Datasets:

OpenLLM-Ro
/

ro_wiki

Dataset card Viewer Files Files and versions Community

Split (3)

train · 123k rows

page stringlengths 33 136k
Ștefan Milcu este considerat, alături de Constantin I. Parhon, creatorul școlii românești de endocrinologie. A fost membru al Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii al Academiei Române și fondator al publicației periodice a acestui comitet, NOESIS. Este autorul unor monografii de răsunet pe plan mondial, mai ales legate de timus sau epifiză. Este organizatorul primului program de protecție pentru ceea ce a fost numit "gușă endemică".A fost decorat în 8 aprilie 1970 cu Ordinul Meritul Sanitar clasa I „pentru merite deosebite în domeniul ocrotirii sănătății populației din țara noastră”.
Face parte din grupul Junimii fiind interesat de folclor și de studiul istoriei economice și sociale a poporului român. Sprijinit de Titu Maiorescu, între anii 1875-1878 studiază la École des Hautes Études de la Paris ca bursier al statului român. Este interesat de lingvistică și publică studii de specialitate, devenind membru al Societății Franceze de Lingvistică. Reîntors la Iași ocupă posturi de profesor la Liceul Militar și Liceul Național. Deși nu a fost numit profesor al Universității ieșene, Alexandru Lambrior a participat la învățământul filologic universitar ieșean. Începând cu anul 1879 susține, pentru mai mulți ani, un curs liber de filologie română și îl suplinește, între anii 1879 și 1880, pe profesorul Andrei Vizanti la Catedra de limba română a Facultății de Litere a Universității, devenind, în anul 1882, repetitor la Școala Normală Superioară. Bolnav, Alexandru Lambrior s-a stins din viață la numai 38 de ani, în 1883 la Iași, și a fost înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Iași, fiind însoțit pe ultimul drum de un „imens cortegiu funebru, compus din familia și amicii defunctului, consiliul comunal, corpul didactic din Iași, membrii Societății Junimea, studenții universitari, Școala militară, școlile secundare din Iași, institutul pedagogic, precum și un public foarte numeros, cu două muzici militare”. Printre junimiști prezenți erau Leon Negruzzi, Ioan Ianov, Petru Th. Missir. Alexandru Lambrior a adus contributii importante la studiul folclorului român și al limbii române, publicând studii de fonetică, de ortografie și gramatică istorică și descriptivă. A fost ales, în anul 1882, membru corespondent al Academiei Române. Studiul Gramatica română. Fonetica și morfologia a fost publicat abia postum, în 1892, într-o ediție îngrijită de Gheorghe Ghibănescu. A colaborat cu articole la revistele România, Convorbiri literare, Revista pentru istorie, arheologie și filologie.
Specializare (decembrie 1981 - martie 1982) la Departamentul de Inginerie Electrică al Universității Minnesota - SUA, Laboratorul de fizică și ingineria zgomotului electric al profesorului emerit A. Van der Ziel (membru al Academiei Naționale de Inginerie din SUA), program de doctorat în specialitatea „Dispozitive și circuite electronice” sub conducerea acad. Mihai Drăgănescu (1985-1989), doctor în dispozitive și circuite electronice din 1997, cu teza „Originea zgomotului 1/f. Limite fizice fundamentale datorate zgomotului 1/f. O nouă metodă de spectroscopie.
La 12 noiembrie 1993 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar recunoașterea profesională supremă vine în 20 decembrie 2004, când capătă calitatea de membru titular al Academiei Române. De-a lungul celor 50 de ani de prodigioasă activitate didactică, M. a predat la Universitatea din București (la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Facultatea de Limba și Literatura Română - acum, Facultatea de Litere - și la Facultatea de Istorie) cursuri fundamentale de slavistică: Slavă veche și slavonă românească, Gramatică comparată a limbilor slave, Paleografie româno-slavă, Istoria slavisticii românești, Raporturi culturale și lingvistice bizantino-slavo-române, Cultură și literatură română veche, precum și cursuri opționale în cadrul masteratului de Filologie slavă. Din anul 1960, M. face parte din Comitetul de redacție al culegerii de studii „Romanoslavica”, iar între 1990-1998 a fost redactor responsabil. M. a fost membru în Comitetul de redacție și al altor prestigioase reviste de specialitate, precum „Studii și cercetări de lingvistică”, „Revue roumaine de linguistique”, „Analele Universității din București”. Pe plan internațional, M. și-a câștigat o reputație solidă, recunoscută de personalități ale slavisticii din întreaga lume. Pentru meritele sale a fost recompensat cu premii și distincții, printre care se numără titlul de Doctor Honoris Causa al Universității „Kliment Ohridski” din Sofia, acordat în 1988, cu ocazia Celui de-al X-lea Congres Internațional al Slaviștilor, ținut în Bulgaria. Din 1970, M. este ales membru în Comitetul Internațional al Slaviștilor, iar în 1998, cu ocazia Celui de-al XII-lea Congres Internațional al Slaviștilor, desfășurat la Cracovia, i se conferă titlul de membru de onoare al C.I.S. Contribuția științifică a lui M. impresionează atât prin volum, cât, mai ales, prin varietate, originalitate și erudiție. Pe parcursul a cinci decenii a publicat, la edituri de prestigiu și în importante reviste de specialitate din țară și străinătate, peste 400 de lucrări - de la cărți, ediții îngrijite, prefațate și adnotate, studii și articole, până la recenzii, cronici, traduceri - majoritatea în limba română, dar și în limbile rusă, franceză, bulgară, sârbo-croată, polonă. Cercetarea originii cuvintelor românești rămâne în centrul preocupărilor lui M. pe parcursul întregii sale activități științifice: din anul 1965 până în 2009, a făcut parte din colectivul de etimologi al Dicționarului Limbii Române - DLR, serie nouă, ce continuă vechiul Dicționar al Academiei, început în 1906. Operă a mai multor generații de filologi, această impresionantă întreprindere, dusă la bun sfârșit în 2010, i-a avut în ultimul deceniu ca redactori responsabili pe Marius Sala și M. În aceeași direcție de cercetare se înscrie o altă lucrare fundamentală: Dicționar al limbii române vechi (sfârșitul sec. X - începutul sec. XVI), apărut în 1974, în care, pe lângă cuvintele moștenite din latină și unele împrumuturi din limbile vecine, o atenție deosebită este acordată cuvintelor autohtone, atestate în texte slavone și latine medievale începând cu secolul al X-lea. Personalitate cu vocație enciclopedică, spirit critic și polemic, M. se afirmă nu doar ca un eminent slavist, lingvist, ci și ca românist și istoric literar. Autoritatea sa științifică s-a manifestat în dezbaterea unor probleme majore ale culturii noastre: formarea limbii și a poporului român, vechimea și dinamica raporturilor lingvistice și culturale româno-slave, circulația europeană a textelor românești vechi și slavo-române, începuturile literaturii române, precum și, în lămurirea unor chestiuni controversate, cum ar fi paternitatea unor texte, filiația și circulația manuscriselor.
Participă la cel de Al Doilea Război Mondial, fiind luat prizonier în octombrie 1944. Inițial închiși în hrubele Mănăstirii Galata, a fost duși apoi în URSS, unde a stat prizonier 5 ani. Obține titlul de Doctor în economie în anul 1959 și pe cel de Doctor docent în științe economice în anul 1972. Din 1949 până în 1992 a desfășurat o bogată activitate didactică la Academia de Studii Economice din București. A lucrat la început ca lector, apoi conferențiar, profesor și șef de catedră. Inițial a lucrat la Catedra de istorie economică (1954-1964) și ulterior la Catedra de economie politică (1964-1985). Din 1992 a continuat să fie profesor consultant la ASE București. În perioada 1957-1967 a fost cercetător științific și, ulterior, șef al Secției de istorie economică și istoria gândirii economice la Institutul de Cercetări Economice al Academiei Române. A fost fondator al Asociației Generale a Economiștilor din România (AGER) (1990). La înființare a fost ales prim-vicepreședinte, iar din 1993 a fost președinte al Asociației. La numeroasele realizări din cadrul AGER se adaugă și inițiativa sa privind construirea Casei Economiștilor. Cât timp a condus AGER, a acordat o atenție deosebită colaborării dintre economiști și ingineri, dintre AGER și AGIR (Asociația Generală a Inginerilor din România). Pentru meritele sale, a fost ales membru de onoare al AGIR. După ce în 1974 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, din 1990 devine membru titular. În perioada 1990-1994 a fost ales Secretar General al acestui înalt for. Începând din 1992 a fost președinte al Secției de științe economice, juridice și sociologie a Academiei Române. O importantă contribuție a avut la construcția unei aripi noi a Bibliotecii Academiei Române, în această acțiune fiind sprijinit de fostul său elev, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, care a mijlocit o importantă donație în bani. A lăsat o moștenire prețioasă domeniului economic românesc. Domeniile care l-au interesat au fost: istoria economică și socială, istoria gândirii economice, teoria economică contemporană, metodologia cercetării științifice economice, problemele economiei de piață. A fost constructor al disciplinei de Istorie economică în învățământul superior economic. A decedat pe 14 decembrie 2000, după o lungă suferință, după patru accidente cerebrale. Înainte de orice, a fost animat de un profund patriotism. Permanent, opinia sa a fost că, similar marilor puteri (precum SUA), "în relațiile externe, ca de altfel și în politica internă, interesele naționale trebuie să primeze". O sculptură care îl reprezintă a fost pusă la intrarea în Biblioteca Academiei Române, iar o stradă din zona Dorobanți îi poartă acum numele. Fiica sa i-a moștenit pasiunea, devenind cadru didactic la Academia de Studii Economice. A redactat - singur sau în colaborare - peste 600 de lucrări și studii, apărute în țară și peste hotare. Dintre cele mai importante pot fi enumerate:
Alexandru I. Lapedatu () a fost ministrul cultelor și artelor în șase guverne și ministru de stat al României în patru guverne, președinte al Senatului României, membru titular al Academiei Române, președintele acesteia și secretarul său general. Alexandru I. Lapedatu a avut un frate geamăn, Ion I. Lapedatu, economist, politician și Guvernator al Băncii Naționale a României. Gemenii au rămas orfani de tată la vârsta de un an și jumătate. Mama lor a primit un modest ajutor social de la municipalitatea Brașov și a fost sprijinită de familie. Alexandru I. Lapedatu s-a înscris la școala primară din satul natal în 1883; apoi la Brașov și din 1888 la Iași, unde mama lui se recăsătorise după moartea tatălui. A început colegiul la Braäov, dar a revenit la Iași unde a obținut diploma de bacalaureat la Colegiul Central din Iași. A studiat la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, absolvind în 1904 și obținând licența în geografie și istorie în 1910 cu calificativul „magna cum laude”.Alexandru I. Lapedatu și-a finanțat studiile dând meditații și exersând diferite funcții între care corector de noapte și apoi autor al unei coloane la ziarul „România Jună” (1899) sau professor de limba română la Colegiul Francez și la Colegiul Lolliot (1901-1903). El a început să publice studii de istorie națională încă din facultate, obținând premiul Fundației Universitare Carol I pentru lucrările asupra domnitorilor Radu cel Frumos și Vlad-Vodă Călugărul, fiind laureatul Universății și câștigătorul importantului premiu „Hillel” pentru lucrarea Istoria breslelor la români. În 1904 a fost desemnat ca secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, devenind membru pe 12 august 1919 și președinte al secțiunii pentru Transilvania (1921 - 1941). El a fost ales Președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice pe 15 octombrie 1941, exersând această funcție până la dizolvarea Comisiunii de către regimul communist în 1948. Alexandru I. Lapedatu a fost activ în numeroase comisii și asociații. El a fost numit secretar al Comisiei Istorice Române în 1909 și a devenit membru între 1911-1919, reconfirmat prin decret regal în 1924. În 1910 Alexandru I. Lapedatu a fost ales membru corespondent iar în 1918 membru activ al Academiei Române, Secția Istorică. A fost ales vicepreședinte (1934-1935,1938-1939), apoi președinte al Academiei Române (3 iunie 1935-31 mai 1938), iar la sfârșitul mandatului a fost ales Secretar General (30 mai 1939-12 august 1948). Alexandru I. Lapedatu a fost unul din cei 113 membri ai Academiei Române epurați prin Decretul Nr. 76 din 8 iunie 1948 al regimului comunist. Adunarea Generală a Academiei Române l-a repus în drepturi pe 3 iunie 1990.Trăgându-se dintr-o familie „întărită de conștiința drepturilor omului cu fruntea neplecată”, care înțelesese că „românii trebuie să rămână cerbicoși în aspirațiile lor - să prospereze cu energie cătră țintă și să se sacrifice...”, Alexandru I. Lapedatu a participat încă din anii de liceu, ca mulți dintre congenerii săi, la mișcările de protest ale românilor contra opresiunii naționale, cum ar fi demonstrațiile de solidaritate cu memorandiștii care au avut loc la Iași. În timpul studiilor universitare, el a devenit un mebru activ al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor (pe scurt, Liga Culturală). La începutul primului război mondial, la București, el a fost numit secretarul Comitetului de ajutorare a refugiaților din Transilvania, Banat și Bucovina (1914-1916). În ianuarie 1918, la Odesa, el a fost co-fondator al Comitetului național al românilor emigrați din Austro-Ungaria, care apoi l-a ales președinte, s-a mutat la Iași și a devenit o platformă politică aducând contribuții substanțiale în prepararea României pentru viitoarele negocieri de pace. În 1920, Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al Comisiei de Încoronare însărcinată cu organizarea festivităților care l-au consacrat pe Ferdinand I ca rege al tuturor românilor, încheind formal procesul politic al Marii Uniri. În 1927, la moartea regelui Ferdinand I, el a fost membru în delegația Senatului la stabilirea Regenței, acompaniind-o la depunerea jurământului în fața camerelor reunite ale Parlamentului. Alexandru I. Lapedatu a fost primul profesor al noii universități românești de la Cluj ales să o reprezinte în Senatul României (1919-1920). El a avut primul success în alegeri în 1922, candidând din partea PNL pentru Camera Deputaților în circumscripția Ceica (Bihor). Din acest moment și până în 1940 el a fost ales în toate legislaturile fie în Camera Deputaților, fie în Senat; în 1936 el a devenit senator de drept și a fost ales Președinte al Senatului României între 16 noiembrie 1936 - 20 martie 1937. El și-a pierdut calitatea de Senator la desființarea Parlamentului sub dictatura militară. După război el a fost ales în Camera Deputaților pentru ultima data, obținând unul din rarisimele mandate care nu au revenit comuniștilor și aliaților lor în alegerile puternic fraudate sub presiunea sovietică (1946-1947). Alexandru I. Lapedatu a fost Ministru al Artelor și Cultelor în șase guverne și Ministru de Stat în patru guverne; pe 9 iunie 1936, fiind Ministru de Stat, el a preluat și responsibilitatea pentru Departamentul Cultelor și Artelor ca și pentru Sub-secretariatul minorităților de sub egida Președinției Consiliului de Mininștri, iar între 4-6 iunie 1927 el a fost, în plus față de mandatul său, Ministru ad-interim al Muncii, Cooperării și Asigurărilor Sociale. Ca Ministru de Stat pentru Ardeal în guvernul I.G. Duca, el a fost unul din co-semnatarii Jurnalului Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1927 care a scos în afara legii grupul fascist „Garda de Fier”; ca răzbunare, membrii Gărzii de Fier au assassinat primul ministru pe 30 decembrie 1933. Lista funcțiilor sale guvernamentale și parlamentare este prezentată în tabela următoare. După lovitura de Stat a Regelui Mihai de la 23 august 1944 care l-a îndepărtat pe Ion Antonescu de la putere, partidele politice s-au pregătit să reintre în viața politică, iar Alexandru I. Lapedatu a preluat inițiațiva pentru Partidul National Liberal - Brătianu în Transilvania (un efort paralel cu un obiectiv similar a fost demarat în același timp de Gheorghe Tătărăscu). Alexandru I. Lapedatu a format în câteva circumscripții din Transilvania un cartel electoral cu Partidul Țărănesc, obținând o modestă și efemeră victorie electorală în alegerile din 19 noiembrie 1946, în care, în ciuda intensei presiuni și falsificării buletinelor de vot perpetrate de Blocul Partidelor Democrate dominat de communiști, doi candidați liberali au fost declarați aleși: Alexandru I. Lapedatu la Cluj și Vasile Netea la Satu Mare. El recunoaște însă repede că represiunea comunistă se va impune inevitabil, dar își păstrează speranța: în denunțul înregistrat la Securitate pe 30 septembrie 1949 se raportează că Alexandru I. Lapedatu „crede în viitorul neamului și în capitularea Rusiei și a comunismului”. Viziunea lui se va realiza peste mai mult de 50 de ani, la prăbușirea Zidului Berlinului. În 1917, armatele Triplei Allianțe au ocupat Bucureștiul și au început să avanseze către Iași. Guvernul României, refugiat la Iași, a decis să evacueze Tezaurul de Stat în Rusia. Evacuarea a avut loc în două etape. Alexandru I. Lapedatu a fost delegat să acompanieze al doilea transport care includea și bunuri culturale. El a plecat de la Iași către Moscova pe 28 iulie 1917, unde a rămas până pe 19 decembrie 1917, asistând la luarea în stăpânire a orașului de către revoluția bolșevică. Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al delegației române la Conferința de pace de la Paris (1919), participând la negocieri în trei rânduri: decembrie 1918 - iunie 1919, întorcându-se în țară după ce asistase la ceremonia semnării Tratatului de la Versailles; din nou în iulie-august 1919 luând parte la faza incipientă a negocierilor privind Basarabia; și în fine decembrie 1919-martie 1920, contribuind la negocierule cu Ungaria concluzionate prin Tratatul de la Trianon. Pe 31 martie 1922, el a fost numit consilier în delegația română la Conferința Economică și Financiară de la Genova (10 aprilie - 19 mai 1922) la care representanți din 34 de națiuni au discutat restaurarea Europei după primul război mondial. Alexandru I. Lapedatu a condus delegația României la Conferințele Inter-Parlamentare de la Roma (1936) și de la Paris (1937) și a participat la a XXXV-a conferință de la Oslo (15-19 august 1939), unul dintre ultimele eforturi de a salvgarda pacea cu numai câteva zile înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial. Alexandru I. Lapedatu s-a angajat în lupta politică pentru unitatea națională a românilor încă din 1918, ca președinte al Comitetului national al românilor refugiați din Austro-Ungaria format la Odesa pe 21 ianuarie 1918, în scurtă vreme mutat la Iași. Comitetul s-a anagajat în lupta pentru unitatea politică a tuturor românilor, intenționând și să-i reprezinte în Asociația Naționalităților stabilită de Thomas G. Masaryk la Kiev. Ca președinte al acestui Comitet, Alexandru I. Lapedatu a intrat în contact cu personalitățile politice de frunte ale României și, mulțumită sprijinului ambasadorului Franței, Contele de Saint-Aulaire, cu reprezentanții Triplei Antente. La 6/19 octombrie, Comitetul a emis o Declarație contestând manifestul Împăratului Carol I al Austriei care proclama federalizarea imperiului; declarația, distribuită tuturor actorilor vieții politice din Iași, inclusiv regelui Ferdinand I, cerea unirea cu România a tuturor teritoriilor locuite de români. Martor al instalării Misiunii Germane la Iași ca o consecință a Tratatului de la București (1918), Alexandru I. Lapedatu a publicat articolul „Chestiunea transilvană” în „Neamul Românesc” afirmând că problema românilor își va găsi soluția când problema tuturor naționalităților va fi luată în considerare la tratativele de pace la sfârșitul războiului care, potrivit convingerii sale, urmau să aibă loc în viitorul apropiat. În scrisoarea sa din 28 iunie 1918 adresată lui Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, Alexandru I. Lapedatu subliniază nevoia urgentă a unui document concis conținând poziția pe care trebuie să o adopte România în tratativele de pace cu privire la 1) situația geografică, etnică, socială, culturală și politică a românilor din Austro-Ungaria; 2) evoluția relațiilor între români și unguri; 3) de-naționalizarea practicată în Transilvania și Bucovina; ca și 4) necesitatea dezmembrării monarchiei austro-ungare ca premiză necesară pentru reconstrucția postbelică a unor state naționale. Recunoscîndu-i-se competența în materie, Alexandru I. Lapedatu a fost numit între 1919 și 1922 ca expert în delegația română la Conferința de pace de la Paris (1918); documentele pe care le-a redactat au fost supuse Conferinței și au fost utilizate de delegația română ca bază pentru negocieri. Alexandru I. Lapedatu a desfățurat activități culturale în diferite asociații și fundații, cum ar fi Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) care l-a proclamat membru de onoare (8/9 November 1924) și l-a ales membru activ în secția demografică și etnopolitică (14/15 septembrie 1935). Pentru ASTRA el a acordat fonduri, a ținut conferințe, a sprijinit publicarea bibliotecii ASTRA și a donat Fondul „Al. I. Lapedatu”. Alexandru I. Lapedatu a avut convingerea că promovarea dezvoltării culturale este o misiune esențială a Statului și a națiunii și a propus și implementat măsuri culturale pentru prestigiul tuturor orașelor din țară și pentru prestigiul cultural și artistic al României întregite. El a formulat principiile conservării și restaurării monumentelor încă din 1911. Sub președinția sa, Secția pentru Transilvania a Comisiunii Monumentelor Istorice a executat între 1929-1948 peste 240 de proiecte de conservare și restaurare a patrimoniului românesc între care vestigii dacice și romane, biserici și mănăstiri medievale de piatră, arhitectura lemnului, icoane pe sticlă, castelele Hunedoara și Bran, palatul Suțu și casa Filipescu din București etc. După 1918, Comisiunea Monumentelor Istorice a efectuat importante lucrări de restaurare a monumentelor minorităților maghiare și săsești, cum ar fi biserici romano-catolice și evanghelice în Cluj-Napoca, Sibiu, Brasov, Alba Iulia, Sighișoara etc. Ca Ministru al Cultelor și Artelor pentru aproape șapte ani, el a condus o intensă activitate în numeroase domenii: Pentru a stimula dezvoltarea culturii naționale, Alexandru I. Lapedatu în funcția sa de Ministru al Cultelor și Artelor a instituit în 1925 premiile naționale pentru literatură și artă. Considerând că înființarea de instituții teatrale în limba națională este o datorie morală în noile provincii alipite României, o contribuție directă la unificarea culturală, el a colaborat cu autorii dramatici, actorii regizorii și directorii de teatru pentru a elabora o Lege pentru organizarea și administrarea teatrelor naționale și controlul spectacolelor în România pe care o supune Parlamentului. Legea teatrelor adoptată la 21 martie 1926 stabilește o protecție socială pentru artiști, incluzînd condiții de plată, de pensie, de rezolvare a litigiilor și alte drepturi, impunând în același timp obligația de a pune în scenă producții originale în limba română, alături de care se pot reprezenta și opera internaționale completând repertoriul. Prima și cea mai dificilă provocare cu care a fost confruntat Alexandru I. Lapedatu ca ministru a fost stabilirea unui cadru legal pentru culte în România unificată. Cadrul legal era definit de Constituția din 1923 care garanta o libertate de conștiință absolută, dar stipula că Biserica Ortodoxă era dominantă iar biserica Greco-catolică era prioritară. Alexandru I. Lapedatu recunoscut meritele istorice ale bisericilor menționate în Constituție, dar a dezvoltat un proiect legislativ care să consolideze suveranitatea și caracterul secular al Statului: În al treilea rând, a colaborat cu Ministerul de externe reluând negocierea unui Concordat cu Sfântul Scaun și concluzionând tratativele pe 15 ianuarie 1926, când părțile și-au confirmat accordul asupra textului oficial; Concordatul a fost semnat pe 10 mai 1926 de urmașul său în scaunul de ministru și a fost ratificat pe 12 iunie 1929. Întrucât cele două excepții menționate în Constituție căpătaseră o soluție satisfăcătoare, ele nu se mai aflau în poziția de a pune în discuție prerogativele Statului, ceea ce i-a permis lui Alexandru I. Lapedatu să introducă în Parlament, după foarte animate consultări și dezbateri, un proiect de lege pentru regimul general al cultelor adoptat cu cvasi-unanimitatea voturilor atât în Camera Deputaților cât și în Senat; legea a fost adoptată pe 22 aprilie 1928 și a rămas în vigoare până în 1948. A fost o contribuție esențială pentru unificarea tânărului Stat Român. În 1950, regimul comunist a anulat pensia lui of Alexandru I. Lapedatu, lăsându-l fără nici un venit. El a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 în grupul „demnitarilor”. A murit pe 30 august 1950 în închisoarea din Sighetu Marmatiei și a fost îngropat în groapa comună fără semn pe mormânt. Cenotaful său se află în cimitirul „Groaveri” din Brașov. Medalia „Răsplata muncii pentru învățământ”, cl. I, Decret Regal Nr. 4102 / 17 nov.1930 „Pentru servicii aduse învățământului”Ordinul „Meritul cultural pentru litere și opere literare”, Grad: Ofițer sau cl. I, Decret Regal din 22 September 1931 „Pentru servicii aduse școalei, bisericii precum și pe tărâm literar, artictic, științiific și social” Români decedați în închisorile comuniste
Studiile superioare le-a urmat la Facultatea de Electrotehnică din Timișoara (1942-1947). În 1949 își obține doctoratul la Universitatea din Cluj-Napoca, actuala Universitate Babeș-Bolyai, cu o teză despre fenomenele de transport în gaze (vâscozitate și conductibilitate termică). În 1963 îi este conferit titlul de doctor docent. A elaborat lucrări în domeniile fizicii moleculare și a mecanicii fluidelor. A avut contribuții la producerea apei grele, înregistrând mai multe brevete de invenții. A fost distins cu Ordinul Meritul Științific clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”. Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în circa 200 de lucrări științifice dintre care:
În anii 1914-1923 a urmat studii liceale la Rădăuți și la Viena. A studiat apoi medicina la Universitatea din București. În timpul studiilor de medicină a devenit un colaborator apropiat al profesorului Francisc Rainer ca preparator și apoi asistent la Institutul de anatomie. În 1930 a susținut,sub îndrumarea lui Rainer, lucrarea sa de doctorat în medicină și chirurgie, consacrată inervației arcadei palmare superficiale. În timpul regimului Antonescu, fiind evreu, a fost demis, împreună cu Zalman Iagnov, din postul de la catedra de anatomie (după octombrie 1940), iar familia sa a fost deportată. În 1945 s-a stabilit la Timișoara, unde s-a numărat printre fondatorii Institutului de medicină local, a predat [(1945-1946),
Gheorghe I. Lahovary () a fost un inginer și scriitor român, membru de onoare al Academiei Române (din 1901). S-a născut într-o veche familie de boieri cărturari din Râmnicu Vâlcea la 1 iunie 1838. Cunoștințele elementare le-a căpătat în casa părintească de la un învățător angajat numai pentru el. A fost trimis la București să învețe la pensionul Schewitz, un liceu particular la care aveau acces copiii proveniți din familiile bogate. A fost trimis de părinții lui în Germania (1855) și a studiat la Heidelberg și la Școala Politehnică din Karlsruhe, unde a obținut diploma de inginer. După ce s-a întors în țară, în 1862, a fost numit inginer la Ministerul Lucrărilor Publice și după un timp a trecut ca inginer în cadrul Poștelor și Telegrafului, unde a devenit director general în 1873, post pe care l-a deținut până în 1876. În cadrul Poștelor și Telegrafului a luat o serie de măsuri organizatorice deosebit de importante pentru acele timpuri. În 1874 a participat la Primul Congres Internațional al Poștelor și Telegrafului și a încheiat o serie de convenții poștale cu mai multe state din Europa. Lahovari este acela care a introdus pentru prima dată în cadrul serviciilor poștale românești mandatul poștal și cartea poștală. Tot el a organizat distribuirea corespondenței de la emitent la destinatar în timp foarte scurt. Serviciile poștale pe Dunăre se făceau de o societate franceză care avea sedii la Galați și Brăila, utilizând pentru transport vapoare austriece. Lahovari a inițiat și a preluat aceste servicii de la societățile străine pentru a le efectua prin Poșta Română. Sub îndrumarea lui s-a întocmit și publicat prima statistică a Poștei Române. A inițiat împreună cu Alexandru Cantacuzino înființarea Societății Geografice Române, fiind susținut și încurajat de domnitorul Carol I, care a participat la ședința de inaugurare ce a avut loc la 15 iulie 1875. Devenind secretar general al societății la înființare, a avut o serie de inițiative și realizări importante. Sub îngrijirea lui s-a publicat "Buletinul Societății Geografice Române". În acest buletin s-au publicat numeroase studii, articole, memorii și comunicări de specialitate care au fost folosite ulterior la alcătuirea unor dicționare geografice pentru diverse regiuni ale României. În 1888, sub conducerea lui Lahovari s-a publicat Dicționarul geografic al județului Argeș. În 1893 a fost numit președinte la Înalta Curte de Conturi; din această funcție a condus instituția și a contribuit la elaborarea legilor, dintre care cea mai importantă a fost "Legea contabilității statului".Pentru răspândirea culturii în rândurile populației a înființat "Societatea pentru Învățătura Poporului Român", al cărei președinte a fost timp îndelungat și care a avut un impact deosebit în public. În colaborare cu generalul C. Brătianu și Grigore Tocilescu, a elaborat și publicat Marele Dicționar Geografic al României, în cinci volume, care a apărut în Editura Socec între 1898 - 1902. Pentru această lucrare enciclopedică au fost adunate informații din județe timp de 15 ani. Apărută în condiții de execuție ireproșabile, lucrarea depășește lucrări similare publicate în alte țări, care se limitează la denumirea unor localități, munți și cursuri de apă. În acest dicționar complex cu 30.000 de termeni se prezintă informații statistice, sociale, istorice, etnografice, arheologice care au o deosebită valoare științifică. Trebuie menționată prezența lui G. Lahovari la conferințe și congrese internaționale, unde era primit ca un mare savant român. În 1868 a debutat ca scriitor sub pseudonimul Gill în Convorbiri literare, la început cu traduceri și apoi cu prezentarea unor fapte istorice sub titluri ca "Hărți vechi", "Geneza oștirii române" (1830,1893) și cu o serie de povestiri ca Moș Kivu, Săptămâna patimilor (1894), Căpitanul Radu Negru, Hedwige ș.a. La 25 martie 1909 a fost ales membru de onoare al Academiei Romane.
A fost profesor de armonie, contrapunct și compoziție la Academia de muzică religioasă, apoi la Școala de muzică militară și la Conservatorul din București. Paul Constantinescu a avut o activitate multilaterală în calitate de violinist, dirijor, compozitor, profesor, 18 ani la rând fiind profesor de armonie la Conservatorul din București. A întreprins culegeri de folclor, a susținut prelegeri, conferințe, emisiuni de radio și televiziune. A fost consilier pentru secția de cinematografie în Ministerul Propagandei Naționale din București și la Radiodifuziunea română. Întreaga sa creație arată orientarea spre valorificarea valențelor folclorului și ale melosului psaltic, bizantin. A compus practic în toate genurile muzicii clasice, de la operă la lied, de la balet la simfonie, de la muzică de film la oratoriu. Anual se organizează la Ploiești concursul național de interpretare și creație muzicală „Paul Constantinescu”, pentru elevi, studenți și absolvenți, cu următoarele secții: pian, vioară, canto, compoziție. În 28 mai 2009, lui Paul Constantinescu i s-a acordat post-mortem, titlul de Cetățean de onoare al Municipiului Ploiești, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la naștere, pentru contribuția deosebită adusă la îmbogățirea zestrei de valori muzicale a municipiului Ploiești, precum și pentru promovarea imaginii orașului, prin creația sa componistică, pe plan național și internațional.
Pe când era la Paris, regimul lui Horthy a cerut extrădarea lui. Lirica sa avea tonalități baladești, cu accente expresioniste, (Cât cuprind cu ochii, Arena). Parisul învolburat, speranța noastrătitlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră”
Haralambie Mihăescu s-a născut la 7 februarie 1907, în comuna Udești, județul Suceava, într-o familie de țărani. Cursurile școlii primare le-a urmat în satul natal, apoi la Suceava unde a absolvit Liceul clasic „Ștefan cel Mare”, în 1928. A devenit student al Facultății de Litere și Filosofie, secția Filologie clasică, la Universitatea din Iași, a urmat, paralel, și cursurile secției de Filologie modernă, specialitatea Limba și literatura română. După examenul de licență în Filologie clasică din anul 1931, obținut cu mențiunea Magna cum laude, a lucrat la Biblioteca Centrală Universitară din Iași, dar în același an a obținut o bursă de studii la Școala Română din Roma. Aici, între anii 1931 - 1933, a făcut studii de latină populară și a redactat teza de doctorat, susținută la Universitatea din Iași, în 1936. Apoi, a fost numit profesor la Catedra de Limbi clasice a Universității „Al. I. Cuza, pe care a slujit-o între anii 1936 - 1950.
Cariera didactică și-a desfășurat-o între anii 1939 - 1963 la Universitatea Politehnica Timișoara, În 1939 ca șef de lucrări, în 1940 ca profesor suplinitor, iar din 1942 ca profesor titular. În 1949 a fost decan al Facultății de Electrotehnică, iar între anii 1953 - 1961 șef al Catedrei de Utilajul și Tehnologia Sudării din Facultatea de Mecanică.
Petre Constantinescu-Iași s-a născut la data de 25 noiembrie 1892 în orașul Iași, într-o familie modestă de învățători. Și-a efectuat studiile elementare în orașul natal, unde a urmat și cursurile Liceului Național, pe care l-a absolvit în anul 1911. A studiat apoi la Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universității "Al. I. Cuza" din Iași, unde i-a fost student lui Orest Tafrali și a obținut licența în istorie în anul 1914. În anul 1925 a obținut titlul științific de doctor în istoria artelor și arheologie, cu calificativul Magna cum laude, cu teza "Narthexul în artele bizantină, sud-slave și română", la Universitatea din Iași, în fața unei comisii din care făceau parte renumiții istorici Ion Petrovici, Orest Tafrali, Ilie Bărbulescu, Ilie Minea și Gh. I. Brătianu. În calitate de specialist în istoria modernă și contemporană a României, el a adus numeroase contribuții în probleme de istoria artei românești și a popoarelor balcanice, în studierea relațiilor culturale și politice ale poporului român cu popoarele vecine, precum și în probleme de istorie a mișcării muncitorești și de istoria P.C.R., îndeosebi în perioada 1933-1937. Studiile sale au inaugurat cercetarea organizațiilor de masă conduse de PCR, creând baza de pornire a lucrărilor de istorie a mișcărilor muncitorești și socialiste. Ulterior, a deținut funcțiile de președinte al Societății de științe istorice, președinte al Uniunii societăților științifice ale corpului didactic din România, președinte al Comitetului național al științelor din R.S.R. (1955-1974), președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, director al Institutului de istorie "Nicolae Iorga" din București (1948-1953), director al Institutului de studii româno-sovietice (1962-1964). Pentru activitatea sa științifică, Petre Constantinescu-Iași a primit titlurile de Doctor honoris causa al Universității Lomonosov din Moscova, Om de știință emerit și laureat al Premiului de Stat. A încetat din viață la data de 1 decembrie 1977 în orașul București. Inițiat încă de pe băncile liceului în ideile socialiste, Petre Constantinescu-Iași a aderat în anul 1910 la Partidul Social-Democrat, organizația locală din Iași. Între anii 1914-1916 a participat activ la acțiunile PSD și ale sindicatelor din România. În anul 1921 devine membru fondator al Partidului Comunist Român (PCR), în perioada interbelică făcând parte din conducerea unor organizații de masă legale, create și conduse de către PCR. A luat parte la constituirea Comitetului Național Antifascist în anul 1933 și a altor orgnizații legale de luptă împotriva pericolului fascist. Din cauza activității sale antifasciste, începând cu anul 1936 a fost arestat și judecat de mai multe ori, fiind întemnițat timp de mai mulți ani în închisorile de la Doftana, Miercurea Ciuc și Târgu Jiu. A fost membru fondator al asociației Amicii U.R.S.S.. De asemenea, a desfășurat o intensă activitate publicistică în slujba politicii P.C.R., militând pentru preluarea puterii de către comuniști. În timpul guvernului antonescian, Petre Constantinescu-Iași s-a implicat în realizarea unității forțelor antifasciste, participând în mod activ la pregătirea loviturii de stat de la 23 august 1944. După preluarea puterii de către Partidul Comunist Român, a deținut funcții de mare răspundere pentru instaurarea și consolidarea regimului comunist în România. Mai întâi, a fost ministru al propagandei (din 5 martie 1946, ministru al informației) în Guvernul Petru Groza (1) în perioada 6 martie 1945 - 30 noiembrie 1946. În anul 1948 a fost ales ca vicepreședinte al primului Prezidiu al Marii Adunări Naționale. În calitate de deputat, el a fost președinte al Grupului român al Uniunii interparlamentare; membru al Consiliului mondial interparlamentar; membru în Comitetul Național Antifascist și vicepreședinte al aceluiași comitet din România. În perioada 28 ianuarie 1953 - 19 martie 1957, prof. Petre Constantinescu-Iași a deținut funcția de ministru al cultelor în guvernele conduse de către Gheorghe Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica. Pentru activitatea sa politico-culturală, i s-au decernat titlurile de "Erou al Republicii Socialiste România", "Erou al Muncii Socialiste" și alte distincții. Prof. Petre Constantinescu-Iași este autorul a peste 100 de lucrări științifice publicate în domeniul istoriei României, dintre care menționăm următoarele: Petre Constantinescu-Iași a contribuit la întocmirea tratatului Istoria României în calitate de coordonator al volumelor I-IV și membru în comitetul de redacție și coautor la volulul IV.titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră”
