice pe bază de criterii de performanță, în calitate de șef de catedră, membru al senatului UPB și membru al consiliului de specialitate al Ministerului Educației (CNATDCU).
Originar din Transilvania și de naționalitate germană, Iosif Szabo a urmat studiile de medicină la Iena unde a obținut doctoratul în 1852. Se instalează în Moldova în același an și obține dreptul de practică medicală devenind, în 1853, asistent la Secția medicală a Spitalului Sfântul Spiridon. În 1863 a fost transferat la ospiciul pentru săraci, bătrâni și infirmi de la Galata, devenind directorul ospiciului. A fost interesat de botanică, elaborând în 1841 lucrarea Descrierea florei Moldovei sub raportul științific, tehnic, economic, al medicinei legale și populare cu însemnarea localității și a naturii tărâmului priincios, în care descrie peste 2.000 de specii de plante din Moldova. Lucrarea, care din nefericire a rămas doar în manuscris, s-a pierdut ulterior, păstrându-se doar ierbarul la Muzeul de Istorie Naturală din Iași. În 1856, împreună cu Nicolae Istrati și Anastasie Fătu, a pus bazele Grădinii Botanice din Iași. Iosif Szabo, împreună cu Jacob Czihak, a redactat Heil und Nahrungsmittel Farbstoff, Nutz und Hausgerathe welche die Ost-Romanen Moldauer und Wallachen aus dem Pflanzenreiche Gewinnen, prima lucrare de farmacologie din literatura română. Iosif Szabo a fost un activ popularizator al științei, participând, alături de doctorul Constantin Vârnav, la editarea revistei Povățuitorul sănătății și al economiei, considerată prima revistă de popularizare din România, precursoare a primei publicații medicale românești. Iosif Szabo a fost ales membru de onoare al Societății Academice în ședința din 30 august 1872, alături de alți doi ieșeni, tată și fiu: naturalistul și medicul Jacob Czihak (Cihac) și filologul Alexandru Cihac. Scriitori de popularizare a științei
Mihail C. Șuțu () a fost un istoric și numismat român, care a fost ales ca membru titular al Academiei Române. În perioada 18 noiembrie 1899 - 31 decembrie 1904 a fost guvernatorul Băncii Naționale a României.
A obținut, în 1948, licența Academiei de Studii Economice din București. De asemenea, a studiat dreptul comercial și a obținut titlul științific de doctor în economie. A lansat un concept nou, recunoscut de literatura de specialitate, "ecodreptul".În 2001 publică volumul intitulat "Societatea civilă".
Autor a numeroase cărți, cursuri, absolvent al unor specializări, perfecționări și cursuri postuniversitare, membru al mai multor organizații de profil. Paralel cu cariera didactică obține prin concurs toate titlurile profesionale în ierarhia spitalicească. Certificat CNCSIS pentru recunoașterea “Centrului de Cercetare pentru tehnici diagnostice și terapeutice în Gastroenterologie”Director de proiect finanțat de CNCSIS: „Prevalența hemocromatozei și a sindromului de încărcare hepatică cu fier în populația spitalizată”
Părinții săi au angajat în mod special dascăli străini, pentru învățământul primar particular, care au pus bază pe însușirea mai multor limbi străine precum franceza, germana, latina, elina și evident slavona, care era și limba de cult a ortodoxismului din Principatele Române. Nu se cunoaște unde a efectuat pregătirea școlară preuniversitară, dar este de presupus că a urmat atât studii de agricultură cât și de drept. A fost membru al Partidului Conservator în cadrul căruia a ridicat adesea în parlament situația țărănimii, fiind preocupat îndeosebi de emanciparea clăcașilor. În cadrul grupării politice a „conservatorilor” a crezut că va putea contribui la îndreptarea unor disfuncționalități din evoluția societății românești, mai ales a celor din mediul rural. A acceptat ca în Guvernul Lascăr Catargiu (4) să dețină portofoliul Ministerului de Justiție începând cu data de 27 noiembrie 1891. Deși acel guvern a fost la putere până în data de 3 octombrie 1895, deoarece a fost împiedicat să-i pună în aplicare ideile, a demisionat la 17 decembrie 1891. Apoi, până în 1895 a deținut direcțiunea Băncii Agricole, funcție din care a încercat să contribuie la redresarea economică a țărănimii. Nefiind susținut în ideologia sa reformatoare de către conducerea Partidului Conservator, a considerat că a mai activa în această grupare politică ar fi inutil, și în anul 1897 a demisionat. Acte și legiuiri privitoare la chestiunea țărănească, București, 1907, lucrare în care propunea constituirea unor mici proprietăți capabile să aducă în circuitul productiv și terenuri care, la data respectivă, erau considerate „sterpe”, pentru însănătoșirea agriculturii românești. A fost un cărturar de excepție, care a înțeles că odată cu modernizarea țării, o serie de bunuri culturale și spirituale erau serios amenințate cu dispariția, mai ales vechile tipărituri cu alfabetul chirilic. De aceea, Dimitrie Sturdza-Scheianu a achiziționat, din venituri proprii, „cărți vechi” de la diverși deținători, reușind ca în decursul anilor să creeze o „colecție de carte” impresionantă, nu numai ca număr de exemplare, ci și prin raritatea cărților pe care le salvase pentru cultura românească. Biblioteca sa era adunată la moșia sa Șcheia din Județul Roman (interbelic), care în afară de cărți istorice, conținea și Psaltirea Scheiană,, manuscris pe care l-a donat Academiei Române în 1884 (ms. rom. 449), și care se află în prezent în Biblioteca Academiei Române. A mai făcut apoi o donație de manuscrise și documente la 18 iunie 1904, în final dăruind Academiei Române întreaga sa bibliotecă. În data de 16 aprilie 1907 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Stoicescu () a fost un medievist român, membru de onoare al Academiei Române. Este autorul unor instrumente de lucru și al unor studii privitoare la organizarea administrativă a țărilor române. După ce și-a făcut studiile secundare în București, a absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București. Nicolae Stoicescu și-a luat doctoratul în științe istorice în anul 1970.A fost cercetător și cercetător științific principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, unde a lucrat începând cu 1950. În perioada 18 ianuarie - 28 iunie 1990 a îndeplinit funcția de ministru al cultelor în primul guvern Petre Roman, iar apoi a fost numit ambasador al României în Grecia.
După terminarea doctoratului la Paris, Constantin C. Stoicescu a devenit profesor de drept la Facultatea de drept din București; a fost ales decan în 1934 iar în 1936 rector și membru corespondent al Academiei Române. Născut la București în 23 august 1881, Constantin Stoicescu își începe studiile de drept la Paris, unde își ia licența, apoi își suspine teza de doctorat, în 1904, tot la Paris, iar specializarea la Berlin, unde urmează un semestru la Facultatea de Drept. În 1907 întorcându-se în țară, ia parte la concursul pentru ocuparea catedrei de drept roman de la Facultatea de Drept din București. În urma probelor concursului, pe care le trece în mod strălucit, în 1907 C. Stoicescu este numit docent de drept roman la Facultatea de Drept din București. În 1908 este numit profesor agregat, iar în 1913 este titularizat. Marea lui autoritate și respectul pe care i-l arătau ceilalți colegi, precum și grija sa pentru Facultate și studenți, au făcut să fie ales în 1934 decan al Facultății de Drept din București. În 1936 este ales cu o mare majoritate rector al primei Universități din țară. În aceasta calitate, conduce destinele Universității din capitală cu atâta demnitate și autoritate încât în 1938 este reales în demnitatea de rector. A publicat monografii asupra procedurii civile romane (Contribution à l'étude de la formule arbitraire, 1905), noțiunii de injuria (Noile teorii asupra injuriei. Studiu de drept roman, 1907) și un Curs elementar de drept roman (1923), tipărit în mai multe ediții. În calitatea sa de ministru al justiției, pe care a avut-o în perioada 15 februarie 1941 - 14 august 1942, Constantin C.Stoicescu i-a propus lui Ion Antonescu deportarea țiganilor din orașe și izolarea acestora în lagăre de muncă forțată din Transnistria „ca urmare a multiplelor cazuri de furturi” săvârșite de ei pe teritoriul României, propunere acceptată de primul ministru. A primit ordine și medalii române și străine:
În 1961 Prof. Spârchez a devenit primul președinte al Societății Române de Gastroenterologie, iar în 1963 a început să înființeze primele cursuri postuniversitare de Gastroenterologie în România. În 1958 Societatea Mondială de Gastroenterologie a organizat la Washington primul Congres Mondial de Gastroenterologie. Cu acest prilej a avut loc și prima adunare generală a societăților naționale de specialitate, ocazie cu care profesorul Tiberiu Sparchez a înființat Societatea Română de Gastroenterologie, care avea ca obiectiv formarea specialiștilor în domeniu. A fost decorat în 8 aprilie 1970 cu Ordinul Meritul Sanitar clasa a II-a „pentru merite deosebite în domeniul ocrotirii sănătății populației din țara noastră”. În semn de prețuire, numele său a fost dat spitalului din Zărnești, în fața căruia este postat un bust al său. În anul 2011, pe fațada casei părintești din Zărnești, str. Mitropolit I. Mețianu nr. 23, a fost dezvelită o efigie realizată de sculptorul Belmeaga.
În calitate de ministru al Cultelor a participat la desființarea Bisericii Române Unite cu Roma. În data de 27 octombrie 1948 a dispus împreună cu Teohari Georgescu, ministrul de interne, arestarea episcopilor greco-catolici din România. În iunie 1969 i s-a conferit titlul de profesor universitar emerit al Republicii Socialiste România „în semn de prețuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în domeniul instruirii și educării elevilor și studenților și a contribuției aduse la dezvoltarea învățămîntului și culturii din patria noastră”.
A fost cadru didactic al Universității Babeș-Bolyai (Facultatea de Matematică și Informatică), numit preparator în anul 1951 (încă înainte de absolvire), până la pensionare (în 1997); a activat și în continuare, ca profesor consultant. A fost cercetător științific (cu cumul) la Institutul de Calcul “Tiberiu Popoviciu” (Academia Română) între anii 1951-1961, rămânând apoi un fidel colaborator al acestui Institut. A fǎcut parte din comitetul de redacție al revistei italiene Calcolo, publicată de cunoscuta editură Springer-Verlag. Mulți ani a fost redactor șef al Revue d’Analyse Numérique et de Théorie de l’Approximation , revistă care este editată la Institutul de Calcul „Tiberiu Popoviciu” sub egida Academiei Române. Profesorul Dimitrie D. Stancu s-a născut în comuna Călacea, județul Timiș, și a rămas orfan de mic copil. Tatăl său, muncitor necalificat la Fabrica de zahăr din Arad, a decedat de timpuriu și mama sa nu a avut posibilitatea să-l întrețină, angajându-l ca păstor la un cioban dintr-o comună apropiată. Fratele său mai mare, care lucra în Arad, l-a luat și l-a dus la Orfelinatul „Regina Maria” din Arad. Aici a început cursurile școlii primare, avându-l ca învățător chiar pe directorul orfelinatului, preotul Matei Domocoș. S-a mutat apoi la Sânnicolaul Mic, unde a finalizat cursurile primare, absolvind clasele a treia și a patra. S-a înscris apoi la Gimnaziul Teoretic din Aradul Nou. Fiind un elev strălucit, a fost remarcat de profesoara de matematică Hortensia Roșcău, care l-a ajutat ca în vara în care a urmat primilor trei ani de gimnaziu să absolve și clasa a patra, pentru ca în toamnă să se înscrie la liceu. A urmat cursurile Liceului „Moise Nicoară” din Arad, unde profesorul de matematică și directorul liceului, Ascaniu Crișan, l-a remarcat și l-a încurajat, astfel încât matematica a devenit materia preferată pentru elevul D.D. Stancu. In paranteză menționăm faptul că profesorul Ascaniu Crișan, care era vestit în Arad, a fost și profesorul viitorilor academicieni Tiberiu Popoviciu și Caius Iacob. Cadrele didactice de la facultate l-au remarcat imediat și, ca urmare a rezultatelor strălucite, în anul III a fost numit preparator. A îndeplinit această funcție până la absolvire, când a fost repartizat ca asistent la Catedra de analiză matematică, condusă de acad. Tiberiu Popoviciu. S-a înscris imediat la doctorat, sub conducerea reputatului academician, și a obținut titlul de doctor în anul 1956. Din comisia de doctorat, înafara conducătorului științific, au mai făcut parte profesorii Miron Nicolescu, Adolf Haimovici și Dumitru V. Ionescu. A parcurs pe rând gradele profesionale universitare, iar în anul 1968 a devenit profesor universitar titular. În decursul activității didactice a condus seminarii și a predat cursuri de aritmetică și teoria numerelor, analiză numerică și teoria aproximării, probabilități și statistică, analiză matematică, informatică, etc. De asemenea, începând cu anul 1968 a condus numeroși doctoranzi din țară și străinătate, unii dintre aceștia fiind azi recunoscuți prin rezultatele remarcabile obținute în domeniul analizei numerice și teoriei aproximării, în care au fost inițiați de către profesorul D.D. Stancu. În anul universitar 1961-1962 a beneficiat din partea Ministerului Învățământului de un stagiu de specializare în Statele Unite ale Americii, la Wisconsin University. Aici a avut parte de condiții remarcabile de cercetare și a elaborat o serie de lucrări pe care le-a comunicat în cadrul unor manifestări științifice organizate deAmerican Mathematical Society, în New York, Milwaukee și Chicago. După ce s-a întors în țară, la sfârșitul anului 1962, a fost numit prodecan al Facultății de Matematică a Universității „Babeș-Bolyai” și șef al Catedrei de calcul numeric și statistic. Contribuțiile profesorului D.D. Stancu în domeniul analizei numerice și teoriei aproximării s-au materializat în publicarea a peste 130 de articole, în reviste de prestigiu din țară și străinătate. Rezultatele remarcabile obținute de către profesorul D.D. Stancu sunt reflectate în literatura matematică și prin faptul că peste 70 de articole ale unor matematicieni din întreaga lume conțin chiar în titlu numele profesorului; așadar operatorii Stancu de aproximare sunt consacrați în literatura de specialitate. De asemenea, a publicat și a coordonat mai multe volume de analiză numerică și teoria aproximării. În anul 1997 a fost pensionat, dar a continuat să conducă programe de doctorat în calitate de profesor emerit consultant. Pe parcursul întregii sale activități a fost și a rămas un colaborator fidel al Institutului de Calcul „Tiberiu Popoviciu”, și aceasta nu numai prin faptul că este redactorul șef al revistei Revue d’Analyse Numérique et de Théorie de l’Approximation, ci și prin contribuția domniei sale la formarea tinerilor cercetători, pe care i-a îndrumat în pregătirea tezelor de doctorat în calitate de coordonator științific. Domeniile de cercetare predilecte ale profesorului D.D. Stancu sunt legate de teoria interpolării, derivarea și integrarea numerică, polinoame ortogonale, funcții spline, aproximarea funcțiilor cu ajutorul operatorilor liniari și pozitivi construiți prin metode probabiliste și combinatorice, etc. Contribuțiile de seamă în domeniile analizei numerice și teoriei aproximării ale profesorului D.D. Stancu au determinat Academia Română să-l aleagă în anul 1999 membru de onoare. Soția profesorului Dimitrie D. Stancu, precum și ambele sale fiice au activat, respectiv activează, tot în domeniul matematicii, ca profesoare.
Irimie Staicu () a fost un academician român, inginer agronom, agrotehnician, membru corespondent al Academiei Române. Irimie Iulian Staicu a adus contribuții la dezvoltarea agriculturii mondiale. S-a născut în Cristian, într-o familie de agricultori. Atras din copilărie de misterele dezvoltării plantelor, a devenit inginer agronom. La Facultatea de Agronomie din București, a făcut cercetări sub îndrumarea lui Gheorghe Ionescu-Șișești. Între 1932 si 1936 a avut o bursă de studii la Colegiul de Agricultură și Știine Aplicate din Kansas State University (SUA), unde a obținut titlul de Master of science. După întoarcerea în țară, a continuat activitatea de cerceetare în cadrul I.C.A.R. și la Facultatea de Agronomie din cadrul Școlii Superioare de Agricultură din București (Rusu, 2010). În anul 1938 a susținut teza de doctorat Influența aratului asupra acumulării apei și nitraților în sol și efectele asupra cantității și calității recoltei grâului de toamnă, coordonată de profesorul Gheorghe Ionescu-Șișești. A publicat un Curs de agrotehnică (1951) și unul de Agrotehnică și tehnică experimentală (1967). In studiile sale, Irime Staicu a avut contributii in urmatoarele domenii: amendamente și îngrășăminte chimice și organice la plantele cultivate pe cernoziom ciocolat și levigat pe soluri brun-podzolit, branciog și aluviuni. relațiile dintre gradul de afânare a solului, doza de îngrășare cu azot și producția cultivată cu porumb pe cernoziom levigat. aplicarea îngrășămintelor chimice sub formă de ioniți la porumb, ovăz și sfeclă. La congresele de specialitate din străinătate, a adus contribuții originale în probleme privind poluarea, criza de proteine, sursele nepoluante de energie, identificarea bogățiilor naturale ale Pămîntului. Rezultatele cercetărilor sale se regăsesc în peste 50 de lucrări, între care: Probleme ale mediului înconjurător (1972). Ca urmare a lucrărilor sale de interes economic național și internațional, în 1963 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1965 i s-a decernat titlul de doctor docent.
S-a căsătorit de două ori. Prima dată cu Joan Southgate Workman de care a divorțat. și cu care a avut o fiică, Lynn. Următoarea căsătorie, cea cu Marie Wyllis, a avut loc în 1956, aceasta fiindu-i alături până la moarte; cuplul a avut doi fii: Scott și Thomas, și o fiică, Kristen. Între 1940 și 1950 este asistentul unui judecător de la Curtea Supremă. A fost învestit în funcția de secretar de stat adjunct la 26 februarie 1977, și a servit în această poziție până la 20 ianuarie 1981. S-a implicat în negocierea Acordurilor Algeriene și în eliberarea a 52 de ostatici americani din Iran. A condus relațiile chino-americane cu Republica Populară Chineză și o comisie legată de drepturile omului. Președintele Jimmy Carter i-a acordat pe 16 ianuarie 1981 Medalia Prezidențială a Libertății, cea mai importantă distincție civilă a națiunii. În mandatul de secretar de stat din perioada 20 ianuarie 1993 - 17 ianuarie 1997, principalele obiective pe care le-a avut fixate au fost extinderea NATO, instaurarea păcii între Israel și vecinii săi și folosirea presiunii economică pentru a forța mâna Chinei cu privire la practicile în domeniul drepturilor omului. Alte evenimente majore din timpul mandatului său au fost Acordurile de la Oslo și negocierile de la Dayton (care au pus capat razboiului din fosta Iugoslavie), aplanarea relațiilor Statelor Unite-Vietnam, și genocidul din Rwanda. Christopher a murit în casa sa din Los Angeles, pe 18 martie 2011, in urma cancerului la rinichi și vezică urinară. Președintele Obama l-a descris pe Christopher ca fiind „urmăritor al păcii” pentru munca sa din Orientul Mijlociu și Balcani. Hillary Clinton a zis că era "diplomatul diplomaților - talentat, dedicatat și neobișnuit de înțelept".Pe 19 martie 2011, Carter a afirmat că „[America] a pierdut un mare și onorabil lider”.
Numele său de familie originar a fost Ionescu, fiind fiul preotului Ioan Ionescu din satul Erbiceni. De la numele satului natal și-a lut ulterior numele sub care este cunoscut. Nu a fost hirotonit și s-a dedicat învățământului. Astfel, pentru început, a predat istoria bisericii universale, dreptul canonic și teologia dogmatică la Seminarul Veniamin Costache din Iași. Ulterior, a predat teologia la Facultatea de Teologie din București și limba elină la Facultatea de Litere din București. În martie 1895 a fost ales decan al Facultății de Teologie din București. Prin studiul manuscriselor grecești și editarea documentelor, Constantin Erbiceanu a avut un rol de deschizător de drumuri în studierea epocii fanariote și a istoriei bisericești din Țările Române.
A efectuat teza de doctorat cu titlul Viteza sunetului în lichide sub îndrumarea lui Petru Bogdan. A investigat ulterior gazele ionizate. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.
Este creatorul școlii entomologice de silvicultură din România. Printre elevii săi se numără Ștefan Negru, Igor Ceianu și Gabriela Disescu, precum și alte cadre didactice și cercetători cu care a colaborat îndeaproape. Contribuții la cercetarea dinamicii populațiilor de insecte și în ecologie și în entomologia forestieră (combaterea dăunătorilor). A făcut cercetări privind protecția pădurilor, în special fenomenul înmulțirii în masă a dăunătorilor și a metodelor de prognoză a acestor înmulțiri. A publicat Determinarea păsărilor răpitoare (1936) și Determinarea păsărilor agățătoare (1938) din România.
Jacques Menachem Elias s-a născut în anul 1844, în București, într-o familie evreiască de rit spaniol (sefard), tatăl său numindu-se Menachem H. Elias. Nu se cunosc prea multe date biografice despre persoana sa. Din testamentul său reiese că a avut doi frați care au murit la Viena, că nu a fost niciodată căsătorit și că nu a avut copii. Deoarece până la Primul Război Mondial evreilor din România li se acorda dreptul de a fi cetățeni români individual, cu aprobarea Parlamentului, Jacques Elias a primit cetățenia română abia în anul 1880, printr-o procedură de urgență, la cererea regelui Carol I. Deși a strâns o mare avere, Elias a trăit toată viața modest, locuind într-un apartament obișnuit și nefrecventând cluburi sau cazinouri. A fost consilier al regelui Carol I, care l-a recompensat cu onoruri înalte pentru contribuția lui la dezvoltarea economiei românești. Jacques Menachem Elias a încetat din viață la data de 14 mai 1923, în București. La înmormântarea sa a participat întreg guvernul român. Prin testamentul său redactat la 2/15 decembrie 1914, cum nu avea nici ascendenți și nici descendenți în viață, el a desemnat ca legatar universal Academia Română, căreia i-a lăsat toată averea mobilă și imobilă „oriunde s-ar afla această avere, în țară și în străinătate” (evaluată pe atunci la 1 miliard de lei). Conform dorinței sale, Academia Română a înființat o fundație de cultură națională și de asistență publică numită Fundația Familiei Menachem H. Elias, întreaga avere urmând să fie consacrată promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noștri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile. Și aceasta fără deosebire de origine, pentru toți cei care merită să fie ajutați. Fundația a fost denumită după tatăl său. Testamentul său prevedea acordarea de finanțări pentru următoarele obiective:construirea de școli "pentru elevi israeliți și de orice altă credință" și de cantine școlare acordarea de donații templelor și școlilor evreiești de rit spaniol din București și Viena. Gestul său de filantropie a fost elogiat de către contemporani, Nicolae Iorga vorbind despre „acest mare exemplu de generozitate umană”, iar Grigore Antipa, vicepreședintele Academiei Române, în cuvântul rostit la Templul cel mare al israeliților de rit spaniol din București, la puțin timp după moartea marelui filantrop, a amintit pilda dată de Jacques Elias care „și-a destinat tot fructul muncii sale realizării unui măreț ideal, înălțarea patriei prin cultură”.La data de 15 noiembrie 1938, în prezența Marelui Voievod Mihai de Alba Iulia și a Reginei Elena, precum și a altor personalități din țară și din străinătate, a fost pus în funcțiune „Spitalul fondat de Familia Menachem H. Elias”, deschizându-și porțile ambulatoriului, spitalului și sanatoriului, destinate în întregime „bolnavilor de ambele sexe”, indiferent de religia lor. Ca mărturie a gratitudinii pentru serviciile aduse ca „proprietar și bancher” (Banca Generală) sau ca „întemeietor al industriei zahărului”, Regele Carol I i-a acordat numeroase titluri de onoare, ordine și medalii: În anul 1993 a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române.
În cadrul Universității bucureștene studiază istoria și filozofia, devenind licențiat în ambele discipline în 1932. În perioada 1932-1934 studiază la Paris, ca membru al Școlii Române de la Fontenay-aux-Roses. Întors în țară, își începe activitatea didactică și științifică într-o instituție a Bisericii, funcționând în anul școlar 1935-1936 ca profesor suplinitor de latină și franceză la Seminarul Central din București. În toamna anului 1936 este numit asistent la Catedra de Bizantinologie de la Facultatea de Litere (1936-1940) și bibliotecar la Biblioteca Academiei Române, secția manuscrise (1936-1956). Din 1937 funcționează și ca profesor de paleografie greacă la Școala Superioară de Arhivistică din București, unde va activa până în 1948. În anul 1938, își susține teza de doctorat în Bizantinologie, intitulată „Doi umaniști greci din secolul al XVI-lea în Italia”. În anul 1948 este transferat de la Școala Superioară de Arhivistică la Facultatea de Istorie, ca profesor titular de Bizantinologie, unde rămâne până la desființarea acestei catedre în 1952. În perioada anilor 1956-1968, Alexandru Elian a fost șef de sector, iar mai apoi șef de secție, la Institutul de Istorie al Academiei Române. Începând cu luna septembrie 1956, la invitația patriarhului Justinian, care înființează în mod special la Institutul Teologic Universitar din București Catedra de Bizantinologie, va preda timp de aproape doua decenii (până în 1975), cursuri despre istoria și spiritualitatea bizantină. În 1971 Elian a scos ediția română a „Căderii Constantinopolului” de Steven Runciman, fiind responsabil pentru traducerea textului englez și însoțirea acestuia de numeroase note corective de subsol și o amplă postfață. În martie 1991 a fost ales membru al Academiei Române. [ Lucrări publicate (singur sau în colaborare):
Ion Enescu a urmat studiile liceale la Liceul Internat din Iași unde a obținut bacalaureatul în 1902. Urmează studiile medicale la Facultatea de Medicină din București, între anii 1904-1911 fiind extern și intern al spitalelor Eforiei București. După obținerea titlului de doctor în medicină, în anul 1912, pleacă la Berlin pentru a se specializa în patologie (1913-1915) lucrând cu profesorii și la Institutul de anatomie patologică și, după 1918, se dirijează spre studiul cardiologiei lucrând la Viena cu profesorul . După întoarcerea în România Ion Enescu a ocupat, între anii 1918-1920, postul de medic secundar al spitalelor Eforiei București. În acești ani se situează și debutul carierei universitare, întâi ca asistent (1919) și apoi ca șef de lucrări (1920) la Clinica I Medicală a Universității din București. După 1920 a fost prosector al spitalului Colțea și, între anii 1921-1927, medic primar al Spitalului Central Chișinău. În 1924 a fost numit profesor titular la Catedra de Farmacologie a Facultății de Medicină a Universității din Iași și ulterior (1927) profesor la Catedra de Terapeutică din Iași. În 1932 devine medic primar al Spitalului „Sfântul Spiridon”, post pe care îl va ocupa până la încetarea activității, spital în care va crea o clinică cu profil cardiologic. Ion Enescu a fost interesat de numeroase aspecte ale bolilor cardiace și vasculare precum dinamica cardiacă și arterială în hipertensiunea arterială, în valvulopatii și insuficiența cardiacă sau modificările funcționale, electro-și vectocardiografice determinate de pneumopatiile cronice. A studiat, de asemenea, aspecte de farmacodinamie și farmacologie clinică ale diureticelor, digitalicelor, antihipertensivelor sau antianginoaselor. Profesorul Enescu a efectuat serviciul militar în 1912 la Regimentul 4 Roșiori. A participat ca medic militar la campaniile din al Doilea Război Balcanic (1913) și Primul Război Mondial (1916-1918). A fost avansat până la gradul de locotenent-colonel de rezervă și a fost decorat cu următoarele ordine și medalii române: În anul 1966 Academia Română a publicat un volum omagial la împlinirea vârstei de 80 de ani ca semn de apreciere a întregii activități desfășurate de academicianul Ion Enescu.