Este cunoscut mai ales pentru lucrarea sa de referință Diplome maramureșene din secolul al XIV-lea și al XV-lea editată la Sighetul Marmației în anul 1900, lucrare care a fost premiată în anul 1902 cu Premiul Năsturel-Herescu de către Academia Română. Familia sa a purtat inițial numele Mihai, dar grafia numelui a fost modificată, Mihályi, odată cu înnobilarea familiei în timpul regatului ungar, fenomen des întâlnit în istoria Maramureșului și descris tocmai în lucrarea menționată. Ioan Mihályi a urmat studiile gimnaziale și liceale la Sighet, Cașovia (în prezent în Slovacia) și Pesta, iar apoi facultatea de drept a Universității din Pesta, cu durata de patru ani a studiului, în anii 1862-1866. La 17 iulie 1866 a acestui an îi scria din Sarasău fratelui său Victor, viitorul mitropolit al Blajului, că și-a încheiat cursurile facultății de drept și a obținut diploma de avocat. În anii în care studiază dreptul, Universitatea din Pesta era frecventată de mulți alți tineri români. În 1861 numărul lor ajunsese la 34 și era în continuă creștere, ceea ce explică înființarea unei catedre de limbă română, al cărei șef de catedră, Alexandru Roman, își rostea lecția inaugurală la 27 aprilie 1863. Probabil ca și Mihályi ar fi dorit să-i urmeze cursurile, însă o enumerare a auditorilor profesorului Roman nu-l menționează și pe acesta. Viața de student român la Pesta, în anii de studii ai lui Ioan Mihályi, o evocă, printre alții, și Ioan Slavici. De subliniat frământările din mediul universitar legate de reintroducerea, în anul 1867, a limbii maghiare, după o perioadă începând cu 1849, când limba de predare fusese limba germană. Dar introducerea limbii germane s-a făcut concomitent și cu numirea unor profesori nemți, dintre care unii au funcționat și la facultățile de litere și filozofie sau de drept, ale căror cursuri le-a frecventat Ioan Mihályi. Momentul schimbării s-a produs însă după ce acesta își încheiase studiile. Conform regulamentelor în vigoare în anii săi de studii, studentul înscris la facultatea de drept era obligat să frecventeze inițial cursurile anului I de la facultatea de litere și filozofie unde era prioritară studierea istoriei și literaturii maghiare. Studiul istoriei în special era susținut de inițierea în științele auxiliare ale istoriei, cum sunt arheologia, numismatica, diplomatica, heraldica, precum și paleografia și cronologia, adică tocmai acelea de care urma să se slujească ca viitor editor de documente. Această împrejurare explică și în cazul lui Ioan Mihalyi, ca și în cazul altor istorici ardeleni din a doua jumătate a veacului trecut, în marea lor majoritate absolvenți ai unor facultăți de drept, nu numai o viziune juridică pronunțată cu care operau asupra trecutului, dar totodată o bună inițiere în studiile speciale ale istoriei. Dintre profesorii de la facultatea de drept, cel care a avut o influență nemijlocit legată de viitoarea colecție de documente maramureșene a fost Gustav Wenzel. Era unul dintre cei mai prolifici editori directori ai izvoarelor diplomatice și narative privind istoria Ungariei medievale. De altfel, între lucrările sale este de menționat opul de documente maramureșene publicate în rezumat, apărut în anul 1857. În 1866, ultimul an de studii al lui Ioan Mihályi, Wenzel a fost numit rector al Universității. Nu se poate explica, decât în împrejurări mai speciale decât cele obișnuite ale relației dintre profesor și studentul său, prezența în manuscrisul lucrării lui Wenzel, „Analecta historica comitatum Maramarus concernentis”, a unui număr de documente copiate pentru el de Ioan Mihályi. Ca student, acesta trebuie că atrăsese atenția profesorului prin pasiunea pe care o manifesta cu privire la izvoarele istorice ale locurile sale de obârșie. Lucrarea reprezintă o colecție ordonată și adnotată de material documentar despre Țara Maramureșului istoric, care se încadrează în direcția general europeană a vremii, pe urmele școlii germane inițiate de J. L. Grimm. Lucrare a fost premiată în anul 1902 cu Premiul Năsturel-Herescu de 4.000 lei de către Academia Română. Noua generație de istorici, Nicolae Densusianu, Ioan Pușcariu, Bogdan Petriceicu Hasdeu sunt cei care, alături de alții, pregătesc în acei ani triumful școlii critice pentru ca istoriografia românească să poată accede în momentul imediat următor la pragul deplinei maturități prin scrierile lui Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul și Nicolae Iorga. Pentru aceasta era necesar, cu prioritate, ca istoriografia să dispună de o bază documentară largă. Este îndatorirea pe care și-o asumă generația de istorici care își încep activitatea la scurtă vreme după evenimentele revoluționare de la jumătatea veacului. Sunt concepute acum programe ample de culegere sistematică de date referitoare, mai întâi, la tradiții. Începuturile depistării și copierii documentelor care formează colecția Mihályi datează de timpuriu, din anii studenției. Din informații directe, adică mărturisirile proprii, rezultă că această îndeletnicire devenise o preocupare susținută începând din anul 1864 cu „râvnă neobosită din tinerețile mele”. Într-o scrisoare din acest an (18 noiembrie) trimisă din Buda fratelui său Victor Mihályi, îi dezvăluia acestuia intenția de a culege și a publica diplomele privind Maramureșul, ca și interesul de a studia monumentele de limba română veche, îndeosebi codicele de la Ieud. În notele la volumul edit al Diplomelor notează anul 1864, când a copiat unele din textele inserate în volum. Aceeași preocupare îl stăpânește și în anul următor, 1865, fiind în luna martie la Roma. În același an cerceta actele lui Gabriel Mihai zis Burla din Borșa, în anul 1866, arhiva conților Teleki. Un document din 1336 i l-a comunicat în anul 1876 Ivan Biben din Bedeu. În timp, cercetările au scos la iveală noi documente privind Maramureșul, au determinat rectificări la cele cunoscute (multe îndreptate chiar de autor în „Corecțiuni”) dar aceste progrese se întemeiază în mare măsură pe un teren desțelenit de istoricul român. O recunoaște cu onestitate autoritatea ultimă în materie, regretatul istoric al Maramureșului medieval, Radu Popa: „conștiinciozitatea operei de editor a lui Mihályi nu poate fi pusă la îndoială, dincolo de erorile inerente din orice lucrare de acest gen întocmită la sfârșitul veacului trecut”.Pentru editorul Diplomelor, această categorie de acte reprezintă probele de drept ale stăpânirilor românești asupra țării pe care o locuiau „ca fiesce cine să-și aducă aminte cu pietate de faptele însemnate ale străbunilor săi” (în Precuvântare). Ele au fost confirmate și reconfirmate pe seama meritelor publice ale locuitorilor și stau la originea blazoanelor de nobilitate în structurile sociale din Maramureș. De aici, preocuparea susținută a editorului de a adnota textele publicate în cel puțin două registre revelatorii. Întâi, în plan genealogic, adnotările permit să se întrevadă linia unei evoluții istorice, de la proprietatea țărănească liberă a obștilor cneziale la formele ei de tranziție, a cnezilor cu diplome de proprietate, spre formele proprietății feudale de tip nobiliar, a nobililor de comitat. Studiul este făcut la fața locului, implicând prezența nemijlocită a cercetătorului nu numai în teritoriu, ci și contactul cu oamenii locului. Alcătuirea lucrării are la origine neîndoios o motivație sentimentală, ținând seama și de vârsta autorului în momentul asumării unei asemenea întreprinderi. Ea susține și dă valoare mândriei de a aparține la „nobilitatea” neamului propriu din Maramureș, parte componentă și atât de originală în ansamblul geografiei spirituale române. Era vorba, desigur, de o „nobilitate” mai înaltă și mai veche decât cea curent „nemeșească”, cu referințe nu numai istorice, ci și etnico-folclorice în latinitatea antică. Autorul a avut conștiința că, dând publicității diplomele vechi ale maramureșenilor, făcea totodată o operă de o reprezentativitate mai largă, ce repercutează în istoria generală a românilor din epoca „descălecărilor” întemeietoare de țară.
A publicat studii despre diferite perioade ale istoriei și a abordat diverse direcții de cercetare. Este cunoscut, în special, ca autor al cărții „O istorie sinceră a poporului român,” în care afirmă, În atâtea cazuri, păcatele de azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii, de teamă că li se va reproșa lipsa de patriotism, au preferat să tacă, spunea însuși autorul despre această lucrare de sinteză. A murit la 14 aprilie 2012, la București.„Politicienii postdecembriști au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemții și rușii”, 4 ianuarie 2011, Ion Longin Popescu, Cotidianul
Constantin Corduneanu () un matematician român, membru corespondent (din 1974) al Academiei Române și membru titular din 2015. În anul 1947, la vârsta de 19 ani, a devenit student al Facultății de Științe a Universității din Iași, la secția de matematică. A devenit profesor la Universitatea din Iași, unde a lucrat 26 de ani și jumătate. În anul 1977 a emigrat în SUA, unde și-a continuat activitatea de profesor universitar pentru încă 20 de ani și jumătate.
În același an pleacă la Paris, unde frecventează cursurile Facultății de Științe Naturale, obtinând licența în anul 1877. În perioada studiilor pariziene (1874 - 1880) a urmat cursurile și demonstrațiile de fiziologie făcute la Collège de France de către fondatorul metodei experimentale, fiziologul Claude Bernard. În 1980 obține doctoratul în științe naturale la Sorbona cu teza Études des glandes génitales et des organes segmentaires des Annélides Polychètes realizata sub conducerea zoologului . Revine în țară și este numit la Catedra de Zoologie și Botanică de la Facultatea de Medicină, ulterior deținând și Catedra de Zoologie, Anatomie și Fiziologie de la Facultatea de Științe a Universității „Al.I. Cuza”.
Paul Cosmovici a urmat cursurile liceale și universitare la Iași, iar, apoi, cursurile de perfecționare în drept internațional la universități din Columbia, Leyden și Amsterdam. De-a lungul anilor, a fost avocat în baroul din București, a îndeplinit funcții economice în diferite întreprinderi, jurist consult, consultant arbitral și arbitru departamental. În 1968 a devenit, prin concurs, cercetător științific principal și, apoi, șef de sector la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, unde între 1990-1999 a fost director, iar, din 1999, director onorific. A elaborat, singur sau în colaborare, numeroase lucrări, dintre care amintim: „Prescripția extinctivă”, „Dreptul ca instrument de formare, dezvoltare și ocrotire a personalității umane” (lucrare distinsă cu premiul „Simion Mehedinți” al Academiei Române), „”Rolul și funcțiile dreptului”, „Rolul contractelor în perfecționarea relațiilor economice”, „Probleme de drept economic. Elemente pentru configurarea unor noi soluții într-o viitoare reglementare”, „Extinctive Proscription”, „A New Approach to International Comercial Contracts”, „Dreptul european al concurenței. Înțelegeri între întreprinderi. Reguli generale”; „L’Union Europénne dans le labyrint de l’venir - Problemes fondamentaux”. La acestea se adaugă alte studii privind dreptul economic, dreptul civil și filosofia dreptului, în care și-a expus o concepție proprie despre criteriile pentru determinarea abrogărilor implicite, construcții juridice, trăsăturile esențiale ale statului de drept, aspecte juridice ale trecerii de la economia supercentralizată la economia de piață, strategia de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană. Pentru contribuțiile sale a fost ales membru al Societății de Legislație Comparată din Paris. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1991 și membru titular în 1995. Printre cele mai cunoscute volume semnate de Paul Cosmovici se numără lucrările: Dreptul ca instrument de formare, dezvoltare și ocrotire a personalității umane. Drept civil: Drepturi reale, obligații, codul civil
După ce a devenit doctor în chimie (1905), beneficiind de bursa Adamachi a Academiei Române studiază chimia timp de patru semestre la Universitatea din Zurich în laboratorul profesorului Alfred Werner. Neculai Costăchescu a fost ministru al Instrucției în două guverne Maniu (10 noiembrie 1928-6 iunie 1930 și 13 iunie-9 octombrie 1930) și un guvern Mironescu .
A fost exponent al școlii române de calcul al probabilităților, al cărui creator a fost Octav Onicescu. În 1950 este licențiat în matematică. în perioada 1950 - 1953, este lector la Catedra de Matematici Aplicate. În 1955 își susține examenul de doctorat. În perioada 1955 - 1956 a predat la Facultatea de Matematică-Fizică un curs de teoria spațiilor semiordonate, iar în anii 1956,1957 un curs de calcul numeric. În 1960 obține gradul de conferențiar, iar din 1966 deține titlul de profesor la Catedra de Analiză matematică și Analiză funcțională. A fost șef de sector la teoria distribuțiilor în cadrul Institutului de Matematică al Academiei, iar din 1966 prodecan la Facultatea de Matematică-Mecanică. În 1974 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar în 1990 membru titular. S-a ocupat de analiza funcțională și anume de spații vectoriale semiordonate, de generalizarea integralei lui S. Bochner, de integrala Radon și alte integrale vectoriale. Are lucrări din teoria statisticii și a sistemelor de reglare automată. De asemenea, a ținut conferințe despre teoria probabilităților și cibernetică în Cehoslovacia și Polonia. Specialiști în teoria probabilităților Specialiști în analiză funcțională
De asemenea, a adus contribuții în domeniile analizei funcționale, topologiei și algebrei. S-a născut într-o familie de intelectuali cu tradiții și activități științifice. Cursurile primare și secundare le-a parcurs la Iași, Zlatna și București, luându-și bacalaureatul în 1953. În 1958 și-a dat examenul de Stat la Universitatea din București și a fost numit șef de cabinet la Calculul Probabilităților. Între 1971-1980 a fost conferențiar la Catedra de probabilități și statistică a Facultății de Matematică a Universității din București, iar din 1980 profesor la aceeași catedră. Contribuții la teoria proceselor Marcov, teza sa de doctorat
A militat pentru Unirea Principatelor Române, motiv pentru care o perioadă a fost arestat. Unul din cei 11 fii ai săi a fost Petru Culianu, care de asemenea a avut o bogată activitate în domeniul matematicii. Antrenat în ampla mișcare junimistă de dezvoltare a învățământului românesc, Neculai Culianu a fost cofondator al Institutelor Unite (alături de Titu Maiorescu, Petru Poni, dr. Ioan Ciurea), școală particulară de prestigiu (1866-1907) din Iași, pe care a și condus-o și pentru funcționarea căreia a donat un corp de clădiri. Același grup de profesori, constituit în „Asociația Institutului Academic”, a întemeiat în 1871 un Pensionat de Domnișoare, cedat un an mai târziu Emiliei Maiorescu-Humpel, pensionat cunoscut ca Institutul Humpel (1871 - 1901). Profesor reputat al Universității ieșene, a fost decan al Facultății de Științe din 1874; rector al Universității din 1880 până în 1898, s-a retras de la rectorat, redevenind decan al Facultății de Științe, după ce a reușit să definitiveze construcția noului sediu din Copou („Palatul Universității”), inaugurat, cu participarea Regelui Carol I și a Regina Elisabeta, în toamna anului 1897. În timpul rectoratului său a fost construit și Institutul de Anatomie al Facultații de Medicină din Iași. A publicat cu începere din 1870 numeroase cărți de matematică: Aplicațiuni geometrice, Studiul geometric al curbelor uzuale, Curs de trigonometrie plană, Trigonometria sferică, Lecțiuni de calcul diferențial și integral (primul curs de analiză matematică în limba română), Curs elementar de algebră (cinci ediții), Curs de cosmografie, Elemente de geodezie. A publicat primul Anuar al Universității din Iași, „precedat de o ochire retrospectivă asupra învățământului superior din Iași” (1896). În 1883 a fost unul dintre fondatorii revistei Recreații științifice, prima revistă cu profil matematic din România (publicație continuată de Gazeta Matematică). Contribuțiile sale în paginile revistei sunt semnate „C.”.
A debutat în 1978 cu povestea Wonder Island, publicată în revista Weekly Shonen Jump, și a devenit cunoscut pentru prima oară pentru seria anime și manga Dr. Slump, la origine un desen săptămânal în Shonen Jump din 1980 până în 1984. În 1984, Toriyama a fost responsabil pentru seria Dragon Ball care a devenit săptămânală în Weekly Shonen Jump. În Japonia, a devenit un best-seller cu peste 120 de milioane de copii vândute. Pe lângă faima japoneză, seria a avut același succes pe panul internațional, mai ales în Statele Unite și în America de Sud. Toriyama este cel mai bine cunoscut pentru seria Dragon Ball. Această lucrare a fost una din cele care au stabilit Epoca de Aur a revistei Jump. Succesul său l-a "forțat" pe Toriyama să își continue munca la Dragon Ball din 1984 până în 1995. În timpul acelor 11 ani, el a produ 519 capitole, asamblate în 42 volume. Fiecare volum are în jur de 200 de pagini, deci întreaga poveste Dragon Ball se extinde la 9,000 de pagini. Succesul seriei Dragon Ball a creat o serie animată și televizată, Dragon Ball Z (și echivalentul său animat), filme întregi animate, câteva jocuri video, și obiecte de tot felul cu emblema sa. Deși Toriyama voia să termine seria Dragon Ball de ceva timp, editorii lui l-au lăsat să termine în sfârșit pentru ca el să poată să „facă niște pași noi în viață,” după spusele lui. Seria fiind prea cunoscută, manga a continuat sub forma la Dragon Ball GT. Toriyama a fost implicat în supravegherea și îndrumarea proiectului, dar într-o manieră limitată. Seria animată Dragon Ball a avut 500 de episoade făcute în Japonia, care au fost produse și licențiate și pentru America de Nord și Australia de către FUNimation. Numele studioului lui Toriyama este Bird Studio (Studioul de păsări) , care este un joc de cuvinte cu numele său, care înseamnă "Muntele de Păsări".鳥 tori înseamnă "pasăre" și 山 yama înseamnă "munte".明 akira înseamnă "inteligent" sau "strălucire". Toriyama a anunțat recent că ajutorul lui la seria animată Blue Dragon s-ar putea să fie ultima sa participare în animație. În propriile sale cuvinte, a spus:
Râul Urlățelu este un curs de apă, un râu din județul Brașov, care izvorăște din munții Ciucaș, care este primul afluent de stânga, din cei patru ai râului Tărlung. Râul Urlățelu nu are afluenți semnificativi și nici nu trece prin vreo localitate.
Măsurătorile se fac cu teodoliul fixat pe un stativ (trepied) pe care instrumentul este reglat (calat) perfect orizontal cu ajutorul unor nivele cu bulă de aer. Instrumentul este dotat cu o lunetă cu ocular gradat cu ajutorul căreia operatorul vizează exact punctele de pe teren; direcțiiile verticale sau orizontale se determină cu ajutorul unor cadrane gradate. Precursor al teodolitului au fost groma și dioptra (în antichitate), apoi azimutalquadrantul (prin anii 1500), acestea fiind folosite în triangulație și astronomie. Instrumentele topografice propriu-zise, bazate pe aceleași principii de funcționare ca și cele cu care se lucrează astăzi, dotate cu cerc gradat orizontal și vertical, au fost preconizate de matematicienii arabi. Cercurile serveau la determinarea unghiurilor în plan orizontal și vertical care, împreună cu distanța măsurată, au făcut posibilă determinarea sau/și trasarea poziției unui punct prin coordonate polare spațiale. nivelei cu bulă de aer (1704) au condus la realizarea primului teodolit în accepțiunea modernă a noțiunii, construit de Rowley (1704) și mai apoi de Jonathan Sisson (1720). Producerea de serie a instrumentelor topografice propriu-zise a început însă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu înființarea primelor companii specializate în optică și mecanică fină. În anul 1864, la Jena (Germania), Carl Zeiss realizează primele microscoape și apoi aparatură topografică, compania dezvoltându-se continuu și devenind cea mai importantă din Europa, cu reprezentanțe la Jena și, după 1945, la Oberkochen, preluate în anii 2000 de firma americană Trimble. În Elveția inginerul Heinrich Wild, plecat de la Zeiss, înființează în 1921 firma Wild Heerbrugg, care a produs, sub acest nume, instrumente până în 1990, când a fuzionat cu o altă firmă elvețiană de prestigiu - Kern, fiind preluate apoi de compania Leica, cunoscută după producția de aparatură fotografică. Acestea sunt cele mai reprezentative nume de instrumente topo-geodezice europene, cu largă răspândire și în România. Teodolitele și tahimetrele de tip clasic sunt prevăzute cu cercuri gradate din metal și dispozitive de citire a unghiurilor cu vernier, microscop cu tambur și altele, iar cele moderne sunt prevăzute cu cercuri gradate din cristal și dispozitive de citire a unghiurilor formate din microscop cu reper, cu scăriță și altele. În schema de construcție a unui teodolit-tahimetru de tip clasic, se includ următoarele părți componente principale și auxiliare: Ambaza este o piesă triunghiulară care se sprijină pe trei șuruburi de calare având rolul de susținere a aparatului și de fixare a acestuia pe măsuța trepiedului prin șurubul pompă. Cercul orizontal este un disc metalic al cărui perimetru este argintat si divizat în grade sexagesimale sau centesimale. Mișcarea limbului poate fi blocată cu șurubul de blocare a mișcării generale prin intermediul axului metalic vertical cu care face corp comun. Alidada cercului orizontal este un disc metalic, concentric cu limbul, fiind susținut de axul plin ce intră în axul tubular al limbului. Discul alidadei are la extremitatea lui două deschideri diametral opuse unde sunt fixate vernierele sau alte tipuri de citire, a căror estimare se poate face cu ajutorul unor lupe sau microscoape. Mișcarea alidadei în plan orizontal se poate bloca prin intermediul șurubului de blocare al mișcării înregistratoare. Furcile de susținere a lunetei sunt două piese metalice, fixate cu un capăt pe alidadă, cu care face corp comun, iar pe capătul superior se sprijină dispozitivul de susținere al axei de rotație a lunetei. Pe una din furci se află șurubul de blocare a mișcării lunetei și cel de mișcare fină, iar pe cealaltă furcă se găsește fixată o nivelă torică numită nivelă zenitală, cu ajutorul căreia se orizontalizează indicii zero de pe cercul vertical (eclimetru). Cercul vertical este realizat din același material și este gradat în același sistem sexagesimal sau centesimal ca și limbul. Pentru măsurarea unghiurilor verticale, eclimetrul trebuie să se rotească solidar cu luneta în plan vertical iar linia indicilor de citire trebuie să fie în planul orizontal. Aducerea indicilor de citire în plan orizontal se realizează prin calarea nivelei zenitale cu ajutorul șurubului de fină calare. Citirea unghiurilor pe eclimetru se face cu ajutorul a două verniere gradate pe cercul adidad vertical, prin intermediul a două lupe sau microscoape. Alidada cercului vertical este un disc metalic, concentric cu eclimetrul prevăzut cu două deschideri diametral opuse pe care s-au gradat vernierele de citire a unghiurilor verticale. Luneta topografică, este un dispozitiv optic care servește la vizarea de la distanță a semnalelor topografice asigurând mărirea și apropierea obiectelor vizate. La tahimetru luneta servește și la măsurarea distanțelor pe cale indirectă. Nivelele de calare servesc la verticalizarea și orizontalizarea aparatului. a) nivela torică este formată dintr-o fiolă de sticlă în forma de tor, închisă ermetic și umplută incomplet cu un lichid, de obicei alcool. b) nivela sferică este alcătuită dintr-o fiolă în formă de cilindru, închisă la partea superioară printr-o calotă sferică, pe care se găsesc gradate 1 ... 2 cercuri concentrice. În fiola umplută cu lichid volatil se formează o bulă circulară care servește pentru orizontalizarea aproximativă a teodolitului la așezarea în punctul de stație. Un teodolit are trei axe constructive: a) Axa principală sau verticală VO este axa ce trece prin centrul limbului, fiind perpendiculară pe acesta. În jurul axei VO se rotește aparatul în plan orizontal (rotația r1). În timpul măsurătorilor, axa VO trebuie să fie verticală, confundându-se cu verticala punctului topografic de stație. b) Axa secundară sau orizontală HO este axa ce trece prin centrul eclimetrului, fiind perpendiculară pe aceasta. În jurul axei orizontale HO se rotește luneta împreună cu eclimetrul în plan vertical (rotația r2). c) Axa de vizare a lunetei SO este axa ce trece prin centrul optic al obiectivului și intersecția firelor reticulare, care permite vizarea riguroasă a punctelor matematice ale semnalelor topografice. Pe lângă cele 3 axe constructive, fiecare nivelă torică sau sferică a teodolitului dispune de o axă sau directrice, care prin operația de calare a nivelei va fi adusă într-o poziție orizontală. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cele trei axe sunt următoarele: Teodolitul dispune de mișcări în plan orizontal și vertical: a) Mișcarea în plan orizontal (rotația r1) este mișcarea aparatului în jurul axei principale VO unde distingem: b) Mișcarea în plan vertical (rotația r2), când se mișcă doar luneta împreună cu eclimetrul, în jurul axei secundare HO, fiind acționată de un șurub de blocare și un șurub de mișcare fină. Pe lângă părțile componente prezentate teodolitele mai dispun de următoarele piese auxiliare: a) Trepiedul constituie stativul aparatului în punctul de stație fiind compus din trei picioare de susținere confecționate din lemn, prevăzute cu saboți de metal pentru înfigerea în sol, având lungimea fixă la tipurile mai vechi și culisabilă la cele noi. La partea superioară a celor trei picioare se găsește măsuța trepiedului, pe care se fixează aparatul cu ajutorul șurubului pompă. b) Firul cu plumb constă dintr-o greutate de formă conică suspendată de un fir, care se atârnă sub șurubul pompă, servind la centrarea aparatului în punctul de stație, marcat prin țăruși sau borne. La unele aparate, firul cu plumb a fost înlocuit de o piesă numită baston de centrare, care este compus din două tuburi metalice ce culisează unul față de celălalt. Tubul interior se prinde la șurubul pompă, iar cel exterior se prelungește până la țăruș sau bornă, iar verticalizarea se face cu o nivelă sferică. Teodolitele moderne de precizie sunt prevăzute cu un sistem de centrare optică, compus dintr-o prismă triunghiulară, o placă pe care este gravat un cerculeț și un ocular. Razele ce trec prin lunetă sunt reflectate de prisma sub un unghi de 100g. Sistemul lunetă - ocular este fixat sub ambază, fiind paralelă cu limbul, iar prisma ce reflectă razele de lumină trebuie să corespundă cu axa principală-verticală a teodolitului VO. În acest moment cerculețul se proiectează pe cuiul țărușului sau pe reperul bornei. c) Busola indică direcția Nm (nord magnetic) și dă posibilitatea măsurării pe teren a orientărilor magnetice a direcțiilor vizate. În funcție de orientarea magnetică se poate calcula orientarea geografică, dacă se cunoaște unghiul de declinație magnetică. În cazul teodolitelor moderne, busola a fost înlocuită cu un declinator, ce se compune dintr-un ac magnetic așezat într-un tub sau într-o cutie dreptunghiulară. Declinatorul și luneta sunt orientate pe direcția Nm atunci când capetele acului vin în coincidență. teodolite moderne realizate pe același principiu constructiv dar cu perfecționări în ceea ce privește mecanica și optică de precizie, cercurile gradate sunt realizate din sticlă iar lecturile se realizează cu dispozitive micrometrice. Teodolitele moderne au un grad mare de automatizare, au incorporat un microprocesor, un afișaj, mini-tastatură, memorii precum și interfață cu calculatorul. teodolite pentru măsurători în astronomie. reiteratoare - limbul se poate deplasa independent de alidadă.
A absolvit Universitatea din Budapesta și a participat la revoluția proletară din Ungaria. După un scurt exil la Viena, revine în Ungaria, unde este arestat, apoi evadează și se refugiază în România. A condus revistele Korunk (1926-1940) și Utunk (1946-1954). A fost profesor de filosofie și istoria literaturii maghiare la Universitatea din Cluj, membru titular al Academiei Române din 1948.
A fost licențiat în drept și filosofie la Universitatea din Cluj, unde a oținut și titlul de doctor în anul 1968. În timpul celui de-al doilea război mondial familia sa a fost exterminată la Auschwitz. El însuși a fost deportat în lagărul de la Buchenwald. Revenit la Cluj, devine redactor la „Igazság” și „Utunk”, iar din 1948 conferențiar și prorector la Universitatea Bolyai. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.
Nicolae Gane s-a născut la data de 1 februarie 1838 în orașul Fălticeni, descendent al unei vechi familii boierești, fiind fiul postelnicului Matei Gane și al Ruxandrei Văsescu. A urmat școala primară la Fălticeni cu părintele Neofit Scriban, apoi se înscrie la pensionul francez al lui Louis Jordan din Iași, după care urmează științele juridice la Paris. După revenirea în țară, Nicolae Gane a fost angajat secretar-translator al directorului general al închisorilor din Moldova (1857). În același an este numit ca judecător la Tribunalul Suceava, de unde este destituit din cauza manifestărilor prounioniste. După Unirea țărilor române din anul 1859, revine în magistratură unde îndeplinește mai multe funcții: președinte al Tribunalului Suceava, membru al Curții de Întărituri Iași (1861), prefect al județului Suceava (1863) și ulterior al Dorohoiului, trece în anul 1864 ca judecător la Curtea de Apel din Focșani, de unde se transferă, în anul 1865, la instituția similară din Iași. Nicolae Gane devine membru al societății „Junimea” din Iași, publicând nuvele și poezii lirice în revista „Convorbiri literare”. În anul 1867, Nicolae Gane este numit președinte de secție la Curtea de Apel Focșani, dar demisionează și se stabilește la Iași, unde încearcă să practice avocatura pentru care nu avea însă vocație. În anul 1868, este numit pentru o scurtă perioadă în funcția de procuror general pe lângă Curtea de Apel din Iași. Intră în activitatea politică, fiind ales în anul 1870 ca deputat din partea grupării „junimiste” și prefect al județului Iași. Este ales de cinci ori primar al orașului Iași: În calitate de primar, el s-a remarcat prin următoarele realizări: cel mai important proiect al său l-a reprezentat aducțiunea apei potabile la Iași din sursa Timișești, proiect pentru care a fost atacat în presa vremii. a încheiat în anii 1872-1873 un contract de asfaltare și întreținere a străzilor și trotuarelor cu un englez pe nume W.O. Callender. Acest contract, care a fost aprobat de regele Carol I, prevedea că 25% din lucrare să fie plătită în numerar, iar restul în obligațiuni comunale, amortizabile în 15 ani, cu dobândă de 6% pe an. în perioada administrației sale, a fost întocmit un studiu asupra diverselor sisteme de tracțiune pentru realizarea transportului public urban. La data de 6 mai 1899, Gane a inaugurat Uzina Electrică Comunală, iar un an mai târziu începea exploatarea tramvaielor electrice. a inaugurat, la 1 decembrie 1896, clădirea Teatrului Național din Iași. Devenit membru al Partidului Național Liberal în anul 1883, a fost ales de mai multe ori deputat și senator din partea acestei formațiuni politice. Este inițiat în francmasonerie și la 15 octombrie 1886 i se acordă gradul de Companion în Loja Steaua României din Iași, iar la 20 noiembrie același an, gradul de Maestru, în aceeași lojă. La data de 1 aprilie 1908 a fost ales ca membru titular al Academiei Române. Ulterior a fost și membru în comitetul de lectură al teatrului Național din Iași (1910-1916). Nicolae Gane a trecut în neființă la data de 16 aprilie 1916 în orașul Iași. Nicolae Gane a scris proză cu tonalități romantice care evocă trecutul, viața patriarhală și aventurile cinegetice. Printre lucrările publicate de Nicolae Gane, menționăm următoarele:
Ca geolog și geofizician, s-a preocupat în special de studiul geologiei zăcămintelor de petrol și gaze și de probleme de geofizică aplicată. A făcut parte din colectivul de redacție al revistei Studii și cercetări de geologie, geofizică și geografie (care a apărut cu acest titlu în perioada 1964-1989).
Costin Lazăr () un fotbalist român retras din activitate. A debutat în Divizia A la , pentru Sportul Studențesc într-un meci pe care echipa sa l-a câștigat cu 3-0 în fața echipei Petrolul Ploiești. A debutat la echipa națională a României pe data de , într-un meci amical împotriva Coastei de Fildeș, terminat cu scorul de 1-2. S-a retras din activitate de la FC Voluntari, după un meci terminat la egalitate cu Dinamo.
Legenda lui Roman și Vlahata este povestea a doi frați, strămoși eponimi ai românilor (valahilor). A fost adesea interpretată ca mit esențial al românilor. Legenda a fost păstrată prin intermediul așa-numitei „Cronici moldo-ruse”, o compilație scrisă în limba slavonă între 1504-1510 și adăugată ulterior la sfârșitul unei culegeri de cronici rusești, „Voskresenskaia letopis”, scrisă în secolul al XVI-lea. Cronica a fost tradusă și tipărită pentru întâia oară de Ion Bogdan în Vechile cronici moldovenești până la Urechia (București, 1891). O a doua ediție, Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI publicate de Ion Bogdan, revăzută și comentată de Petre P. Panaitescu, a fost publicată în 1959. O a treia traducere a textului a fost publicată de Gheorghe Mihăilă. Ion Bogdan a numit-o "Cronica anonimă", iar P. P. Panaitescu, pentru o întitulare mai precisă, „Cronica moldo-rusă”.Pentru V. Boldur, textul era “Cronica slavo moldovenească din cuprinsul letopisei ruse Voskresenski”. În dezbaterea științifică modernă se folosește numele propus de P. P. Panaitescu. Narațiunea despre Roman și Vlahata aduce în discuție un mit fundamental al culturii române, mitul romanității românilor și al ortodoxismului și al superiorității lui față de catolicism. Ovidiu Pecican observă că textul este hibrid, fiind alcătuit din două părți narative, anume "Gesta lui Roman și Vlahata" și, respectiv, "Legenda lui Dragoș Vodă", continuate prin niște anale moldovenești care se opresc odată cu începutul domniei lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504 - 1517). Conform aceluiași, narațiunea despre eroii eponimi ai românilor a fost scrisă, în forma păstrată până astăzi, în Maramureș, probabil între 1390 și 1410, fiind ea însăși rezultatul unei documentări asidue din diverse izvoare întreprinse de cărturarul anonim. Acesta ar putea fi, crede istoricul, unul dintre monahi mănăstirii din Peri, ctitoria fraților Drag și Balc (1391) înălțată la rang de stavropighie de către Patriarhia constantinopolitană. O. Pecican crede că la originile legendei culte se află o tradiție orală circulantă atât la sudul, cât și la nordul Dunării. Originea venețiană a fraților Roman și Vlahata trimite la originile italice ale românilor, pomenite încă în corespondența țarului vlahilor și al bulgarilor Ioniță Caloian cu papa Inocențiu al III-lea (1204). Mențiunea germană din "Nibelungenlied" a unui "duce Ramunc din Țara Vlahă" (circa 1215 - 1220), și apoi cea a ducilor Roman și Aloha de către misionarul italian Giovanni da Plan Carpino (1247), întâlniți pe drumul de întoarcere de la curtea hanului tătar, mai exact la ieșirea din Cumania sunt indicii prețioase că în prima parte a secolului al XIII-lea cei doi erau deja cunoscuți. De menționat că în altă variantă a manuscrisului lui Plan Carpino, numele „Aloha” apare scris „Olaha”, termen asemănător cu „oláh”, varianta maghiară pentru „vlah”.Ambii apar, însă, ca „duces Rutheni”. Între această epocă și cea a prezumtivei consemnări maramureșene s-a scurs un veac și jumătate. Anonimul care îi dă forma ajunsă până la noi din "Cronica moldo-rusă" a încercat să istoricizeze urmările plecării fraților întemeietori din "Roma Nouă", identificată aici cu Italia, arătând că s-au stabilit în "Roma Veche", unde au fondat o altă cetate, "Roman". Se observă în tot textul o acută tentă polemică ecleziastică îndreptată împotriva Occidentului catolic, a bisericii latine, de către necunoscutul autor de confesiune greco-ortodoxă.
În anii următor a obținut mai multe titluri printre care: La 1 octombrie 1999 a primit titlul de Profesor Universitar Onorific pentru îndelungata și prestigioasa activitate didactică și științifică desfășurată la catedră, distincție oferită de Senatul Universității din București. Din 1950, încă studentă fiind, a început să predea la Facultatea de Litere, Universitatea din București. Aici a ținut un curs de dialectologie, urmând ca ulterior să țină cursuri de istorie a limbii române, gramatică istorică, gramatică comparată a limbilor romanice și așa mai departe. În perioada 1951-1982 trece prin toate gradele didactice, până la cel de profesor universitar. Între 1970-1973 este profesor-invitat la Universitatea din Salzburg, Austria, la „Institut für romanische Philologie”. S-a pensionat în 1982. De-a lungul vieții, Matilda Caragiu Marioțeanu a primit numeroase premii, diplome și ordine dintre care amintim:Nu figurează aici multe din articolele de cultivare a limbii române sau de altă natură, publicate în ziare, reviste: „România literară”, „Tribuna României”, „Cinema” etc.; lipsesc, evident, emisiunile radiofonice, la rubricile: „Odă limbii române”, „Fonoteca de aur” etc.);și, mai ales, de televiziune, la rubricile: „Mult e dulce și frumoasă”, „Limba română”, „Cuvinte potrivite”, „Viața spirituală” etc. Identitate și identificare în problema aromânească
Lucrează ca inginer constructor la uzinele din Reșita. În perioada 1935-1948 introduce în România noi metode de proiectare a structurilor pentru podurile metalice învățate în Germania. Aceste noi metode au fost introduse într-o serie de poduri de cale ferată, construite pe apele Someș, Jiu, Siret. Pe lângă poduri metalice, inginerul Mateescu colaborează la proiectarea Uzinelor Malaxa, hangare de avioane Băneasa, Brașov si Cluj, hale metalice industriale pentru uzina din Bocșa și Reșita, precum și Palatul C.F.R. din București. Ocupă în timp diverse funcții de conducere: șeful atelierului de proiectare de la UCM Reșița, șeful Fabricii de poduri si construcții metalice de la UCM Reșița și Bocșa. În anul 1944 este numit profesor suplinitor la Facultatea de Construcții din cadrul Școlii Politehnice de la Timișoara. În anul 1948 devine profesor titular la disciplina de construcții metalice, pe care o va preda până în 1981 când s-a pensionat. Prima preocupare în momentul transferării la Institutul Politehnic din Timișoara a fost crearea în 1950 a Laboratorului de Construcții Metalice. Pe parcusul aniilor profesorul Mateescu a predat mai multe discipline: Poduri metalice, Construcții din lemn, beton și oțel, Rezistența materialelor, Calculul structurilor metalice în domeniul plastic, Calculul și tehnologia construcțiilor metalice sudate. A sprijinit Facultatea de Construcții de la Cluj la înființarea acesteia prin predarea cursului de Construcții Metalice timp de doi ani. Preocupat permanent de formarea profesională, a redactat și publicat 18 tratate și cursuri universitare la edituri de prestigiu din țară și străinătate. Academicianul și profesorul Dan Mateescu s-a stins din viață pe 15 aprilie 2008, la vârsta de 97 de ani.
Este autoarea a peste 150 de studii ce s-au îndreptat îndeosebi spre semiconductorii amorfi și lichizi (a elaborat primele modele structurale pentru germaniu, principalul semiconductor amorf), sisteme metal-conductor amorf și metale amorfe oxidice, superconductori cu temperatură critică ridicată, materiale oxidice cu proprietății catalitice, aliaje metalice cvasi-cristaline. Rezultatele cercetărilor au fost publicate în Structura semiconductorilor amorfi (1970) și Difracția razelor X și a neutronilor (1970), precum și în reviste de specialitate din țară și străinătate. A fost aleasă ca membru corespondent al Academiei Române în anul 1992.