Acesta fost un fruntaș printre elevii lui Octav Onicescu și Gheorghe Mihoc și a avut preocupări în domenii precum teoria probabilităților, statistică matematică sau teoria jocurilor și teoria așteptării. În anul 1946 a absolvit liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, în toamna aceluiași an a intrat student la Facultatea de Științe din București (facultate care devine Facultatea de Matematică și Fizică din 1948), în 1950 luându-și licența în matematici. În 1950 a fost numit asistent la Facultatea de Matematică și Fizică din București. În anul 1955 este avansat lector, iar în 1960 devine conferențiar. De la data de 1 octombrie 1966 devine profesor titular la catedra de calcul al probabilităților și statistică matematică (șef de catedra Gheorghe Mihoc). Între 1.06-6.06.1959 a participat la a doua Conferință de teoria informației în Liblice, Cehia (Cehoslovacia la vremea aceea). Tot în 1959 a participat împreuna cu Gh. Marinescu la Conferința de statistică de la Magdeburg, Germania (R.D.G.). În 1961-1962, timp de 8 luni, a urmat cursuri speciale la Universitatea din Roma, în special cursurile lui Bruno de Finetti. În acest interval de timp a ținut acolo și câteva conferințe din domeniul specialității sale - probabilități. În toamna anului 1962 a participat la Budapesta la un congres de economie matematica. Între 4.10-7.10.1963 a participat la a VII-a Consfătuire de teoria probabilităților și statistică matematică, la Tbilisi, în U.R.S.S.. În septembrie 1965 a participat la a 35-a sesiune a Institutului Internațional de Statistică, ținută la Belgrad. S-a preocupat de teoria probabilităților, statistică matematică, teoria jocurilor și a așteptării; printre rezultatele cercetărilor sale se numără introducerea noilor clase de lanțuri cu legături complete de tip B, cărora le-a determinat proprietățile asimptotice, enunțând o teoremă pentru „legea normală” și o alta pentru „legea algoritmului iterat”; a studiat funcția caracteristică a variabilei și a rezolvat probleme privind legile limită din teoria lanțurilor cu legături complete; a rezolvat unele probleme de teoria jocurilor sau teoria așteptării. În 1951 a fost numit secretar la secția de matematici a Academiei, în 1959 devine referent științific, iar din 1962 a fost avansat la gradul de secretar științific adjunct, post pe care l-a ocupat până în anul 1964. În perioada 1 decembrie 1964 - 15 aprilie 1967 a fost Prorector al Universității din București, apoi director general al Direcției Generale a Învățământului Universitar, secretar general și consilier al Ministrului Educației și Învățământului cu rang de secretar general din 1970 până la data de 12 februarie 1972, când a fost numit Rector al Universității din București funcție pe care a deținut-o între anii 1972-1981. George Ciucu a fost membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român între 28 noiembrie 1974 - 23 noiembrie 1979; membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român între 23 noiembrie 1979 - 22 noiembrie 1984; membru al Comisiei Centrale de Revizie între 22 noiembrie 1984 - 24 noiembrie 1989. Rechemarea din calitatea de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Regatul Belgiei, a avut loc prin decretul nr. 77/1990 privind rechemarea și acreditarea unor ambasadori, la Art. 1. Pentru activitatea profesională și politică, prof. George Ciucu a fost decorat astfel: În toată activitatea didactică prof. George Ciucu se ocupă de buna pregătire a studenților și îi îndrumă în activitatea lor, atât la seminarii cât și la cercurile științifice. A fost preocupat și de unele aspecte filosofice ale matematicii, de modelarea probabilistică, de procesul de verificare și diversificare în matematică, precum și de aplicațiile statisticii matematicii în industrie. Dintre lucrări menționăm:
A fost descendent al unei vechi familii grănicerești, cu numele strămoșesc Dănilă. Tatăl său, Ioan, a fost controlor la căile ferate. Mama sa s-a numit Elena, născută Pavelu. La data nașterii, tatăl său era funcționar la căile ferate maghiare, în Budapesta. A fost preparator de la 1 octombrie 1921 la Clinica 1 Medicală condusă de profesorul Iuliu Hațieganu. Din anul 1924 devine asistent universitar la aceeași clinică, conferențiar universitar provizoriu din anul 1937 și definitiv din 1939. Profesor universitar din 1942 până în 1967, fiind primul profesor universitar de pneumoftiziologie din învățământul medical românesc. În 1939 a fost numit medic pneumoftiziolog la Spitalul Militar din Cluj, cu gradul de căpitan în rezervă. Director al Institutului de Ftiziologie din Sibiu/Cluj din 1942. A desfășurat o bogată și deosebit de importantă activitate științifică privind bolile de plămâni, sub cele mai diverse aspecte, ca de exemplu: tuberculoza la diabetici, tratamentul chirurgical al tuberculozei, cancerele bronho-pulmonare. A făcut cercetări privind problemele de chimioterapie antituberculoasă; chimiorezistență a bacilului Koch, patogenitate a surselor chimiorezistente; reabilitare a fostului bolnav de tuberculoză. A studiat și pneumopatiile netuberculoase, ca de exemplu: cancerul bronhopulmonar primitiv și metastatic; sarcoidoza mediastinopulmonară; tumorile benigne și maligne mediastinopulmonare; colagenozele pulmonare; supurațiile bronhopulmonare; stafilocociile pleuropulmonare; hidatidoza pulmonară; micozele pulmonare; bronșita cronică; emfizemul pulmonar. A fost unul dintre principalii autori ai depistării sistematice a tuberculozei prin radiomicrofotografie, precum și ai terapiei antituberculoase cu antibiotice, cu deosebire a streptomicinei. S-a ocupat de organizarea, la Cluj, a profilaxiei antituberciloase la studenți, împreună cu dr. Iuliu Hațieganu, înființând, în 1926, primul dispensar studențesc din România și unul dintre primele din Europa. În 1928 a înființat primul dispensar TBC pentru populație, din Cluj. Leon Daniello - întemeietorul școlii românești de pneumoftiziologie
A terminat în 1965 Facultatea de Electronică a Institutului Politehnic din București și a obținut titlul de doctor la aceeași instituție în 1970. A adus contribuții deosebite la dezvoltarea școlii românești de dispozitive electronice și microelectronică, cu deosebire în domeniul microundelor.
Virgiliu N. Drăghiceanu era născut într-o familie care-și avea originile în fostul județ Romanați, dar care se stabilise la Târgoviște odată cu bunicul său, învățătorul Mihalache Drăghiceanu, primul profesor al Școlii Naționale din Târgoviște, căsătorit cu o membră a uneia dintre familiile târgoviștene însemnate, Elisabeta Fusea. Tatăl său, Nicolae Drăghiceanu, căsătorit cu Maria Davidescu, a ridicat casa familiei situată în apropierea Curții Domnești din localitate. Virgiliu N. Drăghiceanu a urmat studiile preuniversitare la Târgoviște, pe care le-a continuat la Universitatea din București, unde a obținut o licență în Litere și Filosofie. Și-a început activitatea de cercetare în anul 1907, primele sale cercetări vizând situația patrimonială din județul Dâmbovița și colectarea de materiale în vederea constituirii unui muzeu de istorie al vechii capitale domnești. Urmând acestei călătorii de cercetare, a publicat Călăuza monumentelor istorice din județul Dâmbovița (Raport extras din Expunerea situațiunei județului Dâmbovița), Târgoviște, septembrie 1907,34 p. A fost, pe rând, bibliotecar al Casei Bisericii, secretar și apoi secretar-director al Comisiunii Monumentelor Istorice, unde s-a făcut remarcat cu deosebire. A fost, alături de Nicolae Iorga, Nicolae Ghica-Budești, Alexandru I. Lapedatu, unul dintre cei mai fecunzi redactori ai Buletinului Comisiunii Monumentelor Istorice, unde a publicat articole însemnate cu privire la domeniile sale de expertiză: începuturile Evului Mediu românesc, monumentele istorice medievale și moderne sau epoca lui Constantin Brâncoveanu. Reținem, dintre articolele și notele sale: A efectuat săpături arheologice esențiale pentru cunoașterea trecutului medieval al Țării Românești, de o mare însemnătate fiind acelea de la Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, care au reușit să retușeze istoria începutului Evului Mediu românesc, unele dintre aceste descoperiri fiind încă mult discutate în cercurile științifice. A reușit să identifice mormântul domnitorului Constantin Brâncoveanu la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, în data de 7 iulie 1914, pornind de la candela așezată de soția voievodului deasupra mormântului. A avut o mare pasiune pentru monumentele istorice, realizând și o operă de conservator și muzeograf și contribuind la protejarea și salvarea a numeroase mărturii ale trecutului.
Părinții săi au fost Ștefan Drăgulescu, învățător, și Elena, casnică. Urmează primele două clase la școala confesională ortodoxă din localitatea natală, clasele a III-a și a IV-a în cadrul Liceului „G-ral Ioan Dragalina”, iar între anii 1917-1921 gimnaziul maghiar din Oravița. Își contină studiile la Liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timișoara, unde își susține bacalaureatul în anul 1925. În continuare urmează cursurile Facultății de Științe, secția chimie a Universității din Cluj, unde, în 1930 obține licența. În februarie 1936 își susține teza de doctorat cu titlul „Contribuții la teoria fluorescenței substanțelor organice”, sub conducerea prof. Dan Rădulescu, teză apreciată cu calificativul „magna cum laude”. În 16 iulie 1934 se căsătorește cu Olga Cimponeriu, cu care va avea doi fii, pe Nicolae, în 1937 și pe Gheorghe, în 1942. În ultimul an de studii, sprijinit de prof Gheorghe Spacu, obține un post de custode la unul din laboratoarele Facultății de Științe. După efectuarea serviciului militar, în cadrul Școlii de Gaze din București, revine la Cluj, unde din 1 octombrie 1931 este încadrat ca asistent la Catedra de Fizică a universității. În 1 octombrie 1932 trece, ca preparator, la Catedra de Chimie Anorganică și Analitică a Facultății de Științe, fiind titularizat asistent în 1 octombrie 1934. Lucrează aici ca asistent timp de 8 ani, sub îndrumarea prof. Gheorghe Spacu, Raluca Ripan, și Dan Rădulescu, în colaborare cu care publică o serie de lucrări științifice. În acești ani este atras de ideile de stânga și frecventează cercul lui Tudor Bugnariu. Are o poziție net antifascistă și antirevizionistă, publicînd în 1936 broșura Pacea este în pericol. Înarmările Germaniei hitleriste. De asemenea, între anii 1939-1940 publică în revista săptămânală Țara Nouă o serie de articole („Cât consumă războiul”', „Eliberarea economică a lumii” etc.) precum și în revistele Națiunea Română, Țara de mâine și Țărănismul bănățean. În 1940, după Dictatul de la Viena, Facultatea de Științe a Universității din Cluj se refugiază la Timișoara, Coriolan Drăgulescu urmând-o, iar în 1942 devine șef de lucrări. Continuă să publice lucrări științifice în colaborare și cu Ilie G. Murgulescu, iar în 15 noiembrie 1945 este numit pofesor la disciplina Chimie agricolă la facultatea de Agronomie din Timișoara. Participă la întemeierea organizației Uniunea Patrioților din Banat, cu orientare de stânga. În 29 noiembrie 1944, când se schimbă administrația orașului, este numit primar al Timișoarei, funcție pe care o deține până în 30 aprilie 1945, ocupându-se de înlăturarea daunelor provocate de război. În 1955 este numit conducător de doctorat, până la sfârșitul vieții fiind conducătorul unui număr de 38 de doctoranzi. Militează pentru înființarea în Timișoara a unui centru de cercetare în domeniul chimiei. În 1951 se înființează sub conducerea sa Baza de Cercetări Științifice din Timișoara a Academiei. La 12 iulie 1956 devine membru corespondent al Academiei. Va deveni membru titular la 21 martie 1963 și președinte al Secției de Chimie a Academiei în 1974. În calitate de ministru adjunct ia parte la discuțiile din sala „Alaci Valeriu” și de la Cantina MV de la Facultatea de Mecanică din data de 30 octombrie 1956 cu studenții participanți la mișcările studențești din Timișoara din 1956, unde se artă dispus să asculte revendicările studenților. În urma acestor mișcări, la ședința biroului politic al CC al PMR din 13 noiembrie 1956 întreaga conducere a Ministerului Învățămîntului este demisă, mai ales că Nicolae, fiul acad. Drăgulescu, participase și el la mișcare, fiind chiar arestat. Drept represalii pentru aceste mișcări și împotriva lui Drăgulescu personal, ca fondator, Miron Constantinescu a propus mutarea Facultății de Chimie la Brașov, însă după excluderea sa în 1957 din conducerea PMR, propunerea a căzut, Drăgulescu revenind ca Decan al facultății. În anul 1962 este solicitat să devină șef al Catedrei de Chimie Anorganică la Facultatea de Chimie Industrială de la Institutul Politehnic din București, unde va preda cursul de Chimie anorganică și analitică până în anul 1968. A continuat să predea acest curs și la Timișoara până la pensionare, survenită în 3 ianuarie 1977. Principalele obiective de cercetare au fost în domeniul chimiei anorganice, chimiei analitice, tehnologiilor chimice anorganice și pentru valorificarea resurselor minerale autohtone, în special minerale rare și disperse (bismut, galiu, beriliu, uraniu), sau a unor perechi de metale asemănătoare, a căror chimie este complicată (zirconiu-
Ioan Ciurea s-a născut la data de 13/26 aprilie 1878 în orașul Fălticeni. După absolvirea cursurilor primare și secundare în orașul natal, a studiat la Școala Superioară de Medicină Veterinară din București (1896-1901), obținând titlul de medic veterinar în 1902. A urmat apoi studii de perfecționare la Berlin și Königsberg (1910-1912), avându-i ca profesori pe Ostertag și Max Braun. După absolvirea studiilor, a lucrat ca medic veterinar la CFR Craiova (1902-1905), apoi, prin concurs, la Abatorul din Piatra Neamț (1905-1910). Revenit în țară în anul 1912, și-a reluat postul la Abator, continuându-și munca de cercetare începută în Germania. În anul 1919, Ioan Ciurea a înființat Catedra de Parazitologie și inspecția alimentelor de la Facultatea de Medicină Veterinară din București, ocupând prin concurs postul de conferențiar, apoi din 1922 pe cel de profesor universitar. El a organizat cursuri și seminarii practice în Laboratorul de Parazitologie, fondând primul Laborator de cercetări experimentale pentru studiul viermilor care, în stare larvară, se găsesc la pești, iar în stare adultă la om, mamifere și păsări. În acest timp a descoperit cistecercul de Taenia saginata în carnea vitelor tăiate, a semnalat Trichinella spiralis la pisică, Spiroptera sexalata la porc ș.a. A descoperit ciclul biologic al unei serii întregi de trematode și o serie de noi specii. În paralel cu activitatea didactică, dr. Ciurea și-a reluat munca de cercetare, cu deosebire asupra trematodelor, pe care le-a studiat din punct de vedere sistematic și biologic, fiind printre primii care au aplicat metoda experimentală în parazitologie. A întemeiat unul dintre cele mai înzestrate muzee de ihtiologie din țară, colaborând aproape trei decenii cu Grigore Antipa, întemeietorul Muzeului Național de Științe ale Naturii din București. Dr. Ioan Ciurea a activat în domeniul parazitologiei, obținând rezultate originale prin aplicarea metodelor experimentale. A efectuat studii de anatomie patologică la vacă și găină (1908), ocupându-se de bacteriile paratifice, de nematodele parazite la pisică și porc, dar mai ales de trematodele transmise prin alimentația cu pește la mamifere, om și păsări (1911-1916). Consacrarea sa pe plan internațional se datorează descoperirii la pești a metacercarului infestant de Opistorchis felineus și reproducerea experimentală a dezvoltării lui la animale domestice, corectând eroarea renumitului parazitolog elvețian E. Askenazy. A studiat, împreună cu G. Dinulescu, epidemiologia invaziilor muștei columbace (Simulium colombaschense) (1924), clarificând probleme parazitologice variate, dezvoltând însă cu precădere activități taxonomice ecologice și experimentale de helmintologie. Ca membru în Consiliul de Administrație al pescăriilor statului (1929-1931), dr. Ciurea s-a aplecat asupra studiului infestării cu trematode prin consumarea de pește din bălțile și Delta Dunării sau din lagunele Mării Negre. El a demonstrat că peștii de apă dulce și cei de apă marină constituie o puternică sursă de infestare cu trematode variate nu numai pentru păsările ihtiofahe, dar și pentru animalele domestice și om (1924-1934). De asemenea, a descoperit un nou echinostomid la porc, a stabilit în familia Strigeidae a două noi genuri, a evidențiat legătura existentă între familia Cryptogonimidae și Picrophallidae, a precizat gazdele metacercarilor printre pești etc. Ca urmare a activității sale pe plan științific, prof. Ciurea a fost ales ca membru al mai multor institute academice naționale și internaționale și anume:membru titular al Academiei "Leopoldina" din Halle (Germania) (1939), în locul rămas vacant prin moartea profesorului Gheorghe Marinescu președintele Societății de biologie din Paris, filiala București, timp de mai mulți ani Acad. prof. dr. Ioan Ciurea a publicat peste 30 de lucrări, aprofundând studiul peștilor ca gazdă intermediară pentru trematode, dintre care menționăm următoarele: Prevenirea și combaterea muștei columbace (1924) ș.a. De asemenea, articolele publicate de profesorul Ciurea în Revista de Medicină Tropicală și Parazitologie din Liverpool (Anglia), au fost recenzate în toată lumea. Ca urmare a recunoașterii internaționale dobândite, a fost solicitat de numeroși profesori din Europa și Asia pentru consultări în diverse probleme de parazitologie.
Mihail David s-a născut în familia modestului factor poștal și mic negustor din Negreștii Vasluiului. După cuvenitul popas în școala primară din localitatea natală, prin concurs riguros, Mihail David a devenit elevul bursier ce avea să termine Liceul Internat din Iași, ca șef de promoție, în anul 1906. În același an s-a înscris ca student la Secția de Științe Naturale de la Facultatea de Științe a Universității din Iași, luându-și licența în anul 1910. Aici a avut profesori străluciți și a fost fascinat de personalitatea lui Ion Simionescu de care s-a atașat temeinic și care, la rându-i, prețuindu-l în mod deosebit, l-a adus ca asistent la Catedra de geologie și paleontologie. Cum în acea vreme I. Simionescu suplinea și Catedra de geografie, a fost și M. David numit preparator-desenator (1 noiembrie 1913) la această catedră, post în care a rămas și în vremea când devenise titular G. Vâlsan, demisionând în 1920, când i s-a încredințat suplinirea catedrei„Să-și găsească cineva calea vieții lui e lucrul cel mai de preț în lumea asta” scria Mihai David, într-un omagiu dedicat lui Simion Mehedinți, în 1939, după ce el își găsise demult și își urma calea științifică, grație marelui Ion Simionescu. După cum avea să mărturisească în 1944, hotărâtoare pentru calea vieții lui a fost lecția de deschidere a cursului de Geologie al lui I. Simionescu, din toamna anului 1908: „ieșind aproape uluit de la această deschidere de curs, am pornit în neștire, nu spre casa care era în partea de jos a orașului, ci spre dealul Copoului, unde în amurgul împurpurat al asfințitului, priveam cum se desfășoară departe creasta zimțuită a Carpaților cu transparența de ametist. Și în acea minunată priveliște și cu sufletul atâta de răscolit de ceea ce auzisem de la maestru, mi-am statornicit cărarea vieții, fiindcă până atunci nu eram încă dumerit pe ce drum de muncă să apuc. Și iată așa a început între mine și profesorul I. Simionescu o legătură care, în al doilea an de studiu geologic, s-a întărit prin statornicirea mea la laboratorul condus de el. Și au trecut ani de rodnică ucenicie în care sufletu-mi s-a legat din ce în ce mai puternic de personalitatea sa, de la care nu puteai învăța decât binele și frumosul”. După absolvirea facultății, în 1910 a avut marea satisfacție de a deveni coleg de cancelarie cu foștii săi profesori de la Liceul Internat din Iași, unde a predat Științele naturale până în anul 1912, când a fost încadrat ca asistent suplinitor la Catedra de Geologie și Paleontologie de la Universitatea din Iași, revenind alături de iubitul lui magistru - I. Simionescu. A satisfăcut serviciul militar la Regimentul 4 Vânători, Iași, urmând apoi Școala de ofițeri de rezervă la București. Vremurile erau tulburi și, în 1913, a fost mobilizat făcându-și datoria de ostaș încât a fost decorat cu Avântul Țării. În același an, la 1 noiembrie a fost numit preparator-desenator suplinitor la Catedra de Geografie, care rămăsese vacantă prin moartea, în 1911, a lui Ștefan Popescu și era suplinită de I. Simionescu. A fost acesta un moment de răscruce, care a dat o nouă orientare căii pe care și-o alesese sub înrâurirea maestrului său. De acum înainte, viața și activitatea lui M. David se vor împleti tot mai strâns cu destinele geografiei ieșene. Soarta a vrut să-l mențină încă puternic ancorat în domeniul geologiei deoarece, la 15 ianuarie 1913, a fost numit suplinitor la Catedra de Geologie și Paleontologie, unde a predat și cursul de Agrogeologie la Secția agricolă până în anul 1916, când a fost mobilizat din nou. Ca ofițer, cu gradul de căpitan în rezervă, a participat activ la război, la un moment dat fiind luat prizonier dar a fost eliberat de bravul său caporal încât au luat ei prizonieri pe inamici. Episodul este menționat pe o fotografie pe care i-a dat-o ostașului, ca semn de recunoștință. Pentru participarea la campanie a fost decorat cu Războiul de Întregire - bareta Ardeal, cu Egreta Mihai Viteazul și cu Coroana României (cavaler). Revenit la viața civilă, și-a continuat activitatea la Facultatea de Științe, pregătindu-și doctoratul în geologie pe care l-a luat în mod strălucit cu teza „Cercetări geologice în Podișul Moldovei”, în iunie 1919. Se părea că îi este definitivată calea pe tărâmul geologiei dar nu a fost așa deoarece la 1 ianuarie 1920 a fost numit suplinitor al Catedrei de Geografie care rămăsese vacantă iarăși prin plecarea, la Cluj-Napoca, a lui George Vâlsan. De data aceasta cariera universitară a lui M. David s-a înscris mai temeinic în domeniul geografiei, fără părăsirea definitivă a geologiei. Devenit suplinitorul catedrei, i se aprobă demisia din postul de asistent desenator de la Catedra de Geografie, la 1 februarie 1920, dar, în același an, primește două numiri noi la catedra de Geologie și Paleontologie: asistent provizoriu, la 1 aprilie și șef de lucrări (însărcinat), la 1 octombrie. Tot în acel an, a început să suplinească și conferința de Agrogeologie (devenită, în 1929, Catedra de Agrogeologie și pedologie), predând cursuri studenților de la Secția Agricolă până în anul 1930, când această catedră a început a fi suplinită de către Nicolae Florov. A mai suplinit Catedra de geologie în perioada 1929-1931 și apoi în 1941-1944. Numit profesor la Catedra de geografie, M. David și-a concentrat toate forțele și priceperea pentru organizarea temeinică a învățământului și a cercetării geografice, fără a rupe legăturile cu geologia. Putem aprecia ca benefice împrejurările care au făcut ca M. David să-și desfășoare activitatea în domeniile înrudite ale geologiei și geografiei, întrucât a legat strâns geografia ieșeană de geologie și de științele naturale pe plan didactic și a folosit cu mult succes metodele geografice pentru descifrarea structurii geologice, precum și datele geologice pentru explicarea realității geografice în cercetarea științifică. Preluând Catedra de geografie, M. David a fost nevoit să pornească de la un teren aproape gol în materie de organizare deoarece nu moștenise decât o sală cu un dulap și cca. 100 de cărți, fără nici un fel de material didactic, după cum a mărturisit el însuși mult mai târziu. Întrucât în anul universitar 1924-1925 numărul studenților Secției de Geografie ajunsese deja la 114, M. David a obținut închirierea unei clădiri în str. Codrescu, Nr. 11 în care a organizat Laboratorul de geografie cu o sală de curs și de lucrări practice, o bibliotecă, o sală de material didactic și cabinete pentru cadrele didactice. Abia în 1934 i s-a repartizat Secției de geografie, mai întâi provizoriu și apoi definitiv, un spațiu adecvat în aripa nouă a clădirii universității. Împreună cu colaboratorii, M. David a organizat temeinic acest spațiu dotându-l cu mobilier trainic și perfect adecvat, cu numeroase cărți, reviste de specialitate, hărți, planșe, instrumente și aparate necesare procesului didactic și cercetării științifice. A organizat o bibliotecă de specialitate și un laborator fotografic, încadrând un excelent fotograf care a realizat o impresionantă colecție de fotografii documentare. În felul acesta, M. David a reușit să creeze o bază materială care asigura condiții optime procesului didactic și cercetării științifice. Din 1920 și până în 1944, M. David a predat cursuri de Geografie fizică generală și de Geografia României. Trei dintre studenții săi - Gh. Filip, I. Dandescu și I. Gugiuman - au litografiat cursul despre Atmosferă (1930) și pe cel de Morfologie terestră (1933). Din aceste cursuri și din mărturiile unora dintre foștii săi studenți, rezultă că prelegerile lui M. David se caracterizau prin claritate, logică impecabilă și îmbinau analiza profundă cu largi sinteze care ofereau studenților înțelegerea cauzală a realității geografice. Pentru ilustrarea și exemplificarea faptelor, el recurgea la numeroase exemple din România, după observațiile proprii. Pentru aprofundarea cunoștințelor, a organizat un seminar în cadrul disciplinei Geografia României. Studenții prezentau lucrări cu subiecte din geografia patriei și apoi se purtau discuții vii și cuprinzătoare. La seminar participau toate cadrele didactice ale Secției de Geografie și, după ce discutau studenții, profesorul dădea cuvântul cadrelor, începând cu cel mai tânăr. La sfârșit el făcea completări și ample sinteze pe tema discutată. În felul acesta, seminarul stimula atât pe studenți, cât și cadrele didactice să cerceteze bibliografia și să mediteze asupra temei tratate. Dealtfel, pentru stimularea participării studenților la activitatea geografică, M. David a sprijinit înființarea, în 1930, a Societății geografice „Dimitrie Cantemir”. M. David a condus și lucrări practice, punând accent pe deprinderea citirii hărților topografice și analiza geomorfologică în teren și în laborator. O importanță deosebită se acorda excursiilor de studiu organizate cu studenții la sfârșit de săptămână în apropierea Iașului sau în perioade mai lungi (10-18 zile), în timpul verii, în diferite regiuni din țară. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 20 decembrie 1936 . În anul 1938, prin Legea de raționalizare a învățământului superior, la Secția de Geografie s-au creat două catedre: Catedra de geografie fizică și Geografia României, al cărei titular a rămas M. David, și Catedra de geografie generală și Geografie umană, a cărei suplinire a fost încredințată conferențiarului dr. Gh. Năstase. Totodată însă s-au desființat conferințele de Topografie-Cartografie și de Geografie istorică (I. Gugiuman precizează că ar fi fost Istoria geografiei). Deoarece o instituție științifică fără o publicație proprie este mută, M. David a inițiat publicarea periodicului Lucrările Societății geografice „Dimitrie Cantemir” din care au apărut 4 volume în perioada 1938-1942, vicisitudinile războiului impunând încetarea editării. Înțelegând importanța deosebită a geografiei ca disciplină de învățământ, Mihai David a apreciat că, pe lângă calitatea profesorilor pe care îi pregătea la Universitate, un rol important îl au manualele școlare. De aceea a depus eforturi mari pentru asigurarea unei înalte ținute științifico-metodice întregii serii de manuale de geografie. Împreună cu P.N. Mirodescu au elaborat zece manuale de geografie, dintre care nouă au fost tipărite în primă ediție în anul 1933 și unul - în 1938, fiind scoase apoi numeroase ediții. Opt manuale constituiau seria completă pentru învățământul liceal, iar două dintre ele au fost destinate școlilor comerciale. Prin calitatea deosebită a tuturor acestor manuale, Mihai David a adus o valoroasă contribuție la perfecționarea învățământului geografic și la ridicarea prestigiului acestei discipline de învățământ. În afară de activitatea didactică și științifică de la catedrele de geografie și geologie, M. David a fost solicitat intens în activități organizatorice și de conducere, atât în cadrul Universității, cât și în afara ei. În perioada 1922-1933 M. David a funcționat și ca director al Căminului de studenți, depunând eforturi susținute pentru crearea de condiții cât mai bune pentru viața tinerilor, ocupându-se intens și de educația lor. Experiența căpătată a valorificat-o apoi ca membru al Comisiei căminelor și cantinelor studențești a Senatului Universității, în perioada 1933-1937. Apreciindu-i calitățile de bun organizator și integritatea morală, la 1 decembrie 1926 Senatul Universității l-a numit Administrator-delegat al Universității, funcție pe care a onorat-o până la 1 octombrie 1929. Facultatea de Științe l-a delegat ca membru al Senatului Universității pentru perioada 1938-1941. În urma gravelor evenimente politice din ianuarie 1941, prin Decretul Nr. 167 a fost numit rector al Universității din Iași cu începere de la 29 ianuarie. Aceasta a fost o sarcină foarte grea deoarece trebuia să asigure desfășurarea normală a activității academice într-o atmosferă politică tulbure și apoi în condiții de război. În calitate de rector, M. David s-a străduit să asigure condițiile necesare desfășurării procesului instructiv-educativ și de cercetare științifică, a făcut intervenții susținute pentru obținerea de fonduri, a ajutat studenții lipsiți de mijloace materiale și i-a încurajat pe cei merituoși, a apărat interesele cadrelor didactice, dând dovadă de omenie și de curaj civic. În primăvara anului 1944, când Iașul a intrat în zona frontului, a fost nevoit să organizeze evacuarea Universității, cu tot personalul și cu toată averea ei materială. În acest fel, Catedra și Laboratorul de geografie au ajuns la Zlatna, în Munții Apuseni. Acolo i-a parvenit lui M. David ordinul prin care, începând cu data de 22 octombrie 1944, era demis din învățământ, fiind astfel printre primele victime ale epurării pe motive politice. Pe lângă vasta sa activitate didactică și organizatorică, M. David a desfășurat și o intensă muncă de cercetare științifică, aducând valoroase contribuții la cunoașterea geologiei și geografiei unor însemnate regiuni din teritoriul patriei. În urma unor asidue observații de teren și cercetări de laborator, el a elaborat scheme logice de descriere și interpretare a evoluției reliefului în lumina teoriei ciclurilor geografice pentru Podișul și Subcarpații Moldovei, pentru Carpații Orientali și pentru Podișul Transilvaniei. Multe dintre observațiile lui s-au dovedit reale și unele interpretări sunt acceptate și astăzi. Valoarea sa științifică a fost recunoscută de timpuriu, prin alegerea sa, în 1922, ca membru al Comitetului Societății Regale Române de Geografie și a fost consacrată prin alegerea, la 31 mai 1935, ca membru corespondent al Academiei Române. A fost și membru titular al Academiei de științe din București. La 1 aprilie 1944 a fost numit membru permanent al Institutului de Geografie, la a cărei fondare contribuise și el. Conducând Secția Iași a Institutului, a organizat cu regularitate ședințe de comunicări, prezentând el însuși lucrări originale și participând, cu înalta sa competență, la dezbateri. Demis în 1944, M. David a fost pensionat abia la 1 noiembrie 1945, dar în 1948 a fost nevoit să prezinte un amplu și dramatic memoriu pentru a-și apăra drepturile în fața unei comisii de revizuire a pensiilor. În 1948 a fost arestat, iar apoi eliberat dupa 4 luni, cu scuze ca ar fi fost o greșeală. Din iunie 1952 și până la 1 mai 1954 a lucrat la instituții de cercetare și proiectare, conducând studiile geotehnice asupra teritoriului orașului Iași în vederea documentării planului de sistematizare urbană. Decesul subit, la 26 iunie 1954, a curmat activitatea profesorului Mihai David, organizatorul învățământului și cercetării geografice moderne la Universitatea din Iași. Geografii ieșeni l-au omagiat pe M. David, organizând o sesiune științifică la Iași (21 martie 1986, cu 8 comunicări dintre care 6 prezentate de geografi de la Iași) iar la 12 mai au participat, cu 3 comunicări, la sesiunea organizată la Academia Română, la București.