A fost deputat în primul Parlament al României întregite, mai târziu subsecretar de stat în Ministerul lnstrucțiunilor și membru corespondent al Academiei Române (1919). În timpul regimului comunist, a fost deținut mai mulți ani în închisoarea de la Sighet. A publicat Iucrări despre istoria Bisericii românești din Ardeal și studii de istorie socială și locală. Preoți victime ale regimului comunist din România
Dolănescu este un nume de familie românesc care se poate referi la: Ion Dolănescu, cântăreț de muzică populară românească
A fost profesor la Școala Politehnică din București. A proiectat și a condus lucrări de alimentare cu apă și de canalizare a diferite orașe, ca Pitești, Tulcea, Turnu-Măgurele, Brăila, etc. A condus lucrările de captare de la Ulmi, pentru București, și a executat proiectul general de canalizare a capitalei. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 20 decembrie 1936. În 1945 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Specialiști în mecanica fluidelor
Umorul englez sau britanic se caracterizează printr-un umor sec, caustic, frecvent cinic, fiind răspândită ideea că englezul nu pierde simțul umorului nici în clipele cele mai grele, sau chiar în fața morții. Unii dintre reprezentanții cei mai mai de seamă ai umorului britanic sunt Oscar Wilde (de fapt, irlandez), Edward Lear, Lewis Carroll, Jonathan Swift (de fapt, irlandez) și Charles Dickens. Alți reprezentanți ai umorului britanic:
În 1948 s-a înscris la Facultatea de Matematică și Fizică a Universității din București, absolvind în 1953 secția de fizică, specialitatea radiotehnică. Student fiind, a fost încadrat ca asistent de cercetare la laboratorul de optică al profesorului Eugen Bădărău (1951-1953). În 1953 a fost admis aspirant cu frecvență la Universitatea din București, sub îndrumarea profesorului Șerban Țițeica. Și-a susținut în 1958 teza de doctorat cu titlul Teoria efectului fotoelectric relativist, care va deveni primul articol din România publicat in extenso în Physical Review. Și-a revăzut țara în 1990, după prăbușirea dictaturii comuniste. În anii care au urmat a revenit frecvent în România, contribuind la reașezarea și dezvoltarea fizicii românești. A reluat colaborări întrerupte cu fizicieni români și a inițiat noi colaborări, concretizate în publicații de succes și teze de doctorat. A ținut prelegeri cu un larg auditoriu, a participat la conferințe naționale și internaționale, a sprijinit tineri fizicieni cu aptitudini de cercetător să obțină burse în Olanda și SUA. A predat timp de doi ani (1956-1958) cursul general de Teoria radiației termice, mecanică statistică și teorie cinetică. Numele său rămâne legat de cursul general de Mecanică cuantică, de două semestre, pe care l-a predat practic tuturor seriilor de studenți fizicieni în intervalul 1957-1974. Cursul dezvolta teoria ondulatorie a lui Schrödinger, apoi exploata baza axiomatică a mecanicii cuantice pentru a expune metodele ei generale; principiile fundamentale ale teoriei erau ilustrate prin exemple utile pentru capitole de fizică cuantică ulterioare. Predat riguros și atractiv în același timp, cursul sublinia natura probabilistă a legilor fizicii la scară atomică, o idee pe care școala Țițeica a susținut-o consecvent. Exercițiile de seminar consolidau cunoștințele de matematică ale studenților și stimulau capacitatea lor de a rezolva probleme în mod independent. Examenul final era foarte exigent. Cercetările asupra efectului fotoelectric relativist din păturile electronice interioare ale atomilor, inițiate odată cu teza de doctorat (1958), au fost completate ulterior (1977) prin calculul corecțiilor radiative. Cercetările asupra proceselor atomice cu doi fotoni au început cu evaluarea nerelativistă, în aproximația dipolară electrică, a amplitudinii de împrăștiere elastică a fotonilor de atomul de hidrogen în starea fundamentală. Calculul nerelativist a fost extins pentru a include retardarea, conducând la descrierea nerelativistă completă a împrăștierii Compton de un electron atomic din pătura K. Aproximația dipolară a fost apoi folosită în studiul împrăștierii Compton din pătura L. Rezultatele acestor lucrări (printre care confirmarea existenței unei divergențe infraroșii, prevăzută de electrodinamica cuantică, și punerea în evidență a unei rezonanțe în spectrul fotonului împrăștiat) au generat un interes teoretic și experimental considerabil. Studiul împrăștierilor relativiste Rayleigh și Compton din pătura K în limita energiilor mari ale fotonului incident a prilejuit și discutarea conexiunilor cu efectul fotoelectric (teorema optică și corecțiile radiative).
Horii a fost și unul din supraveghetorii jocului Chrono Trigger de pe SNES. Chrono Trigger a avut sfârșituri multiple și Horii a apărut în unul din ele împreună cu personalul de dezvoltare a jocului.
Ion Gheorghiu (Alin) s-a născut într-o familie modestă de muncitori. După ce a intrat cu "excepțional" la clasa profesorului Camil Ressu, a terminat Institutul de Arte Nicolae Grigorescu în 1954, fără diplomă, lucrarea „Creangă și Eminescu la Iași” fiind considerată naționalistă și formalistă! (trăiam atunci perioada realismului socialist). După ani, în repetate rânduri, când ajunsese deja în conducerea U.A.P., a fost invitat să remedieze situația dar a refuzat socotind faptul ca un titlu de glorie. Nu a fost acceptat în expozițiile oficiale, descarcă noaptea cartofi în gara Obor, lucrează ca pontator, etc., nu are atelier, pictează cum poate, până în 1958 de când expune la aproape toate expozițiile importante din țară. Participă cu lucrări la expoziții colective și de grup din străinătate: Foarte exigent cu arta sa organizează puține Iată câteva din premiile și distincțiile primite: Ion Gheorghiu a murit la 11 decembrie 2001. Este înmormântat la Cimitirul Bellu între academicieni, sub o sculptură personală din metal argintiu.
A studiat la Sorbona și a fost membru al Asociației sociologilor de limba franceză. În Germania, el a fost membru al Comisiei de marxism din Heidelberg. Cartea sa despre antropologia filozofică marxistă a apărut în Franța în a trei ediții, în același timp fiind tradus în spaniolă, portugheză și germană, existând chiar și o ediție mexicană. Renumita sa Monografie Hegel a fost editată și în Uniunea Sovietică (Moscova, 1962-1963). În 1957, academicianul C.I. Gulian a publicat un studiu pe tema fatalismului, proclamând: „Poporul român - ca toate popoarele - are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen naturale, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc…A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere”.După ce fusese „scuturat” într-un discurs al lui Leonte Răutu, C.I.Gulian s-a metamorfozat într-un instrument docil. Gulian a fost cel ce i-a „demolat” pe Titu Maiorescu și pe Eugen Lovinescu în perioada proletcultistă a regimului comunist din România.
Ca deputat și senator liberal a inițiat câteva proiecte de legi, printre care legea privind organizarea și administrarea teatrelor, adoptată în 1877. A fost președinte al Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor (Liga culturală).
Mihnea Gheorghiu () a fost un poet, prozator, dramaturg, eseist, cineast și traducător român asociat la început cu (neo)avangardismul. A fost ales în 1996 membru titular al Academiei Române. Mihnea Gheorghiu a debutat ca scriitor în anul 1937, cu o suită de poeme reunite în volumele Anna-Mad și Ultimul peisaj al orașului cenușiu, urmate de volumele Balade, Ultimul peisaj, Întâmplări din Marea Răscoală. Atras de personalitatea domnitorului cărturar Dimitrie Cantemir, Mihnea Gheorghiu i-a dedicat două romane cu caracter eseistic - Două ambasade, reluat sub titlul A venit un om din răsărit. Au urmat romanul Enigma din strada presei și volumul de povestiri Cele două roze după piesele lui William Shakespeare. Între 1944 și 1946 a fost redactor-șef al ziarului „Scânteia tineretului”. Începând cu 1948-1949, abordează proletcultismul. Fondează în 1961 revista „Secolul 20”, al cărei redactor-șef rămâne până în 1963. Cu același spirit erudit și subtil, el a scris studii și eseuri de critică și istorie a culturii adunate în volumele Modalitatea conformistă a artei, Orientări în literatura străină, Scene din viața lui Shakespeare, Scrisori din imediata apropiere. A fost deosebit de apreciat ca traducător, printre alții, ai lui Gabriel Garcia Marquez și William Shakespeare.„Prin întreaga sa operă și activitate, academicianul Mihnea Gheorghiu rămâne în memoria noastră ca un reper al vieții culturale din țara noastră, ale cărui contribuții se înscriu în istoria culturii românești contemporane”, se arată în comunicatul Academiei Române. Este tatăl Manuelei Gheorghiu, cunoscut critic de film și apreciat profesor universitar dr. la UNATC. Mihnea Gheorghiu a încetat din viață la 92 de ani pe data de 11 decembrie 2011.
Provine dintr-o familie craioveană de condiție modestă. A luptat în primul război mondial, fiind căpitan de artilerie. După război a plecat la Paris pentru completarea studiilor de fizică. S-a căsătorit la Paris, soția sa fiind originară din țările baltice (Estonia). Ca mulți alți intelectuali români de stânga a revenit în țară că membru al Partidului Comunist, fiind spre sfârșitul vieții însă profund deziluzionat de felul în care ideologia socialistă a fost transpusă în viață. Intelectual blajin, a făcut mult bine în jurul său, ridicând și ajutând mulți oameni nevoiași și tineri intelectuali în formare. A fost membru corespondent din 1948 al Academiei Române și membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.
Leonida Gherasim a studiat medicina la Facultatatea de Medicină din București între anii 1947 și 1953. După absolvirea studiilor este repartizat ca medic la șantierul hidrocentralei din Bicaz, unde lucrează până în 1956. În acest an revine în București ca medic secundar prin concurs la clinica de medicină internă de la Spitalul Colțea, sub conducerea profesorului Bazil Theodorescu. Gherasim devine Doctor în Științe Medicale și urcă toate treptele ierarhiei universitare, devenind în cele din urmă profesor titular de catedră și director al clinicii de medicină internă cu profil de cardiologie la Spitalul Municipal din București, în prezent Spital Universitar de Urgență al Capitalei. În anii '80 a fost Rector al Institutului de Medicină și Farmacie din București. După ieșirea la pensie, funcționează ca profesor consultant pe lângă clinica pe care a condus-o. Leonida Gherasim este autorul a nenumărate lucrări științifice și tratate în domeniul medicinii interne, cu contribuții esențiale în patologia arterelor coronariene, insuficiența cardiacă, hipertensiunea arterială, metodele de explorare neinvazive și terapia modernă a bolilor cardiovasculare.
Această listă cuprinde guvernatorii Bucovinei în timpul ocupației habsburgice, începând cu administratorii militari (până 1786), urmați de căpitanii districtuali din timpul alipirii la Galiția și în sfârșit de guvernatorii veritabili ai Ducatului Bucovina (1861-1918). Aceste persoane au avut numai funcții administrative, de deciziile politice au fost responsabili membrii dietei în frunte cu mareșalul (căpitanul) ducatului. În ianuarie 1774, ca urmare a atitudinii de neutralitate pe care a l-a avut în timpul conflictului militar dintre Turcia și Rusia (1768-1774), Imperiul Habsburgic a primit partea de nord din teritoriul Moldovei (confirmat în tratatul de pace de la tratatul de la Kuciuk-Kainargi pe 21 iulie 1774). Astfel, Țara de Sus a devenit Bucovina, fiind mai întâi guvernată de o administrație militară. Din 1786 regiunea a fost adăugată landului Galiția. Petiția din anul 1849 către împăratul Austriei pentru transformarea provinciei galițiene Bucovina într-un ducat a coroanei cu acest nume, a fost susținută și subscrisă de mulți respectați români bucovineni, între ei și Eudoxiu de Hurmuzaki, împreună cu frații săi Alexandru, Constantin, Gheorghe și Nicolae. Petiția a fost formulată și postulată de baronul Iordachi Wassilko de Serecki în „Promemoria [memorand] privind petiția țării (landului) Bucovinei din anul 1848”/„Promemoria zur Bukowiner Landespetition vom Jahre 1848“, scrisă în limba germană și română. Cererea a fost confirmată, dar pusă în aplicare de abia în 1861. Anii 1849-1854 au fost, în conformitate cu declarația de independență a Bucovinei, o perioadă de tranziție, în cursul căreia fostul district a trecut treptat într-un guvern de stat independent. Ultimul guvernator, contele Josef von Ezdorf, nu și-a putut îndeplini practic funcțiile din cauza războiului. El a avut reședința la Vatra Dornei, apoi la Cluj, Praga, Stanislav și Cernăuți. A nu se confunda funcția de guvernator, cu funcția de președinte (mareșal) al Dietei Bucovinei (vezi sus). Ultimul mareșal al Bucovinei a fost baronul Alexandru de Hurmuzachi, fiul lui Nicolae Hurmuzachi.
Între anii 1913-1914 este lector de limba română la Sorbona. Își susține doctoratul la Universitatea din Cluj (1920), unde va fi profesor la Catedra de filologie romanică a Facultății de Litere și Filosofie din 1919 până în 1947. A urmat, de asemenea, specializări în lingvistică romanică în Italia și în Spania. Concomitent cu activitatea de la catedră, a făcut parte, încă de la înființare, din colectivul Muzeului Limbii Române din Cluj, condus de către Sextil Pușcariu. Studiile sale s-au axat pe domeniile lexicologiei, etimologiei și toponimiei, în cadrul cărora este aplicată metoda de cercetare „cuvinte și lucruri” (Wörter und Sachen).
Arthur Gorovei () a fost un academician român, folclorist, etnograf, membru de onoare (1940) al Academiei Române. Născut la 19 februarie 1864 la Fălticeni, învață la școala sătească din Rădăuți, urmând clasele primare și gimnaziul la Fălticeni, de unde trece apoi la Institutele Unite din Iași, de unde își ia bacalaureatul. Licențiat în Drept la Universitatea din Iași; magistrat până în 1903 iar apoi avocat la Fălticeni. A fost Prefect al județului Suceava și Primar al orașului Fălticeni. Ales membru corespondent al Academiei Române (1915); Doctor Honoris Causa de la Universitatea din Cernăuți; Senator Legionar. În 1892 a fondat revista de folclor "Șezătoarea", care a apărut regulat timp de 26 de ani. Ultimul număr scos în anul 1931 cuprinde indicele analitic și alfabetic al celor 25 de volume ale acestei importante reviste.
A absolvit liceul în Nikolaev, regiunea Herson (1895), iar apoi Facultatea de Drept a Universității din Sankt Petersburg (1901). În 1905 ajunge judecător de pace în ținutul Orhei și în același an devine președinte al comitetului de redacție al Societății Moldovenești. În 1909 devine director sanitar și director al Muzeului Național din Chișinău, unde va activa până în 1918. În 1910 este ales deputat al nobilimii și vicepreședinte al zemstvei guberniale (zemstvă = formă de autoguvernare locală). Din această calitate, Paul Gore va cere la tribună în 1912 introducerea limbii române în școli. A fost înmormântat în cimitirul bisericii Sf. Ilie din Chișinău, care mai târziu a fost demolată. Sever Zotta îl considera un „nobil fără trufie, boier mândru dar drept, cărturar înțelept și modest, om bun și milostiv, prieten sincer și credincios, creștin evlavios și monarhist mistic, o rară manifestare a geniului rasei noastre și ultimul cavaler al Basarabiei”.Paul Gore avea la activ studii amănunțite asupra științei și artei blazonului, cunoștințele sale recomandându-l pentru numirea lui ca membru al Consiliului Heraldic al Franței, al Convenției Internaționale de Heraldică din Londra, al Societății Elvețiene de Heraldică, al asociațiilor Adler din Viena, Herold din Berlin, Sanct Michel din Bamberg, ca membru corespondent al Academiei Heraldice din Madrid etc. Gheorghe Bezviconi mărturisea că „Pavel Gore a fost primul, dar și ultimul cavaler al Basarabiei. Prin studierea trecutului a ajuns la o concepție medievală și înălțătoare a ideii cavalerismului, a neamului și a blazonului. Astfel, el a devenit unicul heraldic al Basarabiei, chiar al României întregi”.În condițiile înființării Partidului Național Moldovenesc la Chișinău, pe 3 aprilie 1917, Paul Gore (în calitate de președinte) redactează un studiu în limba rusă intitulat „Culorile naționale ale românilor din Basarabia” (rămas în manuscris). Acesta își propune să demonstreze că basarabenii trebuie să utilizeze în mod firesc tricolorul românesc: În 1922 este constituită Comisia Consultativă Heraldică, sub președinția lui Dimitrie Onciul. Paul Gore se va găsi printre primii membri ai acesteia, calitate în care sugerează modele multiple pentru stema României Mari. Armele adoptate au pornit de la o idee a sa. Însă tot în 1922, Gore este numit director al muzeului și președinte al Comisiei Arhivelor Statului din Chișinău, fapt care îl va obliga să lipsească la multe ședințe ale Comisiei Consultative Heraldice. Urmând morții sale, în 1928 Comisia este completată prin numirea lui George D. Florescu.
Ștefan Gonata s-a născut la 1 februarie 1838 la moșia tatălui de la Trifănești, în Basarabia. Avea șase ani când a pierdut unul după altul trei frați, apoi a decedat și mama. Tatăl și-a dedicat viața pentru educația fiului său. Încă de la o vârstă destul de fragedă începuse să facă lecturi serioase din autorii clasici. În 1856 absolvă liceul regional din Chișinău și pleacă la Odesa, la colegiul „Richelieu”, pe care-l părăsește din anul III. Își continuă studiile la Paris, unde urmează filozofia și viticultura. Revenit în țară, a fost ales deputat pentru distribuirea sarcinilor rurale (1863 - 1865), apoi deputat al nobilimii pe diferite județe. Ștefan Gonata a amenajat pe moșia sa un sector agricol experimental și a început desfășurarea de experimente științifice, mai ales în domeniul viticulturii. El a fost unul dintre acei care a adus și a aclimatizat în Basarabia vița-de-vie franceză. Tot aici a încercat să transplanteze vița-de-vie americană și a făcut cercetări pentru combaterea filoxerei, care ruina podgoriile basarabene. A colaborat la mai multe publicații agricole din Rusia, mai ales la revista Departamentului de Agricultură de la Sankt Petersburg, iar observațiile sale științifice le împărtășea cu savanți din România și din alte țări europene. Era prieten cu Mihail Kogălniceanu, cu care întreținea corespondeța. La numai 29 de ani, în 1867, participă la fondarea Societății Academice Române și din 1870 este ales membru de onoare al Academiei Române. La Zberoaia a deschis un spital și a organizat un muzeu. Avea o bibliotecă extraordinară. Ultimii ani de viață Ștefan Gonata i-a trăit chinuit de boală, în izolare. În chinurile bolii și-a dat foc manuscriselor și unor documente, iar ceea ce n-a ars atunci, a ars în timpul revoluției din 1917.