Tatăl său, învățător, i-a oferit primele cunoștințe matematice. Clasele primare le-a urmat la Galați, iar pe cele superioare la București. A fost licențiat în matematică în 1929. În 1934 a fost trimis la Paris pentru un stagiu de doi ani, unde a audiat cursurile profesorului Jean Chazy de la Sorbona. Reîntors în țară, devine astronom definitiv, apoi conferențiar la Catedra de Astronomie și Geofizică la Facultatea de Construcții din București, de unde de unde a trecut la Institutul de Geologie, predând și la Universitatea din București geometria descriptivă, analiza matematică și mecanica cerească (1949 - 1952). În perioada 1952 - 1961 este profesor, șef de catedră la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești. În 1963 devine membru corespondent al Academiei, iar în 1990 a devenit membru titular. A colaborat la Gazeta Matematică cu unele articole din geometria triunghiului. A studiat curbele loxodromice pe o suprafață. În teza de doctorat a studiat problema celor trei corpuri și a obținut ecuațiile traiectoriilor independent de mișcarea masei, partea originală a tezei fiind studiul ciocnirii duble imaginare, rezultatele sale fiind citate în lucrările lui Jean Chazy, ale astronomului Pierre Sémirot de la Observatorul din Bordeaux și la Congresul Astronomic din 1952.
David Davidescu () a fost un inginer agronom român, membru titular al Academiei Române. A urmat cursurile Facultății de Agronomie a Școlii Politehnice din București, continuându-și specializarea în studiul solurilor cu izotopi radioactivi la Moscova. În 1966 și-a luat doctoratul cu teza „Producerea, pregătirea și folosirea îngrășămintelor și amendamentelor” și în 1968 a obținut titlul de doctor docent. Profesor și cercetător cu rezultate remarcabile, academicianul David Davidescu a deținut, de-a lungul anilor, funcții în învățământul superior agronomic în calitate de șef de catedră, decan, prorector și rector al Institutului Agronomic din București, conducător de doctorate, șef de laborator, în administrația publică de stat și în cercetare. Este autor a peste 400 de articole de cercetare științifică, 23 de tratate, monografii și studii, apărute în țară și peste hotare, însumând aproape 20.000 de pagini. În semn de recunoaștere a valorii contribuțiilor sale, academicianul David Davidescu a fost ales membru al mai multor societăți academice și prestigioase instituții de specialitate din țară și străinătate și a fost distins cu mai multe titluri și medalii. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1963 și titular în 1990. Între 1990-1996 a fost președintele Secției de Științe Agricole și Silvice a Academiei Române și după această dată președinte de onoare. În 1990 și-a susținut discursul de recepție cu tema „Științele chimice și agricultura”.
A intrat în istoria chimiei ca fondator al școlii de chimie tehnologică din România și al învățământului superior de chimie industrială, prin înființarea în 1919 a Institutului de Chimie Industrială. A absolvit Universitatea din Iași, Facultatea de Științe, secția fizică-chimie în 1902, plecând cu o bursă din fondurile „Casei școalelor” la Școala Politehnică din Charlottenburg - Berlin (1904-1908), unde a obținut în 1909 diploma de doctor a Universității Tehnice din Charlottenburg. A fost întemeietorul învățământului superior de chimie industrială în România și fondatorul școlii de chimie tehnologică din România. În 1996 a fost ales Cetățean de onoare al comunei Ivești.
Lazăr Dragoș s-a născut la 21 noiembrie 1930 în satul Ursad, comuna Șoimi, județul Bihor (interbelic), din părinți țărani, de religie creștin ortodoxă. În anul 1951 a început cursurile Facultății de Matematică a Universității din București, devenind licențiat în științe matematice în anul 1955. La 1 octombrie 1955 și-a început cariera didactică, fiind numit preparator în cadrul Catedrei de mecanică teoretică a Facultații de Matematică a Universității din București, catedră condusă de profesorul Victor Vâlcovici. A urcat apoi treptele ierarhiei universitare devenind asistent în anul 1957 și lector universitar în anul 1960. În anul 1963 este premiat de Ministerul Educației și Învățamântului pentru contribuțiile aduse în domeniul hemodinamicii. În anul 1964 și-a susținut teza de doctorat cu subiectul „Teoria aripii subțiri în magneto-aerodinamică” sub conducerea profesorului Caius Iacob. În același an, obține premiul „Simion Stoilow” al Academiei Române pentru cercetările sale în domeniul magneto-hidrodinamicii. A devenit conferențiar universitar în anul 1966, doctor docent in științe în 1972 și ulterior profesor universitar în cadrul Catedrei de Mecanică Teoretică începând cu anul 1982. La Universitatea din București a ținut cursuri de mecanică generală, mecanica mediilor continue, hidrodinamică și magneto-hidrodinamică, dinamica râurilor, oceanelor și atmosferei, teoria cinetică a gazelor, etc. În ultima parte a carierei, a devenit titular al cursurilor de mecanica fluidelor și aerodinamică. În paralel cu activitatea didactică, Lazăr Dragoș a avut și o bogată activitate de cercetare științifică în domeniile: mecanică aplicată, mecanica generală a sistemelor, mecanica fluidelor, teoria elasticității, aerodinamică, magnetodinamică și magneto-aerodinamică. Valoroasele sale contribuții în aceste domenii au fost concretizate în numeroase studii și monografii, apărute în țară și peste hotare. Lazăr Dragoș s-a stins din viață în București, la 2 aprilie 2009.
A urmat liceul la Comrat și, din 1936, la Tighina (unde se mută cu familia), absolvindu-l în 1939. După liceu a urmat un an la Facultatea de Electromecanică din Timișoara dar examenele se suspendă, așa că revine acasă, la Tighina - orașul natal. Își continuă studiile la Institutul de Inginerie Mecanică din Odessa, dar începutul războiului aduce cu el situații complicate în sânul familiei. În toamna lui 1941 susține examenele restante la Timișoara și continuă Facultatea de Electromecanică (anul II).Termină facultatea ca șef de promoție, cu „Magna cum laude“. De asemenea, urmează (1941-1943) cursurile secției de matematică a Facultății din Cluj refugiată la Timișoara. În 1958 și-a luat doctoratul în specialitatea tehnica tensiunilor înalte. După absolvire, a lucrat la Societatea "Astra Română" din Câmpina și apoi la Societatea de gaz și Electricitate. În 1948 devine cercetător la Institutul de Studii și Proiectări Energetice și, în paralel, inginer-șef la Centrala Industrială de Energie Electrică. Începând cu 1958 a devenit cadru didactic la Institutul Politehnic din București. Prin cercetările sale a dezvoltat un domeniu de studiu nou în România, tehnica tensiunilor înalte. A fost sprijinit să creeze la Institut un laborator special pentru această disciplină. A urcat treptele carierei didactice până la nivelul de decan al Facultății de Energetică (1963-1971). Între 1951-1967 și-a desfășurat activitatea la Institutul de Energetică al Academiei Române. Activitatea sa de cercetare s-a finalizat în contribuții notabile în domeniile electrostatică, descărcarea corona, trăsnet, supratensiuni atmosferice și de comutație. Toate sunt prezentate pe larg în paginile celor 12 cărți de specialitate și peste 230 de lucrări publicate, dintre care 80 în străinătate. A fost coordonator și coautor la lucrarea "Tehnica tensiunilor înalte". Recunoscut pe plan mondial, Gleb Drăgan a fost membru al unor societăți științifice, al unor cunoscute reviste de specialitate și a fost invitat să susțină cursuri de specialitate la Universități de peste hotare.
Anghel Demetriescu s-a născut la 5 octombrie 1847 în Alexandria, județul Teleorman. Tatăl său, Dumitru Simion, era boiangiu, fiind proprietarul unui mic atelier de boiangerie din oraș. Mama sa, Chrysanta, născută Velleanu, provenea dintr-o familie mai înstărită, fratele ei fiind doctor la București. Se pare că Anghel era nemulțumit de numele său de familie și l-a schimbat în Demetriescu. Prenumele îl avea de la nașul său, Anghel Dudrea din Alexandria. Nici numele de botez nu îl mulțumea, astfel că semna ca Ang. Demetriescu. Fiind al treilea din cei nouă copii ai unei familii cu un venit modest, Anghel Demetriescu a avut o copilărie dificilă. A fost însă un elev strălucit în școala primară, astfel încât părinții săi au fost îndemnați să-l încurajeze să-și continue studiile. Prin urmare, l-au înscris la „Școala Reală” din Alexandria (care mai târziu a fost denumită Gimnaziul „Alexandru Ghica”).Apoi a obținut o bursă la București, urmând întâi cursurile la Liceul „Matei Basarab”, iar apoi la Liceul „Sf. Sava”. Deși termină cursurile facultății, Anghel Demetriescu nu trece examenul de licență, după cum nu trecuse nici examenul de bacalaureat, după terminarea liceului. Din acest motiv, unii contemporani îl considerau autodidact. V.D. Păun, unul dintre prietenii săi apropiați, director și profesor de limba română la Liceului „Gheorghe Lazăr” din București, face următoarele comentarii cu privire la Anghel Demetriescu:„Demetriescu nu era tocmai ceea ce se cheamă un autodidact, precum îl socoteau unii, precum înțeleg alții, autodidactica. Adevărat e că niciun titlu academic nu poseda, nici chiar bacalaureatul. Se făcuse profesor prin 1869, pe când absolvența liceului era încă îndestulător titlu pentru a concura la o catedră, secundară sau chiar universitară.” După terminarea Facultății de Litere, Anghel Demetriescu începe activitatea sa didactică și publicistică. Totuși, în 1878 obține prin concurs de la Ministerul Cultelor o bursă de studii de filologie în străinătate, și pleacă la Berlin pentru a-și completa studiile literare și istorice. Dacă studiile în Germania au avut ca rezultat cizelarea modului său de gândire și eliminarea din lucrările sale a unor exagerări care existau în publicațiile sale de până atunci, ele avut o influență mai redusă asupra caracterului său. În general, el nu a fost foarte încântat de învățământul din Germania. De fapt, Demetriescu era un veșnic răzvrătit. Pe când, acasă, tendința sa spre erudiție și spre un studiu temeinic intrase adeseori în contradicție cu graba și superficialitatea, foarte răspândite în România, spiritul său latin era acum elementul care se răzvrătea împotriva ordinii tăcute a muncii nemțești. El amintea mai târziu de un profesor de istoria artelor care vorbise la curs timp de un trimestru despre faldurile din veșmintele madonelor lui Rafael „fără să îți lase în suflet o trăsătură de lumină, cum îți lasă cel din urmă Cicerone din Florența”. La Berlin, Anghel Demetriescu a studiat cu o parte din somitățile vremii: Johannes Vahlen și Adolf Kirchhoff, specialiști în literatura și filologia antică, Theodor Mommsen și Ernst Curtius, specialiști în istoria antică și Heinrich von Treitsche specialist în filozofia istoriei. El a lucrat la o teză de doctorat despre Catullus, pe care trebuia să o susțină cu profesorul Johannes Vahlen, autorul unui volum publicat recent despre poetul roman. Anghel Demetriescu avea însă o părere diferită de cea a lui Vahlen despre Catullus. Pe de altă parte, conform spiritului învățământului din Germania, Vahlen nu admitea să fie contrazis și nu accepta decât lucrări care să fie structurate pe ideile sale. Nevrând să cedeze, Anghel Demetriescu s-a întors din Germania fără a-și susține teza. În 1873, Anghel Demetriescu se însoară cu Maria Poppovici, cu care are o fiică, Cordelia. Căsătoria nu este însă fericită, Maria Poppovici suferind de o afecțiune nervoasă. Anghel Demetriescu divorțează în 1882. El se recăsătorește în 1884 cu Emma Gluck, fiica doctorului Teophil Gluck din București și sora lui Themistocles Gluck, care ajunsese chirurg și profesor la facultatea de medicină din Berlin. Din a doua căsătorie Anghel Demetriescu a avut un fiu, Theophil Demetriescu (1891 - 1958) care avea să ajungă un pianist renumit. Cea de a doua căsătorie a afectat însă viața de familie, fiica sa Cordelia înțelegându-se greu cu mama ei vitregă. Pentru a rezolva tensiunile, Anghel Demetriescu a fost nevoit să o trimită pe fiica sa la pension în Franța și în Germania. În 1896, după terminarea studiilor, Cordelia a ajuns domnișoară de onoare a reginei Elisabeta a României. În 1905, după moartea lui Anghel Demetriescu, s-a căsătorit cu profesorul Gheorghe Tașcă. În 1869 obține prin concurs catedra de istorie și geografie la cursul inferior al Liceului „Sfântul Sava” din București. Cu puțin timp mai târziu este numit și director al internatului liceului. Aceasta este calitatea în care i-a avut elevi pe Take Ionescu, căruia i-a păstrat o admirație toată viața și pe Barbu Ștefănescu Delavrancea, care a devenit mai târziu un prieten foarte apropiat. Anghel Demetriescu își continuă activitatea didactică la Liceul „Sfântu Sava” până în 1878, când pleacă la Berlin. După întoarcerea din Germania, își reia activitatea de profesor la cursul inferior al aceluiași liceu. Intenționând să urmeze o carieră universitară, Anghel Demetriescu se prezintă în 1881 la concursul pentru catedra de istorie antică de la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității București. Pierde însă concursul în favoarea lui Grigore Tocilescu. Anghel Demetriescu a fost extrem de dezamăgit de acest rezultat și toți biografii săi (Nicolae Iorga, Nicolae Petrașcu, V.D. Păun) sunt de acord că acest eșec a avut o influență negativă asupra evoluției sale ulterioare ca scriitor și ca om de știință. După concurs, Anghel Demetriescu publică în revista România Liberă un foileton intitulat Știința de contrabandă în care îl atacă pe Grigore Tocilescu. Reluând unele obiecții importante aduse de Bogdan Petriceicu Hașdeu lucrării lui Tocilescu Dacia înainte de Romani, el dovedește prin citate paralele utilizarea de către autor a diferitor lucrări ale unor cercetători străini, fără a cita sursele respective, ba chiar folosirea unor simple manuale germane de gimnaziu. Foiletonul nu a avut nicio urmare, și după publicarea celei de a două părți, el cere ziarului să înceteze publicarea sfârșitul lucrării, din cauza certurilor pe care le avea cu Tocilescu la Biblioteca Centrală, unde acesta era director. Anghel Demetriescu îl acuza pe Tocilescu că ar fi dat ordine personalului bibliotecii să refuze punerea la dispoziție a cărților și revistelor străine, din care Tocilescu se inspira pentru lucrările sale. Această scrisoare a fost și ea publicată în România Liberă. Disputa dintre cei doi istorici nu a continuat. Demetriescu ajunge colaborator și director politic la ziarul Conservatorul care îl susținea pe Grigore Tocilescu. Într-un raport din 1898, Anghel Demetriescu elogiază și recomandă călduros lucrarea lui Tocilescu despre „Curtea de Argeș”.Anghel Demetriescu nu mai urmărește însă o carieră universitară și își concentrează eforturile asupra activității publicistice, păstrându-și postul de la Liceul „Sfântul Sava”.În 1885 este numit profesor și director al liceului particular „Sfântul Gheorghe” funcție pe care o îndeplinește în paralel cu catedra anterioară. Tot în aceeași perioadă este numit profesor de istorie la seminarul teologic „Nifon mitropolitul” (care fusese înființat în 1872). Abia în 1890 cere transferarea de la cursul inferior al Liceului „Sfântul Sava”, la cel superior al Liceului „Gheorghe Lazăr”, cerere care este aprobată. În anul 1891-1892 a funcționat ca profesor la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din București, în urma decesului lui P. Cernătescu. Dar la această dată, Anghel Demetriescu nu mai era interesat de o carieră universitară și nu s-a mai prezentat la concursul care a fost organizat anul următor pentru ocuparea postului. Deși nu a urmărit titluri universitare, activitatea sa didactică este apreciată de contemporani. În ianuarie 1891, Titu Maiorescu, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice îl numește președinte al comisiei pentru concursul catedrei de limba germană de la Școala Normală Superioară din București, în locul lui C. Dumitrescu-Iași care demisionase. În 1898, Anghel Demetriescu a ieșit la pensie de la catedra sa de la stat la Liceul Gheorghe Lazăr. A rămas însă, până la sfârșitul vieții director al Liceului „Sfântul Gheorghe”, menținându-și și catedra de la seminarul „Nifon mitropolitul”. Anghel Demetriescu și-a început cariera de scriitor, practic în același timp cu activitatea didactică. Începând din 1870 publică câteva articole în Foaia Societății pentru cultura poporului român pentru ca ulterior să contribuie la revista Transacțiuni literare, pe care prietenul său Dimitrie Aug. Laurian a început să o publice începând din 1872. Prima sa lucrare critică, publicată în Tranzacțiuni literare este o recenzie elogioasă a piesei Constantin Brâncoveanu, o dramă istorică scrisă în limba română de poetul belgian Antonin Roques, profesor de franceză la București. A. Roques era pasionat de cultura română și tradusese în limba franceză unele poezii ale lui Vasile Alecsandri. Criteriul principal al lui Anghel Demetriescu în judecățile sale de valoare era respectul față de istorie. El menționează: „Fiecare vorbă a domnitorului este o trăsătură istorică, lângă care am putea chiar nota pagina și rândul opului ce le constată”.Acest „istorism” va constitui una din trăsăturile de bază ale lucrărilor ulterioare ale lui Demetriescu. La aceeași revistă colabora și al treilea membru al grupului, Ștefan C. Michăilescu. La început, revista urma principiile latinizante pe care D.A. Laurian le moștenise de la tatăl său, academicianul August Treboniu Laurian dar în 1873, întreaga echipă fuzionează cu grupul mai numeros al Revistei Contimporane. În 1876, Anghel Demetriescu devine membru al comitetului ei de redacție. Activitatea publicistică a lui Anghel Demetriescu din această perioadă este relativ minoră, constând în special din recenzii de cărți scrise de autori români sau străini. În studiul său despre Anghel Demetriescu, Octaviu Papadima relevă faptul că aceste prime articole relevă trăsăturile care aveau să caracterizeze întreaga sa operă ulterioară: clasicism, conservatorism, erudiție. Nicolae Iorga îl consideră împreună cu Dimitrie Aug. Laurian, Gheorghe Păucescu și încă câțiva, printre cei mai buni din tinerimea din Bucureștii anilor 1870. În același timp, Anghel Demetriescu publică lucrări cu caracter didactic. Ele traduce două volume de gramatică pentru limba greacă veche și scrie un volum de geografie și, în colaborare cu prietenul său Ștefan Michăilescu, un volum de zoologie. Aceste prime lucrări scot în evidență cultura vastă a lui Anghel Demetriescu, care putea cuprinde domenii foarte variate. Totuși cunoștințele sale clasice erau cele care au atras atenția contemporanilor săi. În 1877, Societatea Literară Română (transformată în 1879 în Academia Română) îi încredințează traducerea din limba latină a Istoriei Romane a lui Dio Cassius, volum care a apărut în anul următor. După întoarcerea din Germania și eșecul său de la Universitatea din București, el își limitează preocupările didactice la catedrele sale din învățământul mediu și își orientează activitatea în trei direcții principale: eseuri, conferințe și gazetărie. Începe prin câteva cicluri de conferințe la Ateneul Român care au fost foarte bine primite de public. Astfel, în 1883 editează un număr de patru conferințe ale lui Titu Maiorescu, la sfârșitul cărora publică un prim studiu, o anticipare a studiilor portret care constituie partea cea mai durabilă a operei sale. A continuat apoi să editeze diferite opere, scriind studiile introductive, cel mai remarcabil dintre acestea fiind Discursurile lui Barbu Catargiu. Lucrează în comitetele de redacție ale multor ziare, fiind prim-redactor la Națiunea în perioada 1882-1888 și la Epoca din (1885-1903), dar, în afară de eseurile publicate în suplimentele literare de duminică, nu-și semnează editorialele politice. Activitatea publicistică a lui Anghel Demetriescu cuprinde în special studii asupra unor scriitori și oameni politici contemporani și recenzii și critici ale unor opere literare. Pe lângă activitatea sa de publicist, Anghel Demetriescu era angrenat activ în coordonarea vieții culturale din Bucureștii din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. A lucrat cu multă dedicație pentru îndeplinirea sarcinilor care îi reveneau. Pe de altă parte, a dat dovadă de o modestie rar întâlnită, căutând să nu iasă în evidență. În concepția lui Demetriescu, oamenii trebuiau să fie judecați după munca pe care o realizau, iar acest principiu îl aplica și la propria activitate. Modestia sa nu a fost totdeauna înțeleasă de contemporani, care adeseori nu i-au acordat creditul meritat. Totuși, faptul că primea mereu noi însărcinări constituie o dovadă că era apreciat ca un colaborator conștiincios.. Ca urmare a succesului conferințelor sale de la Ateneul Român, în 1884 este ales membru al comitetului Ateneului Român condus de Constantin Esarcu. Demetriescu a păstrat această funcție până la moarte, ocupându-se de organizarea de cicluri de conferințe. În acea perioadă - și de altfel până după primul război mondial, conferințele pe teme culturale constituiau o componentă însemnată din activitatea Ateneului Român. După aceea, principala sală de conferințe din București a devenit sala Dalles. În 1888, când Titu Maiorescu a obținut portofoliul Ministru al Cultelor și al Educației Publice în noul guvern conservator, la propunerea lui Nicolae Petrașcu l-a numit pe Ion Luca Caragiale director al Teatrului Național, cu Anghel Demetriescu, Dimitrie Rosetti și Nicolae Petrașcu ca membri în comitetul de conducere. Ca un detaliu, se poate aminti că, pentru a da tonul publicului, Caragiale a cerut membrilor din comitet să asiste seara la reprezentații îmbrăcați în frac. Anghel Demetriescu a respectat consemnul cu multă religiozitate și a fost foarte dezamăgit când, din cauza plecării lui Caragiale în călătorie de nuntă, regula a fost abandonată. Acțiunea a fost însă prost organizată, noua asociație fiind formată ca o anexă minoră a „Societății Presei”, care fusese înființată tot de Hașdeu, în 1883. Asociația nu a desfășurat nicio activitate. Abia peste zece ani a fost înființată „Societatea Scriitorilor Români”. În 1898, Spiru Haret, la acea dată Ministru al Educației Publice, a luat inițiativa de a organiza o rețea de biblioteci sătești și l-a însărcinat pe Anghel Demetriescu să studieze problema și să elaboreze un raport de specialitate. Raportul întocmit, extrem de documentat și foarte detaliat, a stat la baza programului pe care ministerul l-a realizat în continuare. Contribuția importantă a lui Anghel Demetriescu în crearea bibliotecilor sătești a fost subliniată de Emanoil Bucuța, care numește raportul „un adevărat act de naștere al bibliotecilor țărănești”. Aproape în același timp cu ieșirea la pensie, Anghel Demetriescu a început să publice lucrări de mai mare anvergură decât recenziile și prezentările de scriitori și persoane politice. Este de presupus că intenționa să dedice ultimii ani ai vieții unor lucrări de sinteză în care să prezinte viziunea sa. Majoritatea acestor studii au fost publicate în revista Literatură și artă română. Dintre ele se pot menționa: Poezia și proza - raporturile dinter ele. O viziune a trecutului nostru: Boerimea română. Cum s-au format poemele omerice. Oameni de litere și bărbați de stat. Unele din studiile sale au fost publicate postum, fiind demne de menționat lucrările: Totuși multe din lucrările sale au rămas neterminate. Dintre manuscrisele rămase într-o fază mai înaintată pot fi citate: Manual de poetică - lucrare concepută în 10 caiete, din care s-au pierdut primele două. Caietul III este datat August 1884, ceea ce dovedește că Anghel Demetriescu avusese intenția, cu mult înainte de a-și publica studiile de critică literară să elaboreze asemenea lucrări. Manual de istorie - din care a reușit să termine doar trei caiete, dedicate Izvoarelor istoriei, Omului ca subiect antropologic