A urmat cursurile primare în orașul natal și obține bacalaureatul în 1873 și apoi se înscrie la Facultatea de Științe din București. În 1877 pleacă la Paris, ca bursier, unde, în anul următor, obține licența în matematică. În perioada 1879 - 1881 urmează cursuri de astronomie în capitala franceză, iar în 1882 obține doctoratul în matematică. În perioada 1887 - 1890 este profesor de geometrie analitică la Universitatea din București și la Școala de Poduri și Șosele. În teza de doctorat din 1882 a prevăzut studiul inegalităților de lungă perioadă în mișcarea Lunii, datorită acțiunilor perturbatoare ale lui Marte. A arătat cauzele erorii lui John N. Stockwell în calculul coeficientului de inegalitate lunară și corectitudinea calculelor lui Boris Delaunay, teză citată în mai multe lucrări de mecanică cerească. Bazat pe calcule laborioase, determină cu precizie coeficientul de perturbare a mișcărilor Lunii, concluzii care ulterior au fost omologate de comunitatea științifică. Dicționar enciclopedic al matematicienilor
Familia din partea tatălui își are originea în localitatea Chișcău de lângă Băița pe meleagurile bihorene unde până astăzi Goldișeștii formează o bună parte din populația ocupată cu mineritul în minele de aur din Munții Apuseni. Teodor, bunicul lui Vasile Goldiș a fost preot în Mocirla, iar fratele tatălui, Petru, îmbrățișează și el cariera tatălui lor și devine preot în satul natal. Mama lui, Floarea, se trage dintr-o veche familie de români din ținutul Făgărașului . Copilăria o petrece pe ținuturi arădene la Seleuș, Cermei și Mocirla. Școala primară o începe la Cermei în anul 1869 cu dascălul Nicolae Albu. Clasa a III-a o urmează la școala generală din Pădanul Nou, azi satul Horia, iar clasa a IV-a la o urmează la o școală primară cu predare în limba română din Arad. Între anii 1873-1881, este elev al Liceului Teoretic din Arad pe care îl absolvă ca șef de promoție, remarcându-se cu aptitudini deosebite pentru istorie, literatură și filozofie. După absolvire, obține diploma de licențiat în litere și filozofie și este numit la 1 septembrie 1885, candidat de profesor la Liceul Eotvos din Budapesta. În anul următor renunță la acest post și se stabilește la Caransebeș ca profesor de istorie și limba latină, la Institutul Pedagogic-Teologic și începe activitatea publicistică la Foaia diecezană organ de presă al Episcopiei Române din Caransebeș. În aceași perioadă îndrumă societatea de lectură a tinerilor români și foaia acesteia Progresul. La 5 martie 1888 îi adresează lui Gheorghe Barițiu o scrisoare prin care îi solicită ajutorul pentru obșinerea unei catedre la Sibiu. La 1 septembrie 1889 este numit profesor la Brașov unde activează până în anul 1901. În această perioadă publică manuale de latină, istorie și constituție pentru elevii din liceu, programe și abecedare pentru școlile primare. Din anul 1890 devine membru și apoi secretar al Casinei române din Brașov. În timpul procesului memorandiștilor, intentat conducătorilor Partidului Național Român de către autoritățile maghiare, la Cluj în anul 1892, este mobilizată din Brașov o delegație de 200 de români care participă la proces exprimându-și solidaritatea cu acuzații. În 1893, devine membru al Partidului Național Român și colaborator activ al ziarului Tribuna din Sibiu. Între 1895-1901, Goldiș este secretar al Societății pentru crearea unui fond de teatru român, sprijină mișcarea teatrală a românilor transilvăneni publicând articole pe această temă, preocupându-se de alcătuirea de repertorii adecvate echipelor de artiști amatori, inițiind anuarul societății și stimulând permanent strângerea de mijloace bănești necesare creării fondului propus. Din anul 1897 devine colaborator permanent al ziarului Tribuna poporului din Arad unde semnează articolul redacțional, susținând alături de Vasile Lucaciu și Ioan Russu-Șirianu noua orientare politică a românilor, bazată pe activismul parlamentar. La 1 iulie 1901 părăsește Brașovul și se stabilește la Arad unde devine secretar al Episcopiei Ortodoxe Române, iar mai târziu profesor și director al Școlii Superioare de Fete. La 10 ianuarie 1905 cere să fie abandonată tactica rezistenței pasive față de politica oficială promovată de guvernele de la Budapesta și Viena față de români și să fie înlocuită cu o tactică activă, elastică, care să țină cont de conjunctură și de sarcinile imediate ce stăteau în fața poporului român din Transilvania, în cadrul conferinței Partidului Național Român. Între anii 1906-1910, în calitate de deputat în parlamentul maghiar pentru circumscripția Radna, a intervenit de numeroase ori împotriva diverselor legi asupritoare de naționalități. Împreună cu Emanoil Ungureanu și Ioan Mihu, redactează un memoriu pe care acesta din urmă îl înaintează guvernului maghiar la 13 septembrie 1910 din partea Partidului Național Român, ca răspuns la propunerile de tratative ale acestuia. Diferențele de opinii față de tratativele cu guvernul maghiar creează în jurul anilor 1910-1911 grave disensiuni în cadrul Partidului Național Român având ca rezultat conturarea a două orientări diferite în problema formelor pe care este necesar să le îmbrace lupta de emancipare națională: orientarea radicală susținută în general de membrii tineri ai partidului grupați în jurul ziarului Tribuna, în frunte cu Octavian Goga, Ilarie Chendi, Onisifor Ghibu, Sever Bocu ș.a. și cea moderată reprezentată de membrii mai vârstnici ai partidului. Vasile Goldiș face parte, mai întâi, din grupul intransigenților, apoi realizând că un conflict ar putea avea consecințe ireparabile asupra activității partidului, adoptă o atitudine de compromis între cele două orientări încercând alături de Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Vasile Lucaciu și Ștefan Cicio-Pop să mențină unitatea de acțiune a românilor ardeleni. În aceste condiții primește să conducă ziarul Românul fondat la Arad de la 1 ianuarie 1911, care după încetarea apariției în martie 1912 a ziarului Tribuna a devenit cartierul general al luptei politice românești, pregătind Unirea cea mare, anunțând pe orice cale prăbușirea iminentă a Imperiului Austro-Ungar. Fiind director al ziarului, refuză semnarea declarației de fidelitate față de guvernul contelui Tisza în condițiile intrării României în război împotriva Austro-Ungariei. Acest act a fost calificat de către autoritățile maghiare drept atitudine duplicitară și lipsită de patriotism și a determinat suspendarea, în martie 1916, a ziarului Românul care va reapărea abia în preajma actului unirii de la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918 Vasile Goldiș a rostit la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia un discurs în care a relevat inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare și necesitatea unirii Transilvaniei cu România. Începând cu 2 decembrie 1918 a fost ministru al Instrucțiunii Publice în Consiliul Dirigent de la Sibiu, funcție pe care a exercitat-o până pe 17 decembrie 1918, când a fost numit ministru fără portofoliu în guvernul central de la București. Mandatul său de ministru al Instrucțiunii Publice în Consiliul Dirigent a fost preluat de Valeriu Braniște. În 1919 a fost numit membru de onoare al Academiei Române. Mâhnit de nedreptățile sociale, de corupția și de ambițiile oamenilor politici se retrage, la scurt timp, din viața politică și se dedică activităților culturale. Între anii 1923-1932 a deținut funcția de președinte al societății ASTRA. Și-a trăit ultimii ani la Arad, unde încetează din viață la 10 februarie 1934, după o viață închinată marelui ideal de făurire al României. I s-au organizat funerariile naționale și în ziua înmormântării s-a instituit doliu național. A fost înmormântat în cimitirul „Eternitatea” din Arad. Români pe monede și bancnote românești
Taxco (nume complet: Taxco de Alarcón) este un vechi oraș minier aflat în centrul statului mexican Guerrero. Este situat la 200 de km distanță față de Ciudad de México pe ruta vechii autostrăzi spre Acapulco. Se alfă la o altitudine de 1800 de metri față de nivelul mării, în brațul vestic al masivului Sierra Madre del Sur. Orașul este și centrul administarativ al municipalității cu același nume. În 2005 orașul avea 50.415 locuitori în timp ce municipalitatea avea un total de 98.854 locuitori. După populație, orașul este al 5-lea ca mărime în statul din care face parte (Acapulco se află pe primul loc). Deși mineritul argintului a fost principala activitate comercială a orașului încă de pe vremurile coloniale, aceasta nu mai este considerată o activitate probitabilă, iar orașul este mai bine cunoscut pentru agrintăria tradițională, care atrage turiști pe tot parcursul anului. Orașul este construit in munte, cu străzi șerpuitoare înguste mărginite de case de un alb spălăcit acoperite cu țiglă roșie. Orașul mai este renumit și pentru biserica în stil baroc Santa Prisca, veche de peste 200 de ani.
Lansată la începutul lunii semptembrie, piesa s-a bucurat de un mare succes. Cătălin a participat la selecția națională a concursului Eurovision în România, unde s-a calificat cu două din cele trei piese propuse, performanță reușită și de cunoscuta cântăreață Nico - reprezentanta României pentru Eurovision 2008.Piesa "When we're together" s-a clasat pe locul 3 în prima semifinală, ca și "Run Away" în cea de-a doua semifinală. Astfel calificat cu ambele piese în finala națională, Cătălin a reușit să renunțe la prima piesă pentru ca cele două piese să nu concureze una cu alta."Run away" s-a clasat pe locul 4 în preferințele publicului. În 2009 a filmat un videoclip la piesa lui, Veronica Demonica. Este fiul lui Nicolae Josan, fondator al formației Cenaclului „Mateevici” (anul 1989) și Lora. Are un frate mai mare, Dorian, și o soră mai mică - Ruxanda.
A urmat școala primară în satul natal, la Cubolta, apoi cursurile Școlii Spirituale din Edineț și ale Seminarului Teologic din Chișinău. După ce a absolvit seminarul în 1904, s-a înscris la Facultatea de Fizică și Matematică a Universității din Dorpat (astăzi Tartu, Estonia). Un an mai târziu a izbucnit revoluția și Halippa s-a văzut nevoit să renunțe la studii. Revenit la Chișinău, s-a apropiat de tinerii intelectuali români, colaborând la „revista Basarabia”, prima publicație română a epocii, în paginile căreia a tipărit imnul revoluționar Deșteaptă-te, române, fapt pentru care a fost urmărit de autoritățile țariste. S-a refugiat la Iași și s-a înscris la facultatea de litere și filosofie, a cărei cursuri le-a urmat între 1908 și 1912. În această perioadă a colaborat la revista „Viața românească”, în care a publicat “Scrisorile din Basarabia”.În 1908 a tipărit la Chișinău, cu caractere chirilice, „Pilde și povețe”, prima carte literară din Basarabia, iar în 1912 lucrarea „Basarabia, schiță geografică”.Revenit la Chișinău în 1913, publică împreună cu Nicolae Alexandri și cu ajutorul lui Vasile Stroescu, ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost. În scrierile sale, Halippa nu a contenit să militeze pentru unirea Basarabiei cu România. Activitatea sa politică s-a intensificat, iar în 1917 a înființat Partidul Național Moldovenesc. Anul 1918 l-a găsit pe Halippa în fruntea curentului pro-unire, drept pentru care a fost ales vicepreședinte, apoi președinte al Sfatului Țării, adunarea care la 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România. A participat și la adunările de la Cernăuți și de la Alba-Iulia care au proclamat Unirea Bucovinei și, respectiv, a Transilvaniei cu România. În 1950 a fost arestat și închis, fără a fi judecat, la Sighetu Marmației, după doi ani fiind predat NKVD-ului, dus la Chișinău, judecat și condamnat la 25 de ani de muncă forțată în Siberia. A fost mutat la închisoarea de la Aiud, unde a fost reținut până în 1957. A murit la 30 aprilie 1979, la vârsta de 95 de ani, în București, în casa de pe strada Al. Donici nr. 32. A fost înmormântat în cavoul familiei din cimitirul Mănăstirii Cernica, de lângă București. O stradă și o mică piață din sectorul Centru al orașului Chișinău îi poartă numele. Români pe mărci poștale românești
A intrat în magistratură la o vârstǎ destul de fragedǎ, strǎbǎtând repede treptele cele mai înalte. Astfel:
A urmat cursurile Facultății de Fizică a Universității din București (1959-1964). În 1973 obține titlul de doctor în fizică nucleară. Activitatea sa de cercetare acoperă domenii precum: fizică atomică și nucleară; fenomenul de polarizare în reacții nucleare; fenomenul de cuplare a canalelor în reacțiile nucleare; fenomene de prag în reacții nucleare; structuri cvasi-moleculare cu prag în reacții cu ioni grei; procese cvasi-rezonante în teoria împrăștierii; defect cuantic multi-canal la împrăștierea atomică. Realizări științifice importante: evidențierea unei noi clase de efecte de prag; teoria micro-gigant a fenomenelor de prag; matricea de coliziune redusă; teoria proceselor cvasi-rezonante (predicția efectului de "compresiune directă"); defect cuantic multi-canal și matricea de coliziune redusă; studii teoretice și experimentale a fenomenului de polarizare.
A fost membru al PNR. În noiembrie 1918 a fost ales vicepreședinte al Senatului Național Român condus de Amos Frâncu, iar din 16 noiembrie a fost președintele Consiliului Național Român din Cluj. Ulterior, a făcut parte și din Consiliul Dirigent în comisiile pentru ocrotiri sociale, agricultură, justiție, fiind și șef al resortului de codificare. În perioada 1912-1918 a condus publicația Curierul judiciar din Cluj, iar în timpul ocupației horthyste în Ardealul de Nord a condus singura publicație românească rămasă în zonă, ziarul Tribuna Ardealului. De asemenea, a fost fondator și director, între 23 august 1920 și 27 septembrie 1923, al revistei Glasul libertății care a apărut la Cluj, cu sub titlul „Foaie pentru popor, organ al Partidului Național Român”. În anul 1945 a fost arestat la Sibiu de autoritățile comuniste și anchetat de temutul ofițer de Securitate Gheorghe Crăciun. A fost condamnat pentru sabotaj la detenție în Închisoarea Sighet în anul 1951. În 1955 a fost eliberat. A decedat la Cluj, la 9 mai 1959. Persecutați de către organele de stat ale României comuniste
Constantin a crescut la moșia tatălui său din Cernăuca. A urmat cursurile liceului din Cernăuți, unde a luat bacalaureatul în 1881 cu distincțiune. Apoi a studiat filosofia și dreptul la Facultatea de Filozofie și Științe din Viena, apoi la Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți pe care a absolvit-o în 1888, obținând doctoratul în drept. În timpul primului război mondial și până în 1925 a trăit cu familia la Viena și Bad Ischl, revenind de abia după aceea în patrie. Totuși a fost numit membru de onoare al Academiei Române deja în anul 1919. Deși principalele interese științifice ale lui Constantin de Hurmuzaki s-au concentrat pe studiul compoziției speciilor și distribuției geografice a fluturilor și a gândacilor precum și a florei nu numai ale Bucovinei, Hurmuzachi a mai avut un alt domeniu de cercetare. A crezut în particular, că formarea faunei moderne de fluturi din Europa a început deja în terțiar și nu după ultima perioadă de gheață. Această ipoteză a fost contrar viziunilor bine stabilite ale majorității entomologilor vremii. Pentru a dezvolta ipoteza sa, a colectat și prelucrat numeroase informații din domeniile geologie, paleontologie, climatologie, zoologie și fitogeografie și a discutat teza activ cu colegii. Botaniști cu abreviere de autor
Studiile superioare, pe care le începuse în 1915, la terminarea liceului, sunt întrerupte de intrarea în război a României. Participă, având gradul de sublocotenent, la bătălia de la Mărășești. Face parte din grupul de tineri trimiși de șeful misiunii militare franceze în România, generalul Berthelot pentru a deveni piloți militari. Participă în calitate de pilot de vânătoare la operațiunile de pe frontul de Vest, fiind rănit și decorat cu ordinul Legiunii de Onoare În 1922 își reia studiile obținând în 1926 licența în științe fizico-chimice. Se dedică învățământului, devenind pe rând, preparator, apoi asistent la catedra de chimie fizică a Universității din Iași. Lucrează ca cercetător cu întreruperi, între anii 1927-1938, în Laboratorul de Chimie Fizică de la Sorbona, Paris, condus în acea perioadă de savantul Jean Perrin. În 1933, își ia doctoratul în fizică la Paris, ajungând director de cercetări la Universitatea din Paris. Horia Hulubei activează susținut în țară, fiind, pe rând, conferențiar, profesor, la universitățile din Iași și apoi București, unde, pe lângă intensa muncă de cercetare științifică, are o foarte bogată activitate de cercetare și organizare a Institutului de Fizică a Academiei Române, creat la 1 septembrie 1949 și pe care îl conduce până în anul 1965, când trece la conducerea Institutului de Fizică Atomică, atunci nou creat. Horia Hulubei a format generații de specialiști în fizica atomică și nucleară. În același timp, el s-a distins și prin importante descoperiri științifice. Astfel, a obținut - primul în lume - spectre de raze X în gaze. În acest scop, el și-a construit un spectrometru special, de concepție proprie. Savantul român are contribuții importante și în fizica neutronilor, în studiul elementelor transuraniene, în studiul reacțiilor nucleare, mai ales în ce privește interacțiile nucleare la energii joase, medii și înalte. A studiat, de asemenea, dezintegrarea mezonilor. Pentru meritele sale, Hulubei a primit numeroase distincții științifice atât din țară cât și din străinătate, fiind, în același timp, membru a numeroase academii și societăți științifice de prestigiu, naționale și internaționale. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935, membru titular începând cu 3 iunie 1941 și președintele secției a II-a fizică a Academiei de Științe din România. A fost ales membru corespondent al Academiei Române pe 26 mai 1937, iar pe 27 mai 1946 este ales membru titular. În 1948 este îndepărtat din Academie, dar în 2 iulie 1955 este repus în drepturi. titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”
După absolvirea școlii primare în orașul natal, urmează liceul și facultatea de medicină la Iași, fiind extern, intern și preparator la Institutul de anatomie. În 1909 obține doctoratul în medicină și chirurgie cu teza "Absența congenitală a tibiei", sub îndrumarea profesorului Ernest Juvara. După un scurt stagiu la circumscripția sanitară Oancea, devine medic secundar prin concurs în clinica de boli genito-urinare iar, din 1911, asistent în clinica de chirurgie condusă de Ernest Juvara și, mai târziu, de Amza Jianu. Urcă treptele ierarhiei didactice ajungând "șef de lucrări". Urmează o specializare în urologie la Paris în serviciul profesorului Felix Legueu, participă la primul război mondial, organizând spitalele de campanie din Moldova, împreună cu Iacob Iacobovici. După unirea Basarabiei cu România, este numit șef al secției de chirurgie în spitalul din Chișinău. În 1920, devine profesor de chirurgie la facultatea de medicină din Iași, în locul lui Amza Jianu, transferat la București. Hortolomei abordează o chirurgie largă - abdominală, urologică, genitală și oncologică - bazată pe principii fiziologice, fiind considerat întemeietorul chirurgiei fiziologice în România. Împreună cu Vladimir Buțureanu, elaborează monografia "Chirurgie de l'ulcère gastrique et duodenal", pe care - în 1931 - o publică în Editura Masson din Paris. În 1930, este transferat la București în calitate de medic primar șef al serviciului de urologie din spitalul Colentina iar, în 1933, preia conducerea clinicii de chirurgie și urologie de la spitalul Colțea și funcția de profesor la facultatea de medicină, unde desfășoară o activitate complexă, dezvoltând o școală la care s-au format șapte profesori universitari, printre care Theodor Burghele, Gheorghe Olănescu, Ioan Juvara, Dan Setlacec. Nicolae Hortolomei a fost membru al Academiei Franceze de Chirurgie și al multor altor societăți științifice internaționale.
Pregătită încă din 1954, seria a fost tipărită începând cu 1968 pe parcursul a peste trei decenii, studiul introductiv al primului volum conținând considerațiile metodologice ale ale Mariei Holban. Istorica a fost de asemenea asociată cu seria C privitoare la Transilvania a colecției Documente privind istoria României.
Iosif Hodoș a studiat Dreptul în Italia, la Padova alături de Alexandru Papiu Ilarian și de Simion Bărnuțiu. Au trecut prin situații financiare grele și cel care i-a ajutat, cum a putut și el, a fost părintele Simion Balint care se bucură nespus de mult când, în ianuarie 1854, reușesc să-și ia doctoratul. Iosif Hodoș s-a remarcat prin activitatea sa politică. În anul 1848, când avea numai 19 ani, încredințându-i-se viceprefectura ținutului Zarand, a participat la toate actele naționale, politice și culturale din acest ținut. Este ales secretar general al adunării naționale de pe Câmpia Libertății, din 3-5 mai 1848. Ca deputat în dieta ungurească din Pesta, susține autonomia și integritatea Transilvaniei pentru care este felicitat de brașoveni, craioveni, bucureșteni și de cei de la Academia sibiană de drepturi. Dragostea de patrie l-a înflăcărat în aceeași măsură ca și pe socrul său Simion Balint. Aceasta se poate vedea din activitatea politică pe care au desfășurat-o ambii, luptând pentru drepturile românilor din Transilvania, precum și din unele fapte mărunte, dar totuși semnificative. Astfel în scrisoarea din 25 noiembrie 1858, trimisă din Viena către cei de acasă din Roșia, Iosif Hodoș și Simion Balint arată că așteptă să meargă în audiență la împărat, care era plecat, apoi Balint scrie: ...dar urâtul întru atâta ne-au cuprins, încât gândim că nu vom mai scăpa de aici... de abia apucăm să mai devenim odată la mămăliguța noastră. Între 1869 - 1878, pe perioada a trei mandate, Iosif Hodoș a fost deputat în Parlamentul de la Budapesta. A fost invitat să ocupe catedra de limbă și literatură română la Academia din Iași.