și Tipurilor preistoriei. Se pare că lucrarea era de foarte largă anvergură și este discutabil că Demetriescu ar fi putut să o termine vreodată. I. C. Brătianu - pagini de istorie contemporană - lucrare din care doar 7 capitole sunt terminate. Aceste manuscrise se găsesc în prezent la Biblioteca Academiei Române, dar este puțin probabil că vor fi vreodată publicate. Deși nu era interesat de politică, Anghel Demetriescu fusese numit în jurul anului 1895 director al bibliotecii Camerei Deputaților. Cu câțiva ani mai târziu, la 23 aprilie 1899 este chemat la guvernare Partidul Conservator în frunte cu Gheorghe Grigore Cantacuzino. Având mulți prieteni în tabăra noului prim-ministru, Anghel Demetriescu i se alătură, cu toate că existau fricțiuni între Gheorghe Cantacuzino și Titu Maiorescu pentru care Demetriescu avea un cult. Candidând din partea partidului conservator, a fost ales deputat al Colegiului III din Teleorman la 29 mai 1899. A fost un deputat tăcut, și nu a luat cuvântul nici măcar pentru a discuta legea învățământului unde ar fi avut multe de spus. Totuși se pare că a intervenit de multe ori pentru susținerea intereselor circumscripției din care fusese ales și câștigând recunoștința alegătorilor. A fost însă angrenat în alte activități politice. Astfel, în 1900 cele două ziare conservatoare Timpul și Constituționalul fuzionează și formează un nou ziar Conservatorul. Anghel Demetriescu este numit împreună cu Iacob Negruzzi la direcția politică a ziarului. Totuși, scrie puține articole politice, cele mai multe articole scrise în această perioadă fiind dezbateri despre probleme de artă și de știință. În ședința din 6 aprilie 1902 Anghel Demetriescu este ales membru corespondent al Academiei Române. Numirea sa este sărbătorită acasă la Anghel Demetriescu, ocazie cu care Delavrancea, cu exuberanța sa obișnuită, se revoltă considerând o nedreptate faptul că Anghel, „un munte de știință era numai… corespondent”. În același an moare soția sa Emma. Moartea soției l-a afectat mult și după aceea a dus o viață mai retrasă. Continua să lucreze și participa la evenimentele culturale importante. Este de remarcat discursul pe care Anghel Demetriescu l-a ținut în toamna anului 1902 la sărbătorirea numirii lui Take Ionescu, care îi fusese elev, ca profesor și director al „Școlii de Științe de Stat”. În anul următor pleacă în timpul vacanței școlare de vară pentru cura sa anuală la Karlsbad (azi Karlovy Vary). Îmbolnăvindu-se de pneumonie, a murit în trei zile, la 18 iulie 1903, din cauza unei îngrijiri proaste din partea unui medic nepriceput. Trupul său a fost adus la București și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Există două personalități care au contribuit la formarea concepției lui Anghel Demetriescu. Ca om politic, Anghel Demetriescu admira în primul rând pe Lordul Thomas B. Macaulay, ale cărui discursuri le-a tradus din limba engleză și le-a publicat cu o amplă prefață. De asemenea a ținut mai multe cicluri de conferințe la Ateneul Român despre opera lui Macaulay. El admira modul în care Macaulay reușea să îmbine o viziune politică coerentă, cu un raționament impecabil, o cultură temeinică și un talent oratoric de excepție. Acestea erau calitățile pe care le considera esențiale pentru un politician și pe care le căuta în discutarea personalităților politice contemporane. Ca istoric, Demetriescu a fost puternic influențat de Hyppolite Taine, în special prin lucrarea L'Introduction à l'étude de l'Histoire expérimentale în care susținea că evenimentele istorice ar fi determinate prin legi echivalente cu cele din științele naturii, ceea ce conferă istoriei statutul de știință exactă. După Taine orice fapt istoric ar depinde de trei condiții: mediul (geografia, clima), rasa (starea fizică a omului și locul său în evoluția biologică) și momentul (gradul de avansare intelectuală a omului). Pozitivismul și raționalismul lui Taine se potriveau cu spiritul de ordine al lui Anghel Demetriescu și i-au dat un principiu de ordonare simetrică și ierarhică a lumii pe care l-a aplicat și în scrierile sale despre artă și literatură. Deși în scrierile sale s-a ocupat de probleme de estetică și de critică literară, Anghel Demetriescu era, ca mentalitate, un istoric. El consideră că pentru un om nu poate fi o răsplată mai mare decât gloria pe care i-o conferă nu contemporanii săi, ci istoria, posteritatea.„Oricât de măreț ar fi însă omul cu numele și faptele lui de o viață, el se pierde în imensitatea drumului de lumină al istoriei. Pentru Anghel Demetriescu istoria e unica perspectivă demnă de om. Ea e, ca pentru antici, suprema și dreapta lui justițiară”. Pentru Demetriescu, omul nu este decât o treaptă în istorie, care nu este decât mersul spre mai bine al omenirii. Arta și politica se împletesc într-un efort comun de a arăta măreția omului. Îmbinându-le, Demetriescu visează la un tip armonic și întreg de om. Dintre oamenii politici români, cel care se apropie cel mai mult de acest ideal este Barbu Catargiu. Dorința de glorie este pentru Demetriescu un criteriu esențial de diferențiere a caracterelor oamenilor politici. Astfel în paralela pe care o face între C.A. Rosetti și I.C. Brătianu, el îi descrie astfel: „Pe cât de inflexibil era Rosetti în principiile și credințele sale, pe atât era de mlădios Brătianu. Această deosebire provine din faptul că Rosetti era setos de glorie, pe când Brătianu era setos de putere”. Excelent cunoscător atât al limbii latine și al limbii grece antice cât și al scriitorilor clasici, cultura clasică este pentru Anghel Demetriescu o realitate organică, o parte integrantă a concepției sale despre lume. După cum arată O. Papadima, cultura clasică este pentru el o substanță din care se hrănești continuu, în mod firesc. El citează frecvent din clasici, nu doar din Horațiu, Tacit și Cicero, dar și din scriitori mai puțin cunoscuți cum este Cornificius; Rhetorica ad Herrenium era de altfel una din lucrările sa le preferate. Imaginile clasice abundă. Astfel, Mihail Kogălniceanu este un „Pisistrat care la nevoie devine Pericles”. De aci și cultul clasic al modelelor și tendința de a transforma aproape orice dezbatere de principii estetice în norme și sfaturi. Trebuie însă avut în vedere, că în ultimele decenii ale secolului XIX, cultura clasică era mult mai răspândită și asemenea analogii erau mai lesne înțelese decât ar fi în prezent. Pentru Anghel Demetriescu lumea este ordine, o armonie între ierarhiile materiei și cele ale spiritului, care converg cu timpul către perfecțiune. În gândire, această ordine se concretizează prin rațiune. Raționamentul logic este bazat pe două structuri de stil, pe care Anghel Demetriescu le utilizează în mod obsedant în scrierile sale: paralela și antiteza. Paralela este o consecință logică a ordinii - din moment ce există ordine, vor apărea nenumărate similarități care sunt scoase în evidență prin evidențierea paralelelor. Antiteza rezultă din echilibrul lumii, care cere ca fiecare teză să aibă o antiteză. Dar utilizarea cu exces a antitezei în scrierile sale are tocmai un efect contrar celui dorit, ducând la surprinzătoare greșeli critice. Demetriescu este în stare să exalteze opera unui unui scriitor pentru ca, pe pagina următoare, aproape cu aceleași argumente prezentate în antiteză, să nimicească aceeași operă cu desăvârșire. Această contradicție l-a făcut pe prietenul său V.D. Păun să îl caracterizeze ca pe un temperamental, nu un lucid. Dacă rațiunea ordonează, virtutea este cea care păstrează intactă această ordine. Prin rațiune, omul devine un creator, prin virtute, devine un caracter. Rațiunea impune o evoluție din treaptă în treaptă, nu prin salturi. Strădania către ordine îl forțează pe Anghel Demetriescu ca în lucrările sale să delimiteze precis domeniile diferitelor arte și genuri, impunând interdicții extrem de severe depășirii limitelor. Chiar în analizele stilistice el este la fel de sever în a impune o prezentare ordonată. Astfel, într-un articolul, el declară: „Artistul - romancier, poet epic sau chiar dramaturg - trebuie să ne descrie exteriorul persoanelor sale, apoi să ne introducă treptat în complexitatea și tainele caracterului său.” Anghel Demetriescu este probabil cel mai erudit dintre scriitorii români, poate cu excepția lui Dimitrie Cantemir. Stăpânea la perfecție greaca antică și latina iar dintre limbile moderne era fluent în germană, franceză și engleză, fiind în stare să citească atât italiana cât și spaniola. El își valorificase aceste cunoștințe pentru a citi un număr extrem de mare de lucrări, pe care le citează în scrierile sale. Avea de asemenea o memorie extraordinară care îi permitea să rețină ideile lucrărilor pe care le cercetase și să poată face apel la ele când avea nevoie. În multe din lucrările sale chiar referințele bibligrafice sunt scrise din memorie, uneori datele sau chiar titlurile nefiind exacte, însă ideile sunt totdeauna redate corect. Această erudiție se limita însă la literatura europeană. Anghel Demetriescu considera cultura europeană superioară tuturor celorlalte și, deși în secolul XIX se dezvoltaseră în țările vest-europeene curente care explorau alte culturi, în special cele din Asia, el nu a arătat niciodată interes pentru asemenea explorări. Astfel în toate lucrările lui se găsesc numeroase referiri la scriitori români și occidentali destul de obscuri, citatele din lucrări de pe alte continente lipsesc aproape cu desăvârșire și în general ignoră și culturile est-europene, cum sunt cea rusă și cea poloneză. Modul în care Anghel Demetriescu își valorifică această erudiție a dus însă la anumite excese. El nu admite o lipsă de documentare a scriitorilor care abordează subiecte istorice, aceasta reflectând o superficialitate a autorilor. După Demetriescu sunt total inadmisibile descrierile eronate care nu contribuie la o explicare a acțiunii ci creează o imagine pe de o parte inexactă iar pe de altă parte inutilă. Asfel, deși îl admira pe Vasile Alecsandri, în analiza dramei Ovidiu, Demetriescu îl acuză de lipsă de erudiție. El consideră nescuzabilă utilizarea pluralului fora cuppedinis în locul singularului forum cuppedinis deoarece se știe că la Roma se afla o singură piață pentru vinderea delicatețelor. De asemenea, în descrierea pieții, Alecsandri menționează că se vindeau Naramze de la Chios și lămâi de Messina. Anghel Demetriescu protestează explicând că în lucrarea lor Das Leben der Griechen und Römer, E. Guhl și W. Koner arată că portocalele și lămâile nu erau cunoscute în Italia nici chiar în timpul lui Pliniu. Anghel Demetriescu este și mai sever cu Mihai Eminescu. Exemplul negativ cel mai frecvent citat este Scrisoarea III-a, unde îl irită viziunea de țară patriarhală, țărănească a poetului. El apreciază că solul „cu o năframă în vârf de băț” este prezentat ca „un trimis din partea regilor Zulușilor” nu ca un trimis al unui domnitor al Țării Românești. Prezentarea lui Mircea cel Bătrân ca pe un moșneag este un anacronism; de fapt Mircea avea între 40 și 45 de ani și era cu cel puțin 2 ani mai tânăr decât Baiazid. Atribuirea lui Baiazid a cuvintelor că va da calului ovăz din pristolul Sfântului Petru este, după Anghel Demetriescu, absurdă. Ele nu puteau fi pronunțate înainte de cucerirea Constantinopolului și sunt de fapt o frază a lui Mehmed II.După ce îl descrie pe Mircea ca fiind simplu „după vorbă”, Eminescu îl pune să rostească fraze savante despre Darius al lui Hystaspe, într-o epocă în care nimeni în Țara Românească nu știa despre așa ceva. Este drept că Demetriescu îi găsește o oarecare scuză lui Eminescu, arătând că, în Luiziada, Vasco da Gama este prezentat povestindu-i unui șef de trib african despre Ulise și Enea. Evident, în aceste aprecieri judecata lui Demetriescu este judecata unui istoric și nu a unui literat. Tot în evaluarea trecutului, Demetriescu are mari rezerve asupra modului în care Eminescu apreciază scriitorii generațiilor trecute în poezia Epigonii. Poeți ca Pralea, Dimitrie Țichindeal sau „băiatul de spițerie” Daniil Scavinski și alții dintre cei citați de Eminescu sunt niște mediocrități care nu pot în niciun fel trece ca exemple demne de urmat. Prezentarea eronată a istoriei pune inevitabil sub semnul îndoielii tezele susținute de poet. Comparată cu aceste mediocrități, creația noii generații de scriitori nu poate scoate în evidență regresul care constituie teza poeziei. De altfel, când nu este vorba despre aspecte istorice, Anghel Demetriescu îl apreciază pe Eminescu. Cu privire la limba poetului el scrie: „Cu dânsul poezia noastră a primit o viață mai intensivă și mai variată” și „Ceea ce face frumusețea operei lui Eminescu este limba sa compusă din imagini în adevăr originale”.Cu privire la versificarea lui Eminescu, Anghel Demetriescu afirmă: „El ieși din făgașul răsbătut al formelor demodate, sfărâmă acele tipare învechite, aproape primitive, găsi combinații și apropieri îndrăznețe de sunete și dete urechii românești agremente acustice neașteptate… în orice caz noi.” Evident că asemenea aprecieri au deranjat multă vreme pe admiratorii lui Eminescu. Astfel, George Călinescu care își făcuse din Eminescu un idol și nu putea accepta nicio știrbire a perfecțiunii absolute a poetului, este atât de revoltat încât afirmă cu emfază că „Judecata lui Anghel Demetriescu este judecata unui cretin”, afirmație care ridică întrebarea dacă, în admirația sa oarbă pentru Eminescu, George Călinescu mai era capabil să judece, din moment ce nu găsise un mod rațional de a explica aparenta admirație a lui Eminescu pentru anumiți scriitori ale căror opere erau lipsite de o valoare reală. Totuși în erudiția sa Anghel Demetriescu nu era pedant. El admite abateri de la istorie, considerând că fraze cum ar fi „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau” „trebuie reproduse, nu pentru că sunt istorice, ci pentru că zugrăvesc setea de domnie a lui Lăpușneanu”. Ceea ce îl supără este denaturarea adevărului istoric, iar în cazul nuvelei lui Costache Negruzzi personalitatea domnitorului este corect zugrăvită, pe când în Scrisoarea a III-a narațiunea creează o imagine greșită a caracterului celor doi suverani. Demetriescu relevă însă inadvertențe istorice și în diferite opere ale literaturii universale, printre care tragediile Egmont de Goethe, - arătând că povestea de dragoste din piesă este greșită, din moment ce în realitate contele Egmont era însurat și avea 6 copii, - Fecioara din Orleans din Friedrich Schiller - unde Ioana d'Arc evadează și moare în cursul unei bătălii în loc să fie arsă pe rug, și multe altele. Este totuși greu de acceptat importanța covârșitoare pe care Demetriescu o dă argumentului istoric, fără a ține seama de considerentele literare. Astfel, discutând despre o poezie a lui Alexandru Depărățeanu: el nu pare impresionat de calitatea îndoielnică a versurilor dar este iritat de inadvertența istorică, arătând că, după scrierile lui Pliniu, perla în valoarea de 10 milioane de sesterți ar fi fost băută la un ospăț cu Marc Antoniu și nu cu Cesar. În aplicarea principiilor de care le urmărea, Anghel Demetriescu se lovea uneori de contradicții care trebuie să-i fi fost dureroase. O asemenea contradicție era cea dintre simplitate și erudiție, o lucrare cu o documentare temeinică având tendința de a fi mai puțin lineară. Astfel el consideră că opere ca Notre Dame de Paris a lui Victor Hugo sau Salammbô a lui Gustave Flaubert sunt obositoare, cu tot talentul autorilor lor, deoarece „romancierii se pierd în cercetări de anticar și de arheolog care nu adaugă nimic la frumusețea sau veritatea tabloului.” Totuși el apreciază corectitudinea descrierilor lui Flaubert. Atât în studiile sale literare, discutând personajele lui Caragiale sau eroii tragediilor lui Shakespeare, cât și în numeroasele studii-portrete, în care își prezenta contemporanii, Demetriescu caută să scoată în evidență un caracter dominant. În portretul lui Take Ionescu, trăsătura dominantă este viteza, la Alexandru Sihleanu - lipsa de sănătate, la Mihai Eminescu - orgoliul, la Nicolae Fleva - ambiția, la Ștefan Michăilescu - lipsa de voință. Și aici apare strădania lui Anghel Demetriescu de a găsi o ordine în comportarea personajelor. Îi era greu să accepte că, în lumea reală, persoanele sunt complexe și adeseori au trăsături contradictorii. Anghel Demetriescu făcea parte din generația de intelectuali care își începeau cariera în perioada când România își cucerise independența. Pe când generațiile anterioare își orientaseră eforturile spre înfăptuirea unirii și a creării unui stat independent cu o structură occidentală, noua generație, aprecia aceste eforturi dar considera că avea un rol deosebit, anume de a consolida aceste realizări și de a dezvolta valorile naționale astfel încât ele să poată sta alături de cele ale altor țări europene. Pentru realizarea acestui obiectiv, era important să nu se copieze modelele occidentale ci să se preia experiența vestului, împletind-o cu contribuții originale naționale, astfel încât să se creeze o identitate națională proprie. Demetriescu era foarte conștient de acest rol al generației sale. În descrierile sale de oameni politici, indiferent că era vorba despre cei din generațiile trecute, cum era Barbu Catargiu, sau de cei contemporani, cum erau Ion C. Brătianu sau Take Ionescu, principalul criteriu pe baza căruia îi judeca era măsura în care au înțeles rolul lor în istoria țării lor și în care au contribuit la realizarea rolului propriei generații. În lucrările lui Demetriescu se acordă o importanță mult mai redusă controverselor interne, divergențelor dintre orientările diferitelor partide politice, pe care el le considera subordonate. Principalul conflict nu era cel dintre orientările politice interne, ci cel dintre tendința de a considera că occidentul este superior, de unde rezulta necesitatea de a-l copia și tendința de a considera că valorile naționale pot contribui în egală măsură la progresul național.„Democrații noștri sfărâmă tradiția românească și-și închipuesc că va mai rămânea un patriotism românesc. Ei repetă necontenit că străinii prețuiesc mai mult decât Românii și-și închipuiesc că Românii vor iubi România. De șaizeci de ani iubim Franța, de douăzeci de ani am început a lăuda fără măsură Germania, în paguba moralității și demnității noastre. Fiecare își pune idealul afară din România. Ne credem liberali și naționali când vorbim de rău de trecutul nostru.” Evident, Demetriescu respingea și tendința contrară de exagerare a rolului național și exacerbarea moștenirii daco-romane care ar fundamenta teoria superiorității absolute a poporului român, tendință naționalistă care începuse să apară spre sfârșitul veacului al XIX-lea. Anghel Demetriescu prețuia prietenii și avea nevoie de compania lor. O listă completă a prietenilor lui Demetriescu este probabil greu de făcut. Totuși, dintre cei mai apropiați trebuie menționați: Fiind unul din cei mai în vârstă membri ai grupului, el era de obicei gazda reuniunilor acestui grup, în special după ce se instalase în casa pe care și-o construise pe Bulevardul Regele Carol I din București în 1895 locul de întâlnire al grupului de prieteni era casa la Anghel Demetriescu. Rare erau zilele în care să nu aibă o discuție cu unul din acești prieteni. O ocazie care nu era pierdută de niciunul dintre ei era însă ziua de 8 noiembrie, a Sfinților Arhangheli, când își serba onomastica și avea casă deschisă. Anghel Demetriescu vedea în prietenie o profundă legătură spirituală care constituia în primul rând un prilej de schimb de idei, nu o simplă legătură socială. Pentru Demetriescu, prietenia este sentimentul descris de Marcus Pacuvius în tragedia Dulorestes - citat de Cicero în De Amicitia - este amiciția marchizului de Posa pentru Don Carlos din tragedia lui Schiller sau cea a lui Basanio pentru Antonio din Neguțătorul din Veneția a lui Shakespeare. Chiar dacă analogiile de acest gen par să prezinte prieteniile lui ca un exercițiu literar, Anghel Demetriescu era foarte dedicat față de prietenii săi și, la rândul lor, aceștia îl apreciau și adeseori îi solicitau sfatul. Un exemplu în această privință este cel al lui Alexandru Odobescu, care la vârsta de 60 de ani se îndrăgostește de Hortensia Racoviță, o profesoară de geografie de 30 de ani pe care o cunoscute prin intermediul lui Anghel Demetriescu. Alexandru Odobescu se sinucide ca urmare a refuzului mamei Hortensiei de a consimți la căsătorie, scriind, în noaptea de 8-9 noiembrie 1895 două scrisori, una către familia sa și una către Anghel Demetriescu, considerat singurul prieten apropiat căruia îi putea explica actul său disperat.„Cugetă, te rog, și spune tuturor că nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simțitoare, am căzut pradă ușurinței și vulgarității simțurilor unei ființe fără inimă, fără conștiință, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce-ar fi făcut dintr-însa o zâna inspiratoare a mult-puținelor mele facultăți intelectuale... A fost adevăratul mormânt al inteligenței, al iluziilor, ba chiar și al vieții mele.” Demetriescu căuta să-și ajute prietenii ori de câte ori era cu putință. Pe I.L. Caragiale, care era într-o permanentă criză de bani, l-a angajat în 1885 profesor suplinitor la Colegiul „Sf. Gheorghe” unde era director. De asemenea, s-a ocupat direct de educația lui Mateiu Caragiale pe care l-a înscris la Colegiul „Sf. Gheorghe” pe perioada 1889 - 1903, din prima clasă primară până la bacalaureat. În perioada în care I.L. Caragiale își începuse călătoriile periodice la Berlin, el și-a lăsat fiul să locuiască la Demetriescu, pe o perioadă de pestre 3 ani. Mateiu Caragiale, care de altfel nu se înțelegea prea bine cu tatăl său, afirmă că găsea mai multă înțelegere la Anghel Demetriescu. În memoriile sale, vorbește despre Demetriescu cu multă afecțiune și se referă la el numindu-l „excelentul meu director și maestru de istorie”. De altfel, lecțiile lui Demetriescu i-au dezvoltat lui Mateiu Caragiale gustul pentru cercetările de heraldică de care s-a ocupat mai târziu. După venirea la putere a regimului comunist, în urma unui decret din mai 1945, au fost elaborate succesiv liste de publicații interzise de către o echipă de funcționari ai partidului comunist, condusă de Iosif Ardeleanu și Al. I. Ștefănescu. Lista a continuat să se extindă, ajungând ca în cele din urmă să se editeze un volum cu lista cărților interzise până la 1 mai 1948, care cuprindea 500 de pagini, incluzând listele anterioare, completate cu un număr uluitor de nume de autori sau titluri de cărți. În această listă, care cuprindea un număr de 8779 titluri, apar și toate lucrările lui Anghel Demetriescu. Bazându-se totdeauna pe o amplă bibliografie, Anghel Demetriescu și-a strâns o vastă bibliotecă de istorie și literatură cuprinzând mai multe zeci de mii de volume. Biblioteca a fost moștenită și păstrată de fiica sa, Cordelia Tașcă. În 1950, după arestarea lui Gheoghe Tașcă, familia acestuia a fost evacuată din casă și toate bunurile confiscate. Voluminoasa bibliotecă a lui Anghel Demetriescu a fost aruncată direct pe ferestrele casei în camioane și dusă la groapa de gunoi a capitalei. În afară de cărți, în bibliotecă mai erau păstrate diferite manuscrise nepublicate ale lui Barbu Ștefănescu Delavrancea și ale lui Alexandru Vlahuță precum și unele din volumele publicate pe care scriitorii făcuseră corecturi în vederea unor retipăriri ulterioare. Este o ilustrare a grijii pe care o purtau pentru păstrarea valorilor culturale ale țării, persoane ca Constantin I. Parhon, la acea dată șef al statului, sau Traian Săvulescu, președintele Academiei Republicii Socialiste Române; nici unul nici altul nu au făcut măcar o încercare, cât de timidă, pentru ca acest patrimoniu național să fie păstrat la Academie sau la o bibliotecă în loc să se descompună la un loc cu deșeurile menajere.