A fost președinte al AICA (asociația internațională a criticilor de artă), ales în 1981. În 2012 era președinte de onoare al aceleiași asociații. A fost președinte al CAMERA (consiliul mondial pentru editarea și cercetarea artei), ales în 1986. La data de 31 iulie 1990, Dan Hăulică a fost numit în calitatea de ambasador, delegat permanent al României pe lângă UNESCO.
Până în anii 1960/1970, fermele acopereau întreaga suprafață din jurul orașului Agios Stefanos, unde încă se mai pot observa rămășițe ale acestora. Pădurea acopera parțial comunitatea. În mare parte, populația este din mediul urban, în timp ce până în anii 1960/1970 erau din mediul rural. Imobilele moderne au apărut în Agios Stefanos pe la 1970, continuând până în 1990. Dezvoltarea urbană continuă și astăzi. Agios Stefanos are câteva școli, licee, gimnazii, instituții bancare, biserici, un oficiu poștal și câteva piețe publice - (plateies).
A avut patru surori și un frate. Căsătorit din 1951 cu Elena, proiectant. Ei au o fiică, Rodica, violonistă și un fiu, Gheorghe-Mihai, doctor în matematică. În anii care au urmat, Aurel Iancu a efectuat vizite de studii, în cadrul programelor de documentare și schimburi științifice internaționale, la institute de cercetări economice din Moscova, Budapesta, Praga și a participat la conferințe și colocvii științifice internaționale în Italia, Germania, Franța, Bulgaria pe probleme privind aplicații matematice în economie, relații economice internaționale, resursele naturale și creșterea economică. În anul 1993 a fost ales membru corespondent și în anul 2001 membru titular al Academiei Române.
A fost profesor la Universitatea din București, membru corespondent al Academiei Române (membru titular din 1990) și al mai multor societăți științifice străine. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1937. Autor a numeroase lucrări privind studiul mineralogic, petrografic, chimic și geochimic al rocilor alcaline din masivul de la Ditrău, al zăcămintelor de minereuri de mangan, al rocilor carbonatate din România, al unor roci efuzive din Carpații Orientali și din Munții Apuseni, al unor zăcăminte de minereuri și minerale utile. A condus lucrările de elaborare a „Monografiei geografice a României”.În iunie 1969 i s-a conferit titlul de Profesor universitar emerit al Republicii Socialiste România „în semn de prețuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în domeniul instruirii și educării elevilor și studenților și a contribuției aduse la dezvoltarea învățămîntului și culturii din patria noastră”.
Constantin Ionete (24 martie 1922, comuna Măldărești, județul Vâlcea - august 2011, Constanța) a fost un economist român, membru de onoare (1993) al Academiei Române. În ședința camerelor reunite ale Parlamentului României din 16 decembrie 1998, prof. Constantin Ionete a fost numit în funcția de membru al Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României, pentru un mandat de șase ani, care a expirat în septembrie 2004. Ca cercetător științific a avut contribuții remarcabile la analiza unor probleme fundamentale ale științelor economice moderne, cu prioritate în domeniile teoriei prețurilor, dezechilibrelor financiare ale economiei de comandă și prăbușirea ei în țara noastră, tranziției la economia de piață, creșterii economice și dezvoltării umane. A fost cadru didactic la Academia de Studii Economice București: 1955-1958 - lector universitari; 1971-1982: profesor universitar, la disciplinele Monedă și Prețuri; profesor consultant și conducător științific de doctoranzi din anul 1982; 1990-1991 - profesor la disciplina Monedă. Între anii 1990-2004 a publicat peste 200 de studii, comunicări științifice și articole privind situația României aflată în procesul de tranziție, reforma bancară etc.
Devine asistent universitar, apoi profesor la Universitatea din Iași (1945-1952), cercetător științific, profesor de lingvistică romanică și generală la Universitatea din Timișoara (1962-1969), profesor de lingvistică românească și indoeuropeană la Universitatea din Craiova (1969-1971), după care revine la Universitatea din Iași, ca profesor de lingvistică indo-europeană. În 1965 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
Constantin I. Istrati a devenit doctor în medicină de la București în 1877 și a fost colaborator al lui Carol Davila, pe care îl suplinea uneori la cursul de chimie medicală. În 1885, Constantin I. Istrati a obținut și doctoratul în chimie, la Paris, după 3 ani de cercetări îndrumate de profesorii Adolphe Wurtz și Charles Friedel. A întemeiat școala de chimie organică de la Universitatea din București, unde era profesor. A fost membru de onoare al mai multor societăți științifice străine. A făcut cercetări asupra bogățiilor naturale ale României (sare, petrol, chihlimbar, ozocherită, etc.). Studiind derivații halogenați ai benzenului, a descoperit o nouă clasă de coloranți, pe care i-a numit franceine. Pentru această invenție i s-a acordat Medalia de aur la Expoziția Internațională de la Paris, în 1889. A izolat din plută o substanță nouă, friedelina. Este autorul unui Curs elementar de chimie, pentru elevii de liceu și candidații la bacalaureat, apărut în 1891 și tradus în limbile franceză și spaniolă. Prin lucrarea Studiul relativ la o nomenclatură generală în chimia organică (1913) a adus contribuții valoroase la fixarea nomenclaturii științifice. Ca reprezentant al materialismului științific-naturalist, Constantin Istrati a apărat concepția despre unitatea materiei. El a combătut energitismul și, în genere, idealismul fizic și agnosticismul, generate de criza din fizică. Spre sfârșitul vieții, concepțiile sale filozofice au suferit o schimbare majoră, trecând de la ateism la fideism. Istrati a desfășurat o intensă activitate socială în domeniul medical, cultural și științific. El a întemeiat „Societatea română de științe” (1890) și „Asociația română pentru înaintarea și răspândirea științelor” (1902). Biblioteca Centrală de Stat a României a realizat în 1967 o bibliografie, nepublicată, care conține 128 titluri de cărți și articole din periodice în limbile română și franceză, scrise de Constantin I. Istrati și editate între anii 1869 - 1916.„Grelele zile cauzate de război, în cursul căruia s-a întrerupt apariția acestei publicații, ne-au împiedicat de a face cunoscut trecerea la cele veșnice a doctorului C. I. Istrati. Savantul doctor C. I. Istrati, a cărui înclinare spre istorie se manifestă prin frumoasele pagini consacrate lui Bécham, Alexie Marin, Aman, Davila, Bisericilor lui Ștefan cel Mare și mai ales prin organizarea expoziției retrospective din 1906 și a muzeului său personal, ce reprezintă toate fazele de dezvoltare ale poporului nostru, de la preistorie până la amintirile rămase de la Alecsandri, fu ales Președinte al Comisiunii la 16 octombrie 1913, după moartea lui Ion Kalinderu. Sub îndemnul inimii sale calde și patriotismului său luminat, Comisiunea își continuă lucrările până la evacuarea Bucureștiului în toamna anului 1916. La 20 februarie 1918, în grelele ceasuri ale hotărârilor de la Buftea, el se stingea de durere la Paris el care fusese unul din protagoniștii intrării României în războiu”
Coordonarea proiectului privind elaborarea dispozitivului de încărcare automată și sistemul de încărcare și repartiție automată pentru hidrocentrala Dobrești-Moreni. Coordonarea proiectului privind reglarea automată a nivelului hidrocentralelor funcționând în lanțul aval Bicaz. Coordonarea proiectului privind optimizarea procesului de fabricare a acetilenei și a acrilonitrilului la Combinatul Petrochimic Pitești. Premiul de excelență în cultura Română pe anul 1999.
Ion Inculeț s-a născut la 5 aprilie 1884 în satul Răzeni,în ceea ce urma să devină județul interbelic Lăpușna (cislita-prut), în familia lui Constantin și Maria Inculeț. A absolvit școala primară în satul natal, iar în anul 1894 a fost admis la Școala teologică din Chișinău, subordonată Seminarului teologic pe care a absolvit-o cu note foarte bune, obținînând drepul de a se înscrie la Seminar. A studiat în același an cu viitorii deputați și demnitari de stat Vasile Bârcă și Pantelimon Erhan. A optat pentru o facultate de științe exacte și s-a înscris într-adevăr la facultatea de fizică și matematică a Universității Dorpat, însă după un an de studii s-a transferat la Universitatea Imperială din Petersburg, facultatea de fizică și matematică, pe care a aboslvit-o cu diplomă de gradul I. A avut recomandare pentru profesorat. În anii studenției la Petersburg, din inițiativa sa, este creată asociația studenților basarabeni din Petersburg. După absolvirea universității a concurat cu succes la postul de privat-docent și a lucrat la mai multe școli private din Petersburg, predând fizica, matematica și astronomia. În anul 1917 a fost deputat în Sovietul din Petrograd din partea Partidului Socialist Revoluționar. Constantin Argetoianu îi face următorul portret, la prima lor întâlnire, din luna martie 1918 de la Iași: „Inculeț mi s-a arătat ce era, de la prima întâlnire, o râmă, în neantul căreia un făcător de minuni umflase un stomac și proiectase o pereche de urechi și un nas formidabil, un nas menit să miroase la distanță și să descurce în tufișul vieții poteca cea bună.” În aprilie 1917 a revenit în Basarabia, ca emisar al președintelui Guvernului Provizoriu Alexandr Kerenski, în fruntea unui grup de 40 de basarabeni, studenți și profesori din Petrograd, cu scopul de a adânci cuceririle Revoluției din Februarie. A fost ales deputat în primul parlament al Basarabiei, „Sfatul Țării”, împreună cu alți basarabeni veniți din Petrograd, din partea deputaților-țărani. Inițial concepția politică a lui Inculeț era una de transformări politice în cadrul unei Rusii democratice și înnoite. Însă, după preluarea puterii la Petrograd de către bolșevici prin putch-ul din octombrie, Inculeț a evoluat spre alianța cu România. La 21 noiembrie 1917 a fost ales Președinte al Sfatului Țării. La 6 ianuarie 1918 a avut loc tentativa de preluare a Puterii la Chișinău de către bolșevici iar Ion Inculeț și Pantelimon Erhan trimit o telegramă la Iași prin care cer să fie retrasă Armata Română din Basarabia. Este acuzat de Blocul Moldovenesc, împreună cu Pantelimon Erhan și Gherman Pântea, de atitudine pro-rusă, ultimii doi dându-și demisia. La 24 ianuarie Sfatul Țării a proclamat cu majoritate de voturi independența Basarabiei față de Rusia, iar la 27 martie 1918 a proclamat cu majoritate de voturi Unirea cu România, în condițiile în care FrontOtdel-ul și alte fracțiuni minoritare îi cereau parlamentului insistent să păstreze legătura cu Rusia. În anul 1940, referindu-se la soarta Basarabiei și Unirea din 1918, el spunea: Inculeț s-a stins din viață în urma unui atac de cord în seara de 19 noiembrie 1940. La înmormântare a ținut un discurs Vasile Bârcă, care a spus: Inculeț a fost căsătorit cu Roxana Cantacuzino-Bașotă. A avut doi fii: George, inginer-constructor, decedat de cancer în străinătate, și Ion, electrotehnician, care a fost profesor universitar în Canada.
Râul Valea Cornetului este unul din cele două brațe care formează râul Nădrag. Pe cursul superior, traversează un relief accidentat ceea ce a generat mai multe cascade. Pe malul stâng al râului există o tabără școlară, care depinde administrativ de localitatea Nădrag. Nu departe de confluența cu Râul Valea Padeșului, cursul de apâ primește pe partea dreaptă apele râului Brătoane.
Unele aspecte juridice ale relațiilor comerciale între țări cu structură social-economică diferită, 1961, în limba franceză Teoria și practica litigiilor precontractuale, 1962, în colaborare Teoria generală a contractelor economice, 2 volume, 1963,1965, în colaborare
A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935. Contribuții în domeniul sistematicii, ecologiei și zoogeografiei insectelor. Contribuții în cunoașterea faunei și a ecologiei insectelor (mai ales a celor apterigote) din România. Studii asupra insectelor din litiera pădurii.
David s-a născut în Grants Pass, Oregon; părinții lui fiind Tony și Jori Holt. Are doi frați, Jason și Arik, și o soră, Maili. Fiind cel mai tânăr dintre copii (un frate biologic, unul adoptat și o soră adoptată), a fost un tânăr energic și activ în multe sporturi, printre care baschet și tenis. David a început să joace de tânăr în piese de școală din orașul său natal, Oregon, dar sportul i-a ocupat timpul până când a ajuns la liceu. La 17 ani, a jucat rolul Apostolului Filip într-un teatru regional în piesa Jesus Christ Superstar. În anii următori Anders câștigat rolul lui George în piesa de la școală Our Town. Chiar în anul următor, a jucat rolul lui Freddy Eynsford-Hill într-o producție, My Fair Lady. În august 1999, David a trebuit să facă câteva mari decizii referitoare la viața și cariera sa. A fost acceptat la Academia Americană de Arte Dramatice din Pasadena, California, dar a decis să se bage în afaceri cât de curând. După o săptămână și la 800 de mile depărtare, a ajuns la Los Angeles. A luat numele de scenă David Anders, deoarece mai era deja un actor numit David Holt. David a primit rolul din Alias, Julian Sark după doar două apariții în film și televiziune - filmul The Surge și o apariție în serialul So Little Time. Rolul pe care l-a primit de la J.J. Abrams a fost de asasin care nu era loial nimănui, numit Dl. Sark. Anders a apărut de asemenea în comedia lui Mary-Kate și Ashley Olsen So Little Time în rolul unui licean normal. Deși rolul nu a fost mare, fanii au fost încântați să privească înapoi cum s-a schimbat. După succesul din Alias, Anders a lucrat la The Gap, unde a predat tenis. În decembrie 2001 a apărut în revista The Source într-o reclamă pentru rapper-ul Canibus, în care Anders îl imită pe Eminem. David a jucat în diferite piese și apariții scurte în câteva seriale, cum ar fi Charmed sau CSI. David lucrează în prezent la filmele Peacock și Left of Darkness. A putut să fie văzut și în piesa din afara Broadway-ului, Beautiful.
Activitatea sa majoră s-a desfășurat în jurul istoriei arhitecturii și a patrimoniului național românesc. Este autorul unei istorii a arhitecturii românești, prima lucrare de acest gen apărută în literatura română de specialitate. A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1931-1933. A fost distins cu Ordinul Meritul Științific clasa I (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.
Ion Ionescu a desfășurat o activitate bogată în Societatea Politehnica, înființată în 1881, cu ocazia inaugurării căii ferate Buzău-Mărășesti. A fost secretarul Societății Politehnica timp de 13 ani, apoi timp de nouă ani, între 1923 și 1932, a fost vicepreședinte, iar între 1932 și 1934 a fost Președintele acestei societăți profesionale. Într-un triunghi cu laturile de lungimi a, b, c și aria S:
István Nagy s-a născut la data de 22 februarie 1904 în orașul Cluj. Familia sa a trăit în condiții foarte mizere într-una din locuințele-bârlog de sub Cetățuie. Tatăl său, muncitor, a dus și o susținută activitate politică, murind în primul război mondial, în 1914. Rămas orfan de tată la vârsta de numai 10 ani, Nagy a lucrat ca muncitor tâmplar, cunoscând astfel viața grea a proletariatului din perioada interbelică. Ca studii avea numai patru clase elementare și o școală de ucenici tâmplari. În anii 1920 a lucrat la București și pe șantierele navale din Galați și Brăila. Încă din anul 1919 este implicat în mișcarea muncitorească, devenind membru al Partidului Comunist din România în anul 1931. A desfășurat o intensă activitate politică ilegală, fiind arestat și condamnat în mai multe rânduri. A fost deținut în închisorile de la Jilava, Doftana și Caracal. În această epocă și-a început și activitatea literară ca prozator și dramaturg. A debutat în anul 1930, fiind unul dintre colaboratorii permanenți ai revistei Korunk, condusă de către esteticianul și criticul literar Gaál Gábor. După preluarea puterii de către Partidul Comunist, István Nagy s-a situat în fruntea scriitorilor maghiari din România care au militat pentru crearea unui front unit al scriitorilor în jurul partidului, pentru o literatură socialistă. El a militat în scrierile sale pentru înfrățirea naționalității maghiare cu poporul român, pentru demascarea diversiunilor naționaliste și rasiste. După al doilea război a fost redactor responsabilla revistele de limbă maghiară „Világosság” (1945) și „Igazság” (1946). Între anii 1950-1952 a fost rectorul Universității Bolyai din Cluj (cu limba de predare maghiară). În anul 1952 a fost suspendat ca membru de partid pe motivul că ar fi colaborat cu scriitorii populiști fasciști, dar după doi ani a fost reabilitat. În anul 1955 a fost ales ca membru corespondent al Academiei Române, apoi în anul 1974 a devenit membru titular, discursul său de recepție având titlul: „Despre principalele momente ale carierei mele scriitoricești”. Pentru opera sa literară a fost distins cu Premiul de Stat. Pe lângă activitatea literară a desfășurat și o intensă activitate politică. A fost ales ca deputat în Marea Adunare Națională. A încetat din viață la data de 24 aprilie 1977 în orașul Cluj. Romanul "Nepoții oltenilor" (1941) este o evocare a drumului parcurs de doi tineri, porniți împreună în viață, unul dintre ei devenind luptător comunist, iar celălalt eșuând în rândurile mișcării fasciste. În culegerea de schițe și povestiri "Dincolo de strada fericirii", ca și nuvela "Toate drepturile rezervate", întâlnim aceeași lume muncitorească cunoscută de către scriitor. Nuvela prezintă întâmplările dramatice din viața unui comunist arestat de jandarmi și purtat din post în post, chinuit și umilit, dar în conștiința căruia departe de a scădea încrederea în viitor, crește hotărârea de luptă și se întărește spiritul revoluționar. Vékony az ajtó ("Ușa e subțire", 1934) - nuveleA Boldog utcán túl ("Dincolo de strada Fericirii", 1943) - povestiriA legmagasabb hőfokon ("La cea mai înaltă tensiune", București, 1951) - romanÜnnep a mi utcánkban ("Sărbătoare în strada noastră", 1952) - nuveleHuszonöt év I-II. ("Douăzeci și cinci de ani", 1956) - nuvele, schițe, povestiriSzépségverseny ("Concurs de frumusețe", 1964) - nuvele Ki a sánc alól ("Ieșiți la suprafață", 1969) - autobiografie, partea a II-aSzemben az árral' ("Contra refluxului", 1974) - autobiografie, partea a IV-atitlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră”
Iosif Naniescu s-a născut la 15 iulie 1818 în satul Răzălăi din apropiere de Bălți. Părinții săi au fost Teodosia și preotul Anania (Nane) Mihalache. Iosif Naniescu a rămas orfan de tată de la vârsta de doi ani. La 23 aprilie 1872 arhimandritul Iosif Naniescu a fost hirotonit arhiereu, iar în ianuarie 1873 a fost numit episcop de Argeș. La 10 iunie 1875 a fost ales mitropolit al Moldovei, iar la 6 iulie 1875 a fost instalat la Iași. Timp de 27 de ani venerabilul mitropolit Iosif Naniescu păstorește cu o rară blândețe și înțelepciune Mitropolia Moldovei. Aici a depus cea mai bogată activitate duhovnicească, teologică, pastorală și socială din toată viața sa, rămânând pentru urmași un exemplu viu și greu de imitat. La 26 ianuarie 1902 mitropolitul Iosif Naniescu "cel sfânt și milostiv" părăsește pe fiii săi duhovnicești și se strămută la cereștile lăcașuri, pentru a sta în fața marelui Arhiereu Iisus Hristos. Mormântul său se află în partea de sud a catedralei mitropolitane terminate de el.