Adept al esteticii integraliste, el considera capodopera drept o specie, înglobând în mod rigid arta în sfera științei. A fost proprietarul și directorul revistei Gazeta municipală.
A fost fratele istoricului român Nicolae Densușianu (1846? - 1911). Aron Densușianu a fost tatăl lui Ovid Densușianu, născut la 29 decembrie 1873, la Făgăraș decedat București în 9 iunie 1938, și al Elena Densușianu, născută la 3 martie 1875, Făgăraș, și decedată la Timișoara în 1966. Români cunoscuți sub pseudonimele folosite
Ca istoric, a avut o orientare eclectică. Silviu Dragomir a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, unde a îndeplinit funcția de secretar. După Unire, a fost, în mai multe rânduri, ministru, în perioada 1937-1940, între care Ministru de Stat și Ministru al Minorităților. Este autorul unor importante lucrări despre istoria Europei de Sud-Est, despre legăturile dintre Țările Române în epoca medievală, despre Revoluția de la 1848 din Transilvania, precum și al monografiei despre conducătorul Revoluției de la 1848, din Transilvania, Avram Iancu. După accederea comuniștilor la putere în România, Silviu Dragomir a fost arestat la 1 iulie 1949 și a fost internat la Sighet în mai 1950 pe timp de 24 luni, detenția fiindu-i „justificată” abia peste un an, prin Decizia MAI nr. 334/1951; pedeapsa i-a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei MAI nr. 559/1953. Eliberat în 1955, prin amnistia datorată Convenției de la Geneva, a trăit la Cluj, până în 1962. S-a stins din viață la 23 februarie 1962.
În 1976, la Institutul de Învățământ Superior din Suceava a luat ființă învățământul tehnic la care Profesorul Emanuel Diaconescu a contribuit decisiv și din care s-au format toate facultățile de profil tehnic de astăzi. A fost, pe rând, șef de catedră și apoi decan, din 1976 până în 1990. La Suceava desfășoară o carieră didactică și științifică strălucită (în 1977 devine conferențiar iar în 1981 obține titlul de profesor universitar), care avea să fie încununată în 1990 când devine Membru corespondent al Academiei Române. După înființarea Universității „Ștefan cel Mare” în anul 1990, urmează o perioadă de mari transformări, inițiind ca rector dezvoltarea unei serii de noi facultăți. Din 2004 a fost prorectorul universității. În toată această perioadă a fost mentorul Catedrei de Mecanică Aplicată, dobândind o binemeritată recunoaștere și apreciere națională și internațională în domeniul Tribologiei. Remarcabilele rezultate obținute de Profesorul Emanuel Diaconescu împreună cu colectivul pe care l-a creat și coordonat au adus un aport esențial la dezvoltarea cercetării teoretice și experimentale din Universitatea suceveană. Profesorul Emanuel Diaconescu și-a lăsat o puternică amprentă asupra dezvoltării Facultății de Inginerie Mecanică din Suceava, atât prin spiritul insuflat cadrelor didactice și doctoranzilor, prin exemplul personal de efort continuu dus până la limita sacrificiului - lăsând în urmă o moștenire remarcabilă concretizată prin sute de articole științifice cât și prin îmbogățirea patrimoniului de cercetare. Adevărat formator de școală, Emanuel Diaconescu, întemeietor al școlii doctorale sucevene în Inginerie Mecanică, rămâne un reper pentru zeci de generații de studenți, ingineri, dascăli și doctori ale căror destine le-a marcat. Ca recunoaștere a meritelor în domeniul Tribologiei și Mecanicii Contactului, a fost ales să conducă destinele Asociației Române de Tribologie în perioada 1993 - 2010. Filiala din Suceava a Asociației Române de Tribologie îi datorează în covârșitoare măsură statutul său actual. La fel de valoroasă rămâne formarea a zeci de generații de ingineri mecanici și cercetători științifici care vor duce mai departe tradiția și prestigiul școlii sucevene de Inginerie Mecanică. Tot timpul demn, Profesorul Emanuel Diaconescu a reușit să câștige prețuirea și respectul tuturor celor din jur care i-au cunoscut și perceput personalitatea proeminentă, plină de înțelepciune.
Constantin Climescu () a fost un matematician român, membru corespondent al Academiei Române din 1892. S-a ocupat în special de geometria analitică și istoria matematicii în România. Constantin Climescu s-a născut la data de 30 noiembrie 1844, în municipiul Bacău. A studiat la Academia domnească și la Facultatea de Științe din Iași, și apoi la Școala Normală Superioară din Paris, obținând în anul 1870 licența în matematică și în științe fizice. După revenirea în România, a fost numit, în septembrie 1871, ca profesor la Catedra de geometrie analitică și trigonometrie sferică a Facultății de Științe din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași, până la data de 1 aprilie 1909, când s-a pensionat. A îndeplinit funcția de decan al facultății de Științe, apoi pe cea de rector al Universității din Iași în perioada 1901-1907. În paralel, între anii 1884-1898 a fost profesor și la Școala normală superioară din Iași, care fusese înființată în 1874 cu scopul de a pregăti cadre didactice care să profeseze în învățământul secundar și primar. În anul 1883, a fondat revista „Recreații științifice”, fiind apoi principalul susținător al revistei. De asemenea, a fost și membru în colegiul de redacție al Gazetei matematice. A îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași în anul 1921. A încetat din viață la data de 6 august 1926, fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași. Climescu a promovat învățământul matematic în Moldova. Are un merit deosebit în ceea ce privește organizarea științei în timpul Războiului de Independență din 1877. Evenimentul, 18 iulie 2001 - Matematicianul Constantin Climescu, 75 de ani de la moarte
A absolvit gimnaziul din Tecuci, în anul 1908. A urmat liceul Unirea din Focșani, la ambele secții, reală și modernă, obținând două diplome, în 1912. A studiat dreptul la Facultatea de drept a Universității din București. Licențiat în drept, în iulie 1915. Doctor în drept la aceeași Facultate, în anul 1919. Abilitat, la 28 iunie 1929 ca docent universitar, în specialitatea drept și procedură penală la aceeași facultate. Confirmat în 1930 de Ministerul Instrucțiunii. Doctor docent în anul 1968 și profesor doctor docent în 1968. Începând din anul 1915 și până în 1948, a activat ca avocat, făcând parte din baroul de Ilfov. A fost ales de trei ori membru al Consiliului de ordine al Baroului de Ilfov (1927-1934). A făcut parte din mai multe comisii care au elaborat proiectele de Cod penal și Codului de procedură penală, având un rol însemnat la întocmirea acestora. A fost director al revistei "Jurisprudența generală". La data de 27 mai 1948 a devenit membru corespondent al Academiei Române. Aflat printre cei peste 100 de membri ai Academiei îndepărtați pe criterii politice, în august 1948, a fost repus în drepturi, ca membru corespondent, la 11 mai 1994. Între 1 iunie 1951 și 31 august 1954, cercetător științific, iar de la 1 septembrie 1954 șef de secție la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei. Numit, la 1 ianuarie 1929, conferențiar provizoriu și la 1 iulie 1930, conferenția definitiv de drept și procedură penală la Facultatea de Drept din București. Profesor titular de la 15 noiembrie 1936 până în 30 aprilie 1951. Profesor la Școala Superioară de Științe Administrative (1928-1936) din București și la Institutul Superior de Științe Penale (1930-1936). A colaborat cu studii, articole și adnotații la "Curierul judiciar", "Tribuna juridică", "Revista penitenciarelor" și "Revista penală".
Nu a fost membru al nici unui partid politic, nici înainte și nici după 1944. Numele său a fost dat unei străzi din cartierul Progresul, din orașul său natal, Brăila. O altă stradă cu numele de Octav Doicescu se află la Timișoara. Dar nu și la București, orașul pe care a încercat să-l modernizeze scoțându-l din amprenta stilului greoi, cel brâncovenesc. A fost distins cu Ordinul Meritul Științific clasa I (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”. Conacul Alimănișteanu construit pe moșia lui Dimitrie Alimănișteanu, ministrul finanțelor, la Bilcești, județul Argeș (1938 - 1942). Este o clădire din piatră cu acoperiș de șiță, care a ars în anul 2006. Este pe cale sa fie restaurată. Cartier de locuințe în Băneasa pentru personalul Aeroportului; la origine fiecare casă avea altă culoare (1959). Opera Română din București (1953), basoreliefurile sunt opera sculptorului Ion Vlad. Clădirea rezultată este mult diferită de proiectul inițial, proiectul suferind numeroase modificări, mai ales de fațadă, cerute in mod repetat de consilierul sovietic Zverin. Face linogravură pentru coperți de cărți de poezie (anii 1925-1930). Ilustratori de cărți pentru copii
Grigore Cobălcescu a fost primul profesor de geologie și mineralogie la Universitatea din Iași. A elaborat prima lucrare românească de geologie, Calcarul de la Răpidea (1862) dedicată fosilelor din rezervația geologică și paleontologică Repedea de lângă Iași.
Dumitru Dobrescu este medic și farmacist, practician alopat și homeopat, profesor de farmacologie și membru corespondent (1992) al Academiei Romane. Metodologiei de introducere a unor medicamente noi în terapeutică (1979), Ghidului de autorizare, înregistrare și supraveghere a medicamentelor (1991), Memomed (2012/2013) - Memorator de farmacologie si ghid farmacoterapic. - [
din 1996-: conducător de doctorat la Universitatea din București; specialitatea Filologie dec. 2004: membru corespondent al Academiei Române peste 42 de ani, fără întrerupere, în învățământ superior, la Catedra de limba română, calitate în care a predat toate tipurile de seminare și cursuri de română contemporană ; în plus, seminare de gramatică istorică ; curs practic de limba română pentru studenții străini (în țară și în străinătate); curs de cultură și civilizație românească (în țară și în străinătate, Franța). A participat la toate tipurile de examene și de concursuri ale studenților; a condus lucrări de licență, de masterat, de doctoratActualmente, predă la anii al II-lea și al III-lea (forma “de zi”) cursul general de Sintaxă a limbii române , cursul general Morfosintaxă și semantică ; în cadrul formei de MASTERAT, predă cursul:Româna din perspectivă tipologică și seminarul Noutăți în GALR („Gramatica academică a limbii române”) , în cadrul ȘCOLII DOCTORALE, predă cursurile Competență și performanță, Variație lingvistică . A predat în anii 1992-1993 ca lector de limba română în Franța (Aix-en-Provence), perioadă în care, pe lângă activitatea didactică, a desfășurat și o activitate de promovare a culturii și a civilizației românești peste hotare. A elaborat peste 100 de STUDII de lingvistică, apărute în reviste de specialitate, studii acoperind următoarele domenii: teorie a limbii și lingvistică generală, morfologie, sintaxă, semantică, terminologie (lingvistică), curente moderne în lingvistică, didactică, predarea limbii române ca limbă străină, gramatică contrastivă. Face parte din grupul de cercetători care elaborează în prezent Tratatul de istorie a limbii române (capitolul: Morfologia secolului al XX-lea ). Face parte din comitetul de redacție al următoarelor reviste de profil: Revue roumaine de linguistique (redactor-șef adjunct), editată de Academia Română; Studii și cercetări lingvistice , editată de Academia Română; Analele Universității București. Secția de Limbă și literatură română ; Limbă și literatură română, editată de Societatea de Științe Filologice;Limbă și literatură, editată de SSF; revista de lingvistică diacronică „Diacronia”.
A publicat studii temeinice, bazate pe izvoare inedite, privind mai ales începuturile organizării noastre bisericești (sec. XIV-XV), a editat documente privitoare la situația Bisericii din Oltenia sub ocupația austriacă. Istoria bisericească de la 1054 până astăzi... pentru clasa VI de seminar, București, 1914,416p. (apărută ulterior - cu mici adausuri - sub numele lui Ioan Mihalcescu). Defectuozitatea alegerii episcopilor și mitropoliților la noi. Studiu istoric, București. 1909,31p., in chestiunea modificării legii sinodului. Lămuriri canonice istorice asupra sinodului și asupra organizațiunii bisericeștii din Biserica Ortodoxă, București, 1909,48 p.
A urmat la București cursurile Facultății de Drept si de Litere și Filosofie obținând licența ambelor facultăți în 1909 cu rezultate strălucite. Cu asemenea rezultate obține și doctoratul în drept la Sorbona cu teza: " Le fondement du phénomène juridique. Quelques réflections sur les principles logiques de la connaisance juridique". Din vasta sa operă concretizată în peste 144 de titluri amintim: "Teoria generală a dreptului (Enciclopedia Juridică)" 1930; "Drept rațional, izvoare și drept pozitiv" 1934; "Precis de filosofie juridică" 1941. Semnificativă pentru personalitatea lui Mircea Djuvara din perspectiva filosofiei dreptului sunt aprecierile lui Giorgio del Vecchio care în contextul prezentării scurte dar dense a preocupării privind filosofia dreptului în România, scrie despre Mircea Djuvara că este: "mai presus de toți...care prin vastitatea și profunzimea încercărilor sale trebuie să fie recunoscut nu numai ca cel mai mare gânditor roman, dar și ca unul dintre cei mai mari gânditori contemporani în domeniul filosofiei juridice", care "... format pe baze neokantiene, se depărtează totuși de formalismul neokantian printr-o analiză profundă și originală a realității dreptului viu".
Băile Băița sunt o stațiune balneo-climaterică aflată în județul Cluj. Stațiunea se află în zona Dealurilor Dejului, lângă localitatea Băița și la 1 km de municipiul Gherla, fiind parte componentă a acestuia. Apele ape sărate și sulfuroase din zonă au fost folosite încă din perioada ocupației romane, izvoarele fiind indicate în special pentru tratarea bolilor de piele și a celor reumatice. Băile Băița sunt cunoscute pentru apele minerale bicarbonatate, slab sulfuroase, hipotone care sunt utilizate in tratarea afectiunilor reumatismale si a celor neurologice periferice (pareze usoare, sechele dupa poliomielita). De asemenea aceste ape se mai utilizeaza si in tratarea unor afectiuni ginecologice (cervicita cronica, insuficienta ovariana).
A fost profesor de mineralogie și petrografie la Institutul de petrol, gaze și geologie din București. Autor al unor importante lucrări cu privire la rocile banatitice, la geologia petrografică și la tectonica Carpaților Meridionali. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 .titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”
Alexandru Myller s-a născut în București, unde a urmat școala primară, liceul (1896) și Facultatea de Științe (1900), având ca profesori pe reputații matematicieni Spiru Haret, Ermil A. Pangrati, N. Coculescu și D. Emmanuel. După un scurt stagiu ca profesor la Liceul „V. Alecsandri” din Galați, în 1902 pleacă la studii la Göttingen, unde a avut ca profesori pe celebrii matematicieni Felix Klein și David Hilbert. Preluând creator noua teorie a lui Hilbert asupra ecuațiilor integrale, Myller publică un ciclu de lucrări printre care și teza de doctorat (1906), elaborată sub îndrumarea lui Hilbert. Ele au marcat un moment însemnat în afirmarea matematicii românești în lume. A obținut numeroase rezultate în domeniul teoriei ecuațiilor diferentiale și integrale: extinderea unor rezultate ale lui Hilbert la cazul unor ecuații diferențiale de ordin arbitrar, ecuații integrale cu nucleu antisimetric, probleme bilocale, la limită și de periodicitate pentru ecuații diferențiale ordinare și cu derivate parțiale, utilizarea metodelor funcționale în rezolvarea unor probleme de fizică matematică, geometrie diferențială, definirea noțiunii de concurență a vectorilor contravarianți ca o generalizare a paralelismului Tullio Levi-Civita. Numit în 1910 profesor titular la catedra de geometrie analitică a Universității din Iași, Myller pune bazele învățământului matematic modern prin: apariția în 1933 a memoriului de geometrie diferențială centro-afină elaborat în colaborare cu Octav Mayer. Ca profesor, Alexandru Myller a fost un maestru în arta comunicării cu studenții. A aplicat, pentru prima oară în România, metoda euristică în predarea matematicii la nivel universitar. Lecțiile sale erau adevărate momente de creație, în care profesorul ghida pe studenți să descopere împreună adevărurile știintei predate. A împărtășit cu dragoste și generozitate fiecarei generații de studenți tot ce a acumulat din punct de vedere știintific și metodic. Sub îndrumarea sa, a fost obținut (în 1920) primul doctorat în matematici pure, la o universitate românească, de catre O. Mayer. După război a funcționat ca rector în dificila perioadă 1944-1945. A fost președintele comisiei de epurare de la Universitatea ieșeană, din care mai făceau parte profesorii Iorgu Iordan și Gheorghe Zane, înlocuit ulterior cu Andrei Oțetea. Până în primăvara anului 1945, această comisie a înlăturat de la catedră aproximativ 30 de cadre didactice, puse sub acuzația de colaborare cu regimul carlist și antonescian sau simpatii legionare și naziste. A fost, în fapt, o încercare de eliminare a celor indezirabili noului regim și o acțiune în forță pentru controlul puterii și a vieții universitare, nefinalizată în 1945 și continuată sub alte forme, mai discrete, la începutul anilor 50. În 1947 iese la pensie. A continuat să lucreze până la stingerea sa din viață, survenită la 4 iulie 1965. Pentru meritele sale de excepție, Academia Română l-a ales membru de onoare în 1938, iar Universitatea Humboldt din Berlin i-a decernat în 1959, titlul de Doctor Honoris Causa pentru străduinți deosebite de a crea o matematică românească de sine stătătoare. A mai primit numeroase distincții și decorații din partea statului român. A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.
A fost licențiat al Facultății de litere a Universității din Cluj (1922). În perioada 1923-1925 se află la Paris la „École roumaine en France”; se specializează în folclor și frecventează „L’École des langues orientales vivantes”, unde ține o conferință despre „Cendrillon”. Întors la Cluj, lucrează la Biblioteca Universității, colaborând și la Muzeul Etnografic al Ardealului. În anii 1920 s-a format la Muzeul limbii române, în jurul lui Sextil Pușcariu, o adevărată „școală lingvistică” cunoscută și peste hotare. Mușlea colaborează la partea de folclor a chestionarelor. În cadrul Societății etnografice române, prezintă comunicarea „Șcheii de la Cergău și folclorul lor”.În 1927 și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Obiceiul junilor brașoveni”.După o călătorie de documentare la vechile arhive folclorice din țările nordice, în anul 1929, adresează un memoriu Academiei Române, în care atrage atenția asupra primejdiei dispariției „monumentelor singurei noastre civilizații autohtone” și propune înființarea unei Arhive de folclor; aceasta ia naștere în 1930 la Cluj, pe lângă Muzeul limbii române, sub conducerea lui Ion Mușlea. Întâia îndatorire a viitoarei instituții consta în organizarea unor culegeri sistematice din întreaga țară, prin chestionare și specialiști trimiși pe teren, precum și publicarea unui „Anuar al Arhivei de folclor”. În cele șapte volume ale Anuarului - apărute în perioada 1932-1945 - au fost tipărite atât monografii folclorice, cât și studii legate de istoria folclorului și a folcloristicii românești. Mușlea publică astfel lucrările Academia Română și folclorul, Ion Bianu și folclorul, Ovid Densusianu, folclorist, precum și monografia Cercetări folclorice în Țara Oașului. După 1930 a fost numit director al Bibliotecii Universității din Cluj, însă continuă munca începută la Arhiva de folclor, întocmind și publicând o serie de bibliografii anuale ale tuturor tipăriturilor mai importante ce conțin articole de cultură populară. De asemenea, are o contribuție importantă și la bibliografia etnografică internațională, prin colaborarea, începută în anul 1928, cu elvețianul Paul Geiger. În anul 1947 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Odată cu instaurarea comunismului, Ion Mușlea va fi înlăturat de la Biblioteca Universității și din Academie. Cu timpul, i se va permite să activeze în cadrul Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei și a Institutului de lingvistică din Cluj, unde fusese înglobată și Arhiva. De acum viața și activitatea folcloristului este consacrată cercetării științifice. Mușlea abordează o lucrare extrem de vastă, constând în extragerea materialului folcloric din răspunsurile la Chestionarul lui Hașdeu. Din păcate nu va reuși să o ducă la bun sfârșit, fiind publicată abia în 1970 de către Octavian Bârlea. În schimb, a încheiat lucrarea monografică „Icoanele pe sticlă și xilogravurile țăranilor români din Transilvania” (1957) care - dat fiind conținutul - nu va vedea lumina tiparului decât în 1994. În aceiași ani ’50, deosebit de rodnici, Mușlea publică ediția critică a colecției Nicolae Pauleti, lucrările despre Ion Pop-Reteganul sau comunicările despre Jocurile de copii, Joimărița și Moses Gaster sau Timotei Cipariu, ocupându-se intens și de cercetarea teatrului popular. Mai puțin cunoscută a rămas, însă, activitatea substanțială pe care a desfășurat-o în domeniile bibliologiei, biblioteconomiei sau a istoriei tipăriturilor vechi. În anul 1928 s-a căsătorit cu fosta sa colegă de facultate Maria Lipăneanu (1901-1967). Ion Bianu și folclorul nostru. „Anuarul Arhivei de folclor”, 3 (1935), pp. 1-6; cf. și ibid., p. 213, rezumat francez Alte variante românești ale snoavei despre femeia necredincioasă.„Anuarul Arhivei de folclor”, 3 (1935), pp. 169-176; cf. și ibid., p. 214, rezumat francezMateriale pentru cunoașterea și răspândirea ”focului viu” la români. „Anuarul Arhivei de folclor” IV (1937), pp. 237-242. cf. și ibid., pp. 266-267, rezumat francezBibliografia folclorului românesc pe anul 1935. „Anuarul Arhivei de folclor” IV, (1937), pp. 243-261. Material românesc în cercetările de folclor comparat, „Anuarul Arhivei de folclor”, 7 (1945), pp. 125-127; cf. și ibid., p. 200, rezumat francezPractice magice și denumirea lor în circularele episcopești și protopopești de la începutul veacului trecut, „Anuarul Arhivei de folclor”, 7 (1945), pp. 128-129; cf. și ibid., p. 200, rezumat francez Samuil Micu-Clain și folclorul. Cu prilejul aniversării a 150 de ani de la moartea lui.„Revista de folclor”, 1 (1956), pp. 249-257. Rezumate în rusă și engleză Importanța materialului folcloric din răspunsurile la Chestionarul Hașdeu și problema valorificării lui. Comunicare prezentată în data de 13. III.1956 la Academia R.S.R., Secția VIII. Textul este inclus în partea introductivă a volumului Tipologia folclorului din răspunsurile la Chestionarul lui B. P. Hasdeu, care ocupă în această listă poz. 69. Introducere la Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc. Ms. 19 p. dactilografiate Tîrgurile de la Găina și Călineasa în însemnările călătorilor, savanților și literaților [Comunicare la Secția de ist. lit. și folclor-Cluj, 26. V.1963] Contribuții la studiul Mioriței. Comunicare la Secția de etnografie și folclor, 4.V.1965 și la Sesiunea de etnografie și folclor, Buc., oct. 1965]. Noi contribuții la studiul „Obiceiului Junilor brașoveni”.„Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei pe anii 1961-1964”, Cluj, 1966, Rez. rusă și germană. Lucian Blaga - bibliotecar (fapte, amintiri, mărturisiri) „Steaua”, (1969), nr. 5, pp. 5-10.
Criminalitatea în Moldova a crescut semnificativ de la declararea independenței în 1991. În societate au apărut grupări criminale organizate conduse de autorități criminale - „hoți în lege”, care, parțial, începând cu anul 2001 au fost arestate și condamnate la perioade mari de detenție. Un aspect îngrijorător îl reprezintă creșterea mare a criminalității organizate care colaborează strîns cu rețele internaționale de criminali și care a dus la creșterea traficului de ființe umane, contrabandă, trafic și prelevarea ilegală a organelor umane. În 2015, cea mai mare rată a infracționalității rămîne a fi înregistrată în localitățile urbane și mai cu seamă în mun. Chișinău - 173 de infracțiuni la 10 mii de locuitori, ceea ce depășește nivelul mediu pe țară de 1,6 ori. În dependență de distribuția geografică a infracționalității, se constată o concentrare mai mare în regiunea centrală și de sud, inclusiv UTA Găgăuzia (87, și respectiv 92 de infracțiuni la 10 mii locuitori). Un nivel mai scăzut al infracționalității a fost înregistrat în zona de nord. Tabelul respectiv indică numărul infracțiunilor (calificate) înregistrate în perioada 2008-2018:Vladimir Moscalciuc, alias «Makena». Condamnat în 2002 la 15 ani de închisoare pentru un furt în proporții deosebit de mari și în 2015 condamnat la 19 ani de închisoare pentru organizarea unei grupări criminale în penitenciar și pentru șantaj. Are o autoritate foarte mare printre condamnați, are influență în toate penitenciarele din țară și a reușit să-i facă pe cei din administrația penitenciarului să i se supună. Malhaz Japaridze, alias „Malhaz”. De origine georgiană, acesta a decedat în 2008 în timp ce se afla în arest la Penitenciarul nr. 13. Serghei Ceban, alias ”Kitaeț”.În 2012 a primit coroana de „hoț în lege” la adunarea a peste 30 de interlopi din mai multe state, în orașul Atena, Grecia. Anterior, acesta, a fost condamnat la 13 ani de privațiune de libertate, pentru comiterea mai multor tâlhării. Ion Druță, alias „Vanea Pisateli”.Condamnat în 2016 la 20 de ani de închisoare pentru un triplu omor la Ialoveni, dând indicații subalternilor să-i execute pe alți trei interlopi cu care se afla în „conflict de afaceri”.Andrei Torcunov, alias „Andrei Turoc” sau „Turcu”. A fost reținut pe 23 octombrie 2016 în localitatea Marușkino, din regiunea Moscova, Rusia, fiind bănuit de jaf. În timpul reținerii, asupra lui a fost depistată o armă și droguri. A devenit hoț în lege în 2013, dar mai târziu i-a fost retras titlul.
George Murnu a fost un excepțional traducător al literaturii române și de asemenea un prestigios scriitor aromân modern. S-a născut la 1 ianuarie 1868 într-ο familie de macedoneni în cătunul Brazi, de lângă orașul Veria, în Macedonia, nu departe de râul Bistrița. Tatăl său, Ioan Murnu, studiase la Atena și era profesor de limba elină, latină și franceză, la liceul din Xanthi (azi în Grecia), la gimnaziul din Bitolia, azi în Republica Macedonia, apoi paroh la biserica greco-macedoneană din Budapesta. A crescut însă la Veria, localitate aflată într-un grup de alte așezări aromânești - Marușea, Șelea de Sus, Șelea de Jos, Xirulivad, ce se continuă spre nord-vest, până la actuala graniță a Greciei cu Iugoslavia, cu un alt șir de comune și târguri locuite de aromâni, unele mai noi, altele mai vechi, cum sunt Neaguste, Cândrova, și Grămaticova, Fetița, Paticina, către muntele Caimaccealan. O regiune deschizându-se și coborând înspre miază-noapte și răsărit prin câmpia Sărunei (Salonic), iar înspre vest și sud-vest urcând mereu prin culmile munților Veriei mai întâi și apoi prin acele faimoase și semețe ale Olimpului, lăcașul mirific al zeilor anticei Elade. Locuri de basm ca frumusețe naturală și ca poveste mitologică, pe care viitorul traducător al lui Homer a fost parcă predestinat să le cunoască încă din copilărie. Numele lui George Murnu a devenit foarte familiar în țară odată cu magistrala sa traducere, în limba română, a epopeilor homerice Iliada și Odiseea. Această strălucită realizare a sa, care a însemnat un eveniment epocal în cultura noastră, „constituie un moment fundamental în evoluția limbii literare” (corespunzător Iliadei lui Nicolai Gnedič în literatura rusă). Marele poem clasic era în sfârșit împământenit și putea exercita o înrâurire nemijlocită asupra conștiinței estetice. Iliada și Odiseea în interpretarea Murnu sunt niște capodopere superioare în versiunea Annibale Caro, Iliadei lui Vincenzo Monti, Iliadei și Odiseei lui Johann Heinrich Voss. Puține literaturi se „bucură de traduceri mai norocoase”. George Murnu a încetat din viață la 17 noiembrie 1957, în București, în pragul patriarhalei vârste de 90 ani. Traducerea Iliadei (1912, traducere în metru original (hexametri)) și a Odiseei (1924, traducere în endecasilabi iambici) în limba română, în metru original: A fost profesor titular al catedrei de Arheologie a Universității din București, membru al Academiei Române; a făcut numeroase călătorii de studii prin țară (în Dobrogea mai ales), dar și peste hotare, la Roma, la Atena, în legătură cu preocupările sale științifice de specialitate, drumuri din care au răsărit lucrări de arheologie și istorie veche românească, o întreagă bibliotecă.
Dimitrie Macrea a mai publicat studii de fonetică, geografie lingvistică, statistică lingvistică, de istorie a limbii și a lingvisticii. Realizatori de dicționare ale limbii române
A adus contribuții în domeniul chimiei organice (mecanismul formării azoxiderivaților, transpoziția moleculară a sintezelor stilbenilor etc.) și al biochimiei (constituția, activitatea și permeabilitatea membranelor vii). Studiile sale au deschis noi perspective în domeniul cancerogenezei, farmacologiei și ecologiei. În anul 1933 a fost angajat la laboratorul de chimie al Școalei Politehnice din Timișoara. A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 7 iunie 1942. Cercetări asupra permeabilității membranelor biologice. (Direcții noi de cercetare în domeniul permeabilității membranelor, Rolul fosfagenului în excitabilitatea musculară).
Costin Murgescu () a fost un diplomat, economist, geopolitician, specialist în globalizare român, membru corespondent al Academiei Române, directorul institutului de Economie Mondială din București. Costin Murgescu, deși fiu de general, a plecat pe frontul de luptă al celui de-al doilea război mondial, a luptat și a fost rănit grav. Adus apoi la spitalul militar din Cluj a fost salvat. După vindecarea sa îndelungată, Costin Murgescu a fost numit ca redactor al rubricilor economice ale ziarului România liberă. Ca o curiozitate, a fost coleg de redacție cu soția sa, Ecaterina Oproiu, care era redactoarea rubricilor culturale ale aceluiași ziar, și totodată dramaturgul, criticul de film, filmologul, scriitoarea și traducătoarea de mai târziu, fondatoarea și directoarea Revistei Cinema. Numit redactor al rubricilor economice ale ziarului România liberă, Costin Murgescu "a atacat dur, decis, dar profund argumentat," planul Valev (planul omului de știință sovietic Emil Borisovici Valev), plan prin care sovieticii urmăreau crearea, în țările socialiste, a unor enclave economice autonome față de țara-mamă, profilate astfel încât industria revenea doar unor state socialiste. Iar în rest, inclusiv în România, să fie înființate doar zone agricole, coordonate, desigur, tot de sovietici."Argumentele clar exprimate de Costin Murgescu, au fost recunoscute ca valide de către revista internațională „Komunist", care apărea la Praga, în Cehoslovacia. Imediat după aceea, revista cehă, care avea apariții și în limbile germană, franceză și engleză a publicat lungul eseu al lui Murgescu simultan în cehă și în celelalte trei limbi ale sale de apariție, limbi de largă circulație internațională. Imediat, Costin Murgescu a devenit o celebritate profesională mondială în probleme de geopolitică și globalizare. Ca atare, în chip evident, încercarea de re-subjugare a României, după desființarea Sovrom-urilor și plecarea sovieticilor din țară (din 1959 - 1960) a căzut cu „brio". Meritele lui Murgescu fiind evidente, acesta fost numit director general al Institutului de Economie Mondială."Legat de acest plan Valev, în România se glumea spunându-se că, dacă ar fi aplicat, ar fi fost bine ca noi, românii, să cultivăm doar ... fân, iar bulgarii să se ocupe de epigrame." Iată câteva sfaturi pe care Eugeniu Carada le-a dat actorilor vieții economice și publicului din România:„Să nu datorezi niciodată mai mult de jumătate din ceea ce poți plăti ușor“, „Dacă înșeli un creditor, acesta devine pentru tine o fântână secată“, „Nu făgădui decât jumătate din ceea ce poți să faci cu ușurință“. În anul 2012 Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar a inițiat Concursul Costin Murgescu pentru cercetare în economie adresat studenților masteranzi sau doctoranzi de naționalitate română. [ Câștigătorul concursului primește un premiu în valoare de 3000 de euro. Studenții se înscriu la concurs cu o lucrare originală pe o temă de macroeconomie, la alegere. În spiritul ideilor lui Costin Murgescu, concursul provoacă studenții să dezvolte o gandire deschisă, să iși aprofundeze cercetările, să își expună și argumenteze ideile și să își practice abilitățile de cercetare. Specialiști români în globalizare
S-a născut într-o familie de intelectuali, tatăl său Filip Codreanu fiind medic, iar mama sa Alexandrina Alexandrescu fiind licențiată în matematici. A urmat cursurile liceului Gheorghe Lazăr din București unde a înființat societatea „Știința” în cadrul căreia și-a manifestat ideile evoluționiste. Între anii 1923 și 1926 urmează cursurile la Facultatea de științe a Universității din București. Își ia licența în anul 1927. O deosebită influență asupra formării sale ca biolog a avut-o Andrei Popovici Bâznoșeanu și Dimitrie Voinov. Sub îndrumarea lui Andrei Popovici Bâznoșeanu începe activitatea de teren și cercetările de laborator. Cu Dimitrie Voinov se inițiază în tainele histologiei comparate a nevertebratelor. Voinov îl numește în anul 1924 preparator la laboratorul de morfologie animală. În acest laborator a activat până în anul 1939 ca asistent. În această perioadă vine în contact cu ilustre personalități ale biologiei românești, ca de pildă Ioan Cantacuzino, Paul Bujor, Grigore Antipa, Ion Borcea, Mihai Ciucă, Alexandru Ciucă, Gheorghe Zotta, Constantin Ionescu-Mihăilești, Ioan Ciurea. Tot în această perioadă vine în contact cu numeroase personalități din lumea biologiei franceze ca M. Caullery, Ch. Perrez, F. Mesnil, O. Dubosq, L. Leger. Cu asistenții acestora leagă prietenii ce vor dura decenii. În această perioadă începe studii parazitologice. Se ocupă de microsporidiile insectelor din ordinul Ephemeroptera. Cu aceste studii își dă doctoratul în științe naturale în anul 1939 la Facultatea de Științe a Universității din Paris sub îndrumarea lui Maurice Caullery. Teza sa de doctorat a avut o deosebită importanță deoarece a deschis un nou capitol în biologie, abordând domeniul neoplaziilor la nevertebrate. La 1 ianuarie 1930 a fost transferat la Institutul de speologie al Universității din Cluj. Aici a colaborat cu profesorul Emil Racoviță, căruia îi va succede la catedra de biologie generală. La Institutul de speologie activitatea sa didactică și de cercetător durează până în 1945. În anul 1945 revine la catedra de Biologie Generală, iar în anul 1949 trece la catedra de zoologie a nevertebratelor unde lucrează până în anul 1974 când se pensionează. Activitatea sa științifică cuprinde peste 200 de lucrări științifice, multe din ele fiind deschizătoare de drumuri noi în biologie. Putem aminti câteva capitole ale biologiei la care Radu Codreanu a pus piatra de temelie: taxonomia și zoogeografia unor viermi turbelariați și al unor grupe de crustacei, împreună cu Mihai C. Băcescu și Traian Orghidan.
Vasile Mangra s-a născut la 25 mai 1850 în Săliște-Săldăbagiu, comitatul Bihor. Tatăl său s-a numit Mihai Mangra și a fost preot. Mama sa a fost Maria Mangra, născută Ceontea. În unele lucrări au fost vehiculate informații eronate privind data și locul nașterii lui Vasile Mangra. Astfel în Enciclopedia Cugetarea este indicat 1852 drept an al nașterii, iar drept loc al nașterii localitatea Budureasa. A fost botezat la data de 30 mai 1850. La botez a primit numele de Vicențiu. A urmat studii primare în satul natal și la școala primară de stat din Gyula, gimnaziale la Beiuș și Oradea, teologice la Arad (1869-1872), juridice la Academia de Drept din Oradea, între 1872 și 1873, dar neterminate. La numai 25 de ani s-a impus în fața autorităților superioare bisericești care l-au numit profesor suplinitor la Institutul teologic din Arad în 1875, iar la 11/23 iulie 1878 este promovat ca profesor titular, a fost director provizoriu al institutului în perioada 1882-1883. La 3/15 septembrie 1883 a fost înlăturat de la conducerea institutului, fiind înlocuit de Constantin Gurban al Butenilor. A rămas în continuare profesor, predând Dreptul bisericesc și Istoria bisericească. A fost înlăturat de la catedră în anul 1893, la cererea guvernului Ungariei, care-l considera un spirit periculos pentru educarea tineretului. În anul 1876, la 6 august, a intrat în cinul monahal la Mănăstirea Hodoș-Bodrog prin tunderea în monahism de către arhimandritul Corneliu Jivcovici, starețul mănăstirii, primind numele de Vasile La 10 septembrie 1879 episcopul Ioan Mețianu l-a hirotonit ierodiacon, iar numai după câteva luni, la 1 ianuarie 1880, ieromonah. În anul 1900 a fost ales președinte vicar al Consistoriului ortodox-român din Oradea (1900-1916) și hirotesit arhimandrit (1906); în 1901 ales episcop la Arad, dar nu a fost recunoscut de guvernul Ungariei, din cauza activității sale politice. La 24 iulie/6 august 1916 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, înscăunat la Oradea la data de 16/29 octombrie 1916. După doi ani, la 1/14 octombrie 1918 s-a stins din viață, la Budapesta. A fost unul din conducătorii luptei românilor transilvăneni pentru obținerea de drepturi național-politice: în 1892 a făcut parte din delegația care a dus Memorandumul la Viena; în 1894 a organizat marea adunare populară de la Sibiu care a protestat față de hotărârea guvernului Ungariei de desființare a Partidului Național Român; în 1895 a fost principalul organizator al Congresului naționalităților (români, sârbi, slovaci) de la Budapesta. În ultima parte a vieții, s-a situat însă pe o poziție diametral opusă, devenind unul dintre oamenii de încredere ai guvernului ungar: în 1910 deputat la Ceica, Bihor, cu program guvernamental; la 24 iulie/6 august 1916, a fost ales mitropolit al Ardealului (înscăunat în Oradea la 16/29 octombrie 1916). A scris câteva lucrări temeinice privind istoria vieții bisericești a românilor transilvăneni și a semnalat pentru prima oară vechile manuscrise românești din Bihor. Pe baza acestora, a fost ales membru activ al Academiei Române (1909). Numeroase articole cu caracter istoric în Biserica și școala de la Arad
S-a născut în satul Broșteni, fiind fiul preotului ortodox Ioachim Mangiuca și al Calinei Berceanu. Studiile secundare le-a făcut la liceul din Oravița, apoi la Seghedin, Lugoj și Oradea. Între anii 1852 - 1855 a urmat Facultatea de Drept la Budapesta, unde și-a luat și doctoratul. Apoi a studiat timp de trei ani teologie teologia la Vârșeț. În 1858 este numit practicant de drept la locotenența Voivodinei din Timișoara. În același timp devine profesor de limba și literatura română la gimnaziul german din Timișoara și se căsătorește cu Ana Miletici, fiica unui mare prorietar din Oravița. În 1861 este ales de congregația comitană a județului Caraș prim-pretor al circumscripției Jamu Mare, post pe care-l va ocupa timp de 8 ani. În această perioadă își pregătește examenul de avocatură (cenzura), pe care îl ia în 1868. În anul următor părăsește administrația și se stabilește ca avocat la Oravița. Devine membru de onoare al Academiei Române la 22 martie 1890. Suferind de o boală de inimă, care n-a putut fi tratată nici la Viena, se stinge din viață la vârsta de 59 de ani, la 4 decembrie 1890 la Oravița. Biblioteca sa a donat-o „Asociațiunii” (Astra) din Sibiu. A studiat folclorul românesc, obiceiurile populare, colindele și obiceiurile funebre. Este autorul uneia dintre primele cercetări de folclor comparat din Banat. Publică numeroase lucrări de referință în domeniu în ziare precum „Albina” din Viena, „Luminătorul” din Timișoara și „Familia” din Oradea. Daco-romänische Sprach und Geschichtforschung, cea mai importantă lucrare a sa, apărută în anul morții sale, în mai multe ediții; cuprinde valoroase studii de fonologie și morfologie a limbii române. Încă cinci articole în limba germană apărute în Romänische Revue din Timișoara între anii 1987-1989.
Dan Munteanu () a fost un biolog român, specializat în ornitologie, membru corespondent al Academiei Române (din 29 ianuarie 1999), președintele fondator al Societății Ornitologice Române. A absolvit Facultatea de Științe Naturale la Universitatea din Cluj. Cercetător principal la Institutul de Cercetări Biologice din Cluj Napoca (din 1973). În 1969 și-a susținut teza de doctorat în biologie cu privire la avifauna bazinului montan al Bistriței moldovenești. A efectuat studii despre avifauna, ornitogeografia, sistematica, ecologia, migrația și biologia păsărilor din România.
A absolvit Facultatea de Agronomie din București în 1941. A început activitatea de cercetare în domeniul prevenirii și combaterii eroziunii solului. Este fondatorul disciplinei de combatere a eroziunii solului, organizatorul și promotorul cercetării științifice în acest domeniu, precum și al valorificării practice a rezultatelor cercetării prin proiectarea amenajările de combaterea a eroziunii solului. A înființat Stațiunea de cercetări pentru prevenirea și combaterea eroziunii solului - Perieni, jud. Vaslui, care, în prezent îi poartă numele. A întreprins lucrări de cartare și raionare a susceptibilității solurilor la eroziune, contribuind la alcătuirea hărților de sinteză a eroziunii solului pe plan național, a elaborat metode de protejare a solurilor cu aplicabilitate practică pe mari suprafețe. Ca profesor, a contribuit la formarea multor generații de specialiști și a îndrumat numeroase serii de cercetători, doctoranzi și specialiști agricoli.
S-a născut în familia unui mecanic de locomotivă din Basarabia, care circula pe ruta Chișinău - Sankt Petersburg. A absolvit liceul la Ungheni și Facultatea de Științe (secția matematici) a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, în anul 1930, unde a fost oprit să lucreze, inițial ca asistent, mai apoi ca șef de lucrări, conferențiar în anul 1936 și profesor titular definitiv în anul 1941. A obținut titlul de doctor în matematică la Universitatea din Neapole în anul 1932, sub îndrumarea profesorului Mauro Picone cu teza Sopra un problema al contorno per un'equazione differenziale alle derivate parziale di quatro ordine con le caratteristiche reali doppie. A urmat scurte cursuri de specializare la Institutul de matematică al Universității din Göttingen. A devenit doctor docent în științe în 1956. A fost șeful catedrei de mecanică și mecanisme până în 1958, iar în continuare șeful Catedrei de matematică de la Institutul Politehnic din Iași (azi Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iași) până în anul 1979. A fost coordonatorul Buletinului Institutului Politehnic din Iași. Mangeron a fost unul dintre matematicienii cei mai prolifici din România. A publicat peste 600 de lucrări, inclusiv o monografie amplă în 3 volume, consacrată mecanicii corpului rigid, care a fost domeniul principal de interes științific. A avut preocupări în domeniul ecuațiilor diferențiale, neliniaritate, robotică, astronautică ș.a. Era poliglot. Citea în 10 limbi și publica în 6 limbi. Ca profesor universitar a fost unul dintre cei care au atras admirațiile studenților de pretutindeni. A fost membru a peste 25 de societăți științifice internaționale din Anglia, Austria, Canada, Franța, Elveția, India, Italia, Japonia, R.D.G., R.F.G., SUA, Suedia, URSS, inclusiv a Societății Americane de matematică, a Societății Internaționale de astronautică ș.a. A predat cursuri postuniversitare în Franța, R.F.G., Austria, Canada, SUA și Spania, în limbile țărilor respective. În anul 1936 profesorul Mario Salvador de la Columbia University din New York a folosit în una dintre lucrările lui denumirile ecuații Mangeron, funcții Mangeron pentru „ecuațiile undelor polivibrante”, descoperite de Dimitrie Mangeron. Realizările matematicianului român au servit și la transmisia undelor luminoase, radio etc. de la un post la altul. Aceleași ecuații Mangeron stau la temelia așa-numitelor „optimizări de fenomene în rețele spațiale echidistante.” A creat teoria accelerațiilor reduse care urma să fie utilizată în acțiunea de pregătire a zborurilor spațiale. A generalizat ecuațiile lui Lagrange, care se află la baza mecanicii, introducând accelerații de ordin superior, ajungând la ecuațiile denumite Mangeron-Tsenov sau Lagrange-Mangeron.
S-a remarcat ca om politic, deputat în mai multe legislaturi și ministru în cabinetul lui Octavian Goga. Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia MAI nr. 334/1951; pedeapsa a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei MAI nr. 559/1953. A fost eliberat prin amnistie, la 5 mai 1955. În studiile sale, valoroase sub raport documentar, Lupaș a relevat contactul permanent, pe plan economic, social, cultural și politic, dintre Transilvania și celelalte două țări române.
A fost ales membru titular al secțiunii istorice a Academiei Române în locul rămas vacant prin decesul lui Nicolae Titulescu. Discursul său de recepție a fost ținut în mai 1945, la care i-a răspuns, potrivit uzanțelor academice, prof. univ. dr. Silviu Dragomir. Biserica neamului si unitatea limbii romanesti, discurs rostit la 28 mai 1945 în ședință publică solemnă de Episcopul Nicolae Colan, Academia Română, Discursuri de recepție documente. bcucluj.ro: Revista Viața ilustrată - nr. 1 din ianuarie 1944, dedicată lui Nicolae Colan cu numeroase imagini.
A fost absolvent al Facultății de Medicină din Cluj, doctor în științe medicale (din 1957) și doctor docent (din 1968). A activat succesiv la catedrele de fiziopatologie, medicină legală și morfopatologie, parcurgând toate etapele ierarhice, de la preparator până la profesor șef de catedră. A fost membru al organizației „International Physicians for the prevention of Nuclear War” căreia i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Pace (1985). Anterior a fost secretar general (1964-1966) și apoi ministru adjunct la Ministerul Sănătății (1966-1969); a descris pentru prima oară receptorul Fc pentru IgA pe timocitele umane din myastenia gravis. Lucrând peste 3 decenii în domeniul anatomiei patologice în laboratoarele Catedrei de anatomie patologică a Institutului de Medicină din Moscova, la secția de anatomie patologică a IML București și apoi la Institutul „Victor Babeș” din București, a studiat o variată cazuistică legată de boala membranelor hialine, docimazia histologică pulmonară la nou-născut, pneumopatia intrauterină, meningita hipertoxică, leziunile vasculare cerebrale în intoxicația cu alcool metilic, tanatogeneza prin fibroblastoză și miocardită primitivă la copii, metastazele cancerului pulmonar, metastazele în glandele endocrine, carcinomul mamar, mecanismul de producere al leziunilor hepatice, hepatitele toxice și cirozele experimentale nutriționale și altele. A fost, împreună cu Mihail Kuzin (URSS) și Bernard Lown (SUA), copreședinte al organizației „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear” (International Physicians for the Prevention of Nuclear War), care a fost distinsă în 1985 cu Premiul Nobel pentru Pace. Cei trei se cunoșteau din anii '60, când au decis să înființeze această organizație. Ioan Moraru a fost nu numai membru fondator al acestei organizații, dar și coordonator, conform declarațiilor lui Gheorghe Moraru, fratele său, Ioan Moraru fiind în fapt șeful echipei de inventatori. În perioada 1964-1966 el a fost secretar general al acestei organizații. Ani de zile, profesorului Moraru i s-a refuzat deschiderea unei filiale a organizației și care viza să participe la conferințe internaționale. Subsidiara din România a fost înființată abia în anul 1983. Organizația a fost premiată pentru analiza amănunțită, științifică, a consecințelor unui război nuclear - un demers pentru pace în miezul Războiului Rece. La acea dată, organizația avea deja 22 de membri. Faptul că Nicolae Ceaușescu aspira la obținerea unui nou titlu, să fie deținător al Premiului Nobel pentru Pace, a făcut ca regimul de la acea vreme să nu-i permită lui Ioan Moraru să iasă din România pentru a participa la festivitatea de decernare. Recunoașterea performanțelor sale au venit în 1990, când a fost primit membru post-mortem al Academiei Române.
S-a născut la 8 aprilie 1904, într-o veche familie armenească, fiind al doilea copil al familiei Manea, Cristea, avocat, și Elena, casnică (născută Ciuntu). Cursul primar l-a urmat în orașul natal. A fost elev al Liceului Internat din Iași, în perioada primului război mondial, absolvind liceul ca șef de promoție; a obținut bacalaureatul în 1922. Din 1923, a plecat la Berlin să studieze ingineria, cu un ajutor din partea Comunitații armene, la școala Politehnică Charlottenburg, unde a urmat cursurile Facultații de Construcții de Mașini, obținând diploma de inginer mecanic la 14 mai 1928. Între anii 1930-1932 a efectuat studii pentru doctorat cu celebrul profesor Föttinger, inventatorul cuplajelor hidromecanice. În 1929 tatăl lui a murit, iar el s-a confruntat cu greutăți materiale deosebite. Pentru a se întreține a urmat un curs de sudură autogenă și electrică. În acelasi interval de timp a efectuat practica în marile uzine germane Siemens-Schuckert și la fabrica de locomotive și turbine cu abur Borsig, ambele din Berlin, la fabrica de motoare Diesel "Deutz" din Köln și la fabrica de pinioane Döring din Berlin. Și-a susținut teza de doctorat în ziua de 18 iunie 1932, cu subiectul "Determinarea variației vitezelor și presiunilor de-a lungul paletelor de formă oarecare, ale unui rotor de turbină fără celule". Teza sa este considerată și astăzi clasică în literatura de specialitate, fiind citată in V.R. Hawthorne High Speed Aerodynamics and Jet Propulsion, vol. 10/1964. Întors în țară în anul 1933, își începe în același timp activitatea didactică și de cercetare. În anul 1933 a fost numit prin concurs asistent la Catedra de organe de mașini din Secția Electrotehnica a școlii Politehnice București. Pentru cunoașterea industriei romanești, a inițiat excursiile tehnice cu studenții la marile uzine din țară. Decanul facultății l-a caracterizat astfel: "Gheorghe Manea este unul dintre cele mai valoroase elemente de care școala noastra dispune și pe care se va putea conta în viitorul formarii inginerilor electromecanici". El a urcat treptele ierarhiei didactice, devenind în 1940 conferențiar și șef de catedră din 1944. Pentru studenți a elaborat cursul tipărit "Organe de masini", doua volume, 1956 și 1958, care a fost premiat de Academia Romană. Între anii 1934-1937 a lucrat la Societatea Astra-Vagoane, organizând producția de vagoane, motoare, armament și muniție la uzinele din Brașov și Orăștie. Experiența acumulată a publicat-o în manualul intitulat "Amenajarea, organizarea și exploatarea fabricilor", 380 de pagini, publicat în 1944, operă premiată de Academia Romană in 1946. În 1970, in Editura Tehnica a apărut un nou tiraj de 21000 de exemplare, care a avut un deosebit succes de librărie, epuizându-se fulgerător. Lucrarea a fost apreciată și solicitată în diferite tari străine. În anul 1948 a fost numit director general al planificării la Intreprinderile Metalurgice ale Statului, ulterior a trecut ca director adjunct al Centralei Industriale a Metalurgiei Prelucrătoare. Începând din anul 1960 a efectuat cercetări in domeniul organelor de mașini confecționate din materiale plastice și roți dințate. Rezultatele le-a publicat cu titlurile: Asupra utilizării maselor plastice, indeosebi a poliamidelor, în construcția lagărelor de alunecare (1961); Masele plastice celulare (1978); Prelucrarea prin injectie a materialelor plastice (publicată post-mortem, 1986). S-a stins din viață la București, în ziua de 3 ianuarie 1978, după o lungă și grea suferință. În iunie 1969 i s-a conferit titlul de Profesor universitar emerit al Republicii Socialiste România „în semn de prețuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în domeniul instruirii și educării elevilor și studenților și a contribuției aduse la dezvoltarea învățămîntului și culturii din patria noastră”.A fost distins cu Ordinul Meritul Științific clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.