Medicul Marius Nasta și-a început cariera pe frontul primului război mondial în lupta cu holera. Mentorul și maestrul său a fost Profesorul Ion Cantacuzino, conlucrarea cu acesta fiind “evenimentul cel mai important și hotărâtor al vieții sale”, îndrumându-i pașii pe calea cercetării. Marius Nasta a și condus secția de tuberculoză a Institutului Dr. I. Cantacuzino din 1927 până în 1945. În 1949 Marius Nasta a înființat în cadrul vechiului Spital Filaret Institutul de Ftiziologie din București, pe care l-a condus ca prim director. Institutul avea două filiale: la Cluj, condusă de profesorul Leon Daniello, și la Iași, condusă de profesorul Nicolae Bumbăcescu. Institutul a concentrat activitatea de îngrijire a bolnavilor de tuberculoză precum și cercetarea în domeniul ftiziologiei. Marius Nasta s-a consacrat îngrijirii bolnavilor, cercetării medicale și învățământului. Până la sfârșitul vieții s-a dedicat luptei împotriva flagelului tuberculozei. Motivația acestei preocupări o putem afla din primele cuvinte ale tezei sale pentru obținerea titlului de docent:"Poate nici una dintre bolile care au format obiectul medicinei nu au pus la mai grea încercare mintea omenească decât tuberculoza". Marius Nasta, prin personalitatea sa copleșitoare, prin altitudinea culturii sale și prin formația de medic dedicat dar și de cercetător, a dat un imbold neîntâlnit anterior luptei antituberculoase în România, deschizând totodată și calea dezvoltării pneumologiei. A inițiat desfășurarea periodică a Sesiunilor Științifice ale Institutului, dedicate popularizării cercetării în domeniul ftiziologiei, începând din 1955, când afirma: “Tot mai mult, ftiziologii, prin perfecționarea și îmbogățirea mijloacelor diagnostice și terapeutice de care dispun, sînt chemați a rezolva probleme de patologie pulmonară netuberculoasă. Contribuția lor în acest domeniu, cuprinzând supurațiile pulmonare, micozele, chistul hidatic, cancerul bronhopulmonar ca și patologia netuberculoasă a bronhiilor”.
Este înmormântat în cimitirul din Cândești, Neamț, localitate unde a locuit o perioadă de timp, unde a avut și o moșie. Iată ce scria Nicolae Iorga în primul volum al Memoriilor lui: „28 august Moartea, azi, înainte de amiază, a lui Anton Naum, în raul lui de casă din Păcurari, de unde se vede cea mai minunată priveliște a Iașului. A cerut ieri, la 4, să i se spună ora și a adăugat: Este întins pe divan, foarte slab, o figură de ceară.“
Theodor Neagu s-a născut la Giurgiu. A plecat la București unde a absolvit liceul "Mihai Eminescu". Aici, profesorul de zoologie Constantin Drăgoi l-a îndrumat spre științele naturale. Între 1951 și 1955 a urmat cursurile "Facultății de Geologie-Geografie", pe care a absolvit-o cu diplomă de merit. A fost singurul din promoția lui solicitat să rămână în învățământul superior. Ulterior, prof. Emilia Saulea, membru corespondent al Academiei, prima femeie paleontolog din România, i-a arătat frumusețea micropaleontologiei. În timp, a urcat pas cu pas toate treptele obligatorii pentru un savant care este și dascăl de învățământ superior. În 1965 - 1966 a avut un stagiu de specializare în SUA. Stagiu coordonat de profesorii R. C. Moore de la Lawrence Kansas University și H. V. Andersen de la Luisiana State University. Alte trei luni petrecute în 1970 la Universitatea din Frankfurt pe Main, au fost ultimul său contact cu străinătatea de până în 1990.
Din 1938 va ține cursuri libere de antropologie la Facultatea de Științe Naturale din Iași, care vor continua școala de antropologie și paleontologie a prof. Botez, deschisă în special cercetărilor morfologice. Era o școală de antropologie de sorginte germană, care punea accentul pe descrierile morfologice. Studiile sale paleoantropologice și antropologice au avut ca obiect toate populațiile străvechi din aria de formare a poporului român, din epoca străveche și până în epoca contemporană. După ce obținut titlurile internaționale, a fost aleasă membru efectiv al Academiei Române, al cărei membru corespondent fusese timp de 28 de ani. a fost membră a
Dumitru Theodor Neculuță este considerat a fi primul poet proletar din literatura română, care pe lîngă poezie a avut și o îndelungată activitate revoluționară socialistă. S-a născut într-o familie de țărani săraci, ceea ce nu i-a permis să absolve școala primară. După ce a absolvit clasa a II-a, a rămas orfan de tată. A fost nevoit ca la vârsta de 10 ani să intre calfă la o cizmărie din Iași. A învățat singur și a citit enorm, îndeosebi pe marii poeți ai literaturii române, Mihai Eminescu și George Coșbuc, care i-au și influențat creația. În 1890 a plecat de la Iași la București unde și-a continuat munca de cizmar. În 1893 s-a înființat P.S.D.M.R., ocazie cu care Neculuță s-a atașat mișcării muncitorești. În 1894 a început să contribuie cu poezii, schițe și articole la publicațiile: Icoana vremii, Adevărul ilustrat (1895), Lumea nouă literară și științifică (1894-1896), Lumea nouă politică, Munca, Drepturile țăranului și altele. În 1902, când s-a înființat cercul România muncitoare, Neculuță a devenit colaborator permanent al ziarului cu același nume și a publicat aici majoritatea versurilor sale, în care a înfățișat viața mizeră a proletariatului și a țărănimii sărace. La decesul său, în 17 octombrie 1904, versurile sale nu apucaseră să fie strânse într-un volum. În 1907, o parte din poeziile sale au fost adunate în volumul intitulat Spre țărmul dreptății. Volumul Spre țărmul dreptății a fost reeditat în 1953 de Editura Tineretului, în 1955 de Editura de Stat pentru Literatură și Artă (E.S.P.L.A.) și în 1957 de Editura Tineretului, apoi în 1962 din nou de Editura Tineretului, în colecția "Biblioteca școlarului". În 1954, Poșta Română a scos o marcă poștală de 55 bani cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la moartea lui Dumitru Theodor Neculuță. Grafica a fost realizată de C. Müller iar imprimarea s-a făcut la Fabrica de Timbre din București.
Dimitrie Negreanu a făcut studiile primare și secundare în orașul natal (1865-1876), iar cele universitare (Facultatea de Științe) la București, unde, în 1880, și-a luat licența în fizică. După ce a fost, timp de trei ani, profesor de fizică la Liceul Național din Iași, a plecat la Paris. Aici, în 1889, împreună cu Gabriel Lippmann, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, susține teza de doctorat, intitulată Étude de l'éthérification et de la conductibilité électrique, devenind primul român doctor în fizică. Revenit în țară, a fost profesor la Catedra de electricitate de la Universitatea din București (1889-1908), unde a organizat un laborator de cercetări, în care și-a continuat studiile asupra puterii inductive specifice electricității, a tensiunii electromotoare, a elementelor galvanice, a elementelor magnetice în România, a căldurii specifice a lichidelor, a rezistenței electrice a pilelor, a galvanometrelor etc. Dimitrie Negreanu a inițiat primele lucrări practice de fizică ale studenților, redactând și un Îndrumar de lucrări practice de căldură și electricitate. A publicat unele dintre primele manuale de fizică pentru liceu și universitate (Electricitatea, în 1907, și Gravitația, în 1908).
Ioan S. Nenițescu s-a născut (ca Ioan Vasiliu) în atunci târgul Galaților, al doilea copil al lui Ștefan Vasiliu (negustor de pânzeturi fine) și al Elisabetei Zaharia. Numele de familie Nenițescu, pe care îl va adopta mai târziu și care îl va face celebru în timpul său, urma să fie împrumutat, și apoi ușor modificat, de la de la unchiul sau, monahul Ilarion Neniță, unul din modelele sale. După studii primare si gimnaziale, va urma Școala Comercială „Alexandru Ioan I“ din Galați, și apoi va continua cu studii liceale la Iasi, unde își va lua bacalaureatul. Se înscrie „ca audient“ la Facultatea de Litere din Iași, frecventând totodată și ședințele Societății literare „Junimea“ (1875). Primele sale versuri sunt scrise tot atunci, fiind dedicate lui Vasile Alecsandri, mentorul său literar. Se înrolează voluntar în Armata Română, făcând parte din Regimentul 13 Dorobanți. Este sublocotenent al regimentului și ia parte asediul redutelor Grivița 1 și Grivița 2, fiind rănit. Eete decorat cu distincțiile „Steaua României“ și „Virtutea Militară“.Poeziile pe care le scrie militarul Nenițescu în timpul razboiului, așa cum sunt, „Înalță-te“, „Invocare“, „Plugar român“, „După 27 august“, descriu faptele eroice ale tuturor militarilor români care vor obține independența mult dorită, animați de dragostea de țară. Se înscrie la Facultatea de filozofie și arte din Berlin în 1878. Se dedică studiului etnografiei, istoriei folclorului european, filosofiei, esteticii, mitologiei antice și pedagogiei. Își va susține lucrarea de doctorat la Leipzig, în 1886 cu teza „Die Affectenlehre Spinozaas“, lucrare de mare finețe și profunzime. În acest timp Nenițescu scrie poezia „Tara mea.“ Pentru întreaga sa activitate literară, este ales membru corespondent al Academiei Române, la 18 martie 1896. Multiple poeme patritoce de inspirație istorică Români cunoscuți sub pseudonimele folosite
A urmat studiile secundare la Focșani, iar pe cele universitare la București, urmând cursurile Facultății de Litere și Filozofie, secția Filologie Clasică până în 1926, obținând licența în filologie clasică și secundar arheologie. Interesul pentru studiu i-a facilitat specializarea în anii 1928-1932 la Berlin și Marburg (Lahn), participând totodată la cercetările arheologice care relevau cultura neolitică de la Goldberg (ordlingen). Prezența la Berlin l-a adus și în fața unor materiale păstrate în cadrul Muzeului de Arheologie, la secția preistorică, provenind de pe teritoriul românesc, recoltate în deceniile anterioare. Studierea lor i-a permis realizarea fișelor de evidență pentru cele din culturile Cucuteni, Sărata Monteoru, Cernavodă ș.a.În anul 1932 a prezentat ca teză de doctorat la Universitatea „Philip” din Marburg o pertinentă analiză a stadiului cercetărilor în domeniul preistoriei de pe teritoriul României. Comisia de examinare, apreciind superlativ contribuția cercetătorului, i-a recomandat să întreprindă în continuare noi cercetări care să permită redactarea unei ample lucrări care să ofere o largă paletă de date referitoare la evoluția viețuirii omului în teritoriul carpato-dunăreano-pontic în timpurile îndepărtate. Această lucrare, care prin completările făcute a devenit o laborioasă sinteză, a fost publicată în 1933 în limba germană (Der Stand der Vorgerschichtsforschung in Rumänien) și a fost distinsă de Academia Română cu Premiul „Vasile Pârvan”. Pasionatul cercetător a considerat de datoria lui să aprofundeze problemele coroborând informațiile deja dobândite, tezaurizate în colecțiile muzeelor. În acest sens, la 13 februarie 1934, dr. Ion Nestor, asistent la Muzeul Național de Antichități, informa conducerea Ministerului Instrucțiunii, Cultelor și Artelor că a publicat la Berlin, sub auspiciile Institutului Arheologic din Germania o lucrare de sinteză despre preistoria României. Considerând că este necesară o completare a documentației pe baza unor vizite la muzee și realizarea de fotografii, a solicitat sprijinul material din partea ministerului. Rezoluția ministrului din 13 februarie 1934 solicită academicianului prof. Ioan Andrieșescu, directorul Muzeului Național de Antichități din București, să refere în această problemă. Operativ la 18 februarie 1934 ministerul primea răspunsul lui Ioan Andrieșescu care, prin cele formulate, făcea o călduroasă recomandare la adresa lui Ion Nestor. Din 1945 a desfășurat concomitent o prestigioasă carieră didactică ca profesor la Universitatea din București, contribuind la formarea de discipoli care, prin cele întreprinse, au dovedit că au receptat cum se cuvine cele învestite de mentorul Ion Nestor. Prin studiile întreprinse, Ioan Nestor a contribuit la fundamentarea procesului de formare a poporului român, constituind totodată un prețios îndreptar metodologic pentru mai tinerii colaboratori prin modul de analiză, de sinteză, de susținere a tezelor enunțate. Ca formator de viitori cercetători, Ion Nestor era atent la modul de enunțare a constatărilor fiecărui participant pe șantier, intervenind, atunci când considera necesar, cu conexiuni care permiteau o clarificare a problemei în discuție. Pedant până la detaliu, cerea colaboratorilor să acorde atenție fiecărui amănunt întâlnit în cadrul săpăturii, consemnarea imediată a celor observate, permițând ulterior realizarea unei analize a cărei finalitate consta în înțelegerea evoluției modului de viată a creatorilor culturii materiale și spirituale respective.
Gheorghe Nicolau s-a născut la data de 19 august 1886 în comuna Pufești (județul Vrancea). A absolvit în anul 1911 Școala Națională,de Poduri și Șosele, fiind în aceeași promoție cu Nicolae Profiri, obținând diploma de inginer constructor. A lucrat apoi ca profesor universitar la Catedra de mașini cu combustie internă a Institutului Politehnic București (1924-1950). A contribuit la modernizarea și amenajarea unor unități energetice cu motoare termice din România și a elaborat lucrări în domeniul teoriei motoarelor cu ardere internă. Împreună cu academicianul Nicolae Profiri, a abordat problemele științifice și tehnice ale construcției moderne de drumuri asfaltate, ocupându-se în special de aspectele legate de condițiile de climă și circulație din România. Este autor al mai multor cursuri universitare. A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935. În anul 1948 a fost ales ca membru titular al Academiei Române, deținând funcția de secretar general al acestui important for științific din România (1948-1950). A decedat la data de 5 decembrie 1950 în București.
Ștefan Gh. Nicolau este fondatorul școlii românești moderne de dermatovenerologie. A câștigat o reputație internațională în domeniul histologiei cutanate. A descris un șir de dermatoze care îi poartă numele: scorbutidele foliculare Nicolau, dermatita lividoidă și gangrenoasă Nicolau, exantemul exfoliant generalizat leucemic Nicolau și multe altele. A studiat clinica și epidemiologia leprei, morfopatologia și aspectele imunologice ale infecției sifilitice, patogenia dermatozelor profesionale, leziunile din limfogranulomatoză, contribuții incluse în tratatele mondiale de specialitate. A preparat împreună cu A. Banciu un vaccin (vaccinul Nicolau-Banciu) pentru tratamentul șancrului moale și a fost unul dintre cei mai activi organizatori pe plan internațional și național ai luptei anti-veneriene. A fost decorat în 8 aprilie 1970 cu Ordinul Meritul Sanitar clasa I „pentru merite deosebite în domeniul ocrotirii sănătății populației din țara noastră”.
Principalele sale cercetări se referă la originea tisulară a imunității în viroze, septinevrita în viroze neurotrope, neuroinfecții, rikettsioze și pararikettsioze; a fost unul din promotorii concepției despre originea virală a cancerului. A publicat numeroase lucrări originale în domeniul herpesului, turbării, febrei aftoase, febrei galbene, hepatitelor virale.
Homo olteniensis (Australonthropus olteniensis) este o fosilă umană (un craniu) veche de 2 milioane de ani, descoperită la Bugiulești (jud. Vâlcea) de C.S. Nicolaescu-Plopșor. Acestei descoperiri îi este destinată o sală în Muzeul Olteniei, muzeu reorganizat de Plopșor, care în anul 1934, după specializarea la institutul Antropologic din Paris, s-a întors în Oltenia și a început, investigații arheologice pe valea Desnățuiului. Muzeul fusese întemeiat de alți elevi și profesori ai colegiului: Ștefan Ciuceanu și Marin Demetrescu. Plopșor a fost director aici mult timp. În 1965 este publicat volumul de povestiri Tivisoc și Tivismoc care reflectă preocuparea autorului pentru creația folclorică și care cuprinde printre altele textele Păcală la stăpân (Povestește Tivisoc) și Trinu (Povestește Tivismoc).
În 1936 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1953 membru titular. În 1963 a devenit director al Institutului de Matematică al Academiei Române. Din 1966 până la deces a fost președinte al Academiei Române. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 28 mai 1938. titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”
Jules Nițulescu s-a născut în 1895 la Piatra Neamț, tatăl său, Ion Nițulescu-Bistriceanu, fiind printre primii medici formați de școala medicală românească. A urmat studiile liceale la Colegiul Național „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad, după care, între anii 1914-1921, a urmat cursurile Facultății de Medicină din Iași. Între anii 1927-1929, beneficiind de o bursă a , a lucrat în laboratoare și centre medicale de nutriție, de igienă, tuberculoză și biologie marină din Statele Unite ale Americii. În anul 1942 a fost numit profesor titular la Catedra de patologie generală și medicină experimentală a Facultății de Medicină din Iași pe care a condus-o până în 1965. Din 1950 până în 1963 a fost directorul Institutului de Cercetări Medicale din cadrul Filialei Iași a Academiei Române, activitatea sa de cercetare axându-se pe studiul fiziopatologiei metabolismului și nutriției și urmărind problemele bolilor carențiale (în special a avitaminozelor și a pelagrei), farmacodinamia acidului nicotinic, fiziopatologia bolilor cronice degenerative cardiovasculare și hepatice. Profesorul Iuliu Nițulescu a fost membru titular al Academiei Române, membru de onoare al Academiei de Științe Medicale și a numeroase alte societăți științifice din țară și străinătate.
A fost membru ilegalist al Partidului Comunist din România și a activat în cadrul organizației ARLUS; a fost reprezentantul RPR-ului la comisia atomică de la Viena, membru al CC al PMR.În mai 1961 a fost decorat cu medalia „A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România”. Valeriu Novacu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948 - 1952 și ambasador în Suedia în perioada 1953 - 1956.
A întreprins cercetări arheologice la: Castrul roman de la Livezile în anul 1967, Castrul roman de la Hoghiz în anul 2003.
Paul Cernovodeanu s-a născut la 11 februarie 1927 la București. A absolvit Școala Superioară de Arhivistică în 1948 și și-a luat licența în istorie la Facultatea de Istorie și Filosofie din București în 1950. În facultate l-a avut drept profesor pe Gheorghe Brătianu, care l-a remarcat în cadrul seminarului de istorie universală, iar coleg de generație i-a fost Șerban Papacostea. Începând cu 1948 a fost cercetător la Institutul de istorie al Academiei Republicii Populare Române, până când a fost epurat din motive politice în 1952. A fost angajat în 1956 ca muzeograf la Muzeul de istorie al orașului București. În 1970 a obținut doctoratul cu teza Relațiile Angliei cu Țările Române în cadrul politicii sale orientale din perioada 1660-1714. A activat la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, unde a fost director adjunct între 1990-1997. Paul Cernovodeanu a adus o contribuție însemnată la baza de informație privitoare la politica externă a lui Constantin Brâncoveanu, prin publicarea în Revista Arhivelor a unui număr de scrisori inedite ale domnului din arhive din România, Polonia și Ungaria.
Consacrarea artistei are loc după participarea la concursul Floarea din grădină. Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistei Veta Biriș la 7 februarie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”. Interpreți de muzică populară românească