A continuat studiile superioare în Germania, la Universitatea din Marburg, apoi la cea din Berlin (unde a studiat între 1933-1937 limba germană, estetica și istoria). Și-a luat doctoratul în 1942 la Strasbourg. Între anii 1939 și 1942 a beneficiat de o bursă de cercetare Humboldt în domeniul literaturii germane la Friedrich-Wilhelms-Universität din Berlin, unde a colaborat cu profesorul dr. Julius Petersen, și la Universitatea din Strasbourg, pe lângă prof. dr. Fr. Wentzlaff Eggebert. Mai târziu a revenit în Germania, între anii 1970 și 1980, pentru stagii de specializare la Marbach, Bonn, Köln și Leipzig. La începutul anului 1955 lumea bună a Iașiului a aflat cu stupoare despre bordelul clandestin condus de Madam Capot, situat în tutungeria „La madam Capot” de pe strada Nicolae Gane, în apropierea Spitalului Militar; clădirea a fost demolată câțiva ani mai târziu, iar pe locul ei se află acum o parte a corpului B al Universității din Iași. În catalogul femeilor ce practicau prostituția se aflau soții ale unor oameni respectabili din oraș, printre care și Coca Livescu, soția rectorului de atunci al Universității „Al. I. Cuza”. S-a iscat un scandal ce a zguduit mediul academic ieșean, deși a fost mușamalizat de autorități. În același an, Jean Livescu s-a transferat la Universitatea București. Scandalul a fost mușamalizat de autorități, dar mediul Profesorul Livescu a predat la Universitatea din București în perioada 1955-1976 și a fost ales rector în două mandate: 1959-1963 și 1968-1972. Primul mandat de rector a fost întrerupt deoarece a fost numit pe 20 aprilie 1963 în funcția de adjunct al ministrului învățământului, îndeplinind această funcție până în 21 septembrie 1968. Jean Livescu a desfășurat și o bogată activitate științifică, publicând numeroase lucrări, printre care: Romanul evolutiv german (1943), Herder și ideea de umanitate (1945), Sensul și valoarea istoriei literare (1947), Goethe, cercetător al naturii (1949), Considerații asupra romantismului german (1970). De asemenea, a publicat, în colaborare, două volume de Limba germană (1963-1966), o Antologie a literaturii germane (1972, în colaborare), Dicționar germano-român (1974) etc. Lui Jean Livescu i se datorează și publicarea ediției critice a Poeziilor lui Goethe. Profesorul Jean Livescu a fost membru al unor instituții prestigioase: Societatea română de științe filologice, La 3 februarie 1965 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. titlul de Profesor Emerit al Republicii Populare Romîne „cu prilejul aniversarii a 100 de ani de la înființarea Universității din București, pentru activitate îndelungată, contribuție în dezvoltarea științei și merite deosebite în dezvoltarea învățămîntului superior”Ordinul Muncii clasa a II-a (1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”Ordinul 23 August clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”
Activitatea de cercetare științifică, publicistică și didactică în domeniul studiului fenomenului economic și sociologic:Activează în învățământul superior economic și devine Profesor titular (1948) și apoi conducător de doctorate în specialitatea „Statistică Economică”. A participat în calitate de conducător sau ca membru în delegații la colocvii, conferințe sau seminarii internaționale: Geneva (1963), Varna (1970), București (1971,1972). A fost mulți ani membru activ și, în ultimii ani ai vieții, membru onorific în conducerea Centrului European de Coordonare a Cercetării și Documentării în Știintele Sociale, cu sediul la Viena. A publicat un număr de peste 200 lucrări științifice și didactice. A desfășurat o bogată activitate administrativă în instituții ale statului Român: A practicat schiul și ascensiunile montane. Cunoștea limbile germană, franceză și engleză. Formarea și mișcarea capitalurilor din Romania în perioada 1925-1938. Bucuresti, 1940. Teză de doctorat. Trăsăturile caracteristice ale politicii prețurilor practicate în România, București, 1944,18 p. Codul legislației prețurilor. Metoda de calcul a prețurilor, Reglementarea circulației mărfurilor. București, 1945,290 p. Planificarea locală - o nouă etapă în dezvoltarea conducerii planificate a economiei naționale. Probleme economice IV, 1951, nr.9, p. 170-183. Valoare, prețuri și unele probleme actuale ale statisticii. Revista de statistică VII, 1958, p.8-17. Planificarea economiei naționale și folosirea metodelor matematice. Probleme economice, 1962, nr.3, p. 22-32. Știința și tehnica în slujba regiunilor slab dezvoltate. Dezvoltarea complexă și multilaterală a economiei naționale. În volumul Dezvoltarea economică a României 1944-1964 - Editura Academiei, București, 1964, redactor responsabil al lucrării. Dezvoltarea economică a regiunilor relativ ramase în urmă în trecut. În volumul Industria României 1944-1964 - Editura Academiei, 1964, membru al colegiului de redacție al lucrării. Participarea oamenilor muncii la conducerea economiei. Viața economică, București, 20 august 1965. Sociologia - instrument de analiză a societății contemporane. Scânteia, 15 octombrie 1970. Viziunea prospectivă - o componentă a conducerii științifice a societății. Viața economică, București, 15 septembrie 1972. Relațiile economice externe ca element de potențare a factorilor interni în dezvoltarea social - economică. Viitorul Social nr.1/1979. Entropia si creșterea economică. Revista economică nr.44/1979. Studii de istorie economică. Contribuții la caracterizarea dezvoltarii forțelor de producție din România, în perioada dintre cele două războaie mondiale. Editura Academiei, București, 1983,192 p.
Sorin Comoroșan () este un biochimist și fizician român, membru de onoare (1992) al Academiei Române. un fizician în medicină, un medic în fizică: Eu caut pe frontiere, acolo unde e necunoscutul]
Constantin Levaditi () a fost un inframicrobiolog român naturalizat în Franța, ales membru corespondent al Academiei Române, în 1910 și membru de onoare, în 1926. În 1902 a obținut doctoratul în medicină al Facultății din Paris, și și-a continuat cercetările la Institutul Pasteur și la Institutul „Fournier”. A fost membru al Academiei franceze de medicină și colaborator științific la Institutul Pasteur din Paris. Levaditi este unul dintre fondatorii inframicrobiologiei moderne, iar cercetările sale cuprind întreg domeniul inframicrobiologiei. O deosebită valoare au studiile lui asupra eritemelor polimorfe, ectodermozelor neurotrope, sifilisului, poliomielitei, encefalitei, vaccino-și chimioterapiei. Levaditi a introdus bismutul în terapeutica sifilisului. Tot el a perfecționat metoda de impregnare cu argint a spirocheților în secțiuni. Născut la Galați în 1874, Constantin Levaditi și-a făcut studiile liceale și apoi cele ale Facultății de medicină din București, continuându-și specializarea la Paris (Laboratorul de Patologie Generală și Experimentală și Institutul „Pasteur”) și la Frankfurt-am-Main (Institutul de Terapie Experimentală). În 1892 și-a luat doctoratul în medicină al Facultății din Paris, continuându-și cercetările la Institutul Pasteur și la Institutul „Fournier”.Înzestrat cu o capacitate de muncă extraordinară, cu o reală vocație de cercetător, Constantin Levaditi este considerat ca unul dintre fondatorii virusologiei mondiale, fiind, în același timp și promotor al chimioterapiei și sifilogramei (a pus la punct o metodă de detectare a spirochetei sifilitice, numită „metoda Levaditi-Manouélian). Dintre prioritățile sale mai amintim cultivarea virusului poliomelitc pe alte țesuturi decât cele nervoase, care a deschis drumul preparării vaccinului antipoliomelitic. A adus o contribuție originală la stabilirea de legături între virusuri și cancer. Împreună cu St. S. Nicolau a dovedit ultrafiabilitatea virusurilor prin membrane de colodiu și a introdus prima metodă de apreciere a dimensiunilor particulelor virale și a introdus conceptul de ectodermoze neurotrope. Rezultatele cercetărilor sale au fost expuse într-un număr impresionant de lucrări științifice intrate în istoria medicinii românești și mondiale. Pentru valoarea lucrărilor sale a fost distins cu mai multe premii, dintre care amintim:Premiile „Bréant și Montyon ale Academiei de Științe din Paris, Premiul Expoziției Internaționale de la Strasbourg, Marele Premiu „Cameron” al Universității din Edinburgh, Premiul „John Scott” al Universității din Philadelphia, Premiul internațional „P. Erlich” pentru chimioterapie. Constantin Levaditi a fost membru de onoare al Academiei de Medicină din București, membru al Academiei de Medicină din Paris, Doctor Honoris Causa al Universității din Amsterdam și al Academiei de Științe din Paris. Sintetizând valoarea cercetărilor sale, în necrologul publicat în SUA se subliniază: „Numele lui Constantin Levaditi v fi onorat dacă nu pentru alte contribuții, pentru tratamentul revoluționar al sifilisului cu bismut, pentru simplificarea reacției Wasserman și pentru studiile sale remarcabile în poliomelită, encefalită, herpes și rabie. A fost decanul incontestabil al școlii franceze de bacteriologie iar ultimii ani au coincis cu studii importante asupra antibioticelor: penicilină, streptomicină, bacitracină, subtilin, polymyxin, aureomycin, cloramfenicol. Ultima lucrarea asupra terramicinei reprezintă cea mai autoritară revizie asupra subiectului.” În 1910 a fost ales membru corespondent al Academiei Române și membru de onoare în 1926. Doi gălățeni au contribuit în mod esențial la progresul omenirii FOTOGALERIE, 4 aprilie 2013, Marius Mototolea, Adevărul
Ghiță Loghinescu, cum este înregistrat în actul de naștere, s-a născut în septembrie 1869, în casa părinților săi, din strada Mare din Focșani, într-o familie de negustori. A fost fiul Rucsandrei (1843-1925) și al lui Gheorghe Loghinescu. Tatăl era „comersant” și a avut prima fabrică de ceară din Focșani. Printre cei șase frați, se numără Ștefan Gh. Longinescu (1865-1931), jurist român, membru corespondent al Academiei Române. Clasele primare le face în orașul natal, remarcându-se drept un elev eminent, după care pleacă la Iași cu recomandare, continuându-și studiile în cadrul Liceului Național, moment în care face cunoștință cu acela care avea să-i fie cel mai apropiat prieten și coleg de cercetare in viață (ajuns și el savant mai târziu), Corneliu Șumuleanu. Aici este atras în mod special de studiul chimiei, dedicându-i-se cu toata pasiunea încă de la început. Licența o obține în anul 1892, în științe fizice la Universitatea din București. În scurt timp, la 6 decembrie același an, pleacă la Universitatea din Berlin, al studii de specializare, însoțit de recomandările înalte ale Dr-ului Constantin Istrati adresate ilustrului profesor Emil Fischer, unul dintre cei mai mari chimiști ai vremii, răsplatit mai apoi pentru meritele sale cu premiul Nobel. În laboratorul marelui chimist, G. G. Longinescu își începe lucrările cu analiza calitativă, urmate de cele ale analizei cantitative, volumetriei, electrochimiei și analizelor de gaze. Examenul în 1896 îl trece cu brio, având mențiunea cea mai bună, fiind investit cu titlul de Doctor în Filosofie, specialitatea Chimie. În august același an, cu dorul la țară, G. G. Longinescu se reîntoarce în București. Împreună cu Gheorghe Țițeica, G. G. Longinescu fondează în anul 1905 revista Natura, purtând subtitlul de „revistă pentru răspândirea științei”, cea mai prodigioasă publicație științifică apărută în România, al cărei director va rămâne până la moarte. A fost profesor secundar la Liceul „Sfântul Sava” din București, iar în anul 1906 devine profesor de chimie anorganică la Universitatea din București. Sfârșitul primului război mondial îi aduce luptătorului naționalist bucuria reîntregirii României în hotarele ei firești, pentru care lupta încă din tinerețe, dar și amărăciunea veștii că reputatul și regretatul său dascăl, Doctorul C. I. Istrati se stinsese subit la 17/30 ianuarie 1918 departe de țară, înt-o cameră de spital a Institutului Pasteur din Paris. Profesorul Longinescu i-a datorat acestuia multă recunoștință, onorându-i venerabila activitate depusă în serviciul științei, ori de câte ori a fost nevoie. Savantul G. G. Longinescu s-a stins din viață la ora 10:30 seara, în Vinerea Mare a anului 1939. Ultimul său gând creștinesc și românesc a fost ca locuința lui din strada Sfinții Apostoli, în care a văzut lumina zilei, să fie cedată pentru adăpostirea unei biblioteci publice, semn al preocupării sale permanente care l-a animat pentru viitor, pentru toate generațiile, de a citi, cerceta și învăța. Astfel pleca și el, după prietenul și camaradul său Corneliu Sumuleanu, alt mare dascăl de generații trecut în lumea de dincolo a veșniciei puțin timp înainte, după Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu pe care l-a urmat pe linia destinului legionar-românesc. G. G. Longinescu s-a impus în știința românească drept una dintre cele mai venerabile personalități, lucrând până în ultimul moment al vieții sale, cu toată orbirea căpătată la finele lungilor săi ani de cercetare savantă; în ciuda întunericului care îl învăluise, G. G. Longinescu a continuat să răspândească aceeași lumină cu care însuflețise atâtea generații de-a lungul carierei sale. O lungă și bogată activitate profesorală începe să se deruleze neîntrerupt timp de 42 de ani, din septembrie 1896 și până în octombrie 1938: 10 ani de licee și 35 la universitate, fiind omologat în numeroase ocazii și răsplătit pentru meritele sale excepționale. Director de Studii la Institutul Schweitz-Thierrin, Agregat la Facultatea de Științe din București, Director al Laboratorului de Chimie Anorganică timp de 32 de ani, Membru de Onoare al Academiei Române, sunt numai câteva din titlurile înalte pe care G. G. Longinescu le-a deținut de-a lungul frământatei sale activitați eclatante-creatoare pusă in slujba Științei și a Neamului. Crezul si atașamentul său lângă tânăra mișcare naționalistă, manifestat pe fața, i-a adus multe piedici și nenoroc din partea camarilei regelui Carol al II-lea, odată cu instaurarea brutală a dictaturii regale în februarie 1938. Cu toate presiunile și amenințările exercitate asupra lui, cu toată prigoana sălbatică dezlănțuită împotriva Mișcării Legionare și a aderenților ei, omul de caracter G. G. Longinescu nu a cedat. Cum el însuși spunea fără teamă, într-o ședință a Academiei Române, în iunie 1938: Activitatea sa de cercetător este bogată, el elaborând noi reacții pentru separarea unor metale, stabilind metode noi de chimie analitică pentru identificarea unor ioni. Așa după cum aprecia cunoscutul chimist francez A. Boutaric, lucrările lui Longinescu au deschis „o cale nouă și fecundă...Concluziile la care a ajuns constituie, desigur, unul din cele mai mari progrese realizate în acest domeniu în ultima sută de ani".Tot lui Longinescu i se datorează o relație matematică originală, așa-numita „formula L", care pune în legătură temperaturile de fierbere ale lichidelor organice, densitatea lor și numărul de atomi din moleculă, relație ce permite calcularea gradului de asociere al masei moleculare a lichidelor pure. Tot el și-a înscris numele în știința prin stabilirea unei constante pentru determinarea masei moleculare: „constanta Longinescu”.„Știința înseamnă muncă și munca înseamnă cinste.”
Iuliu Moldovan s-a născut la data de 15 iulie 1882, în comuna Bogata de Mureș (jud. Mureș), crescând într-un mediu sacerdotal, tatăl său fiind preot. La începutul carierei sale a lucrat ca și medic militar la secția de dermatologie și boli venerice, pentru ca mai apoi să facă parte din Laboratorul central de bacteriologie al armatei austro-ungare. În anii premergători Primului Război Mondial, s-a specializat la Institutul de medicină tropicală din Hamburg, la Institutului Pasteur din Paris, mutându-se apoi la Roma, iar mai târziu la Napoli. La 15 decembrie 1918, Iuliu Moldovan este numit secretar general al Resortului Ocrotiților Sociale din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care își avea sediul la Sibiu. Noua funcție i-a permis organizarea Congresului medicilor din Sibiu, al cărui președinte va deveni bunul său prieten Iuliu Hațeganu, cu ajutorul căruia își va continua activitatea științifică în domeniul medicinei. În anul 1921 este ales membru corespondent al Academiei Române, făcându-se remarcat prin capacitatea sa oratorică. A fost fondatorul școlii de igienă și sănătate publică din Cluj. A descoperit, izolat și utilizat terapeutic reticulina (1948). A fost unul dintre reprezentanții de frunte ai eugenismului românesc interbelic. În 1947, la vârsta de 65 de ani se va pensiona, iar în 5 mai 1950 este arestat și internat la Sighet, unde se îmbolnăvește, dar nu beneficiază de tratament și asistență medicală, fiind eliberat 5 ani mai târziu, la 5 iulie 1955. La data de 19 ianuarie 1966 profesorul a decedat, fiind îngropat în Cimitirul Central din Cluj-Napoca. Marele Război a adus cu sine o serie de pandemii, pe care medicii aveau datoria de de a le stăvili, astfel că Iuliu Moldovan a fost numit șef igienist al armatei austro-ungare, reușind într-un timp record să pună la cale un tratament, care avea să diminueze aportul ratei de mortalitate din vremea războiului. În intervalul de timp 1928-1930 lucrează în cadrul Ministerului Sănătății, unde elaborează o lege, care îi va purta numele („Legea Moldovan”), ale cărei idei vor fi preluate de noile generații de medici de mai târziu. Va propune numeroase direcții de cercetare în domenii precum: combaterea tuberculozei, a bolilor venerice și a mortalității infantile; nevoia creării unui unor lanțuri de spitale pe tot cuprinsul țării; înființarea unui Institut care să se ocupe cu crearea de seruri și vaccinuri care să combată eventuale pandemii etc. În 1947 publică o lucrare de 990 de pagini care însumează 630 de articole, precum și un Tratat de igienă și sănătate publică, care nu va fi depășit multă vreme și care va funcționa ca și un sistem de referință pentru viitoarele generații de medici. Iuliu Moldovan era o personalitate care nu a trecut neobservată printre contemporanii săi, fiind un om sever, dar drept, cu o vastă cultură generală și bine pregătit în domeniul medicinei, având pasiunea pescuitului, pasiunea pe care o împărțea în tovărășia prietenilor lui, persoane de seamă și ei, precum: profesorul Alexandru Pop ori a doctorul Ioan Stoichiția. Stilul său de predare era unul care capta atenția, cerând mereu noțiuni precise, precum și o bună gândire igienică, nepunând accentul pe o acumulare haotică de informații inutile. În acest ambiant, studenții se simțeau mereu în largul lor, fiind întâmpinați cu cafea înaintea unui examen.
Iuliu Moisil () a fost un publicist român, membru de onoare al Academiei Române din anul 1943. S-a născut în Năsăud, fiu al preotului Grigore Moisil și bunic al istoricului Constantin Moisil..De religie greco-catolică, a urmat cursurile Liceului Grăniceresc din Năsăud (actualul Colegiu Național "George Coșbuc"). S-a înscris apoi la Politehnica din Viena, unde a studiat chimia industrială și științele naturale, și unde a fost un membru activ al societății România Jună. A revenit acasă în 1885 și, după o scurtă perioadă petrecută în Bucovina, devine profesor de fizică la Liceul Radu Greceanu din Slatina (1886). În 1894 s-a transferat la Liceul Tudor Vladimirescu din Târgu Jiu. Titularizat pe post în anul următor, a supravegheat construcția clădirii școlii. A fondat periodicul Amicul tinerimii în 1896, pe care l-a condus până în 1899, după care a continuat activitatea publicistică în București. În 1897 a fondat societatea bancară Cerbul, ocupând postul de președinte. În 1900 a ajutat la înființarea Muzeului Gorjului alături de Alexandru Ștefulescu. De asemenea, în același an, la Târgu Jiu, a fondat prima școală de olărit din Oltenia.
Ștefan Gh. Longinescu s-a născut în anul 1865, într-o familie de negustori. A fost fiul Rusandrei (1843-1925) și al lui Gheorghe Loginescu, care a avut prima fabrică de ceară din Focșani. și frate cu Gheorghe Gh. Longinescu (1869-1939). A făcut studii gimnaziale la Focșani, liceale și universitare la Iași, unde absolvă Facultatea de Drept și își ia licența în știinte juridice cu o teză despre "Garanția de evicțiune în dreptul roman și român". A practicat avocatura, e apoi judecător de ocol, supleant la tribunal, judecător de instrucție la Galați și chimist în Laboratorul lui Petru Poni. Studiază matematicile superioare cu profesorul Climescu, apoi cu Melik și Țoni, studiu care îi deschid mai târziu interesul pentru logica judiciară și arhitectura dreptului. În 1895 pleacă, prin concurs, la specializare în Germania, un an mai târziu obținând la Berlin doctoratul. După ce funcționează ca profesor de drept la Iași, ocupă Catedra de Drept roman a Facultății de Drept din București, asigurând, din 1908, și cursul de Istoria dreptului românesc.
Duiliu Marcu () a fost un arhitect român, membru titular (din 1955) al Academiei Române, președinte de onoare a Uniunii arhitecților din România. O scurtă istorie despre arhitectura modernă în România interbelică
Personalitate științifică de talie internațională, a fost membru al Institutului Internațional de Sociologie, al Institutului Internațional de Statistică și membru în diferite comitete ale Ligii Națiunilor. În perioada Loviturii de stat din 23 august 1944, era director general al Institutului Central de Statistică. A fost unul din apropiații lui Iuliu Maniu, împărtășind ideile politice ale Partidului Național-Țărănesc. La propunerea acestuia, după lovitura de stat de la 23 august, Sabin Manuilă a fost numit la 13 septembrie 1944 în funcția de subsecretar de Stat pentru reorganizarea Statului, pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri. Sabin Manuilă a fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 4 iunie 1937 și membru titular începând cu 3 iunie 1941. Activitatea științifică a lui Sabin Manuilă este impresionantă. Deși a avut contribuții în domeniul medicinei și igienei sociale, Sabin Manuilă este cunoscut mai ales în calitate de demograf. În calitate de bursier al Fundației Rockefeller, a primit sprijin financiar din partea acestei fundații pentru organizarea și realizarea primului recensământ din România. De asemenea, a fost coordonator al recensământului din 1941 și colaborator al lui Dimitrie Gusti în re-dactarea lucrării de mare anvergură Recensământul populației României (1930, în 9 volume). Printre cele mai cunoscute studii demografice ale sale se numără "Populația României" (1937) și "Structura evoluției populației rurale". Sabin Manuilă este considerat a fi organizatorul statisticii științifice în România. Studiile sale privind compoziția etnică a Transilvaniei și perspectiva raporturilor cu populația maghiară reprezintă un model de cercetare științifică statistică. El a sesizat tendința de creștere a ponderii populației românești, ca o consecință directă a fertilității mai ridicate decât cea a minoritarilor, maghiari și germani. De asemenea, procesul de românizare a centrelor urbane. Sabin Manuilă a făcut parte din delegația română la Conferința de la Turnu Severin, pentru tratative cu reprezentanții guvernului ungar în chestiunea Transilvaniei și apoi din delegația participantă la "arbitrajul" de la Viena. El este cel care a propus un schimb de populație cu ajustarea corespunzătoare a frontierei. A urmat arbitrajul de la Viena, acceptat de regele Carol al II-lea și de guvern, în urma căruia, România a pierdut aproape jumătate din Transilvania, împreună cu o numeroasă populație românească. Referindu-se la Transilvania, Sabin Manuilă afirma: Adept al eugeniei, el susținea sterilizarea obligatorie a romilor. Precedentul schimbului de populație între Grecia și Turcia de la începutul anilor '20 - aprobat de Liga Națiunilor și consfințit prin Tratatul de la Lausanne din 30 ianuarie 1923, schimb considerat un mare succes, în sensul că a pus capăt conflictului dintre cele două țări - era des invocat în perioada interbelică. În anii celui de-al doilea război mondial, ideea creării unor state omogene etnic a fost împărtășită de guvernele și în general de elita politică a tuturor țărilor din Europa Central-Orientală, indiferent de opțiunea ideologică, cum o demonstrează interesul care a existat în aceste țări pentru omogenizarea etnică, precum și amploarea mișcărilor forțate de populație care s-au petrecut aici între 1939 și sfârșitul anilor '40. Purificarea etnică a fost una dintre ideile dominante ale epocii. Percepția asupra problemei minoritare s-a schimbat însă în mod radical în anul 1940. România a trecut în acel an printr-o experiență dramatică. A fost victima aranjamentelor teritoriale făcute în spațiul lor de hegemonie de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică. În condițiile internaționale din vara anului 1940, România a pierdut aproximativ o treime din teritoriu și populație. Provinciile pierdute - Basarabia și nordul Bucovinei, ocupate de U.R.S.S. în urma notelor ultimative din 26 și 28 iunie 1940; nordul Transilvaniei, intrat în stăpânirea Ungariei în urma celui de-al doilea ”arbitraj” de la Viena (30 august 1940); Cadrilaterul, cedat Bulgariei prin tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940) - erau teritorii unde trăiau puternice minorități etnice românești. Revendicarea acestor teritorii de către țările vecine s-a făcut și în numele principiului etnic. Începând cu momentul dezmembrării României Mari, considerând că această situație nu poate dura, Sabin Manuilă a început să studieze datele etnice ale teritoriului national, nu numai pentru a demonstra majoritatea elementului românesc în teritoriile cedate, dar și prin prisma realizării unei viitoare omogenități etnice, prin schimbul de populație cu țările vecine. Între anii 1940 - 41, Sabin Manuilă a elaborat mai multe studii având drept obiect politica demografică. Aceste studii, care poartă denumirea generică de Politica de populație, au fost elaborate la cererea guvernului antonescian, în scopul de a stabili liniile directoare ale politicii demografice a statului român. Într-unul din aceste studii, datând din 19 decembrie 1940, Sabin Manuilă atrage atenția asupra celor 5 milioane de români care trăiesc în afara țării, inclusiv cei din regiuni care nu pot fi revendicate niciodată de România. În viziunea autorului, cadrul general al schimbului de populație ar trebui să fie teritoriul României, cel cu granițele de dinainte de amputările teritoriale din 1940.În cazul celorlalte minorități naționale, altele decât “cele cu tendințe centrifugale”(maghiarii, secuii), respectiv evreii și țiganii, aceștia neputând face obiectul unui schimb de populație, neavând un stat propriu, Manuilă vorbește despre un așa-zis “transfer unilateral” de populație, fără însă a oferi vreo soluție sau a explica în ce constă această operațiune, menționând că această problemă va face obiectul unui studiu separat. Cu foarte mici excepții, studiile demografice ale lui Sabin Manuilă se circumscriu spațiului românesc. Autorul nu preconizează alipirea de noi teritorii la teritoriul național, ci doar recuperarea teritoriilor și populației românești răpite prin ultimatumurile sovietice și prin arbitrajul de la Viena. De asemenea, nu are în vedere nici anexarea Transnistriei, unde exista de asemenea o populație românească, nici a Banatului sârbesc, așa cum au propus unii în epocă. Proiectul lui Sabin Manuilă nu este “rasist”, iar în formularea lui nu există nici un element genocidal, el neurmărind altceva decât de a asigura românilor o legitimitate 100% pentru granițele țării. Studiile lui Manuilă aveau menirea de a pune în gardă guvernul României asupra încercărilor Ungariei de a prezenta recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, drept o extindere a teritoriului, un fel de “compensație” pentru pierderea Transilvaniei de Nord, fără a mai vorbi despre propunerile maghiare ca România să se extindă spre est până la Bug, în schimbul întregii Transilvanii. Un alt studiu important al lui Sabin Manuilă este intitulat Evoluția numerică regională a populației evreiești din România, și acoperă perioada dintre anul 1930 și sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Studiul a fost prezentat pentru prima dată la Congresul Mondial al Institutului Internațional de Statistică de la Stockholm, în 1957. Ulterior, a fost publicat la Roma și New York. El este cu atât mai remarcabil cu cât cei doi autori erau cei mai calificați pentru a se pronunța asupra subiectului demografiei populației evreiești din România în timpul celui de-al doilea război mondial. Dr. Wilhelm Filderman a fost liderul Uniunii Comunităților Evreiești din România în timpul războiului, cât și președinte al Comitetului Reunit de Distribuție și a fost chiar și el trimis în centrele de concentrare din Transnistria, pentru trei luni. De asemenea, dr. Sabin Manuilă, în calitate de Director General al Institutului Central de Statistică din București. Acest studiu, ale cărui rezultate au fost neglijate de istorici timp de jumătate de secol, a fost scos la iveală prin grija istoricului Kurt W. Treptow, la Fundația Culturală Română (Iași, 1994), cu o introducere de Larry Watts., textul integral al studiului fiind reluat în presa centrală. Retipărirea acestui studiu a suscitat proteste vehemente din partea istoricului evreu Jean Ancel (1940 - 2008). Dl. Ancel susține că studiul este o “escrocherie”, argumentând că soția lui Manuilă, Veturia, ar fi fost prietenă cu Maria Antonescu, soția mareșalului, că Manuilă ar fi fost “om de casă” al mareșalului, că la data prezentării studiului, Filderman ar fi fost bolnav deja de Alzheimer, etc. A afirmat că studiul ar reprezenta un fel de serviciu adus memoriei mareșalului Antonescu. Jean Ancel afirmă că Manuilă a omis datele furnizate de Filderman, amintind doar de ele, și că s-ar găsi în posesia manuscrisului “original” al lui Filderman, pe care îl pune la dispoziția persoanelor interesate, pentru a verifica cele afirmate de dânsul. Timp de 50 de ani de la publicarea studiului, nimeni nu a contestat informațiile din text, inclusiv Wilhelm Filderman. Colaborarea dintre Sabin Manuilă și Wilhelm Filderman a început în 1954, dată la care Filderman era perfect sănătos, în 1956 tipărind împreună o primă versiune a studiului. Acesta, deși a susținut că se află în posesia "versiunii Filderman", nu a publicat-o niciodată, și nici nu a apărut vreun indiciu că ar exista o astfel de versiune. De altfel, Jean Ancel, unul din redactorii principali ai Raportului Final al Comisiei Internaționale pentru studierea Holocaustului în România (2004), deși în raport are numai cuvinte de laudă pentru dr. Sabin Manuilă, în special pentru mobilizarea a numeroși intelectuali evrei (2800) la Institutul Central de Statistică, amintește de studiul Manuilă - Filderman doar într-o notă de subsol, fără a-l contrazice în nici un fel, amintind de acest studiu într-un cu totul alt context. Istoricul Jean Ancel susține că Sabin Manuilă a avut o orientare rasistă și că a spionat în favoarea Statelor Unite ale Americii. Capitolul la care se face referință anterior se referă la colaborarea lui Sabin Manuilă cu cercetătorul german Wilfried Krallert, în legătură cu maghiarizarea etnicilor germani din nord-vestul Transilvaniei. Wilfried Krallert i-a înmânat lui Manuilă o hartă de o importanță excepțională, alcătuită de savanții germani, o hartă a componenței etnice a nordului Transilvaniei, întocmită la ordinul guvernului de la Berlin. Această hartă va fi folosită la Convorbirile de Pace de la Paris din 1946 pentru restabilirea drepturilor legitime ale României asupra teritoriului cedat prin "Arbitrajul" de la Viena. Afirmațiile de mai sus, atribuite lui Jean Ancel, nu se regăsesc în textul citat. Afirmația însă, oarecum diferită ("în slujba americanilor"), apare în memoriile lui Radu Lecca, publicate sub numele "Eu i-am salvat pe evreii din România":
A fost colaboratorul profesorului Mihai Ciucă în probleme de entomologie medicală precum vectorii bolilor transmisibile. Domeniul său principal de activitate a fost combaterea malariei în România și Africa, precum și controlul
În perioada 1990-1992 a fost prorector al Universității Babeș-Bolyai, între anii 1966-1984 și 1990-2000 șeful catedrei de Teoria Funcțiilor, intre anii 1968-1976 și 1984-1987 decan al Facultății de Matematică, iar în perioada 1961-1963 și șef de catedră (prin cumul) la Institutul Pedagogic din Târgu Mureș. Pe parcursul carierei universitare a predat cursul de bază de Analiză complexă și alte cursuri speciale ca Teoria geometrică a funcțiilor, Funcții univalente, Spații Hardy, Teoria măsurii, Subordonări diferențiale, Difeomorfisme în planul complex. A fost redactor șef al revistei Mathematica (Cluj) al Academiei Române. A fost conducător de doctorat din 1972 și are peste 30 doctoranzi care au obținut titlul de doctor. I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al universităților din Sibiu (1998) și Oradea (2000). Din 2007 este cetățean de onoare al municipiului Brăila. Domeniul de cercetare: analiza complexă, teoria funcțiilor geometrice cu o variabilă complexă. A publicat peste 180 articole științifice și 6 cărți:
Deținut politic, a murit în închisoarea Văcărești-București. Români decedați în închisorile comuniste
După ce a absolvit Facultatea de medicină din București, a lucrat 4 ani (1907-1913) în laboratorul de medicină experimentală al prof. dr. I. Cantacuzino. Pe parcursul Primului Război Mondial participă la eforturile de limitare a efectelor epidemice. După terminarea războiului beneficiază de oportunitatea de a studia în Occident. În perioada 1919-1920 efectuează studii medicale în mai multe clinici, printre care Institutele de Anatomie patologică și parazitologie din Berna (Elveția) și Paris (Franța). Revenit în țară, în perioada 1920-1927 își începe activitatea profesională propriu-zisă, inițial ca asistent de clinică medicală și până la titlul de conferențiar. În 1931 este numit profesor titular la catedra de anatomie patologică, având o deosebită contribuție în reorganizarea ei în toate serviciile prosectură din marile spitale ale capitalei, iar în 1936 este numit profesor titular la Spitalul Filantropia. În 1938 preia Clinica Medicală a Spitalului Colentina, ca profesor titular, spital pe care îl va transforma în 1949 în Institutul de Medicină Internă, primul institut de acest gen la nivel național, institut unde investigațiile erau de mare amploare: anatomie patologică, citologie și citochimie, histochimie, culturi de țesuturi, radiobiologie, explorări funcționale cardiovasculare, respiratorii, histochimie și cu multiple preocupări în domeniul acupuncturii, homeopatiei, medicinii naturiste și a informaticii. În acest prim Institut de Medicină Internă din țară s-au format majoritatea personalităților din domeniul medicinii interne. A condus institutul până la pensionare (1965), activitatea fiind continuată de discipolul său, prof. dr. Ion Emil Brückner.
Solomon Marcus () a fost un matematician român de etnie evreiască , membru titular (2001) al Academiei Române. Deși domeniul principal al cercetărilor sale a fost analiza matematică, matematica și lingvistica computațională, a publicat numeroase cărți și articole pe diferite subiecte culturale, din poetică, lingvistică, semiotică, filosofie, sau istoria științei și a educației. Solomon Marcus s-a născut la data de 1 martie 1925 în orașul Bacău. Părinții săi, Sima (născută Herșcovici) și Alter Gherșin Marcus, au fost croitori. De mic, a fost nevoit să învețe să conviețuiască cu diferitele dictaturi, războiul, restricții de exprimare și gândire și antisemitism. De la vârsta de 16-17 ani, a început să ofere meditații elevilor mai mici pentru a contribui la întreținerea familiei. Deși trece examenul de capacitate, datorită legilor rasiale, urmează ultimii patru ani ai liceului la o școală particulară, constituită ad-hoc pentru etnicii evrei. La examenul de bacalaureat reușește primul din cei 156 de concurenți. După absolvirea studiilor liceale în orașul natal, a urmat începând cu toamna anului 1944 cursurile Facultății de Matematică din cadrul Universității București. În perioada studenției a continuat meditațiile: „Erau ani de sărăcie și trebuia să mă întrețin. Eram mereu înfometat! Până la vârsta de 20 de ani, eu n-am avut niciodată hainele mele. Le purtam pe cele rămase de la frații mei mai mari.” În 1950 absolvă facultatea de matematică cu diplomă de merit. După acest eveniment se dedică învățământului universitar, parcurgând, rând pe rând toate treptele didactice, fiind asistent universitar din 1950 (un an la Politehnica bucureșteană, pe lângă profesorul Nicolae Ciorănescu, dar și la facultatea pe care a absolvit-o, la cursurile profesorului Miron Nicolescu), lector universitar din 1955, conferențiar universitar din 1964, ajungând în final în anul 1966 profesor universitar la Facultatea de Matematică din cadrul Universității București. În anul 1991 primește titlul de profesor emerit. A câștigat dreptul de a susține doctoratul fără a avea sarcini didactice, dar datorită "dosarului" părinților săi este respins (în fapt lucra doar tatăl, mama fiind casnică, pentru a putea crește cei șase copii în viață din cei opt născuți, iar la acea dată aveau deja peste 60 de ani). Mai târziu, creându-se posibilitatea de a susține doctoratul în paralel cu sarcinile profesionale și beneficiind și de sprijinul marilor profesori, care mai aveau cu greu, dar mai aveau un cuvânt, a obținut titlurile științifice de doctor în matematică în anul 1956 cu subiectul "Funcții monotone de două variabile" și doctor docent în specialitatea analiză matematică în 1968 sub îndrumarea academicianului Miron Nicolescu. Împreună cu colegul său de generație la 1962, Nicolae Dinculeanu este coautor la manualul universitar de analiză matematică, scris alături de profesorul lor, Miron Nicolescu, autorul unui cunoscut tratat de analiză matematică. După 1960 se va dedica din ce în ce mai mult lingvisticii matematice și științelor conexe, publicând mai puțin în domeniul care l-a consacrat, dar rămânând informat la zi, conducând teze de licență și de doctorat sau fiind doar referent, în ambele domenii. În lingvistica matematică a beneficiat la început de sprijinul a doi eminenți academicieni, Alexandru Rosetti, lingvist, cel mai de seamă editor român interbelic și Grigore C. Moisil, matematician de mare suprafață, prin înființarea Comisiei de cibernetică a Academiei, ca și unei comisii de lingvistică matematică la aceiași instituție și prin editarea unei publicații de mare circulație internațională, Cahiers de linguistique theorique et appliquee. La începutul deceniului al șaptelea al secolului al XX-lea va participa activ la Cercul de lingvistică de la Facultatea de filologie a Universității din București și împreună cu profesorii Edmond Nicolau și Sorin Stati editează o Introducere în lingvistica matematică, printre puținele lucrări de acest gen din acele timpuri. Având sprijinul celor doi academicieni arătați mai sus ca și a lui Miron Nicolescu și Tudor Vianu, a predat simultan atât la Facultatea de matematică, cât și la cea de filologie, lingvistica matematică, începând cu anul 1961, alături de filologul Emanuel Vasiliu. Paralel este și cercetător la Institutul de matematică al Academiei, până la desființarea acestuia în 1975, Pe timpul comunismului va publica parte din cărțile sale în serial în Viața studențească, săptămânal care apărea sub egida Uniunii Tineretului Comunist, mai puțin vizată de cenzură și era calea prin care comentariile sale asupra științei, dar nu numai, puteau ajunge la publicul cel mai receptiv, format din studenți și din intelectualii interesați de aducerea la zi a cunoștințelor într-o epocă din ce în ce mai închisă față de exterior. Va publica lucrări de istorie a matematicii, prin medalioane dedicate foștilor săi profesori sau unora din figurile de seamă ale cercetării matematice autohtone. Mari matematicieni ai secolului trecut precum Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu, Alexandru Froda, Grigore C. Moisil, Miron Nicolescu au beneficiat de competența profesorului Marcus, cărora le-a editat și îngrijit opera științifică. Dintre profesorii săi, a fost apropiat de Miron Nicolescu, Grigore C. Moisil, Gheorghe Vrănceanu, Octav Onicescu, Dan Barbilian, Simion Stoilow. Profesorul Solomon Marcus este autor a numeroase studii interdisciplinare, de cărți ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, în analiza teatrală, în științele naturale și sociale, etc. Cărțile sale au fost traduse în multe țări ale lumii, existând versiuni în limbile franceză, engleză, rusă, germană, spaniolă, italiană, cehă, maghiară, sârbă, greacă. A publicat peste 50 de volume în România și care au fost traduse în mai multe limbi din Europa și nu numai, și aproximativ 400 de articole în reviste științifice sau de specialitate. Opera sa a fost citată de peste 1.000 de autori. Din 1993, devine membru corespondent al Academiei Române, iar din anul 2001 devine membru titular al Academiei Române. A fost conducător de doctorat la 24 de absolvenți, unii din ei la rândul lor conducând doctorate. A facilitat foștilor studenți sau colaboratorilor săi publicarea în reviste academice a acelor rezultate care merită să fie cunoscute prin valoarea și noutatea soluțiilor lor, astfel că mulți dintre ei au debutat pe când erau studenți. Pe parcursul vieții sale a fost membru în conducerea a numeroase reviste de specialitate din străinătate din domeniul matematicii, informaticii, lingvisticii matematice, teoriei literaturii, ș.a.La academie a fost membru în Comitetul editorial al "Procedings of the Romanian Academy:A", în colectivul editorial al Editurii Academiei Române și în Consiliul editorial al revistei Academica. A fost profesor invitat la universități de prestigiu pentru a ține cursuri sau numai conferințe, numărul universităților depășind cifra de 100. La congrese de semiotică sau de lingvistică matematică a condus secțiuni și a fost raportor de ședință la peste 100 de întâlniri internaționale. Vreme de 10 ani a fost vicepreședinte al Asociației Internaționale de Semiotică (1989-1999). I-au acordat titlul de doctor Honoris Causa universitățile din Bacău, Constanța, Timișoara, Craiova și Petroșani. După 1989 renunță la obligațiile universitare de la Facultatea de matematică-informatică a Universității din București, după 42 de ani desfășurați acolo, conducând în continuare doctorate, și precum unul din mentorii săi, Grigore C. Moisil, va fi prezent la manifestări din cele mai diverse ale preocupărilor sale în universități, școli, manifestări academice, prezențe la radio și televiziune, tabere școlare, varii conferințe, etc, militând pentru schimbarea învățământului românesc, prin trecerea de la forma pasivă, de memorare la una activă, în care elevul sau studentul să își pună și să pună întrebări, militând pentru adaptarea programelor și manualelor școlare la timpurile noastre. Este prezent în marile enciclopedii ca autoritate în lingvistica matematică, existând gramatici contextuale care îi poartă numele (Marcus Contextual Grammars). A colaborat cu foarte mulți matematicieni români și străini în studiile publicate, având o lucrare elaborată cu cunoscutul matematician maghiar Paul Erdös, fiind singurul dintre români care a colaborat cu acesta (are numărul Erdös egal cu 1). O bibliografie a operei sale este disponibilă la adresa și alta la Intervențiile sale scrise sau orale sunt preluate în volume de editura Spandugino, în seriile Răni deschise, respectiv Nevoia de oameni, tipărite în condiții grafice deosebite pe hârtie tip biblie culoare ivoire de 50 de g/mp. A fost fratele lui Marius Mircu și al lui Marcel Marcian, primul din ei fiind un prolific jurnalist și romancier, membru din ilegalitate al partidului comunist, necontaminându-și fratele mai mic cu doctrina acestuia, de a cărei structură falimentară s-a convins nu foarte târziu. Printre multe sale lucrări, menționăm romanul Croitorul din Back, cu date biografice care privesc familia sa și orașul Bacău, precum și volume de reportaje care privesc progromurile din Bucovina și Moldova pe timpul ultimei conflagrații mondiale. Înainte de 1989 a primit doar premiile Academiei pentru cărțile sale, iar după acea dată, a primit mai multe premii, a fost declarat cetățean de onoare (preponderent acestea evenimente au venit din Moldova) și a fost încununat cu titlul de Doctor Honoris Causa la unele universități autohtone (vezi paragrafele Onoruri și Premii literare și științifice), din care doar una singură provine din topul universităților din țară. Majestatea sa Regele Mihai I i-a conferit nou creatul ordin Nihil Sine Deo. Din anul 2014 se desfășoară la Bacău două concursuri care îi poartă numele. unul interdisciplinar (de literatură și de matematică) și altul de literatură română. Solomon Marcus a murit joi, 17 martie 2016, la Spitalul Fundeni din București. A fost înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul evreiesc Filantropia din București în data de 20 martie 2016. Lingvistica matematică (a doua ediție, revizuită și completată cu patru capitole noi). Ed Didactică și Pedagogică, București, 1966,254p Limba romana - intre infern si paradis. Editura Spandugino, 2015,80 p. Semiotica matematică a artelor vizuale. Editura științifică și enciclopedică, București, 1982 (editor și studiu introductiv). Modele matematice si semiotice ale dezvoltarii sociale. Editura Academiei, București, 1986 (prefațator și coordonator). Premiul revistei Cuvântul pe anul 2007 pentru eseu și critică literară. Solomon Marcus, matematician: „Am trăit în două universuri: al poeziei și al războiului“, Roxana Lupu, 7 octombrie 2011, Adevărul„Actuala reglementare a moștenirii culturale este cu totul nedreaptă”, Marian Draghici, 1-2 2012, Viața românească„Nu ma joc cu cuvintele”, Marian Draghici, 3-4/2012, Viata românească „România are, dintre toate țările Europei, cel mai mare număr de doctori la milionul de locuitori“, Alexandru Căutiș, 30 aprilie 2014,Kamikaze„Uneori am votat nu cu cel mai bun, ci cu cel mai puțin rău. Asta e situația în România”, 13 octombrie 2014, Andreea Ofiteru, Gândul„Cea mai mare greșeală pe care poate să o facă un bărbat este să creadă că a înțeles pe deplin femeia și să înceteze s-o mai caute”, 8 martie 2015, Andreea Ofiteru, Gândul„Marele pariu al vieții este să nu lăsăm timpul să vină peste noi”, Cristian Pătrășconiu, 5 ianuarie 2016, Lapunkt Interviu cu profesorul Solomon Marcus despre starea actuală a plictiselii și distracției „Este o alianță în rău între manuale și profesori. Elevii, de îndată ce trec pragul școlii, intră într-o stare de încordare” „Cuvântul-cheie în școala românească este agresiunea. Fiecare pagină de manual îl agresează pe copil” Profesorul de 90 de ani, cu suflet tânărAlexandru Ivasiuc (Eseuri, România literară, 25 XII 1975, p.5): "Din gândirea matematică românească" nu este o lucrare de istorie a severei discipline în țara noastră, nu este o expunere de biografii și nici o listă de cărți și articole de specialitate. Ea este opera unui moralist și, de când există lumea moraliștilor, s-au etalat tristețile prin portrete [...]. Profesorul Solomon Marcus îi prezintă pe toți aceștia în portrete memorabile, ca oameni vii sau ca purtători de operă. Spațiul nu-mi permite să citez admirabilele pagini dedicate aparițiilor lui Dan Barbilian la catedră și pasiunii sale care pretindea și unui om venit în sală ca să se încălzească să știe ce este un grup"
Și-a început cariera ca magistrat la Iași, profesând în anii 1880-84, apoi a predat drept natural, drept internațional și filosofie juridică la Universitatea din Iași și drept internațional privat la Universitatea din București. A făcut parte din „comisiunile pentru negocierea unei convenții de comerț cu Turcia” și a fost reprezentantul României la conferințele de drept internațional privat ținute la Haga în anii 1893,1894,1900 și 1904. Datorită activității sale la aceste conferințe a fost ales membru asociat al Institutului de Drept Internațional. În 1910, a fost vice-președinte al Senatului. Missir a colaborat la Revista de drept și sociologie și a fost autorul a 17 cărți și broșuri, unele scrise în colaborare cu Constantin G. Dissescu sau Take Ionescu. În 1926, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
A fost profesor la Universitatea din București. Cercetările sale cuprind diferite domenii ale dermatovenerologiei, în care a adus contribuții importante, de exemplu tratamentul biologic al dermatomicozelor. Avea gradul de general-locotenent în 1970.A fost decorat în 8 aprilie 1970 cu Ordinul Meritul Sanitar clasa I „pentru merite deosebite în domeniul ocrotirii sănătății populației din țara noastră”.
A participat la campania din Bulgaria (1913). Nicolae M. Condiescu a participat la Războiul de reîntregire națională între anii 1916-1918. A activat ca ministru al armatei între anii 1930-1931 iar ca scriitor a fost ales președinte al Societății Scriitorilor Români
S-a format la Sorbona ca istoric și epigrafist și și-a luat doctoratul în anul 1927. Între anii 1923 și 1925 s-a aflat printre membrii Școlii Române din Franța de la Fontenay-aux-Roses. A urmat o activitate rodnică de aproape 20 de ani desfășurată la Universitatea din București. A fost șef de săpături pe șantierul arheologic de la Histria (1928-1940) iar în perioada 1 august 1938 - 20 iulie 1940 a fost și director al Muzeului Național de Arheologie, înainte de a fi numit director al Accademia di Romania din Roma (1941-1947). În 1947 autoritățile comuniste de la București au închis Accademia di Romania. La solicitarea Universității din Lisabona, profesorul Scarlat Lambrino a plecat la catedra de epigrafie de acolo, unde și-a continuat și încheiat cariera.
După ce a absolvit cursurile liceale la Pitești, a obținut licența în drept, litere și filozofie la Universitatea București și în anul 1918 a devenit doctor în litere. Și-a continuat specializarea în istorie universală la Sorbona și la École nationale des chartes. Între 1923-1943 a fost profesor de istorie universală la Universitatea din Cluj și tot la Cluj a funcționat ca director al Institutului de Istorie (1925-1943), după care s-a transferat la București, unde a fost numit cercetător la Facultatea de Istorie a Universității București (1943-1946), Constantin Marinescu a predat cursul de istorie medie universală la Universitatea din Cluj din anul 1923. În 1925 a pus bazele Institutului de Istorie Universală din Cluj, pe care l-a și condus. În 1943 s-a transferat la Universitatea din București, în contextul în care în 1941 a fost numit director la Școala Română de la Fontenay-aux-Roses din Paris. În 1948, după ce a fost demis din funcție și exclus din Academie, a refuzat să se reîntoarcă în țară, predând la mai multe universități din Occident.
Studii liceale și universitare (Facultatea de Matematică-Fizică) le-a terminat la Iași. În 1957 și-a susținut teza Geometrizarea sistemelor mecanice neolonome, devenind doctor în matematică; în 1973 a primit titlul de doctor docent. Fost membru PCRÎn 1963 a fost numit conferențiar la Universitatea "Al.I.Cuza" din Iași, iar în 1969 profesor titular. În aceeași perioadă a funcționat pe post de cercetător principal și apoi șef de sector la Institutul de Matematică din Filiala Iași a Academiei Române. Preocupările sale științifice grupează cinci direcții principale: geometria diferențială, fundamentele geometriei, topologia algebrică, mecanica teoretică și aplicații ale geometriilor Lagrange și Hamilton în fizica teoretică. Începând din 1975 a descoperit geometriile Lagrangiene, iar în 1987 geometriile Hamiltoniene. A elaborat metode noi de investigare a fibratelor vectoriale pe care le-a aplicat în studiul modelelor geometrice din fizica teoretică. O consecință a acestui imens efort științific a fost introducerea în știință a unor domenii de cert interes teoretic și aplicativ: geometriile Lagrange de ordin superior și cele Hamilton de ordin superior, spațiile Finsler de ordin superior. Noțiunea de conexiune neliniară, introdusă în premieră în aceste geometrii, i-a permis rezolvarea unei probleme celebre, formulată acum peste 100 de ani de Bianchi privind prelungirea de ordinul k >1 a structurilor Riemanniene. Acestea au făcut obiectul a opt monografii publicate în S.U.A., Singapore, Olanda și Canada. Numeroase noțiuni și rezultate îi poartă numele: "reper Miron", "ecuații fundamentale ale reperelor Miron", "spații Miron", "conexiuni Miron" (denumiri specificate în celebra carte a lui M. Matsumoto, The Fundations of Finsler Geometry, 1986), alte concepte fiind introduse de el: "geometrie Lagrange", "geometrie Hamilton", "energii de ordin superior", "configurațiile Myller", "geometrii de ordin superior", "spații Finsler tari neriemanniene", etc.
Problema schimbului de marfă și schimbului în bani în imperiul roman, sec. IV-V e. n., în AUB-Ist., 9,1957, P.15-26. Unele probleme ale sfârșitului orânduirii sclavagiste în istoriografia contemporană, SCIV, 12,1961,1, p.35-53. Izvoarele greco-latine asupra etnogenezei vechilor populații balcanice, SCIV, 20,1969,3, p. 369-391.
Voinea Marinescu s-a născut la data de 31 mai 1915 în localitatea Somovit (Bulgaria). A absolvit Facultatea de Medicină din București, specializându-se apoi la Institutul de medicină "I.P. Pavlov" din Leningrad (1948-1952) și în clinicile prof. F.C. Uglov și A.N. Bakulov. În anul 1950 a obținut diploma de candidat în științe la același institut. Reîntors în România, a fost încadrat pe postul de conferențiar universitar la Catedra de chirurgie a IPMSF București (sub conducerea profesorului Nicolae Hortolomei), apoi ca profesor titular la Clinica chirugicală a Spitalului Fundeni (1959-1973). Prof. Voinea Marinescu a întreprins studii experimentale și clinice în domeniul chirurgiei cardiace și toracice, abordând cu echipe complexe (Dan Setlacec, Gh. G. Litarczec ș.a) operațiile pe cord oprit și deschis; a adus contribuții și în problemele legate de circulația extracorporală. A fost vicepreședinte al celei d-a XII-a Sesiuni a Adunării Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). În perioada 10 iunie 1954 - 18 august 1966, prof. dr. Voinea Marinescu a deținut funcția de ministru al sănătății și prevederilor sociale în guvernele din România. În anul 1963, a fost ales ca membru corespondent al Academiei Române. A încetat din viață la data de 2 septembrie 1973 în orașul București, la vârsta de doar 58 ani. A făcut specializări în chirurgie toracică la Institutul de Medicină „Pavlov“ și la clinici din Saint Petersburg, obținând titlul de specialist în chirurgie toracică și candidat în științe medicale (1949-1952). Ordinul 23 August clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”
Este fiul lui August Treboniu Laurian. A absolvit, în 1868, Facultatea de Litere și Filosofie din București, publicându-și teza intitulată Metodul de care debe să ne servim în determinarea facultăților sufletului și divizarea lor. Studiază apoi filosofia la Paris și Bruxelles, unde își susține și doctoratul. Din 1871, devine profesor la câteva licee din București, predând filosofia și latina. A tradus din Vergiliu, Horațiu și Cicero. Va ocupa apoi diverse funcții în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii, participând la pregătirea reformei învățământului românesc din 1898. Între anii 1888 și 1895 a fost deputat și senator. De la 15 februarie 1872, împreună cu Șt. C. Michăilescu, întemeiază și conduce revista „Tranzacțiuni literare și științifice”, care va fuziona peste un an cu „Revista contimporană”. Va publica, în aceste reviste, mai multe cronici literare și articole. Lui Anton Pann, de exemplu, îi va dedica în 1872 articolul Un cântăreț uitat. Din mai 1877, scoate ziarul „România liberă”, una dintre cele mai bune publicații ale vremii. Din 1884, ziarul devine oficios al grupării politice junimiste, iar din 1889 va fuziona cu „Epoca” și își va schimba numele în „Constituționalul”. A desfășurat, la toate aceste ziare, o bogată activitate jurnalistică, susținând numeroase polemici.